De ce ar trebui predată educația juridică în școli, cum putem să îi învățăm pe tineri să deprindă spiritul tolerant, care este „rețeta succesului” pentru o carieră în magistratură? La toate aceste întrebări ne răspunde judecătorul CSM Cristi Danileț.

De ce a ales Cristi Danileț magistratura și ce „se visa” în copilărie?

Ca toţi băieţii din acea vreme, mă visam pilot. Apoi am vrut să devin poliţist, după care procuror şi, în cele din urmă, am ajuns…judecător. Am ales o profesie din care pot face mult bine societăţii şi nu regret nicio clipă.

Sunteți inițiatorul unui proiect inedit în România. Pe scurt, ce însemnă „Educație juridică în licee”?

Practicienii în drept şi, mai nou, studenţii la drept, merg în unităţile de învăţământ preuniversitar pentru a vorbi cu elevii despre stat şi legi, despre reguli şi libertate, despre autorităţi şi conduite acceptabile. Totul are loc într-o manieră nonformală, cu multe exemple. Mergem la copii ca nişte prieteni mai mari, dar cu experienţă, pentru a-i învăţa ceea ce este legal să facă sau să li se întâmple, pentru a-i învăţa că faptele comise acum pot avea efecte majore pentru viitorul lui, pentru a-i convinge că au liber arbitru şi trebuie să îl folosească pentru a se proteja pe ei şi pe ceilalţi.Facem asta în baza unui Protocol încheiat în 2013 de instituţia în care activez – Consiliul Superior al Magsitraturii – şi Ministerul Justiţiei, respectiv Ministerul Educaţiei.

Interesul pentru educația juridică provine mai mult dintr-o pasiune sau dintr-o necesitate?

Sunt pasionat de „traducerea” dreptului pe înţelesul tuturor – o fac de mulţi ani, explicând oamenilor, prin ieşirile mele publice pe blog, Facebook sau în presa scrisă, cum este organizat şi cum funcţionează sistemul juridic. Justiţia trebuie să aibă în centrul său justiţiabilul, nu judecătorul. Şi cred că trebuie făcut totul ca omul să nu ajungă în faţa unui judecător, căci acesta din urmă nu poate preveni, ci doar combate răul produs. De aceea, cred că trebuie trecut de la o cultură a jurisdicţiei la una a legalităţii – pentru un progres al societăţii şi pentru o viaţă în siguranţă legea trebuie respectată de toată lumea.

Este adevărat că efortul meu vine şi dintr-o necesitate dedusă din statistici la care am acces ca membru în Consiliul Superior al Magistraturii: în România avem 57.000 de copii luaţi de la familiile lor datorită abuzurilor şi neglijenţelor şi aflaţi acum la alte persoane sau instituţii; câte un copil este abuzat sexual în fiecare zi; o dată la trei zile un copil este omorât; o dată la două zile un copil moare într-un accident de circulaţie; o dată pe lună avem un copil omorât în bătaie de proprii părinţi; în fiecare an înregistrăm dosare cu 100 de minori criminali – acestea sunt date din dosarele înregistrate la instanţe, dar cine ştie câte cazuri reale sunt şi nu le putem afla…

Cum se împacă educația juridică cu cea sexuală și religioasă?

Unele aspecte de drept civil sau drept penal au directă legătură cu aceste două domenii: sexul neprotejat poate duce la răspândirea de boli venerice sau sarcini nedorite (suntem pe primul loc în UE la fetiţe sub 15 ani care nasc şi la numărul de avorturi), iar sexul cu persoane sub 15 ani cu acordul lor, sexul cu persoane împotriva voinţei lor, răspândirea cu intenţie de boli venerice sau HIV constituie infracţiuni. Pentru participarea la ora de religie este necesară o cerere din partea părinţilor, dar după 16 ani copilul decide singur religia sa, iar profanarea de morminte sau cadavre constituie infracţiune.

Cred că este nevoie de un nou tip de educaţie pentru copii: una interdisciplinară şi extrem de pragmatică. Copiii nu mai au nevoie azi să memoreze multe informaţii pe care le găsesc cu un simplu „search” pe google. Dar cred că au nevoie să ştie ce au voie să facă singuri şi pentru ce acte au nevoie de acordul părinţilor, ce au voie şi ce nu au voie să scrie pe Facebook, cum se pot păzi pentru a nu deveni victimele unor infracţiuni şi cui să se adreseze dacă sunt agresaţi, cum să recunoască una din cele cinci forme de abuz posibile, ce se întâmplă cu ei dacă părinţii divorţează, ce se întâmplă dacă sunt prinşi fără bilet în troleu, pe care parte a carosabilului circulă dacă îşi cumpără un dispozitiv Segway, ce condiţii trebuie îndeplinite pentru a conduce un scuter sau un ATV, dacă pot încasa bani din muncă sau activităţi sportive, care sunt cele 31 de fapte incluse în noţiunea de „violenţă şcolară”, în ce condiţie poate fi publicată o poză a unui copil pe internet sau preluată de televiziuni etc. Toate acestea şi multe altele se regăsesc în primul manual apărut în România, specific pentru tineri, conţinând acest tip de informaţie – „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” elaborat în cadrul unui proiect dezvoltat de CRPE şi LiderJust şi disponibil gratuit pe educatiejuridica.ro.

Din feedback-ul recepționat pe parcursul acestui proiect, cum vi se par tinerii de astăzi? Sunt receptivi la astfel de inițiative?

Succesul proiectului a fost neaşteptat: avem un număr de solicitări foarte mare, iar în unele judeţe acestea depăşesc posibilităţile noastre. De aceea, împreună cu membrii asociaţiei VeDemJust – Voci pentru Democraţie şi Justiţie am avut ideea de a pregăti şi studenţi, nu doar practicieni ai dreptului pentru a sta de vorbă cu elevii de liceu. Mai mult, în unele şcoli am început să fim chemaţi şi la clasele de gimnaziu. Mărturisesc că o atenţie foarte mare acordăm solicitărilor din mediul rural unde ajungem pe cheltuiala noastră. Şi aş vrea să subliniez asta: toţi cei implicaţi în acest proiect participă absolut voluntar: pe cheltuiala lor se deplasează şi distribuie cărţi copiilor. De aceea, orice ajutor prin donaţie sau sponsorizări către asociaţie este binevenit.

Comentând situația externă actuală, din punctul dvs. de vedere, de ce tinerii europeni aleg calea radicalizării islamice? Joacă educația vreun rol în acest sens sau rețelele sociale?

Culturile noastre sunt diferite. Una este profund religioasă şi are la bază sharia, iar cealaltă este secularizată şi are la bază legea; una priveşte femeia drept un lucru şi, recent, drept un animal reproducător, iar cealaltă consideră femeia egală cu bărbatul în drepturi şi obligaţii, promovând chiar o legislaţie pozitiv discriminatorie cu privire la femei; una se consideră superioară şi singura autentică, iar cealaltă promovează toleranţa. De aceea cred că o intersectare a lor produce conflicte aproape „în mod normal”. Însă suntem datori să prevenim orice conflicte majore şi sper ca actele de terorism să nu fie doar o avangardă a ceva mult mai grav.

Mai cred că e greşit să fim ipocriţi sau corecţi politic doar ca să nu deranjăm: sunt îngrijorat pentru siguranţa mea, a familiei şi a poporului meu, a ţării şi a Europei până la urmă, şi cred că cei care aleg să traiască în preajma noastră trebuie să se adapteze regulilor noastre. Nu le cerem să trăiască altfel, ci să traiască astfel încât să nu ne încalce drepturile şi mai ales să nu ne pună în pericol. Nu trebuie să ajungem să ne fie ruşine să spunem că suntem creştini sau atei, ori că suntem europeni şi avem anumite tradiţii. Nu aş vrea nicicând să renunţ la cuvântul „Dumnezeu” sau „Crăciun” de teama să nu se simtă netolerat cel ce împărtăşeşte o altă religie sau viziune. Dar pentru aceasta este nevoie, da, de educaţie: o educaţie în spiritul drepturilor omului, fără îndoială, căci singurul viitor pe care trebuie să îl vedem este cel bazat pe curentul umanist, care stă, de altfel, la baza formării Europei moderne. Cât priveşte extremismul, el nu este de acceptat nici la creştini, nici la islamişti, nici la alte comunităţi. Iar dacă e vorba de terorism, el trebuie combătut prin orice mijloace permise de lege.Serviciile de informaţii şi cele poliţieneşti trebuie să îşi facă datoria fără întârziere.

Cum îi educăm pe tinerii români spiritul tolerant? Din experiența dvs., credeți că le surâde ideea multiculturalismului promovată de UE sau par mai degrabă reticenți la ideea acceptării refugiaților?

În cartea de educaţie juridică vorbesc despre spiritul de toleranţă şi pericolul xenofobie, a segregării, a islamofobiei chiar. Evident, avem în ţară români de alte naţionalităţi – rromi, maghiari, ruşi, germani, turci, arabi – dar nu sunt sesizabile conflicte între ele. Îi învăţăm însă pe copii de demnitate şi de dreptul la viaţă şi la siguranţă, sau că nu ne putem lăsa călcaţi în picioare când drepturile şi libertăţile esenţiale ne sunt puse în pericol,  sau că avem autorităţi care trebuie să ne protejeze. Respectul pentru ceilalţi trebuie să existe şi să fie reciproc. Toleranţa nu înseamnă renunţarea la demnitate. Multiculturalismul nu înseamnă acceptarea pericolului de a fi suprimaţi. Îi primim la noi pe refugiaţi pentru că aşa e uman, nu doar pentru că există obligaţii internaţionale în acest sens. Refugiaţii sunt cei care fug de razboaie şi trebuie protejaţi de celelalte ţări. Dar nu îi putem primi pe terorişti, evident. Şi nici pe cei care ar putea ataca însăşi fiinţa sau specificul poporului nostru. De aceea, persoanele care intră în ţara noastră şi, astfel, în UE, trebuie verificate extrem de bine.

Aveți un sfat pentru elevii sau studenții care vor să devină magistrați? Există o lecție a „succesului” care poate fi predată/învățată?

Evident că există o reţetă. Până la urmă magistratura are cea mai dură formă de admitere dintre profesiile juridice. A trece acest concurs înseamnă a depăşi cel mai mare obstacol pe care un jurist îl poate avea vreodată în viaţa sa. Or, pentru admiterea în magistratură trebuie să te pregăteşti toată facultatea. Şi nu doar la materiile de bază, care se cer la prima probă, cea de cunoştinţe juridice. Ci la toate materiile, pentru a înţelege dreptul ca fenomen social. Mai înseamnă formarea unei culturi juridice prin citirea multor cărţi şi autori, în special operele gânditorilor iluminişti. Şi mai înseamnă multă convingere: o credinţă în propriile forţe, ceea ce presupune auto-cunoaştere şi depăşirea propriilor limite. Eu spun că merită efortul: odată intrat în magistratură, viitorul îţi este asigurat pentru tot restul vieţii, cu două condiţii: să îţi exerciţi funcţia cu bună credinţă şi să fii integru. Ceea ce mărurisesc că în România, o ţară cu o dominantă cultură a mediocrităţii şi a corupţiei,nu e simplu. Dar timpurile se schimbă, cu siguranţă. Iar noile generaţii vor fi mai bune ca noi, fără îndoială.

.