Despre reforma si cunoasterea de sine

Mulţi vorbesc despre reformă, am fost chiar ameninţaţi că vom mânca reformă pe pâine, dar nimeni nu ne-a lămurit ce e reforma şi ce costuri sociale implică ea. Ce să mai spun de reforma în justiţie de care se vorbeşte de foarte muţi ani, dar încă nu ne e clar dacă ea a început, sau dacă mai este ceva de făcut, sau măcar încotro ne îndreptăm.

Deci, ce e reforma? Reforma e schimbare. Schimbare în bine, desigur. Dar ce e bine şi ce e rău? Poare e mai actual să spunem că reforma e o schimbare către altceva, un fel de evoluţie. Către ce anume însă? – asta e adevărata provocare. Şi atunci ne trebuie un reper, o raportare. Dar la cine sau la ce? În funcţie de răspunsurile la aceste întrebări, vom putea vedea cine trebuie implicat în reformă.

Un lucru e cert: acela că reforma trebuie să fie una nu secvenţială, ci globală. De ce? Pentru că evoluţia nu poate avea loc decât în tot, nu în parte. Plecând de la acest postulat, cum că reforma trebuie să privească întreaga societate, încercăm să răspundem la întrebarea: cum poate evolua societatea? Iar răspunsurile sunt două: de la sine, adică normal - ceea ce înseamnă o lentoare firească. Sau prin reformă, adică prin şoc - şi atunci vorbim de tranziţie (folosim termenul de tranziţie, raportată întotdeauna către ceva, pentru că rezultatul e oarecum previzibil, iar durata e relativ scurtă). Şi atunci, nerăbdători cum suntem, alegem reforma. Ne-o asumăm, cu toate sacrificiile sale şi începem să cucerim valori, să dărâmăm concepte, să ne dorim integrări etc. Unii, inevitabil, „mor” în acţiuni suicidale – pe aceştia îi numesc eu kamikaze. Alţii sunt inadaptaţii, conservatorii, care ne vor trage înapoi, dar care nu vor reuşi decât cel mult să ne încetinească. Iar cei mai mulţi sunt „lasă-te-bătut-de-vânt” care vor fi - nu-i aşa?! - beneficiarii de mâine ai reformei, mândri beneficiari ai ei, dar fără efort. Din rândul acestor din urmă fac parte cei mai sceptici, adică criticii. Criticii sunt cei guralivi, dar care nu ştiu să privească lucrurile global, nu au viziune proprie, nu au soluţii, dar observă şi scot în evidenţă tot ceea ce greşesc ceilalţi. Sunt convins că, cu toate piedicile, cei activi, reformatorii, sunt de neoprit, de nestăpânit. Îndoiala îi mai cuprinde uneori şi pe aceştia: nici nu se pot gândi la momentul de  sfârşit al reformei. Eu cred că e firesc, când de abia ne naştem, de abia suntem la începuturi.

Când şi cine va trăi sfârşitul reformei? Noi nu vom prinde finalul pentru un argument simplu: reforma e fără de sfârşit, e continuă, pentru că aşa este şi evoluţia. Doar tranziţia e, teoretic, temporară. E ca şi cum un punct de pe cer ar alerga sa prindă punctul din partea cealaltă, dar nu se obţine decât un cerc care se tot învârte.Tranziţia pare conceptul vândut ca speranţă pentru necunoscători: „Hai, băieţi, încă un mic efort, căci peste un an va fi mai bine. Mai urmează doar un an de sacrificii”. De câte ori nu ni s-a spus asta? Dar dispare un profet care ne-a prezis o tranziţie de 20 ani, iar noi eram bucuroşi că am rezolvat-o doar în 17, şi vine un premier care ne spune „Aia a fost aderarea; acum vine integrarea: încă 20 ani!”. Parcă şi văd cum politicienii vor mai inventa peste aceşti 20 ani vreo aderare la Statele Unite ale Lumii şi tot aşa…căci doar ei trebuie să îşi justifice cumva activitatea. Unii vor fi duşi peste 20 de ani. Alţii, bătrâni. Cei din generaţia mea vor fi mai maturi.

Însă tinerii care vin după noi nu vor găsi o societate aşezată, ci una hărţuită, zbuciumată şi fără puncte de reper. Magistraţilor tineri care intră în sistem li se dă puterea în mână, şi infatuaţi mai tare ca noi acum, vor instaura dictatura judecătorilor, vor înlocui legiscraţia cu juristocraţia. Iar noi vom fi în egală măsură responsabili, şi aşa cum din cauza foştilor nomenclaturişti de frunte ai comuniştilor încă aflaţi acum printre noi, mai suntem huliţi, tot aşa o vom încasa din cauza „zmeilor” care vin. Iar adevăraţii judecători, cet care îşi fac treaba cu discreţie, profesionalism şi chiar cu umilinţă, vor suferi. Dar, mai mult, va suferi populaţia pentru care ei muncesc…

Şi totuşi, să nu disperăm. Trebuie să realizăm toate astea şi atunci ne vom fi trezit. Până atunci, stăm şi ne plângem ca nişte muieri că nu avem, de exemplu, calculatoare; dacă avem, că nu sunt bune; dacă sunt bune, că nu avem programe de învăţare să lucrăm pe ele. Ne plângem că nu ni se dă spor la salariu; dacă avem, de ce nu e mai mare; dacă e mai mare, de ce nu ni se dă şi un al doilea spor. Invocăm apoi că vrem legi bune; dar dacă se modifică pentru a se îmbunătăţi, ne plângem de dinamica legislativă; dacă nu se modifică, ca legislaţia e proastă.

Ne-am obişnuit să dăm vina pe alţii, pe altceva. Dar nu ne vedem pe noi, nu realizăm ce trebuie să facem noi. Nu ne depăşim condiţia, nu reuşim să ne cunoaştem, sinele nostru dispare in birocraţie. Şi atunci suntem pierduţi. Şi odată cu noi, şi posibilitatea de reformă autentică care, nota bene, începe şi se termină cu noi.

Când vom realiza toate astea, lucrurile materiale ni se vor părea infime (nu vorbesc aici ne necesitatea, ci de importanţa lor), munca pe care o facem va deveni nobleţe, justiţiabilului îi vom face cu adevărat dreptate. Iar noi vom fi împliniţi. Şi, dacă vrem, mai aproape de Principiu, de reperul nostru, pe care îl putem numi: Dumnezeu, Lege, Dreptate, Adevăr, Bine, Frumos sau, de ce nu, toate la un loc.

Omul judecător va deveni Profesionist. Iar judecata lui, Artă.

  

(publicat in Ziua de Cluj, 20 martie 2007)

Care e prima putere in stat?

Majoritatea ştim că există trei puteri în stat. De la Montesquieu încoace, vorbim de puterea legislativă, executivă şi judecătorească. În zilele noastre, se afirmă că ar exista şi o a patra putere, presa. Personal mă îndoiesc că o putem include printre puteri, pentru simplul fapt că nu prezintă caracterele de legitimare pe care le au celelalte puteri.

Revenind la puterile unanim recunoscute, de unde vine legitimarea lor? Din învestirea făcută de public. Astfel, parlamentarii sunt aleşi direct de către populaţie. Miniştrii, ca parte a executivului, sunt votaţi de parlamentari. Cealaltă parte a executivului, Preşedintele ţării, este şi el desemnat în mod direct de către populaţie. Iar judecătorii sunt numiţi de Preşedinte.Prin urmare, toţi actorii care exercită cele trei puteri o fac ca urmare a implicării directe sau indirecte a populaţiei. Acesta este motivul pentru care vorbim de cele trei puteri publice (aspect care, evident, nu se poate pune în cazul presei).

Dar care e prima putere în stat? Teroretic, ele sunt separate şi în echilibru. Nu se vorbeşte de o ierarhie a lor. Dar eu cred că din punct de vedere al importanţei şi nicidecum al subordonării, putem face o astfel de analiză. Astfel, credinţa mea e că puterea judecătorească, exercitată de instanţele judecătoreşti prin judecători, este prima putere în stat. Argumentele sunt următoarele:

a. ocuparea postului Pentru a ajunge judecător, candidatul trebuie să treacă un concurs. Concursul este naţional, vizează cunoştinţele sale teoretice şi practice, precum şi abilităţile logice şi motivaţia. Pentru a ajunge parlamentar, e necesar votul populaţiei. Pentru a ajunge ministru, e nevoie de votul parlamentului asupra listei de miniştri propusă de primul-ministru, desemnat de Preşedintele ţării. Nu se verifică în mod obiectiv nici un fel de cunoştinţe, nici măcar dacă cunosc Constituţia ori cele mai importante legi.Judecătorii mai dau concursuri şi pentru promovarea în funcţie de execuţie (unde li se verifică cunoştinţele teoretice şi practice în domeniul dreptului) sau pentru numirea în funcţii de conducere (cunoştinţe de management, comunicare, resurse umane). La parlamentari, nu e cazul.

b. pregătirea Judecătorii au absolvit cu toţii facultatea de drept. În Parlament şi Guvern, pot ajunge persoane fără studii superioare. Judecătorii sunt obligaţi prin lege să îşi continue pregătirea. Nu am auzit de stagii de formare pentru membrii celorlalte puteri.

c. evaluarea Există un sistem complex de evaluare a judecătorilor; iniţial se făcea o dată pe an, acum o dată la trei ani. Două evaluări negative duc la înlăturarea judecătorului din sistem pentru incapacitate profesională. Îmi este de neimaginat că parlamentarii ar putea vreodată concepe aşa ceva.

c. competenţa Judecătorii lucrează doar în domeniul dreptului. Temporar, ei pot fi detaşaţi să lucreze în folosul altor instituţii, inclusiv din rândul celorlalte puteri; legea permite să fie chiar miniştri. Parlamentarii pot vota proiecte de legi sau iniţiative legislative chiar dacă nu au pregătirea în domeniul respectiv (un lăutar poate vota o lege pentru sănătate sau justiţie) şi în nici un caz nu pot fi judecători.

d. număr Avem 332 deputaţi, 137 senatori şi 24 de miniştri. Numărul judecătorilor e mult mai mare: 4000.

e. îndeplinirea funcţiei Cel mai important poate este că dacă Parlamentarii pot adopta legi doar lucrând în Plen, iar Guvernul doar lucrând reuniţi în comitetul miniştrilor, în schimb judecătorii iau singuri hotărâri în primă instanţă (iar în complet numai dacă hotărârea este atacată)

f. sanctionarea Şi la fel de important este că, în timp ce judecătorii pot soluţiona cauze privind parlamentarii sau guvernanţă, pentru a-i trage la răspundere pentru abuzuri ori comiterea de infracţiuni, aceştia nu îi pot trage sub nici o formă la răspundere pe judecători.

Cred că argumentele sunt suficiente pentru tema propusă. Şi mai cred că reprezentanţii celorlalte două puteri ar trebui să susţină justiţia şi pentru judecători. Căci, fără ei, temeiurile societăţii democratice s-ar prăbuşi instantaneu.

(publicat in Ziua de Cluj, 1 mart. 2007)

Raspuns in oglinda: Juridice.ro