CRISTI DANILEŢ – judecător

03/04/2014

Interviu Timpolis: „„Supremaţia legii este valoare care stă la baza democraţiei””

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 10:46 AM
Tags: , , , ,

TimpolisSURSA: TIMPOLIS

Judecătorul Cristi Danileţ, membru al C.S.M., vorbeşte, într-un interviu acordat TIMPOLIS, despre presiunile care se fac asupra Justiţiei, dar şi despre problemele cu care se confruntă sistemul din interior, atunci când independenţa magistraţilor este prost înţeleasă sau deficitar aplicată. Despre pericolele care încă există la adresa statului de drept. Despre fuga unora dintre politicieni de Justiţie, despre atacurile lansate dinspre politic la adresa magistraţilor şi despre derapajele acelor parlamentari care nu vor să accepte că ei nu reprezintă o instanţă extraordinară – una dintre problemele care încalcă şi echilibrul puterilor în stat. Despre plusurile şi minusurile aduse în practica judiciară de intrarea în vigoare a noilor Coduri. Despre factori care viciază actul de justiţie, despre modul în care Justiţia poate, sau nu, reacţiona la sfidări venite dinspre politic.

„Interceptările sunt acceptate, în faza urmăririi in rem”

Au intrat în vigoare noile Coduri, cu câteva prevederi controversate, în privinţa cărora au fost solicitate modificări din partea D.N.A., a D.I.I.C.O.T., a Curţii Supreme, a societăţii civile, dar pentru care Guvernul a refuzat să emită vreo ordonanţă pentru a le corija. Se estima că necorelările evidente în­tre diferite articole ale noilor Coduri vor genera haos în practica judicia­ră. Cum le resimţiţi în practica judiciară?

Codul Penal şi de Procedură Penală reprezintă, fără îndoială, o evoluţie legislativă. S-a încheiat astfel un proces legislativ de durată, în urma căruia avem o înnoire totală a celor mai importante legi – Codurile Penal şi de Procedură Penală şi Codurile Civil şi de Procedură Civilă.

În cazul Codurilor Penal şi de Procedură Penală, o parte din noile articole sunt preluate din vechile Coduri, altele însă sunt preluate din alte legislaţii. De exemplu, infracţiunea de furt, la fel, cea de tâlhărie au acelaşi conţinut şi acum. Sunt însă şi infracţiuni noi, cum ar fi hărţuirea, violarea vieţii private, obstrucţionarea justiţiei, presiuni asupra justiţiei. La fel, în materie de procedură, avem noi instituţii. De pildă, în faza de urmărire penală, poate interveni un acord între procuror şi inculpat – care se numeşte acord de recunoaştere a vinovăţiei – şi, în baza lui, procurorul poate stabili, împreună cu inculpatul, o pedeapsă pe care, ulterior, să o valideze judecătorul şi, astfel, nu mai are loc un proces în faţa instanţei. O altă prevedere se referă la faptul că persoana ajunsă în faţa judecătorului poate să recunoască învinuirea adusă de procuror şi inculpatul să beneficieze de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă. Există, de asemenea, instituţii prin care judecătorul poate să amâne aplicarea pedepsei ori chiar să renunţe la aplicarea ei. Practic, s-a încercat să găsim un echilibru între necesitatea de tragere la răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni şi eficientizarea procesului, scurtarea duratei unui proces. Ştiţi că pentru o lungă perioadă am primit critici că, în România, procesele, în special cele penale, durau mult. Acum cred că s-au creat premisele ca astfel de procese să dureze mai puţin.

E adevărat, însă, că în Coduri există şi anumite reglementări inadecvate, că sunt contradicţii de la un articol la alt articol sau contradicţii chiar în interiorul aceluiaşi articol. Acestea urmează să fie reglate pe parcurs. De altfel, şi vechile Coduri au fost supuse de multe ori modificărilor, după intrarea lor în vigoare.

Nu ar fi trebuit, totuşi, amânată intrarea în vigoare a acestor Coduri, până la lămurirea neclarităţilor, mai ales că au fost aplicate la jumătatea anului judiciar?

Numai în momentul în care a existat o certitudine cu privire la data de intrare în vigoare a noilor Coduri profesionişti ai dreptului s-au aplecat cu mai multă atenţie asupra lor. Cu două – trei luni înaintea intrării în vigoare, la 1 februarie, am sesizat cu toţii anumite posibilităţi de interpretare diferită a unor norme de drept. Este vorba despre modalitatea în care se decide începerea urmăririi penale faţă de o persoană şi posibilitatea ca interceptarea unei convorbiri să fie făcută anterior sau de cum se aplică legea penală în timp, în dosare începute pe vechea reglementare şi continuate pe noua reglementare.

De la nivelul C.S.M., am solicitat Ministerului Justiţiei emiterea de urgenţă a unei ordonanţe prin care să se lămurească aceste chestiuni. Ministerul, se pare, nu a avut curajul să reglementeze aceste aspecte prin ordonanţă – de altfel, este cumva la limita Constituţiei să reglementezi prin ordonanţă de urgenţă anumite instituţii din Codul Penal şi din Codul de Procedură Penală –, motiv pentru care, pentru două sau trei chestiuni minore, a fost adoptată o ordonanţă de urgenţă, dar pentru restul aspectelor indicate de către noi, Ministerul Justiţiei a iniţiat un proiect de lege care este, azi, în Parlament.

Una dintre prevederile Codului de Procedură Penală este arestul la domiciliu, despre care am auzit că se şi aplică deja. A achiziţionat Ministerul Justiţiei brăţările electronice?

Arestul la domiciliu este o măsură care se aplică cu succes în alte state. Ea constă în obligarea persoanei cercetate penal de a nu părăsi locul de domiciliu pe o anumită perioadă de timp, perioadă indicată de către judecător. Una dintre modalităţile prin care poate fi asigurată respectarea acestei măsuri este instalarea unor brăţări electronice. Brăţările, însă, nu există încă.

Şi nici sistemul, implementat la nivelul Poliţiei Române…

Nu. Am înţeles că există un sistem de genul acesta aplicat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, pentru deţinuţi care au un regim de detenţie deschis, fiind lăsaţi, de exemplu, la muncă la câmp, cu astfel de brăţări care atenţionează gardienii dacă ei depăşesc un anumit perimetru. Cred că acest sistem ar putea fi folosit şi de către Poliţie, pentru a ţine sub control persoanele arestate la domiciliu. Din păcate, ne-am grăbit cu implementarea acestei instituţii, dar asta nu înseamnă că nu poate fi dispus arestul la domiciliu. Judecătorii dispun, chiar şi fără brăţări, obligarea unui inculpat de a nu părăsi domiciliul, urmând ca Poliţia sau Serviciul de Probaţiune să treacă prin zonă şi să furnizeze informaţii dacă se încalcă sau nu măsura. În cazul în care cineva încalcă această decizie, este arestat imediat.

Au fost discuţii aprinse asupra faptului că, odată cu intrarea în vigoare a noilor Coduri, folosirea interceptărilor se face doar după începerea urmăririi penale. Cum se descurcă procurorii în cazurile de corupţie, crimă organizată, unde, adesea, totul porneşte de la interceptare?

Interpretarea care s-a dat de către colegi de-ai mei este în felul următor: atât timp cât interceptarea se poate face numai după începerea urmăririi penale, şi s-a dispus începerea urmăririi penale chiar şi numai faţă de faptă, nu încă şi faţă de o persoană, este admisibil să se dispună interceptarea. Până la urmă, potrivit noului Cod, urmărirea penală are două faze: urmărirea faptei şi, apoi, continuarea urmăririi faţă de persoană. Ca să urmăreşti penal o persoană, ca să o pui sub învinuire, trebuie să ai informaţii, probe împotriva ei. Interceptările sunt menite exact să adune astfel de date cu privire la săvârşirea unei fapte.

Să înţeleg că, în final, interceptările sunt acceptate în instanţe, în faza urmăririi in rem?

Din practica pe care o cunosc, răspunsul este afirmativ: legea cere ca interceptarea să se facă după începerea urmăririi penale, fără să ceară neapărat urmărirea penală a persoanei.

„E timpul ca parlamentarii să conştientizeze că nu constituie o instanţă extraordinară”

Cristi Danilet (8)Care sunt problemele pe care Justiţia le resimte încă în raport cu clasa politică?

În primul rând, presiunile exercitate prin intermediul mass-media de către politicieni: sunt oameni cu funcţii importante în stat care critică hotărâri judecătoreşti, chiar şi nedefinitive, ori critică la nivel personal judecători sau procurori – aspect inadmisibil întru-un stat democratic. Nu o dată, C.S.M. şi Comisia Europeană au atras atenţia parlamentarilor şi miniştrilor români cu privire la acest aspect.

În al doilea rând, deşi există o reglementare nouă în Codul Penal, este vorba despre infracţiunea de presiuni asupra justiţiei, menită tocmai să împiedice astfel de manifestări, recent, Parlamentul a decis abrogarea acestei infracţiuni. Preşedintele a returnat legea şi dezbaterea se va relua: noi insistăm ca această infracţiune să rămână, pentru ca ea e menită să sancţioneze persoanele care influenţează magistraţii acuzându-i public şi nefondat de comiterea unor abateri disciplinare sau chiar infracţiuni.

În al treilea rând, imixtiunile Parlamentului în activitatea Parchetului – mă refer la refuzul încuviinţării luării unor măsuri procesuale de către procuror cu privire la parlamentari, respectiv la refuzul de a accepta ca parlamentarii să permită începerea cercetărilor cu privire la un ministru. Eu cred că e timpul ca parlamentarii să conştientizeze că ei nu constituie o instanţă extraordinară, că nu au voie să se pronunţe cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia unui coleg parlamentar sau ministru şi că trebuie să permită Justiţiei să deruleze mai departe ancheta, pentru ca profesioniştii dreptului să stabilească dacă cel cercetat se face ori nu vinovat de comiterea unor fapte penale.

La ultimul aspect la care v-aţi referit, nu vorbim despre o încălcare a Constituţiei?

Din păcate, acest lucru este permis chiar de Constituţie. Acesta e motivul pentru care, recent, preşedintele C.S.M. nu a decis sesizarea C.C.R. atunci când unii colegi au propus ca instanţa de control constituţional să lămurească limitele acestor încuviinţări date de Parlament. După părerea mea, însă, este clar o imixtiune a politicului în Justiţie, pentru că, potrivit legii fundamentale, doar judecătorul stabileşte vinovăţia unei persoane, iar Parlamentul nu-i poate apăra pe miniştri sau pe parlamentari decât referitor la activitatea lor politică, adică, cu privire la declaraţiile sau voturile lor politice, nu cu privire la activităţi care nu au nimic de-a face cu politica.

Eu cred că miniştrii şi parlamentarii ar trebui să aibă ei înşişi încredere în Justiţie, pentru că Justiţia este, azi, independentă şi, poate, chiar a devenit de temut. Nemafiind sub controlul nimănui, s-a ajuns ca oameni consideraţi deasupra legii până deunăzi să răspundă azi penal, la fel ca oricare alt cetăţean. Prin urmare, cei care trebuie să se teamă de justiţie sunt doar cei care încalcă legea.

Aici, la independenţa justiţiei, este de fapt problema atunci când se face zid uman în Parlament, în jurul unui deputat, al unui senator sau al unui ministru care trebuie să răspundă penal. Dacă x sau y ar fi nevinovat, nu am asista la piedicile acestea puse Justiţiei…

Dacă parlamentarii şi miniştrii intraţi în atenţia Justiţiei sunt cu adevărat nevinovaţi, ar trebui să fie primii care să militeze pentru ca Justiţia să-şi deruleze fără niciun fel de oprelişti dosarele penale. Apărarea infractorilor este o atitudine bolnăvicioasă în România: aproape că nu există zi în care să nu se plângă de mila celor ajunşi după gratii – în limbaj popular, chiar se şi foloseşte sintagma „X a suferit o condamnare”. Eu cred că ar trebui să ne doară mai mult de adevăratele victime – cei care suferă de pe urma infracţiunii: oameni înşelaţi, sărăciţi, vătămaţi etc.

„Un stat, cu cât are mai multe legi, cu atât arată că este un stat slab”

Cristi Danilet foto latCare este factorul care ameninţă cel mai tare, în momentul de faţă, să vicieze calitatea actului de justiţie?

În primul rând, numărul uriaş de dosare pe care îl avem de soluţionat – 3,3 milioane de dosare –, ceea ce înseamnă că unul din cinci adulţi din România este parte a unui dosar penal, ca victimă sau ca autor, şi unul din trei adulţi din România este implicat într-un dosar civil, ca reclamant sau ca pârât. Acesta este un număr uriaş de dosare, care arată că în România încălcările legii sunt multiple, care mai indică o slabă încredere în autorităţile statului şi mai arată că legislaţia din România se modifică foarte, foarte des. De altfel, un stat, cu cât are mai multe legi, cu atât arată că este un stat slab.

Raportându-ne la acest număr mare de dosare pe care le are un judecător de soluţionat, decizia C.S.M. de a desfiinţa unele instanţe din ţară nu îngreunează de fapt situaţia profesională a magistraţilor? Că pe a unor contribuabili justiţiabili o face mai dificilă.

La nivelul C.S.M. am propus eliminarea unor instanţe care, din punctul nostru de vedere, sunt ineficiente. Funcţionează cu doi-trei judecători, cu doi-trei procurori, iar noi nu putem asigura acolo nici pregătirea profesională adecvată, nici specializarea lor, aşa cum ne obligă legea, nici acoperirea situaţiilor de incompatibilitate, acolo unde există. Desfiinţând acele instanţe şi parchete mici, urmează să aducem judecătorii şi procurorii la prima instanţă din apropiere – unde ei vin şi cu dosarele de instrumentat. Cred că, deşi părţile implicate în dosar vor trebui să facă un drum mai lung până la prima instanţă, lucrurile nu sunt negative. Astăzi, procedura civilă se derulează cu prioritate în scris: judecătorul facilitează schimbarea documentelor procedurale între părţi şi numai când dosarul este în fază de judecată, părţile sunt chemate în faţa instanţei de judecată pentru audieri şi apoi dosarelor se termină. Deci, azi, nu se mai acordă aşa de multe termene. Dar eu cred că, în general, actul de justiţie în instanţele mici este, uneori, de o calitate mai slabă, iar părţile, oricum, contestă acele hotărâri şi vin la instanţa de la reşedinţa de judeţ în calea de atac.

„Judecătorii sunt independenţi, dar trebuie să se supună legii”

Prezent, recent, la bilanţul Curţii de Apel Timişoara, preşedintele C.S.M., Adrian Bordea, declara: „În momentul în care eşti prea independent, rişti să ieşi dintr-un cadru de normalitate”…

Eu sunt un militant vechi şi înfocat pentru independenţa justiţiei. Fără independenţă, Justiţia nu putea să ajungă la gradul de încredere atins azi şi la eficienţa la care a ajuns în dosare penale deschise pe numele unor persoane considerate inexpugnabile până de curând. Dar independenţa nu este însoţită întotdeauna de responsabilitate, iar independenţa fără responsabilitate constituie, de fapt, arbitrariu. Din păcate, sunt cazuri în care unii judecători îşi permit să soluţioneze cauze împotriva legii, să aplice norme de drept abrogate sau să interpreteze legea într-un mod absolut inacceptabil. Mai sunt judecători care îşi închipuie că pot adopta orice soluţie sau pot ţine un dosar pe rol la nesfârşit, fără să răspundă în vreun fel. Cred că la acest lucru se referea preşedintele C.S.M., nu la faptul că nu ar trebui să fim independenţi.

Faţă de celelalte Puteri, trebuie să fim independenţi, dar nu faţă de propriul nostru sistem de control şi responsabilizare şi de lege, până la urmă. E inadmisibil, de exemplu, ca de la aceeaşi instanţă să fie date două hotărâri contrare, în dosare distincte în care e vorba de aceeaşi stare de drept. Oamenilor care se confruntă cu această problemă nu le poţi spune că amândoi judecătorii sunt independenţi, pentru că oamenii văd două cauze similare care primesc soluţii contrare.

Noi, judecătorii, trebuie să acceptăm că jurisprudenţa trebuie să fie unitară şi, mai mult, cred că trebuie să ne preocupe mai mult a aplica legea decât a o interpreta. Mulţi interpretează legea chiar şi când aceasta e clară, gândirea speculativă ducând astfel la găsirea a tot felul de tertipuri care uneori pot fi în legătură cu anumite interese situate în afara legii. Să nu uităm că judecătorii sunt independenţi, dar trebuie să se supună legii. În faţa legii, toţi cetăţenii sunt egali, iar justiţia trebuie să se înfăptuiască în mod egal. Acestea sunt argumente suficiente ca noi, magistraţii, să fim mult mai exigenţi cu noi înşine în cauzele pe care le soluţionăm. Până la urmă, noi trebuie să facem dreptate iar oamenii să înţeleagă de ce au pierdut sau câştigat un proces şi să fie convinşi prin argumente raţionale şi legale, nu prin susţineri subiective, arbitrare.

„C.E. a solicitat o lege prin care politicienii care critică Justiţia să fie sancţionaţi. Nu s-a întâmplat nimic”

Am trecut peste 2012, un an care va rămâne în istoria neagră a României. Acum mai sunt ameninţări la adresa statului de drept?

Nu. Singura chestiune în privinţa căreia eu am neclarităţi este că nu se ştie care sunt limitele discursului politic cu privire la Justiţie – de fapt, se ştie, dar nu se acceptă. Cu privire la acest aspect, îmi aduc aminte că, la începutul anului, Ministerul Justiţiei a propus emiterea unui Cod de conduită al politicienilor în raport cu Justiţia. Din păcate, nu s-a mai auzit nimic despre acest proiect.

Inclusiv Comisia Europeană a solicitat ca în România să existe o lege prin care cei care critică Justiţia, din partea politicului, să fie sancţionaţi. Nici în acest sens nu am văzut vreun efort al autorităţilor. Deci, se abuzează foarte mult de spaţiul public, de către oameni politici şi chiar de către avocaţi sau de infractori, care îşi imaginează că pot critica procedurile sau hotărârile judecătoreşti şi pot face presiuni în dosare, ori chiar pot critica judecătorii după bunul plac. Acest comportament este, însă, inadmisibil într-o ţară civilizată şi e menit să dezinformeze în mod grosolan populaţia.

Deşi sfidarea justiţiei e o faptă penală…

Da, azi se numeşte presiune asupra Justiţiei, faptă incriminată în Codul Penal. Dar, cum spuneam, Parlamentul tocmai a decis eliminarea din Codul Penal a acestei infracţiuni. Argumentul lor e că trebuie protejată libertatea de exprimare. Nici vorbă: ceea ce trebuie protejat este demnitatea magistraţilor şi independenţa actului de justiţie, ceea ce paragraful al doilea din articolul 10 al CEDO prevede ca şi limite ale libertăţii de exprimare. Cu alte cuvinte, nu îţi este permis să insulţi sau calomniezi pe cineva în spaţiul public, pe considerentul că ai libertatea de exprimare – în fapt, este un abuz care trebuie sancţionat, indiferent că vine din partea justiţiabililor, analiştilor sau jurnaliştilor.

Parlamentul European a anunţat adoptarea unui raport privind evaluarea justiţiei penale şi a statului de drept. Cum va putea interveni Comisia Europeană acolo unde constată o încălcarea a statului de drept?

Sperăm că istoria din 2012 să nu se mai repete… Oricum, Comisia Europeană a exercitat o presiune pozitivă constantă asupra autorităţilor din România – fie asupra politicienilor, fie asupra unor instituţii judiciare –, pentru că, prin acele rapoarte regulate de ţară, a indicat aspectele vulnerabile din România şi modalitatea în care ar trebuie ele îmbunătăţite. Nu întotdeauna autorităţile române le-au respectat. Tot astfel, şi rapoartele viitoare care se vor face la nivelul U.E. vor stabili nişte standarde comune ale statelor europene, pe care autorităţile trebuie să le îndeplinească. La o adică, de ce nu s-ar putea da directivă de către autorităţile europene, cu privire la modul în care trebuie organizată şi în care trebuie să funcţioneze Justiţia în statele europene? Noi acum redactăm acte normative naţionale folosind practici internaţionale sau instrumente internaţionale cu caracter de soft law, de recomandare. Poate că în viitor, standardele vor fi obligatorii. Dar în privinţa statului de drept, interesul UE este clar: supremaţia legii este valoare care stă la baza democraţiei şi în absenţa justiţiei care să asigure respectarea legii nu am putea fi stat modern.

Anunțuri

16 comentarii »

  1. Mare adevar ati spus! „unii judecători îşi permit să soluţioneze cauze împotriva legii, să aplice norme de drept abrogate sau să interpreteze legea într-un mod absolut inacceptabil”. Insa problema sistemului este ca deocamdata nu are nicio metoda de descurajare a unei astfel de conduite. Constiinta ca fenomenul exista poate sa determine gasirea unei solutii, si asta ne-ar face pe noi sa avem mai multa incredere in Justitie. Doamne ajuta!

    Comentariu de Ion Roata — 03/04/2014 @ 5:47 PM | Răspunde

  2. Domnule Danileț, ziceți bine! Mai avem cale lungă.
    Am ajuns la concluzia că Brucan a avut dreptat ….. cu ăia 20 de ani.

    Comentariu de Gică Ungureanu — 03/04/2014 @ 9:25 PM | Răspunde

  3. Cred ca Constitutia prevede autorizarea de catre parlament a ridicarii imunitatii adica fara aceasta autorizare imunitatea opereaza este doar o protectie ca parlamentarul sa nu fie abuzat din motive politice de un anchetator potentia corupt. Asta cred ca trebuie sa prezinte parchetul spre studiu parlamentului cand cere ridicarea imunitatii faptul ca din dosar nu rezulta in niciun fel ca nu ar fi nici-o suspiciune valabila privind o posibila culpa si vinovatie care deci sa permita cercetarea in continuare a faptelor. faptul ca Parlamentul rastoarna aceasta prevedere transformand-o in scut din oficiu si ca o poate face, reflecata o lacuna existenta in lege care sa permita aceasta rasturnare .
    Cum ar putea fi corectata aceasta lacuna astfel ca si prevederea constitutionala sa poata fi aplicata fara abuzarea ei neconforma cu spiritul ei?

    Comentariu de ion adrian — 29/04/2014 @ 12:41 PM | Răspunde

    • Nu este nicio lacuna a legii/Constitutiei. E doar o problema de practica.

      Comentariu de Cristi D — 05/05/2014 @ 11:28 AM | Răspunde

      • Prevederea odata ce exista inseamna ca se urmareste o anume protectie a parlamentaruli in raport cu procurorul. Sa zicem ca acel abuz ar exista. Poate parlamentul sa-l sezizeze si daca nu ce ar putea face parlamentarul . Ce poate face orice cetatean .O reclamatie la un for de control .Presupun ca CSM?

        Comentariu de ion adrian — 06/05/2014 @ 8:10 PM | Răspunde

        • Daca e un abuz (banuiesc ca prin asta „orice cetatean” isi imagineaza ca procurorul a incalcat legea in mod voit), se poate face plangere la procurorul ierarhic superior care sa analizeze legalitatea actelor intocmite de procuror, respectiv la Inspectia Judiciara care sa verifice daca procurorul a comis vreo abatere disciplinara.

          Comentariu de Cristi D — 07/05/2014 @ 4:19 PM | Răspunde

        • Multumesc. Asadar prevederea privind aprobarea parlamentului este lipsita de sens pentru ca nu reusesc sa inteleg ce o motiveaza de ce sa-i soliciti avizul care parlamentul fiind un for liber poate fi da sau nu. Unde este problema de practica aici?

          Comentariu de ion adrian — 08/05/2014 @ 10:50 AM | Răspunde

  4. Buna ziua,
    Ma scuzati pentru deranj, dar am un dosar de succesiune la Judecatoria sector 5 pe civil administrativ si din 6.02.2014 nu s a dat nici un termen. E normal asa ceva? Ma scuzati inca o data pentru indrazneala. Multa stima pentru Justitia Romana!

    Comentariu de bode florentina ecaterina — 04/05/2014 @ 10:15 AM | Răspunde

    • Da, e normal. Dupa noile coduri, termenul se fixeaza numai dupa ce se epuizeaza faza scrisa, cand se schimba toate hartiile intre cei implicati in proces si se poate pasi la judecata.

      Comentariu de Cristi D — 04/05/2014 @ 2:39 PM | Răspunde

      • Multumesc.

        Comentariu de bode florentina ecaterina — 05/05/2014 @ 11:17 AM | Răspunde

        • Buna seara,
          M am uitat cu atentie pe portal instante si nu s a acordat nici un termen pentru intampinari sau alte pricini binecuvantate. Sunt ingrijorata pt ca sunt in conflict de 10 ani cu acea doamna si mi a facut viata un cosmar. Mi a mai fost anulat dosarul de succesiune pe motiv ca nu a fost semnata cererea dupa 3 luni de asteptare. Nu stiu unde sa mai apelez. Va multumesc pentru intelegere si sfat. Inseamna foarte mult pentru mine. Ma scuzati pt indrazneala

          Comentariu de bode florentina ecaterina — 05/05/2014 @ 5:40 PM | Răspunde

          • Doamna, nu sunt termene in sedinta publica, v-am mai spus. In etapa scrisa, se face schimb de hartii, sunt termene si proceduri prevazute in Cpciv.

            Comentariu de Cristi D — 06/05/2014 @ 11:06 AM | Răspunde

  5. Poate dura si un an schimbul de hartii intre parti? Sunt in proces cu aceasta doamna de 10 ani si am senzatia ca nu se va mai termina niciodata. Eu am depus aceasta succesiune de anul trecut din mai. Cele 50 de dosare ale Completului sunt deja la al treilea termen etc. M am uitat cu atentie pe site. Multumiri si chiar am toata stima pentru Justitia Romana, fara Ea as fi fost pierduta.

    Comentariu de bode florentina — 06/05/2014 @ 8:05 AM | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: