In spatele Raportului

Săptămâna trecută, a venit mult-aşteptatul raport de progres al României. Nu a fost chiar aşa cum mulţi dintre noi se aşteptau: să dea 1 ianuarie 2007 ca dată certă a integrării în U.E. a ţării noastre.

Am discutat cu câţiva europarlamentari (nu români) despre acest raport al Comisiei Europene. Toţi erau de acord cu integrarea României, puţini încă se mai îndoiau de Bulgaria. Şi au fost de acord cu soluţia Comisiei, de teamă că o certitudine a integrării anul viitor ar fi pus autorităţile româneşti în stand-by (adică într-o lene care ne caracterizează deseori). Aşa că decizia s-a amânat până în octombrie anul acesta.Puţini ştiu însă că nu e suficient Raportul Comisiei, ci acesta trebuie aprobat de către Parlamentul European. În prezent, se fac amendamente la raport, se pregătesc puncte de dezbateri şi, în iulie, se va aproba sau nu raportul. Părerea mea este că se va aproba, dar cu anumite condiţii pe care Bulgaria şi România vor trebui să le îndeplinească.

Este şi normal să fie aşa şi nu trebuie să ne revolte. Cele două viitoare ţări comunitare trebuie să ajungă la anumite standarde europene, reformele trebuie să se desfăşoare rapid şi bine, clasa politică trebuie să demonstreze că are voinţa de a schimba lucrurile. Sunt convins că mai mult decât vrem noi să fim în Europa, aceasta este cea care vrea să fim membri. România e o ţară mare ca teritoriu şi populaţie, preţurile sunt încă scăzute, deci e loc de investiţii pentru europeni şi e piaţă de desfacere pentru produsele Uniunii. Să vedem, însă, care dintre noi s-a gândit ce face a doua zi după integrare. Aici s-ar putea să fie marea încercare. Europenii vor standarde şi stabilitate.

În domeniul justiţiei, sunt semnalate aspectele pozitive. Suntem lăudaţi pentru reformele începute, independenţa sistemului şi dosarele lucrate. Dar, dacă stau şi mă gândesc bine, până acum în justiţie s-a făcut doar integrare, nu şi reformă. Reforma va începe să se facă când cetăţeanul obişnuit va percepe schimbările în bine, când procesele vor dura mai puţin, hotărârile vor fi mai convingătoare, asistenţa juridică mai de calitate, când vor exista proceduri alternative la judecată sau sancţiuni alternative închisorii. Să sperăm că autorităţile responsabile (Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Parlamentul României) vor realiza că sistemul trebuie să funcţioneze pentru cetăţean. Şi să mai sperăm că aceste autorităţi vor realiza că reforma nu e confiscată de cineva, ci trebuie făcută de toţi.

Aşa că să-i urăm sănătate Preşedintelui statului, care, iată, deşi suferind cu spatele, s-a întors în ţară după operaţie să pună umărul la reforme :). Se pare că el e singurul liant în tumulturile vieţii politice. Spre deosebire de el, cetăţeanul român nu poate pleca în altă ţară să se judece, de exemplu. La instanţele supranaţionale se ajunge doar în mod excepţional şi doar pentru chestiuni de procedură. Nu, cetăţeanul rămâne aici şi aşteaptă să i se facă dreptate.

Închei gândindu-mă că foarte mulţi român suferă de dureri de spate. Se pare că poziţia inadecvată adoptată la şcoală şi la serviciu e cauza. Lipseşte educaţia şi în acest domeniu, ca şi în drept: lumea pierde uneori pentru că nu cunoaşte procedurile, nu pentru că nu ar avea dreptate.

(publicat in Ziua de Cluj din 21 mai 2007)

Puterea presei sau spionii oficiali

De peste un an de zile lucrez în administraţia centrală. Şi, din prima zi, m-a uimit un lucru: verva cu care demnitarii şi înalţii funcţionari ai statului citesc presa. Indiferent că sunt din putere sau din opoziţie, că e aservită vreunui grup de interese sau nu, că e vorba de vreo fiţuică apărută peste noapte sau de un cotidian cu vechime, presa e citită cu frică, cu încântare, cu nerăbdare, cu ură sau cu satisfacţie.

Puţină lume se uită la ştirile TV: informaţiile sunt date puţin timp şi privitorii nu au cum le păstra. Dar cele din presa scrisă rămân în atenţie cel puţin pentru o zi. Şi, atunci, poate apărea o problemă: cineva poate declanşa o anchetă, un ziar concurent poate pune o întrebare, sau, pur şi simplu, cei care te cunosc ajung să te privească altfel după ce citesc articolul. Oricum, presa e în stare să te urce sau să te coboare. Câţi eroi nu am văzut ridicaţi în slăvi de presă şi câte înjurături nu au luat apoi.

Dar presa mai are un rol: acela de “spion oficial”, ca să spun aşa. În ziua de azi nu prea ştiu ce rol mai au corpurile de control sau diferite organisme birocratice de inspecţie, dar pot spune, fără să mă înşel, că, în domeniul dezvăluirilor de acte de corupţie, abuzuri sau incompetenţe, presa scrisă dă dovadă de mult mai mare eficienţă. Poţi afla ce măgărie s-a mai întâmplat în instituţia pe care o conduci doar deschizând un ziar. Legăturile pe care le au jurnaliştii cu anumite persoane din autorităţile şi instituţiile publice (aşa numitele surse) sunt mai puternice decât cele ale serviciilor secrete sau ale procurorilor.

În ziua de azi, mulţi funcţionari sau simpli angajaţi au realizat că, datorită fie diverselor interese existente în sistemul în care lucrează, fie datorită birocraţiei excesive, neregulile din sistem au slabe şanse să fie îndreptate dacă nu se află, „în afară”, de ele. Şi, nici nu poţi condamna o astfel de atitudine. Este adevărat că există o lege privind protecţia avertizorilor de integritate, adică a persoanelor care la un moment dat sunt dispuse să dezvăluie aceste nereguli, dar mai este mult până la aplicarea ei.Între timp, omul simplu preferă să se adreseze presei. Ştie că jurnalistul îi va păstra confidenţială identitatea şi mai ştie că, dacă scandalul ajunge public, există şanse să se schimbe ceva. Modul acesta de gândire mă sperie. Datorită lui, ajungi ca în presă să nu mai citeşti ştiri, ci anchete şi interpretări subiective ale unor jurnalişti cu privire la o anumită stare de fapt.

Şi, datorită puterii de penetrare a presei, scrise în special, se ajunge (in)voluntar la o manipulare a opiniei publice. Câţi dintre noi am fost conştienţi că, în cazul celebrului „Nica – furtul secolului” (individul care în 2004 a jefuit o maşină ce transporta saci de bani), când ni s-a prezentat în direct la TV reţinerea lui şi percheziţia, când şeful poliţiei şi al parchetului l-au declarat vinovat, acelei persoane i s-a încălcat un drept – cel al prezumţiei de nevinovăţie?! Puţini s-au gândit la aceasta în acele momente. Nu îndrăznesc să vorbesc despre alte mari cauze, aflate acum în cercetare şi despre care găsim în presă nu doar narări de fapte, ci adevărate verdicte de vinovăţie.

Datorită unui astfel de comportament, al fugii după senzaţional, din păcate, România va mai suferi condamnări la Strasbourg. Şi cu toţii vom ajunge să plătim din buzunarul nostru despăgubirile pe care statul le va datora acestor persoane. Dacă o persoană este vinovată sau  nu, doar justiţia poate spune, şi asta numai când există o hotărâre finală. Iar presa nu face justiţie, asta trebuie să înţelegem cu toţii. Cum justiţie nu fac nici procurorii, nici serviciile secrete şi nici opinia publică.

(publicat in Ziua de Cluj, 14 mai 2006)

Comunistii, securistii si justitia

În aceste zile, trăim o psihoză naţională: în jurul nostru e plin de comunişti şi securişti. E adevărat sau nu, fiecare dintre noi are întrebări în legătură cu legea lustraţiei sau cu activitatea CNSAS.

Legea lustraţiei, deşi târzie, e necesară. Încă de la Revoluţia din 1989 s-a cerut interzicerea accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care în perioada comunistă s-au bucurat de prerogativele conducerii de partid şi au împărtăşit, nu numai forţat ci şi voluntar, politica şi ideologia comunistă. Subiectul e acum reluat, cu mai multă forţă. România anilor 2000 refuză să mai aibă de a face cu ororile şi erorile comunismului.

 De aceea, recent, s-au înfiinţat doua comisii de cercetare a efectelor dictaturii comuniste. Se doreşte condamnarea comunismului. Se vrea înlăturarea comuniştilor, care de pe unde or mai fi. Americanii au descoperit chiar că în fostul spaţiu sovietic sănătatea persoanelor a fost şi încă este grav afectată datorită obiceiurilor perpetuate de ideologiile comuniste.

Ce vrem însă cu adevărat este înlăturarea acelui mod de implantare a persoanelor în sistem prin metoda P-C-R (pile-cunoştinţe-relaţii). Ani grei, în Justiţie nu au avut acces decât membrii de partid. Înscrierea la Facultatea de Drept genera un adevărat calvar pentru candidat şi rudele sale, care erau verificate dacă erau cu toate membri de partid şi dacă nu cumva careva avea legături cu străinătatea. Ideologia comunistă, impregnată de la primele ore de dirigenţie, istorie, geografie, economie şi PTAP în timpul orelor din şcoala generală şi liceu, era acum prezentată în toată deschiderea ei la facultatea de drept. Viitorii magistraţi ai ţării trebuiau să ştie că singura bibliografie care trebuia studiată era cea a şcolii sovietice de drept, că legăturile cu dreptul internaţional nu există decât în baza comerţului promovat de ţara noastră în sistemul ţărilor din blocul comunist. Ani întregi judecătorii au ştiut că şeful lor e secretarul de partid local.

Ani întregi au fost ignorate drepturile elementare ale omului, s-au pronunţat pedepse cu munca silnică sau cu moartea. Nu ne mai dorim un asemenea trecut. Dorim să uităm. Iar pe cei care mai sunt în sistem din acele vremuri, îi dorim să plece. Repede, chiar şi pe nevăzute. Nu mai acceptăm şefi de instanţe şi parchete care în viaţa lor nu au dat vreun examen să continue dezastruoasa gestionare a instituţiilor de drept.

Mai este o categorie însă, mai periculoasă decât comuniştii: securiştii. CNSAS trebuie să-i deconspire pe cei care au avut calitatea de agent sau colaborator al organelor de securitate înainte de anul 1990, ca poliţie politică. Dar, pentru sistemul juridic, nu e de ajuns: trebuie deconspiraţi toţi agenţii şi colaboratorii, nu numai cei care au făcut poliţie politică. De ce? Pentru că ne e frică.

Ne e frică de şantaje, de înscenări, de supravegheri. În această profesiune care ar trebui să fie o elită a societăţii româneşti, încă domină frica: vorbim în şoapte prin birouri, ne uităm bănuitor la femeia de serviciu, rupem în bucăţele mici-mici hârtiile pe care se află ceva scris de noi, controlăm prizele sau în spatele dulapurilor după aparate de interceptare, vorbim cifrat la telefon sau, din contra, înjurăm pe faţă “serviciile” atunci când microfonia e prea evidentă. Habar nu am dacă cineva chiar ne supraveghează legal. Dar am motive să mă îndoiesc că nu e aşa. Le-am trăit pe pielea mea. La fel şi ai mei. La fel şi colegi de ai mei.

Şi vreau să scap de temere. Nu pentru că aş face ilegalităţi, ci măcar pentru că teama continuă îmi poate provoca…un ulcer.

(publicat in Ziua de Cluj, 3 mai 2006)