Securitatea - blestem romanesc

Tocmai când credeam că au fost dezvăluiţi primii colaboratori cu securitatea şi că CNSAS începe să îşi facă treaba (apropo, până ca CSAT să declasifice toate aceste dosare şi să ordone trimiterea lor la CNSAS, oare această din urmă instituţie cu ce s-a ocupat?!), apar declaraţiile bombă ale unui fost ofiţer de securitate, fugit în SUA, potrivit cărora dosarele de la CNSAS nu sunt complete, că mai mulţi politicieni decât am crezut noi sunt foşti agenţi sau colaboratori şi chiar ne-a oferit nişte nume. Iar purtătorii lor, evident, neagă.

Acum, ca simplu cetăţean, stau şi mă întreb: pe când voi afla adevărul despre cine erau securiştii şi colaboratorii lor şi cu ce se ocupa Securitatea în realitate? Slavă Domnului că nu am trăit prea mult în acele vremuri şi pe când intram în adolescenţă regimul comunist începea să fie demolat! - spun „începea”. pentru că nu sunt deloc convins că totul s-a terminat în acele zile sângeroase din decembrie 1989…De fapt, dacă stau şi mă gândesc că nici adevărul despre Revoluţie nu l-am aflat, sau despre Mineriade, realizez o impotenţă majoră a poporului român: fie sunt atât de mulţi meschini printre noi, demagogi şi securişti, încât doar câţiva îşi mai pun problema descoperirii lucrurilor adevărate, fie suntem incapabili să păstrăm dovezi, să facem conexiuni şi să ne creăm la urma urmei o cultură.

Ce trăim în aceşti ani, cel puţin de la Revoluţie încoace, e halucinant de-a dreptul: am ajuns să ne bănuim uni pe alţii, să ne urâm, să dăm mai multă crezare zvonurilor (aşa-numitelor „informaţii”) mai mult decât realităţilor. Ne creăm singuri scenarii, tot singuri ni le dărâmăm, ne dorim să intrăm în UE, dar tot mai sunt şi cârcotaşi, vrem reformă, dar nu vedem  reuşitele ci strigăm la fiecare insucces.

Nu mai avem pic de demnitate: românul fugit în America care e pe prima pagină în aceste zile oare ne minte? Sau ne mint politicienii noştri? Primul e un erou pentru că a fugit pe vremea lui Ceauşescu sau e doar un diversionist? Dar dacă spune adevărul, atunci eroii locali sunt de fapt nişte nenorociţi căţăraţi pe cadavre în posturi înalte? Sunt întrebări la care sper că vom avea un răspuns.

Dar, devenind din ce în ce mai realist faţă de situaţia jalnică în care ne înglodăm pe zi ce trece, cred că răspunsul va veni mult mai târziu ca să ne mai prindă în viaţă pe mulţi dintre noi. Şi asta, fie pentru că nu putem să aflăm adevărul, fie că pur şi simplu el nu există. E o ipoteză de luat în calcul. Logica ne învaţă că o afirmaţie nu poate fi în acelaşi timp, şi adevărată şi falsă. Ei bine, iată că se poate: o persoană poate fi în acelaşi timp şi fost securist (mai ales când o spune un fost şef de securitate) şi om onest (pentru că nu avem alte dovezi). Iar noi nu putem alege, nu putem discerne, şi nici unul din cei care fac afirmaţiile de mai sus nu recunoaşte că minte.

Şi atunci, închei spunând că securitatea e un blestem ce ne-a urmărit 17 ani şi ne va mai urmări mult şi bine. Suntem un popor damnat.

(publicat in Ziua de Cluj, 9 nov. 2006)

Libertatea presei si independenta justitiei

Din 2004 când au fost adoptate noi legi pentru sistemul judiciar, putem spune că avem o justiţie independentă. Mijloacele de control politic şi administrativ a personalului din sistem au fost anihilate sau simţitor diminuate.

Modul în care magistraţii şi personalul judiciar îşi vor exercita funcţiile mai departe, ţine deja de ei personal. Probabil celor care ani de-a rândul au fost obligaţi să îşi justifice deciziile în faţa şefilor sau ale politicului le vine greu acum să se dezveţe.

Şi aici mă gândesc la unii procurori care încă mai organizează aşa numitele „şedinţe de analiză a soluţiilor judecătorilor” în vederea declarării căilor de atac. Se ajunge astfel la aberanta situaţie ca un procuror că spună că soluţia este bună, iar un altul că soluţia judecătorului este ilegală sau netemeinică, urmând ca şeful parchetului să decidă dacă se va declanşa calea de atac sau nu. Unii procurori chiar au reclamat faptul că au fost obligaţi de şefii lor să declare apel contra propriei convingeri, ceea ce mă face să mă întreb de ce procurorii nu se simt independenţi dacă în lege, de anul trecut, scrie în mod expres asta.

Dar mă mai gândesc şi la unii judecători care, pentru a se prezenta la concursurile în vederea ocupării unor funcţii de conducere, au telefonat la Ministerul Justiţiei sau la Consiliul Superior al Magistraturii pentru „a li se da voie” să candideze.

Cât priveşte presa, aceasta e liberă, cel puţin teoretic, imediat după 1990. Atunci a început clădirea libertăţii de exprimare în România, care a explodat şi ea tot cam prin 2004. Şi aici rămâne problema vechilor practici, înnoite şi reînnoite mai ales în perioadele electorale. E drept că jurnalistul, angajat al unui trust media, nu prea poate să se opună anumitor „directive”, cum ar putea face un magistrat. El nu se bucură de acea stabilitatea pe care o are un judecător sau un procuror. Nevoia unui loc de muncă te poate face la un moment dat să devii tributar anumitor persoane sau reguli nescrise. Dar dacă mă raportez la buna credinţă a celui care conduce trustul de presă, pot gândi că exercitarea profesiei de jurnalist este, ca şi la magistrat, strâns legată de gradul de conştiinţă pe care persoana în cauză îl are vizavi de rolul său.

Magistratul, apărător al legii, ar trebui să moară dacă în jurul lui este nedreptate. El trebuie să rezolve cauzele bine, repede şi doar conform legii şi să facă toate eforturile ca şi colegii săi să procedeze la fel. O eventuală inactivitate, nepăsare faţă de îndeplinirea neconformă a obligaţilor de către alţi magistraţi ar fi la fel de gravă ca abuzurile acestora din urmă. Aceasta se numeşte lipsă de integritate.Jurnalistul, la rândul său, ar trebui să fie lancea cu care să împungă entităţile publice în a-şi îndeplini obligaţiile pentru care sunt plătite din bugetul statului să le facă. Informaţiile de bună calitate, exacte şi de interes pentru cetăţeni ar trebui să fie pilonii pe care să se sprijine orice articol de presă audio-vizuală.

Puterea judecătorească are responsabilitatea de a asigura încrederea publicului în sistemul juridic. La rândul ei, presa reprezintă vocea publicului, dar în acelaşi timp puterea mass-mediei stă în faptul că ea este formatoare de opinie. Ea creează şi modifică opinia maselor. De aceea, ca şi în cazul magistraţilor, se cere obiectivitate. Se afirmă chiar că probitatea personală şi profesională a lucrătorilor din presa scrisă şi audiovizuală trebuie să fie cel puţin egală cu aceea a magistraţilor care împart dreptatea.

Închei susţinând că magistraţii şi jurnalişti trebuie să dea dovadă de o maximă corectitudine. Pentru că şi unii, şi alţii au acelaşi scop: în timp ce mass-media demaschează ilegalităţile, justiţia le constată din punct de vedere juridic şi le sancţionează. De aici rezultă menirea lor comună, aceea de a fi contraputeri, căci faţă de celelalte puteri ele acţionează pentru a împiedica abuzurile acestora. De altfel, faţă de orice încălcare a legii trebuie să acţioneze în vederea descoperirii şi sancţionării lor: media - prin oprobiul public, justiţia - prin aplicarea sancţiunilor juridice.

(publicat in Ziua de Cluj, 2 nov. 2006)