p.s. tacere deplina…

http://justitiarul.weblog.ro/

Este o initiativa interesanta, caci ce nu s-a inteles cu mentalitatea comunista inca existenta in subconstient in 1990, a fost ca intr-un stat liber si de drept justitia se face nu in mod colectiv , colectiv se dau despagubiri se dezincrimineaza ceva adica cam ce s-a facut cu fostii detinuti politici, desi culpa politica trebuia dezincriminata(nu amnistiata sau gratiata) pentru intreaga perioada, inclusiv procesele unde erai condamnat pentru cativa dolari pusi in casa de cei care faceau perchezitia, caci nu se osteneau sa puna zeci de mii de dolari .
Unii de pe atunci au explicat ca fiecare, individual, poate cere justitiei sa faca dreptate si sa-i pedepseasca pe faptuitori. Raspunsul era: unde sa-i gasim?
Iata, prin initiative ca cele de mai sus la care poate participa oricine se pot creea premize ptr actiuni judiciare punitive daca faptele nu sunt prescrise, si atrag atentia ca termenul de prescriptie curge cu siguranta cel putin din 22 dec 1989.

Ce suneti despre asemenea initiative si cum stam cu prescriptia pentru ce se putea face inainte de 89, ca dupa prosti noi sau nu , aceasta a curs si curge.

Mai jos voi face cateva referiri la principii ce reies din jurisprudenţa Curţii, in special cu privire la cauza Cauza Boldea împotriva României din 15 februarie 2007:

“Curtea doreşte în primul rând să amintească principiile fundamentale care reies din jurisprudenţa sa (a se vedea, printre multe altele, Hertel împotriva Elveţiei, Hotărârea din 25 august 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI, paragraful 46).

Libertatea de expresie constituie unul din temeiurile esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi dezvoltării fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10 este valabilă nu numai pentru « informaţiile » sau « ideile » strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau preocupă: în conformitate cu noţiunile de pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere fără de care nu există « societatea democratică ».

Aşa cum o consacră articolul 10, ea este însoţită de excepţii care cer totuşi o interpretare strânsă şi nevoia de a o restrânge se stabileşte în mod convingător.

Adjectivul « necesar », în sensul articolului 10 paragraful 2, implică o « nevoie socială imperioasă ». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a aprecia existenţa unei asemenea nevoi, dar este dublată de un control european privind în acelaşi timp legea şi deciziile care o aplică, chiar şi atunci când sunt emise de o instanţă independentă. Curtea are deci competenţă să statueze în ultimul rând asupra faptului de a şti dacă o « restricţie » este în concordanţă cu libertatea de expresie pe care o protejează articolul 10.

Curtea nu are deloc drept sarcină, atunci când îşi exercită controlul, să se substituie instanţelor interne competente, ci să verifice din punctul de vedere al art. 10 hotărârile pe care le-au pronunţat pe baza puterii lor de apreciere. Nu reiese că trebuie să se limiteze să descopere dacă statul pârât a folosit această putere cu bună credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: trebuie considerată ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului cauzei pentru a stabili dacă era « proporţională cu scopul legitim urmărit » şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt « pertinente şi suficiente ».

Astfel, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat reguli conforme cu principiile prevăzute de art. 10 şi bazându-se în plus pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente (Zana împotriva Turciei, hotărârea din 25 noiembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VII, pag. 2547-2548, paragraful 51, şi Kyprianou împotriva Ciprului [GC], nr. 73797/01, paragraful 171, 15 decembrie 2005).

În plus, echitatea procedurii şi garanţiile pe care le oferă (a se vedea, mutatis mutandis, Kyprianou, citat anterior, paragraful 171), şi natura şi greutatea pedepselor aplicate (Ceylan împotriva Turciei [GC], nr. 23556/94, paragraful 37, CEDO 1999-IV, Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, paragraful 69, CEDO 2002-I, şi Lešnik împotriva Slovaciei, nr. 35640/97, paragrafele 63-64, CEDO 2003-IV) sunt de asemenea elemente de luat în considerare atunci când este vorba despre măsurarea proporţionalităţii atingerii aduse libertăţii de expresie garantată de articolul 10 din Convenţie.”

Cele de mai sus sunt sigur ca nu sunt cunoscute de catre cei care v-au judecat cazul dvs, caci acestia sunt inca la stadiul in care fac confuzie intre dreptul comunitar si dreptul rezultat din jurisprudenta Curtii EDO.