Replica la raspunsul adus replicii mele la scrisoarea unei judecatoarea din Oradea

Constat că unii citesc, dar nu înțeleg. Se întâmplă și la case mari. Unde etica judiciară este materie de ținut sub praf.

Așadar, precizez replica mea anterioară, care nu credeam că poate fi atât de subtilă:

1. Magistrații nu „servesc” oamenii. Oamenii sunt serviți la bar și restaurante. Dacă nu folosim bine limba română, ajungem să vedem numai slogane peste tot.
2. Magistrații nu au un singur rol, ci trei: să rezolve cauzele cu care sunt sesizați, să garanteze drepturile și libertățile individului, să susțină statul de drept. Nu unul, ci trei, toate conjugate. Nu dăm cu banul pe care să îl exercităm la un moment dat să dea bine sau să facă audiență.
3. Magistrații nu sunt plătiți de cetățeni (fie ei și…„generoși”) și nu datorează cetățenilor soluții pe motiv că ar fi plătiți de aceștia (enormitate mai mare nu am auzit vreodată). Ci magistrații sunt remunerați din bugetul statului, unde contribuie și ei înșiși. Ca urmare, magistrații nu dau soluții cum vor oamenii, ci cum spune legea și potrivit probelor de la dosar.
4. Magistrații nu răspund rugaminților din dosare sau sălile de judecată. Potrivit codurilor de procedură în vigoare în fața magistraților se aduc cereri, se fac apărări, se invocă excepții, se pun concluzii. „Rugămințile” din partea cetățenilor sunt la fel de nocive precum expresiile „instanța opiniază… apreciază… este de părere că” (în loc de „instanța constată…..reține…..decide”) pe care le regăsim, din păcate, în multe din actele judiciare.
5. Orice magistrat care ajunge în frunte curții supreme și exercită două mandate, reformând curtea, merită nu doar respectul meu, ci un loc binemeritat în istoria justiției. Dar pentru mine, da, Livia Stanciu are un astfel de loc, alături de Daniel Morar, Monica Macovei, Codruța Kovesi.
6. De fiecare dată când am sesizat vreo neregulă în sistemul din care fac parte am reacționat legal. Cu riscul de a deranja. Nici nu mi-am propus să devin simpatic. Nici nu înțeleg de ce ar trebui să fiu.
7. Magistrații penaliști îndură prea des aprecieri negative din partea unor – aceiași – judecători civiliști, de la criticarea pedepselor la autorizarea măsurilor speciale. Ar fi bine fiecare să ne vedem de specializarea noastră, căci fiecare suntem răspunzători de ceea ce facem. Iar dacă sunt civiliști care vor să practice în penal, nu au decât să solicite acest lucru colegiului de conducere al instanței sau să dea examen de promovare pe cealaltă specialitate.
8. Prea des unii dintre noi citesc site-uri de scuipat magistrații și se uită la mocirla.tv (dacă deranjează denumirea asta, o pot folosi pe aceea de șantaj.tv, care corespunde cu o anumită soluție definitivă recentă de condamnare) și prea des caută susținere la posturi patronate de condamnați penal. Mai mult, unii alimentează aceste locuri cu poze, comentarii și informații despre colegii lor  – nu doar că nu e deontologic, dar aș crede că respectivii au și altfel de probleme.
9. Prea des aud și văd magistrați (de fiecare dată aceiași) care lovesc în alte instituții ale statului, care cer demisii de miniștri, care merg la Parlament în afara cadrului instituțional, care sunt opoziția de serviciu în raport cu orice și oricine. Eu cred că avem o misiune bine determinată, iar acest „factotum” nu dă prea bine.
10. Îmi e teamă de societatea în care cetățenii își pun ultima speranță în Dumnezeu atunci când vin la instanță sau când merg la doctor. Sincer, eu cred că justiția nu se face ghicind în bobi, nici nu e o loterie. Și mai cred că oamenii nu au nevoie să dea peste un judecător care își imaginează că serviciile conduc țara, căruia îi e frică tot timpul că este interceptat, căruia îi e rușine să își dea identitatea reală pe Facebook, care se teme că masoneria ne invadează de peste tot, care vede abuzuri peste tot, care crede că salariile sunt în pericol de a fi reduse sau pensiile eliminate, care se așteaptă ca internetul să îi fie tăiat sau să dea coreenii o bombă. Oamenii trebuie să vină cu speranța că au un față un judecător care cunoaște legea, dosarul și înțelege miezul cauzei. Și atâta tot. În rest, globul se învârte și fără fiecare dintre noi, luat în parte.

În concluzie, eu nu sunt responsabil de ceea ce au înțeles alții din postarea mea anterioară. Și standardul pe care mi-l impun de a vorbi de fapte si acțiuni, poate și de idei, mă împiedică să vorbesc despre persoane care își permit să denigreze instituții, să persifleze colegi și să sufere de scenarită cronică în formă continuată.