Globalizarea si justitia

 Am finalizat zilele acestea un studiu despre efectele globalizarii asupra justitiei. Poate parea prea abstract pe alocuri sau prea avangardist. Oricum am senzatia ca m-am nascut cu 50 de ani mai devreme, caci multe din ideile mele de reforma sperie. In fine, exista si varianta opusa, cum ca altii sa fi ramas 50 de ani in urma.

Oricum, studiul are la baza literatura occidentala consacrata si evolutii legislative (inter)nationale recente. Esenta lui este ideea ca globalizarea, ca si fenomen socio-politic, are efecte si asupra sistemului juridic: sunt semne tot mai vizibile ale unei mondializari juridice, a crearii unui drept mondial. Procesul national se va adapta acestuia, tocmai pentru ca instantele internationale au fundamentat principiile procesului echitabil universal. Apropierea dintre sistemele de drept clasice este tot mai mare. Rolul participantilor in proces este in schimbare. Locul si rolul judecatorilor in viata cetatii este din ce in ce mai accentuat.

Studiul este accesibil, in intregime, AICI.

Legea tacerii

Se spune ca justitia e independenta - nu ma indoiesc ca asa trebuie sa fie.

Se spune ca judecatorii se bucura de libertatea de expresie si libertatea de asociere - nu ma indoiesc ca asa trebuie sa fie.

Se spune ca cei care conduc instante sau parchete stiu management, comunicare si resurse umane - nu ma indoiesc ca asa trebuie sa fie.

Se spune ca CSM ar trebui sa ne apere de orice presiuni si atacuri - nu ma indoiesc ca asa trebuie sa fie.

Se spune ca justitia trebuie sa fie aproape de cetatean - nu ma indoiesc ca asa trebuie sa fie.

Cine isi imagineaza ca sistemul judiciar functioneaza ca sistem…de fapt, cine spune asta? Ce functioneaza si ce nu functioneaza? Cine si cand a facut ultima evaluare de sistem? Dar ultima evaluare de instanta? Dar ultima evaluare de judecator?

Am primit in aceste zile o lectie de viata adevarata, pentru ca am indraznit sa ating subiecte sensibile, despre care nu se vorbeste prin traditie in justitia romaneasca. Nu voi dezvolta acum, ci la sfarsitul lunii viitoare, dupa ce se termina concursul in care sunt angrenat, pentru a nu se spune ca exprim frunstrari sau fac presiuni. Pana atunci, ma supun legii care e adoptata de qvasiunanimitatea colegilor mei: legea tacerii - Nu se vorbeste de neregulile de sistem, nu se vorbeste despre marile scapari organizatorice, de lipsa de aparare a magistratilor, de soarta si abandonarea personalului auxiliar, de rutina, de neperformanta. Nu se colaboreaza cu procurorii, cu avocati, cu Facultatile de Drept. Nu se intreaba publicul, nu se consulta ONG-urile.

Nici eu nu voi vorbi despre toate acestea, insa doar pentru o luna.

Razboinicii justitiari

Reforma: “reforma pe pâine”, spunea un distins fost prim-ministru. Justiţia: “reforma justiţiei”, spunem azi cu toţii. Ce înseamnă asta cu adevărat, nu prea ştim. Dar deducem că e ceva legat de MJ care e contra CSM, de AMR care e contra MJ (sau contra CSM, depinde), de CSM care e contra MJ.

De ce război?! De ce neînţelegeri, critici?! De ce unul se dă mai rotund ca altul?! Oare chiar are cineva impresia că i se va ridica statuie?! Oare chiar reforma e confiscată de unii sau de alţii?! Oare toţi sunt specialişti în ale schimbării? Sau tocmai asta e problema, că unii vor schimbarea, dar alţii nu?!

Fotbal. Isterie. Războinicii luminii versus Fii întunericului. Jertfă. Huiduieli, distrugeri de stadioane, ură. Mai nou, sânge! Război în justiţie. Jertfe în fotbal. Diferenţe între cele două branşe?! Păi, ar cam fi: unii cu studii, ceilalţi fără. Unii bugetari, alţii cu o grămadă de bani. Unii cu capul, alţii cu piciorul. Nu-i aşa că acestea chiar ar trebui să ne diferenţieze? Dar, lasă, că ceea ce ne uneşte sunt acuzaţiile reciproce: unii de corupţie, alţii de blat. Care e cam acelaşi lucru. Ne atacăm reciproc. E mult mai simplu: când nu mai ştim pe unde să scoatem cămaşa, găsim în alţii vinovaţi. Dar, dacă stau şi mă gândesc la istoria patriei, cam asta am făcut tot timpul: alţii ne cucereau, noi suportam; alţii ne supuneam, noi rezistam eroic; alţii ne umileau, noi înghiţeam. În permanenţă alţii aveau probleme cu noi. Noi nu.Poporul ăsta pare că a suferit mai tot timpul.

Acum, dacă vedem că nu avem probleme cu alţii, ni le facem noi înşine. Aşa că ne certăm cât putem între noi. Ce nu reuşim noi să facem, este să ne ridicăm deasupra conflictelor de uzură şi să vedem că dăm tot în noi (era o vorbă mai demult: dai în mine, dai în tata; dai în tata, dai în partid; dai în partid, dai în ţară). Aşa ne place conflictul de mult! Mai degrabă am trage un pumn, decât să uităm o înjurătură; mai degrabă am face o petiţie, decât să încercăm remedierea unei nereguli; mai degrabă am da în judecată, în loc să apelăm la conciliere.

Suntem o naţiune de certăreţi; cele 2 milioane de dosare înregistrate pe rolul instanţelor anul trecut, o arată în mod explicit. Suntem o naţiune de războinici – ar spune alţii; violenţa de pe stadioane – care ar trebui să fie adevărate colosseumuri ale sănătăţii şi fair play-ului – şi uriaşele forţe de ordine publică antrenate în dispozitive cu ocazia unor astfel de manifestări o demonstrează. Nimic nu pare a ne elibera; din contra, părem tot mai constipaţi. Nimic nu ne mulţumeşte; totul în jur ne e potrivnic. Nimic nu mai e “a fi”, ci. se pare că, voluntar, ne limităm la “a avea”. Păcat. Dar, haideţi să lăsăm prostiile. La luptă. Găsim noi unde şi cu cine. Că ne-am obişnuit.

(publicat in Ziua de Cluj din 10 mai 2006)

Despre reforma si cunoasterea de sine

Mulţi vorbesc despre reformă, am fost chiar ameninţaţi că vom mânca reformă pe pâine, dar nimeni nu ne-a lămurit ce e reforma şi ce costuri sociale implică ea. Ce să mai spun de reforma în justiţie de care se vorbeşte de foarte muţi ani, dar încă nu ne e clar dacă ea a început, sau dacă mai este ceva de făcut, sau măcar încotro ne îndreptăm.

Deci, ce e reforma? Reforma e schimbare. Schimbare în bine, desigur. Dar ce e bine şi ce e rău? Poare e mai actual să spunem că reforma e o schimbare către altceva, un fel de evoluţie. Către ce anume însă? – asta e adevărata provocare. Şi atunci ne trebuie un reper, o raportare. Dar la cine sau la ce? În funcţie de răspunsurile la aceste întrebări, vom putea vedea cine trebuie implicat în reformă.

Un lucru e cert: acela că reforma trebuie să fie una nu secvenţială, ci globală. De ce? Pentru că evoluţia nu poate avea loc decât în tot, nu în parte. Plecând de la acest postulat, cum că reforma trebuie să privească întreaga societate, încercăm să răspundem la întrebarea: cum poate evolua societatea? Iar răspunsurile sunt două: de la sine, adică normal - ceea ce înseamnă o lentoare firească. Sau prin reformă, adică prin şoc - şi atunci vorbim de tranziţie (folosim termenul de tranziţie, raportată întotdeauna către ceva, pentru că rezultatul e oarecum previzibil, iar durata e relativ scurtă). Şi atunci, nerăbdători cum suntem, alegem reforma. Ne-o asumăm, cu toate sacrificiile sale şi începem să cucerim valori, să dărâmăm concepte, să ne dorim integrări etc. Unii, inevitabil, „mor” în acţiuni suicidale – pe aceştia îi numesc eu kamikaze. Alţii sunt inadaptaţii, conservatorii, care ne vor trage înapoi, dar care nu vor reuşi decât cel mult să ne încetinească. Iar cei mai mulţi sunt „lasă-te-bătut-de-vânt” care vor fi - nu-i aşa?! - beneficiarii de mâine ai reformei, mândri beneficiari ai ei, dar fără efort. Din rândul acestor din urmă fac parte cei mai sceptici, adică criticii. Criticii sunt cei guralivi, dar care nu ştiu să privească lucrurile global, nu au viziune proprie, nu au soluţii, dar observă şi scot în evidenţă tot ceea ce greşesc ceilalţi. Sunt convins că, cu toate piedicile, cei activi, reformatorii, sunt de neoprit, de nestăpânit. Îndoiala îi mai cuprinde uneori şi pe aceştia: nici nu se pot gândi la momentul de  sfârşit al reformei. Eu cred că e firesc, când de abia ne naştem, de abia suntem la începuturi.

Când şi cine va trăi sfârşitul reformei? Noi nu vom prinde finalul pentru un argument simplu: reforma e fără de sfârşit, e continuă, pentru că aşa este şi evoluţia. Doar tranziţia e, teoretic, temporară. E ca şi cum un punct de pe cer ar alerga sa prindă punctul din partea cealaltă, dar nu se obţine decât un cerc care se tot învârte.Tranziţia pare conceptul vândut ca speranţă pentru necunoscători: „Hai, băieţi, încă un mic efort, căci peste un an va fi mai bine. Mai urmează doar un an de sacrificii”. De câte ori nu ni s-a spus asta? Dar dispare un profet care ne-a prezis o tranziţie de 20 ani, iar noi eram bucuroşi că am rezolvat-o doar în 17, şi vine un premier care ne spune „Aia a fost aderarea; acum vine integrarea: încă 20 ani!”. Parcă şi văd cum politicienii vor mai inventa peste aceşti 20 ani vreo aderare la Statele Unite ale Lumii şi tot aşa…căci doar ei trebuie să îşi justifice cumva activitatea. Unii vor fi duşi peste 20 de ani. Alţii, bătrâni. Cei din generaţia mea vor fi mai maturi.

Însă tinerii care vin după noi nu vor găsi o societate aşezată, ci una hărţuită, zbuciumată şi fără puncte de reper. Magistraţilor tineri care intră în sistem li se dă puterea în mână, şi infatuaţi mai tare ca noi acum, vor instaura dictatura judecătorilor, vor înlocui legiscraţia cu juristocraţia. Iar noi vom fi în egală măsură responsabili, şi aşa cum din cauza foştilor nomenclaturişti de frunte ai comuniştilor încă aflaţi acum printre noi, mai suntem huliţi, tot aşa o vom încasa din cauza „zmeilor” care vin. Iar adevăraţii judecători, cet care îşi fac treaba cu discreţie, profesionalism şi chiar cu umilinţă, vor suferi. Dar, mai mult, va suferi populaţia pentru care ei muncesc…

Şi totuşi, să nu disperăm. Trebuie să realizăm toate astea şi atunci ne vom fi trezit. Până atunci, stăm şi ne plângem ca nişte muieri că nu avem, de exemplu, calculatoare; dacă avem, că nu sunt bune; dacă sunt bune, că nu avem programe de învăţare să lucrăm pe ele. Ne plângem că nu ni se dă spor la salariu; dacă avem, de ce nu e mai mare; dacă e mai mare, de ce nu ni se dă şi un al doilea spor. Invocăm apoi că vrem legi bune; dar dacă se modifică pentru a se îmbunătăţi, ne plângem de dinamica legislativă; dacă nu se modifică, ca legislaţia e proastă.

Ne-am obişnuit să dăm vina pe alţii, pe altceva. Dar nu ne vedem pe noi, nu realizăm ce trebuie să facem noi. Nu ne depăşim condiţia, nu reuşim să ne cunoaştem, sinele nostru dispare in birocraţie. Şi atunci suntem pierduţi. Şi odată cu noi, şi posibilitatea de reformă autentică care, nota bene, începe şi se termină cu noi.

Când vom realiza toate astea, lucrurile materiale ni se vor părea infime (nu vorbesc aici ne necesitatea, ci de importanţa lor), munca pe care o facem va deveni nobleţe, justiţiabilului îi vom face cu adevărat dreptate. Iar noi vom fi împliniţi. Şi, dacă vrem, mai aproape de Principiu, de reperul nostru, pe care îl putem numi: Dumnezeu, Lege, Dreptate, Adevăr, Bine, Frumos sau, de ce nu, toate la un loc.

Omul judecător va deveni Profesionist. Iar judecata lui, Artă.

  

(publicat in Ziua de Cluj, 20 martie 2007)

Neinformarea si argumentul experientei

Acum doua zile a apărut o informaţie pe o agenţie de ştiri: grefierii vor intra în grevă japoneză. Motivul?  Nemulţumiri de ordin salarial. Iar ieri, marţi, am şi aflat că în trei judeţe aceasta s-ar şi fi declanşat.

Am dat un telefon la foştii mei colegi clujeni, să îi întreb de ce fac grevă, care sunt în concret nemulţumirile lor? O grefieră mi-a răspuns nevinovată că ea nu prea ştie despre ce e vorba, ci dimineaţa i s-a dat banderola şi acum o poartă. “Dar ştii prevederile din proiect, ştii salariile propuse? Poate vă convin”, am insistat eu. “Nu”, răspunde ea.

Atunci, am dat telefon la liderul de sindicat clujean. Acesta mi-a spus că motivul grevei e faptul că nu au fost primite de minister cerinţele lor. Am pus aceeaşi întrebare: “Dar aţi văzut proiectul?” şi am primit acelaşi răspuns negativ. “Atunci cum de faceţi grevă?”. Nu a mai ştiut ce să îmi răspundă.

Iată cum am decis la minister să lucrăm pe acest proiect de salarizare a personalului auxiliar din instanţe şi parchete: luăm toate categoriile de personal din legea statutului acestui personal, de la grefier până la şofer, vedem ce atribuţii le sunt date prin legi şi regulamente, stabilim o ierarhie a lor, vedem câţi sunt din fiecare categorie şi încercăm să le majorăm salariile celor mai numeroşi. Nu s-a mai făcut aşa ceva până acum, de parcă aş fi vorbit de SF-uri.

Am discutat aceste principii chiar cu personalul auxiliar, pe un forum deschis special pentru ei, unde câteva sute şi-au exprimat opiniile. În paralel, am purtat discuţii individuale cu cei care au vrut să vorbească cu cineva din autoritate, şi am purtat negocieri cu reprezentanţii sindicatelor – din păcate, am constat că cel ce îi reprezintă nu mai este de mult activ, are un comportament autoritar şi nu acceptă critica, asumându-şi marile realizări în domeniu ca urmare a efortului personal.

Uitându-mă în sistemul juridic, nu prea văd care sunt aceste realizări. Judecătorii şi procurorii nu pot funcţiona fără grefieri, agenţi procedurali, şoferi. Asta este evident. Dar ceea ce fac în prezent aceşti oameni este mult sub cerinţele UE, şi asta pentru că aşa numiţii lideri s-au plimbat prin afară şi, întorşi înapoi, au făcut tot ce au crezut ei că e mai bine. Iar cel mai groaznic lucru mi se pare dez-informarea practicată în rândul sindicaliştilor. Nu mai pun că nimeni nu ştie câţi membri sunt în sindicat, câţi în federaţie, de ce s-a realizat o afiliere la o confederaţie alături de industriaşi, comercianţi, mineri, electronişti. Dar, săptămânal, au avut loc discuţii la minister pe marginea acestui proiect şi nimic nu s-a comunicat în teritoriu. După ce am finalizat proiectul, l-am afişat pe site şi l-am trimis în particular tuturor grefierilor pe care îi ştiam eu, dar tot au rămas cei mai mulţi care nu ştiau nimic de ei. Şi pe aceştia s-au bazat liderii. “Declanşăm grevă”, au declarat, nemulţumiţi că tinerii sunt propuşi pentru o salarizare mai bună, iar ceilalţi, care de abia aşteaptă să iasă la pensie, nu vor avea o creştere în acelaşi procent.

M-am cam săturat de manipulare. Tot timpul cei care sunt în vârf încearcă să fie deţinătorii informaţiilor de bază, cu care pot controla sistemul. Suntem unii, însă, care acţionăm ca nişte supape în Ministerul Justiţiei, şi pentru magistraţi, şi pentru grefieri. Ani de-a rândul, nimeni nu a ştiut ce se întâmplă în acest minister, cum se iau deciziile şi ce proiecte sunt în derulare. Acum lucrurile se schimbă, suntem în era internetului. Totul tinde să fie public, monopolul se dărâmă. Şi totuşi, mai avem nevoie de ceva: de voinţa de a ne informa, de a şti să culegem informaţii. Şi, mai ales, de a selecta informaţiile.

Lipsa de transparenţa trebuie să dea de bănuit. Cât timp funcţionează telefoanele şi computerul, ar trebui să ne schimbăm şi modul de trai. Comoditatea ajunge să ne fie duşman. Şi mai trebuie să renunţăm la concepte de genul “eu am mai multă experinţă” sau “am copii cât tine”. Sincer, nu dau doi bani pe  argumente de genul ăsta; decât pe cineva cu experinţă nefastă (apropo celor “experimentaţi”: unde aţi fost în ultimii 50 de ani?!) prefer pe cineva fără experienţă. Vârsta şi experinţa nu pot trece înainte inteligenţei şi capacităţii de strateg. Iar cei fără experinţă, dar deschişi la nou, au toate atuurile în mână.

(publicat in Ziua de Cluj, 28 iunie 2007)

In spatele Raportului

Săptămâna trecută, a venit mult-aşteptatul raport de progres al României. Nu a fost chiar aşa cum mulţi dintre noi se aşteptau: să dea 1 ianuarie 2007 ca dată certă a integrării în U.E. a ţării noastre.

Am discutat cu câţiva europarlamentari (nu români) despre acest raport al Comisiei Europene. Toţi erau de acord cu integrarea României, puţini încă se mai îndoiau de Bulgaria. Şi au fost de acord cu soluţia Comisiei, de teamă că o certitudine a integrării anul viitor ar fi pus autorităţile româneşti în stand-by (adică într-o lene care ne caracterizează deseori). Aşa că decizia s-a amânat până în octombrie anul acesta.Puţini ştiu însă că nu e suficient Raportul Comisiei, ci acesta trebuie aprobat de către Parlamentul European. În prezent, se fac amendamente la raport, se pregătesc puncte de dezbateri şi, în iulie, se va aproba sau nu raportul. Părerea mea este că se va aproba, dar cu anumite condiţii pe care Bulgaria şi România vor trebui să le îndeplinească.

Este şi normal să fie aşa şi nu trebuie să ne revolte. Cele două viitoare ţări comunitare trebuie să ajungă la anumite standarde europene, reformele trebuie să se desfăşoare rapid şi bine, clasa politică trebuie să demonstreze că are voinţa de a schimba lucrurile. Sunt convins că mai mult decât vrem noi să fim în Europa, aceasta este cea care vrea să fim membri. România e o ţară mare ca teritoriu şi populaţie, preţurile sunt încă scăzute, deci e loc de investiţii pentru europeni şi e piaţă de desfacere pentru produsele Uniunii. Să vedem, însă, care dintre noi s-a gândit ce face a doua zi după integrare. Aici s-ar putea să fie marea încercare. Europenii vor standarde şi stabilitate.

În domeniul justiţiei, sunt semnalate aspectele pozitive. Suntem lăudaţi pentru reformele începute, independenţa sistemului şi dosarele lucrate. Dar, dacă stau şi mă gândesc bine, până acum în justiţie s-a făcut doar integrare, nu şi reformă. Reforma va începe să se facă când cetăţeanul obişnuit va percepe schimbările în bine, când procesele vor dura mai puţin, hotărârile vor fi mai convingătoare, asistenţa juridică mai de calitate, când vor exista proceduri alternative la judecată sau sancţiuni alternative închisorii. Să sperăm că autorităţile responsabile (Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Parlamentul României) vor realiza că sistemul trebuie să funcţioneze pentru cetăţean. Şi să mai sperăm că aceste autorităţi vor realiza că reforma nu e confiscată de cineva, ci trebuie făcută de toţi.

Aşa că să-i urăm sănătate Preşedintelui statului, care, iată, deşi suferind cu spatele, s-a întors în ţară după operaţie să pună umărul la reforme :). Se pare că el e singurul liant în tumulturile vieţii politice. Spre deosebire de el, cetăţeanul român nu poate pleca în altă ţară să se judece, de exemplu. La instanţele supranaţionale se ajunge doar în mod excepţional şi doar pentru chestiuni de procedură. Nu, cetăţeanul rămâne aici şi aşteaptă să i se facă dreptate.

Închei gândindu-mă că foarte mulţi român suferă de dureri de spate. Se pare că poziţia inadecvată adoptată la şcoală şi la serviciu e cauza. Lipseşte educaţia şi în acest domeniu, ca şi în drept: lumea pierde uneori pentru că nu cunoaşte procedurile, nu pentru că nu ar avea dreptate.

(publicat in Ziua de Cluj din 21 mai 2007)