Neinformarea si argumentul experientei

Acum doua zile a apărut o informaţie pe o agenţie de ştiri: grefierii vor intra în grevă japoneză. Motivul?  Nemulţumiri de ordin salarial. Iar ieri, marţi, am şi aflat că în trei judeţe aceasta s-ar şi fi declanşat.

Am dat un telefon la foştii mei colegi clujeni, să îi întreb de ce fac grevă, care sunt în concret nemulţumirile lor? O grefieră mi-a răspuns nevinovată că ea nu prea ştie despre ce e vorba, ci dimineaţa i s-a dat banderola şi acum o poartă. “Dar ştii prevederile din proiect, ştii salariile propuse? Poate vă convin”, am insistat eu. “Nu”, răspunde ea.

Atunci, am dat telefon la liderul de sindicat clujean. Acesta mi-a spus că motivul grevei e faptul că nu au fost primite de minister cerinţele lor. Am pus aceeaşi întrebare: “Dar aţi văzut proiectul?” şi am primit acelaşi răspuns negativ. “Atunci cum de faceţi grevă?”. Nu a mai ştiut ce să îmi răspundă.

Iată cum am decis la minister să lucrăm pe acest proiect de salarizare a personalului auxiliar din instanţe şi parchete: luăm toate categoriile de personal din legea statutului acestui personal, de la grefier până la şofer, vedem ce atribuţii le sunt date prin legi şi regulamente, stabilim o ierarhie a lor, vedem câţi sunt din fiecare categorie şi încercăm să le majorăm salariile celor mai numeroşi. Nu s-a mai făcut aşa ceva până acum, de parcă aş fi vorbit de SF-uri.

Am discutat aceste principii chiar cu personalul auxiliar, pe un forum deschis special pentru ei, unde câteva sute şi-au exprimat opiniile. În paralel, am purtat discuţii individuale cu cei care au vrut să vorbească cu cineva din autoritate, şi am purtat negocieri cu reprezentanţii sindicatelor – din păcate, am constat că cel ce îi reprezintă nu mai este de mult activ, are un comportament autoritar şi nu acceptă critica, asumându-şi marile realizări în domeniu ca urmare a efortului personal.

Uitându-mă în sistemul juridic, nu prea văd care sunt aceste realizări. Judecătorii şi procurorii nu pot funcţiona fără grefieri, agenţi procedurali, şoferi. Asta este evident. Dar ceea ce fac în prezent aceşti oameni este mult sub cerinţele UE, şi asta pentru că aşa numiţii lideri s-au plimbat prin afară şi, întorşi înapoi, au făcut tot ce au crezut ei că e mai bine. Iar cel mai groaznic lucru mi se pare dez-informarea practicată în rândul sindicaliştilor. Nu mai pun că nimeni nu ştie câţi membri sunt în sindicat, câţi în federaţie, de ce s-a realizat o afiliere la o confederaţie alături de industriaşi, comercianţi, mineri, electronişti. Dar, săptămânal, au avut loc discuţii la minister pe marginea acestui proiect şi nimic nu s-a comunicat în teritoriu. După ce am finalizat proiectul, l-am afişat pe site şi l-am trimis în particular tuturor grefierilor pe care îi ştiam eu, dar tot au rămas cei mai mulţi care nu ştiau nimic de ei. Şi pe aceştia s-au bazat liderii. “Declanşăm grevă”, au declarat, nemulţumiţi că tinerii sunt propuşi pentru o salarizare mai bună, iar ceilalţi, care de abia aşteaptă să iasă la pensie, nu vor avea o creştere în acelaşi procent.

M-am cam săturat de manipulare. Tot timpul cei care sunt în vârf încearcă să fie deţinătorii informaţiilor de bază, cu care pot controla sistemul. Suntem unii, însă, care acţionăm ca nişte supape în Ministerul Justiţiei, şi pentru magistraţi, şi pentru grefieri. Ani de-a rândul, nimeni nu a ştiut ce se întâmplă în acest minister, cum se iau deciziile şi ce proiecte sunt în derulare. Acum lucrurile se schimbă, suntem în era internetului. Totul tinde să fie public, monopolul se dărâmă. Şi totuşi, mai avem nevoie de ceva: de voinţa de a ne informa, de a şti să culegem informaţii. Şi, mai ales, de a selecta informaţiile.

Lipsa de transparenţa trebuie să dea de bănuit. Cât timp funcţionează telefoanele şi computerul, ar trebui să ne schimbăm şi modul de trai. Comoditatea ajunge să ne fie duşman. Şi mai trebuie să renunţăm la concepte de genul “eu am mai multă experinţă” sau “am copii cât tine”. Sincer, nu dau doi bani pe  argumente de genul ăsta; decât pe cineva cu experinţă nefastă (apropo celor “experimentaţi”: unde aţi fost în ultimii 50 de ani?!) prefer pe cineva fără experienţă. Vârsta şi experinţa nu pot trece înainte inteligenţei şi capacităţii de strateg. Iar cei fără experinţă, dar deschişi la nou, au toate atuurile în mână.

(publicat in Ziua de Cluj, 28 iunie 2007)

Tara si mediocritatea

În urmă cu vreo lună eram la o emisiune radio în Bucureşti împreună cu preşedintele AMR şi un director de ONG, iar la telefon era un membru al CSM. La un moment dat, am fost întrebat de ce se fac atâtea greşeli de procedură în dosare, de ce atâtea arestări, puneri în libertate şi apoi rearestări, de ce atâtea trimiteri spre rejudecare. Şi am spus că nu trebuie să mire pe nimeni, trăim într-o ţară care nu excelează în nimic: mediocritatea caracterizează azi orice domeniu sau instituţie din România.

Spre surprinderea mea, nu a reacţionat contra nici unul dintre interlocutori. O săptămână mai târziu am făcut aceeaşi afirmaţie la o emisiune TV, faţă de doi invitaţi şi în prezenţa telespectatorilor care interveneau telefonic în emisiune. Din nou, nici o contra-reacţie.

Luni l-am auzit pe Preşedintele naţiunii făcând în faţa Parlamentului aceeaşi afirmaţie: “România e ţara mediocrităţii”. Sper că nu a descoperit asta de abia acum. Sper că şi pentru parlamentari şi guvernanţii aflaţi de faţă să nu fi fost un subiect prea nou. Ii dau dreptate lui Băsescu. În prezent, nu avem nici un domeniu care să meargă bine.

Dacă ne uităm la Sănătate, e jale: numai bolnav să nu fii – trebuie să “cumperi” dreptul de a te interna, să vii cu medicamente de acasă, să plăteşti operaţia (chiar am auzit de medici care te “deschid”, deşi nu trebuie, doar pentru a primi “dreptul”), să dai atenţii la asistente şi la femeia de serviciu; la sfârşit pleci întotdeauna “ameliorat”, nu “vindecat” şi juri că nu ai să mai calci acolo niciodată.

La Finanţe, e o adevărată corvoadă: în nici un moment nu ştii ce lege e în vigoare, nu ai de unde obţine informaţiile necesare, iar statul la cozi în faţa funcţionarilor, mult prea ocupaţi cu băutul cafelei sau bârfei de ultimă oră cu colega de alături, e deja ceva obişnuit. Dar, văd că acest comportament e împrumutat cu succes şi de funcţionarii din bănci. Şi, dacă tot am ajuns aici, nu ştiu de ce niciodată nu ţi se explică care e dobânda reală a unui credit pe care îl faci. Iar, în domeniul asigurărilor, atenţie mare la clauzele contractuale: sunt aşa de multe şi de mărunt scrise, încât cu siguranţă îţi va scăpa tocmai acea dispoziţie pe care o va invoca societatea pentru a scăpa de răspundere.

Învăţământul în România a devenit o tragedie: grăbiţi după a acumula, uităm că generaţia de mâine ne copiază întocmai încă de la o vârstă fragedă. Părinţii nu mai au timp de copii, doica e prea tânără sau prea în vârstă şi îţi bate odrasla, grădiniţele de stat sunt prea puţine şi neperformante, iar cele particulare prea scumpe. Profesorii sunt prea prost plătiţi, mult sub importanţa muncii lor, ceea ce îi face tot mai dezinteresaţi în a preda cursuri de calitate. Diplomele în facultăţi se obţin uşor, pe bani. Anual, mii de absolvenţi îşi umplu pereţii cu ele.

În schimb, investim foarte mult în Justiţie. Adică, nu dăm bani în educaţie, să încercăm a diminua comportamentul delincvent, ci plătim în sistemul de represiune al acestuia. Managerial, e greşit, pentru că tot timpul numărul dosarelor va fi în creştere, dacă nu vom încerca să prevenim aceasta. În fine, nu mai vorbesc de timpul, nervii şi banii cheltuiţi de cetăţean în haosul procedural care îl încurcă până şi pe judecător.

La Agricultură, nu vreau decât să amintesc un trist peisaj zărit în drumul meu cu trenul către casă: ţăranii ară cu plugul tras de cal bucăţile de pământ pe care le stăpânesc cu mândrie, acelea recuperate de la CAP-uri în ‘90. Mă gândesc că, în urmă cu 2000 de ani, strămoşii noştrii daci arau la fel.

Înainte de Revoluţie, am ridicat Porţile de Fier, am săpat Canalul Dunăre-Marea Neagră şi am făcut Metroul. Azi suntem ţara digurilor care se fisurează, a barajelor care se dărâmă, a podurilor care se prăbuşesc, a munţilor care se scurg. A fost nevoie de două săptămâni, o grămadă de artificieri şi chiar chemate trupele speciale, plus vizita preşedintelui, pentru ca trei bolovani căzuţi în mijlocul drumului pe Valea Oltului să fie aruncaţi în aer. Drumurile ţării sunt jalnice, oraşele tot mai aglomerate, spaţiul verde tot mai puţin. În schimb, avem gratuit aviara, sărăcie, circ la TV zilnic şi … dorinţa de a emigra.Nu ştim unde au dispărut specialiştii români, unde-s marii profesori, unde sunt cercetătorii. Nu mai avem viziune, nu ne facem strategii. Nu ştim să facem planuri.Stau şi mă gândesc dacă suntem pregătiţi pentru aderare. Sau, sincer să fiu, mai degrabă dacă o merităm.

(publicat in Ziua de Cluj, 21 iunie 2006)