Raspunderea magistratilor

In ultima vreme tot mai mult se discuta despre raspunderea magistratilor pentru solutii gresite (de ex, Sfin). Ca sa nu se aplice dictonul `multi vorbesc, putin cunosc`, am zis ca nu ar fi rau sa prezint sistemul de raspundere al magistratilor:

 

a. Pentru comiterea de infractiuni in cursul solutionarii unui proces, magistratii raspund ca orice persoana (ex. pentru fals sau pentru coruptie – sunt deja magistrati cercetati/condamnati pentru infractiuni din aceste categorii): aceasta inseamna un proces obisnuit: dosar la parchet, judecata penala, eliminare din sistem ca urmare a condamnarii.

Dispozitii speciale sunt doar cele din  art. 95 al Legii 303/2004 (1) Judecatorii, procurorii si magistratii-asistenti pot fi perchezitionati, retinuti sau arestati preventiv numai cu incuviintarea sectiilor CSM.  (2) In caz de infractiune flagranta, judecatorii, procurorii si magistratii-asistenti pot fi retinuti si supusi perchezitiei potrivit legii, CSM fiind informat de indata de organul care a dispus retinerea sau perchezitia. 

b. Pentru comiterea unei abateri disciplinare:

Conform art. 99 din Legea 303/2004 sunt abateri disciplinare:  a) incalcarea prevederilor legale referitoare la declaratiile de avere, declaratiile de interese, incompatibilitati si interdictii privind judecatorii si procurorii;  b) interventiile pentru solutionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvarii intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decat in limita cadrului legal reglementat pentru toti cetatenii, precum si imixtiunea in activitatea altui judecator sau procuror;  c) desfasurarea de activitati publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice in exercitarea atributiilor de serviciu; d) nerespectarea secretului deliberarii sau a confidentialitatii lucrarilor care au acest caracter; e) nerespectarea in mod repetat si din motive imputabile a dispozitiilor legale privitoare la solutionarea cu celeritate a cauzelor; f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de partile din proces; g) refuzul nejustificat de a indeplini o indatorire de serviciu; h) exercitarea functiei cu rea-credinta sau grava neglijenta, daca fapta nu constituie infractiune; i) efectuarea cu intarziere a lucrarilor, din motive imputabile; j) absentele nemotivate de la serviciu, in mod repetat;  k) atitudinea nedemna in timpul exercitarii atributiilor de serviciu fata de colegi, avocati, experti, martori sau justitiabili; l) neindeplinirea obligatiei privind transferarea normei de baza la instanta sau parchetul la care functioneaza; m) nerespectarea dispozitiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor; n) participarea directa sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investitii pentru care nu este asigurata transparenta fondurilor in conditiile legii.

Sanctiunile se aplica de sectiile CSM, si conform art. 100 acestea pot fi: a) avertismentul; b) diminuarea indemnizatiei de incadrare lunare brute cu pana la 15% pe o perioada de la o luna la 3 luni; c) mutarea disciplinara pentru o perioada de la o luna la 3 luni la o instanta sau la un parchet, situate in circumscriptia aceleiasi curti de apel ori in circumscriptia aceluiasi parchet de pe langa aceasta; d) excluderea din magistratura.

c. Pentru erori judiciare comise (art. 96 din Legea 303/2004 si art 504-507 C.pr.pen.)

c.1. in penal: sunt 2 situatii cand persoanele au dreptul la despagubiri:

- cel care a fost condamnat definitiv pe nedrept si in urma unei hotarari in rejudecare (prin revizuire) a fost achitat definitiv

- cel care a fost arestat/detinut sau i s-a interzis sa paraseasca tara/localitatea, are dreptul la despagubiri numai daca ilegalitatea masurii s-a stabilit de un procuror (ex. a primit SUP sau IUP) sau judecator (ex. l-a considerat nevinovat)

Pesoana in cauza/mostenitorii actioneaza statul in judecata prin Minsiterul Finantelor in termen de 18 luni, care va plati o suma de bani sau o renta viagera.  Actiunea in regres a statului e obligatorie: banii trebuie recuperati de la magistrat/alta persoana generatoare de daune (ex politist care a fortat marturia unui martor vital, grefier care a sustras o proba importanta) daca a actionat cu rea credinta sau grava neglijenta.  

c.2. in civil: daca s-a dat o hotarare, care a ramas definitiva dar constituie o eroare,  mai intai trebuie sa se obtina o hotarare de condamnare a judecatorului pentru comiterea unei infractiuni sau de sanctionare a lui de CSM pt comiterea  unei abateri disciplinare, pentru o fapta care a generat acea eroare (de ex, sustragerea unor acte din dosar, neanalizarea unor probe definitorii precum cea ADN); apoi se face o actiune de justitiabilul pagubit contra statului roman, reprezentat de Ministerul Finantelor.

Dupa ce Statul pierde si despagubirea e platita, statul se poate indrepta cu o actiune in despagubiri impotriva judecatorului sau procurorului care, cu rea-credinta sau grava neglijenta, a savarsit eroarea judiciara cauzatoare de prejudicii. Reau-credinta sau grava neglijenta se vor demonstra in cursul procesului respective. Aceste actiuni trebuie introduse insa in termenul de un an. 

c.3. Pentru condamnari la CEDO (OG nr. 94/1999, art. 507 C.pr.pen.)

In situatia in care statul roman a fost condamnat de catre o instanta internationala, actiunea in regres impotriva aceluia care, cu rea-credinta sau din grava neglijenta, a provocat situatia generatoare de daune, este obligatorie. Asadar Ministerul Finantelor trebuie sa deschida un proces. In acel proces, din actiunea in regres, trebuie demonstrata reaua credinta si grava neglijenta.

Ramane nelamurit cine sau cum se stabileste aceasta. Juristii de la Finante fiind destul de timizi, pana acum au cerut CSM sa verifice aceasta, si li s-a dat cu flit, raspunzandu-li-se ca raspunderea patrimoniala a magistratilor vine in contradictie cu independenta justitiei. La ultima sedinta, CSM a venit cu o idee si mai hazlie: cica MEF sa faca plangere la Parchet.

Pentru cei care se trezesc vorbind cum ca in alte tari nu exista raspunderea materiala a magistratului, ii invit mai intai sa studieze, apoi sa vorbeasca. Drept pentru care, indic studii facute de MEDEL sau chiar un studiu comparativ facut de CSM nostru (p.26).

 

 

La multi ani!

Cand lumina ne umple de taina,

Cand magii isi desavarsesc calatoria,

Cand albul fulgilor ne incalzeste sufletul,

Cand colindele ne incanta ca niciodata,

La trecerea spre Noul An,

Va urez Sarbatori linistite, cu mult bine si sanatate!

Cristi Danilet, judecator

membru TI-Ro si SoJust

Revolutie, aderare, integrare

Fără momentul Revoluţiei, fericirea trăită acum câteva zile când am intrat în marea uniune a statelor europene nu ar fi existat. Şi au trecut 17 ani de la Revoluţie…

În fiecare an ne amintim de acest moment de răscruce în istoria noastră. Şi an de an comitem aceeaşi greşeală: nostalgie, lacrimi în ochi, o lumânare eventual şi gata. A mai fost o emisiune de ştiri, am mai vazut o dată imaginele Televiziunii Române cu Timişoara în revoltă, cu dictatorul strigând la oameni, cu perechea judecată, cu nişte trasoare noaptea, apoi cruci…

Dar tare aş vrea să văd dezbateri sau chiar rezultate cu privire la instanţele înfiinţate de securitate prin anii `50 care soluţionau cauze anchetate chiar de ei, despre manualele anchetatorului în care poliţiştii şi procurorii erau învăţaţi cum să smulgă declaraţii de recunoaştere de la indivizi, despre judecătorii care condamnau fără nici o remuşcare oamenii la moarte, despre oamenii muncii cu câteva luni de ore-fulger ce erau făcuţi justiţiari ai societăţii socialiste peste noapte, despre morţii din puşcăriile comuniste. Aş vrea să vorbim despre codurile comuniste de procedură şi practicile nescrise pe care ele le-au creat în sistem, despre transferul în  justiţia română a inepţilor şi impotenţilor intelectuali, despre promovarea lor în funcţii de conducere şi la curtea supremă, despre formarea a zeci de generatii care i-au copiat intocmai sau care chiar i-au şi întrecut.

Nu e de ajuns să vorbim de cei care au participat la Revoluţie, ci şi de aceia care au provocat-o, de aceia cu mare dragoste pentru Răsărit. Sunt pentru aducere aminte, dar nu pentru melancolie, ci pentru a readuce în faţă un sistem de valori pentru care trebuie să ne luptăm continuu. Pentru că Revoluţia se petrece zi de zi, în noi. Sau ar trebui să se petreacă. Nu voi înţelege nicicând de ce în acele zile istorice din decembrie ştiam cu toţii ce vrem, eram uniţi, gustam efectiv sentimentul libertăţii, iar acum suntem ca nişte lupi unii pentru alţii, cum spunea Hobbes parcă.

Comuniştii ne-au lăsat în creiere o bombă cu ceas. Atât de mult ne-au îndoctrinat, încât acum pur şi simplu nu facem decât ce ne-au învăţat ei: cei din conducere sunt întotdeauna cei care decid, populaţia trebuie să îndure. Avem dreptul doar să criticăm în gând sau pe şoptite. Habar nu avem ce înseamnă democraţie participativă, transparenţă decizională, informaţii de interes public. Suntem ca nişte catâri care au tras o viaţă la căruţă, iar lăsaţi liberi rămân tot acolo…Valorile democraţiei ne depăşesc. Nu ne interesează, nu ne implicăm. Dacă mergem tot aşa, noua prezicere (a lui Tariceanu) cu “încă 20 de ani până la integrare” o pot considera întru totul potrivită. Din păcate, facem acelaşi lucru ca şi comuniştii: îi îmbolnăvim prin inacţiunea şi conformismul nostru pe cei de lângă noi. Şi, mai grav, pe copiii care ne vin din urmă. Nu avem ce-i învăţa, nu avem ce le transmite. Şi, nici nu are cine, să fim serioşi.

Marele păcat al nostru ar fi să uităm de Revoluţie. Şi odată cu trecerea timpului sunt tot mai convins că adevărul despre acele evenimente nu-l vom află niciodată. Dar pentru generaţiile care în `89 încă nu apăruseră, suntem datori să le transmitem nu imaginile, ci Ideile de atunci. E timpul ca încetul cu încetul să ridicăm capul din pământ. Să ne uităm la cei ce vin după noi şi să îi ghidăm corect. Căci ei vor veni cu acea nouă mentalitate necesară evoluţiei noastre. Căci, cu siguranţă, nu mai e timp să ne schimbăm noi mentalitatea, ci e nevoie de o nouă mentalitate. Care însă nu ne aparţine nouă, ci generaţiilor de după noi.

(publicat in Ziua de Cluj, 18 ian. 2007)

Inertia magistratilor

Avem o boală menţinută în sistemul juridic: ignoranţa. Foarte mulţi magistraţi sunt obişnuiţi cu o tăcere provenită dintr-o teamă menţinută de zeci de ani.

În România, procurorul este, potrivit Constituţiei, sub control ierarhic, imparţial şi sub autoritatea ministrului justiţiei; după lege, procurorii sunt independenţi, dar parchetele sunt subordonate unităţilor superioare. Nu am auzit nici un procuror care să provoace o dezbatere publică privind statutul procurorului în România, carenţele legislative şi viitorul acestor magistraţi.În România încă există instanţe şi parchete militare. Recent am fost condamnaţi la Strasbourg pentru existenţa acestor tip de instituţii. Problema nu e nouă, dar dezbaterile publice în acest domeniu lipsesc.

Judecătorii au o atitudine re-activă: strâng semnături, fac comunicate imediat ce sunt acuzaţi de comportament nelegal sau le sunt afectate drepturile salariale. E bine că au curajul să o facă, căci mă gândesc cu groază la anii dinainte de 2004, când tremuram când auzeam sintagma “Ministerul Justiţiei” sau “ministru”. Dar, în virtutea rolului de arbitru social pe care ar trebui să îl aibă judecătorul într-o societate democratică, ar fi de dorit ca astfel de reacţii să existe la orice încălcări ale drepturilor omului care se petrec la noi în ţară. Şi - slavă Domnului! - se petrec destule: apar înscrisuri în presă din dosare când acestea sunt încă în fază de anchetă, se fac reţineri în direct la tv, se înjură magistraţii de către avocaţi, se comentează actele procesuale desfăşurate de către presă etc. Asemenea acţiuni nu afectează doar imaginea justiţiei sau, mai rău, imparţialitatea acesteia, ci, de multe ori, prezumţia de nevinovăţie. Şi magistraţii în primul rând ar trebui să se opună unor astfel de tratamente. Opinia publică are dreptul să fie informată, e adevărat. Dar între a informa publicul şi a-l manipula, e o mare diferenţă.

Zilele astea aproape că se inoculează ideea că nu avem nevoie de magistraţi. Personal, cred că publicul nici măcar nu ştie ce fac magistraţii. Aceasta pentru că lipsa de cultură juridică e o mare problemă. Iar întoarcerea la vremurile tribale când dreptatea se făcea după dictonul “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” sunt demult apuse. Sper.

(publicat in Ziua de Cluj, 4 oct. 2006)

Tara si mediocritatea

În urmă cu vreo lună eram la o emisiune radio în Bucureşti împreună cu preşedintele AMR şi un director de ONG, iar la telefon era un membru al CSM. La un moment dat, am fost întrebat de ce se fac atâtea greşeli de procedură în dosare, de ce atâtea arestări, puneri în libertate şi apoi rearestări, de ce atâtea trimiteri spre rejudecare. Şi am spus că nu trebuie să mire pe nimeni, trăim într-o ţară care nu excelează în nimic: mediocritatea caracterizează azi orice domeniu sau instituţie din România.

Spre surprinderea mea, nu a reacţionat contra nici unul dintre interlocutori. O săptămână mai târziu am făcut aceeaşi afirmaţie la o emisiune TV, faţă de doi invitaţi şi în prezenţa telespectatorilor care interveneau telefonic în emisiune. Din nou, nici o contra-reacţie.

Luni l-am auzit pe Preşedintele naţiunii făcând în faţa Parlamentului aceeaşi afirmaţie: “România e ţara mediocrităţii”. Sper că nu a descoperit asta de abia acum. Sper că şi pentru parlamentari şi guvernanţii aflaţi de faţă să nu fi fost un subiect prea nou. Ii dau dreptate lui Băsescu. În prezent, nu avem nici un domeniu care să meargă bine.

Dacă ne uităm la Sănătate, e jale: numai bolnav să nu fii – trebuie să “cumperi” dreptul de a te interna, să vii cu medicamente de acasă, să plăteşti operaţia (chiar am auzit de medici care te “deschid”, deşi nu trebuie, doar pentru a primi “dreptul”), să dai atenţii la asistente şi la femeia de serviciu; la sfârşit pleci întotdeauna “ameliorat”, nu “vindecat” şi juri că nu ai să mai calci acolo niciodată.

La Finanţe, e o adevărată corvoadă: în nici un moment nu ştii ce lege e în vigoare, nu ai de unde obţine informaţiile necesare, iar statul la cozi în faţa funcţionarilor, mult prea ocupaţi cu băutul cafelei sau bârfei de ultimă oră cu colega de alături, e deja ceva obişnuit. Dar, văd că acest comportament e împrumutat cu succes şi de funcţionarii din bănci. Şi, dacă tot am ajuns aici, nu ştiu de ce niciodată nu ţi se explică care e dobânda reală a unui credit pe care îl faci. Iar, în domeniul asigurărilor, atenţie mare la clauzele contractuale: sunt aşa de multe şi de mărunt scrise, încât cu siguranţă îţi va scăpa tocmai acea dispoziţie pe care o va invoca societatea pentru a scăpa de răspundere.

Învăţământul în România a devenit o tragedie: grăbiţi după a acumula, uităm că generaţia de mâine ne copiază întocmai încă de la o vârstă fragedă. Părinţii nu mai au timp de copii, doica e prea tânără sau prea în vârstă şi îţi bate odrasla, grădiniţele de stat sunt prea puţine şi neperformante, iar cele particulare prea scumpe. Profesorii sunt prea prost plătiţi, mult sub importanţa muncii lor, ceea ce îi face tot mai dezinteresaţi în a preda cursuri de calitate. Diplomele în facultăţi se obţin uşor, pe bani. Anual, mii de absolvenţi îşi umplu pereţii cu ele.

În schimb, investim foarte mult în Justiţie. Adică, nu dăm bani în educaţie, să încercăm a diminua comportamentul delincvent, ci plătim în sistemul de represiune al acestuia. Managerial, e greşit, pentru că tot timpul numărul dosarelor va fi în creştere, dacă nu vom încerca să prevenim aceasta. În fine, nu mai vorbesc de timpul, nervii şi banii cheltuiţi de cetăţean în haosul procedural care îl încurcă până şi pe judecător.

La Agricultură, nu vreau decât să amintesc un trist peisaj zărit în drumul meu cu trenul către casă: ţăranii ară cu plugul tras de cal bucăţile de pământ pe care le stăpânesc cu mândrie, acelea recuperate de la CAP-uri în ‘90. Mă gândesc că, în urmă cu 2000 de ani, strămoşii noştrii daci arau la fel.

Înainte de Revoluţie, am ridicat Porţile de Fier, am săpat Canalul Dunăre-Marea Neagră şi am făcut Metroul. Azi suntem ţara digurilor care se fisurează, a barajelor care se dărâmă, a podurilor care se prăbuşesc, a munţilor care se scurg. A fost nevoie de două săptămâni, o grămadă de artificieri şi chiar chemate trupele speciale, plus vizita preşedintelui, pentru ca trei bolovani căzuţi în mijlocul drumului pe Valea Oltului să fie aruncaţi în aer. Drumurile ţării sunt jalnice, oraşele tot mai aglomerate, spaţiul verde tot mai puţin. În schimb, avem gratuit aviara, sărăcie, circ la TV zilnic şi … dorinţa de a emigra.Nu ştim unde au dispărut specialiştii români, unde-s marii profesori, unde sunt cercetătorii. Nu mai avem viziune, nu ne facem strategii. Nu ştim să facem planuri.Stau şi mă gândesc dacă suntem pregătiţi pentru aderare. Sau, sincer să fiu, mai degrabă dacă o merităm.

(publicat in Ziua de Cluj, 21 iunie 2006)