Grevele din justitie si independenta acesteia

Ultima lună a fost marcată de declanşarea unor forme de protest de către personalul judecătoresc şi non-judecătoresc din România. O caracteristică comună a acestora a fost teama de a folosi noţiunea de „grevă”, preferându-se cea de „protest”, de parcă legalitatea unei acţiuni ar sta în denumirea acesteia, nu în conţinut. Nu mă voi feri să spun că cele trei manifestări ale personalului mai sus amintit au fost în fapt greve. Şi toate ilegale, bineînţeles, pe lângă caracterul lor imoral, respectiv nefondat.

Greva magistraţilor (determinată de introducerea de către Parlament a unor dispoziţii de accentuare a răspunderii lor materiale şi disciplinare în caz de aplicare  a legii cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă) a fost ilegală pentru că o interzice legea conflictelor de muncă în mod expres. A fost şi imorală, întrucât demnitatea funcţiilor ocupate de magistraţi este incompatibilă cu asemenea manifestări. Mă întreb ce am spune dacă Guvernul României ar face grevă şi ar întrerupe brusc legăturile internaţionale, sau dacă Parlamentul ar face grevă şi ar întrerupe activitatea legislativă. Totul s-ar transforma, evident, în haos. De aceea, calitatea de putere publică pe care o au cele trei segmente ale societăţii impune răspunderea lor în faţa cetăţeanului şi exclude afectarea acestuia prin blocarea activităţii.

Greva grefierilor (care doresc o salarizare mai bună) a fost şi ea ilegală. Aceeaşi lege a conflictelor de muncă interzice blocarea activităţii în scopul de a forţa emiterea unui act normativ. Însă e totuşi justificată nemulţumirea lor, pentru că actul normativ respectiv ar fi trebuit să apară, potrivit unei dispoziţii legale, încă de la începutul anului 2005.

Greva avocaţilor este şi ilegală, şi nefondată. Astfel, greva nu poate fi făcută decât în organizaţiile de tip patronat-salariaţi, or avocatura este o profesiune liberală. Dacă reacţia celorlalte categorii a fost cu privire la unele norme legislative, reacţia avocaţilor vizează soluţiile magistraţilor, ceea ce este extrem de grav într-un stat de drept. Astfel, avocaţii sunt revoltaţi că din 2003 în sălile de judecată sunt lăsaţi să pledeze persoane despre care ei pretind că nu a avea acest drept. Ca urmare, avocaţii „tradiţionali” au formulat plângeri penale contra avocaţilor „alternativi”, pentru comiterea infracţiunii de exercitare a unei profesii fără autorizaţie. Plângerile au fost respinse de către procurori, iar multe au fost confirmate de către judecători. Acum, concluzia care se poate trage este că fie avocaţii tradiţionali nu au dreptate, fie greşesc judecătorii care acceptă avocaţi alternativi în săli, procurorii care au rezolvat plângerile contra lor şi judecătorii care apoi au confirmat aceste plângeri. Cum pretindem că trăim într-un stat de drept, în baza principiilor care guvernează funcţionarea justiţiei nu avem voie decât să spunem că, indiferent dacă soluţiile magistraţilor sunt bune sau nu, ele trebuie respectate.Iar avocaţii, care ar trebui să promoveze din plin acest principiu, sunt cei care se opun. Să fie clar: ei nu reacţionează aşa cum au declarat public, contra autorităţilor statului care nu reacţionează la avocatura alternativă, ci contra magistraţilor.

Avocaţii tradiţionali nu acceptă faptul că autorităţi precum Ministerul Public, Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii nu pot ordona magistraţilor să dea soluţii favorabile lor! Iar acest tip de reacţie publică, prin declanşarea grevei – constituie o presiune de nemaiîntâlnit în istoria justiţiei româneşti. Telefoanele date de  politicieni şi întâlniri ale miniştrilor cu inculpaţii, despre care presa şi CSM au spus că ar constituie imixtiuni în actul de justiţie, mi se par realităţi şterse pe lângă ce au făcut acum avocaţii.Mă aştept ca mâine avocaţii să declanşeze grevă şi să permită şi altor infractori periculoşi să scape de reacţie coercitivă imediată a statului cum au scăpat în aceste zile pentru că li se resping acţiunile, sau pentru că li se pretind să îşi justifice încasarea onorariilor etc.

A fost o luptă pierdută nu de CSM (care, total inexplicabil, a refuzat să reacţioneze la presiunea asupra magistraţilor, deşi acesta ar trebui să fie rolul său constituţional), nu de asociaţiile de magistraţi (absolut inexistente în aceste zile, al căror rol ar fi trebuit să fie acela de a proteja independenţa magistraţilor), nu de către judecători (de remarcat că unii au dat amenzi grele avocaţilor pentru lipsa nejustificată la termene ori au formulat plângeri penale contra anumitor avocaţi pentru comiterea infracţiunii de favorizare a infractorului), nici măcar de avocaţi (mulţi s-au revoltat la faptul că greva a fost ordonată şi nu votată, şi mai ales că au fost ameninţaţi că dacă nu vor face grevă vor fi sancţionaţi disciplinar de conducerile barourilor ori au fost împiedicaţi fizic să participe la cauze de unii colegi de ai lor mai „zeloşi” în a aplica ordinele – şi când mă gândesc că această profesiune presupune independenţa…), ci de statul de drept. A fost o grea şi de neuitat palmă asupra a ceea ce ar trebui să fie independenţa justiţiei în România.

(publicat in Ziua de Cluj, 18 oct. 2006)

Inertia magistratilor

Avem o boală menţinută în sistemul juridic: ignoranţa. Foarte mulţi magistraţi sunt obişnuiţi cu o tăcere provenită dintr-o teamă menţinută de zeci de ani.

În România, procurorul este, potrivit Constituţiei, sub control ierarhic, imparţial şi sub autoritatea ministrului justiţiei; după lege, procurorii sunt independenţi, dar parchetele sunt subordonate unităţilor superioare. Nu am auzit nici un procuror care să provoace o dezbatere publică privind statutul procurorului în România, carenţele legislative şi viitorul acestor magistraţi.În România încă există instanţe şi parchete militare. Recent am fost condamnaţi la Strasbourg pentru existenţa acestor tip de instituţii. Problema nu e nouă, dar dezbaterile publice în acest domeniu lipsesc.

Judecătorii au o atitudine re-activă: strâng semnături, fac comunicate imediat ce sunt acuzaţi de comportament nelegal sau le sunt afectate drepturile salariale. E bine că au curajul să o facă, căci mă gândesc cu groază la anii dinainte de 2004, când tremuram când auzeam sintagma “Ministerul Justiţiei” sau “ministru”. Dar, în virtutea rolului de arbitru social pe care ar trebui să îl aibă judecătorul într-o societate democratică, ar fi de dorit ca astfel de reacţii să existe la orice încălcări ale drepturilor omului care se petrec la noi în ţară. Şi - slavă Domnului! - se petrec destule: apar înscrisuri în presă din dosare când acestea sunt încă în fază de anchetă, se fac reţineri în direct la tv, se înjură magistraţii de către avocaţi, se comentează actele procesuale desfăşurate de către presă etc. Asemenea acţiuni nu afectează doar imaginea justiţiei sau, mai rău, imparţialitatea acesteia, ci, de multe ori, prezumţia de nevinovăţie. Şi magistraţii în primul rând ar trebui să se opună unor astfel de tratamente. Opinia publică are dreptul să fie informată, e adevărat. Dar între a informa publicul şi a-l manipula, e o mare diferenţă.

Zilele astea aproape că se inoculează ideea că nu avem nevoie de magistraţi. Personal, cred că publicul nici măcar nu ştie ce fac magistraţii. Aceasta pentru că lipsa de cultură juridică e o mare problemă. Iar întoarcerea la vremurile tribale când dreptatea se făcea după dictonul “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” sunt demult apuse. Sper.

(publicat in Ziua de Cluj, 4 oct. 2006)