CRISTI DANILEŢ – judecător

21/06/2017

Infractorul e un „domn”, magistratul e un „el”

Filed under: 1. EXPLICATIE,CCR,educatie — Cristi Danilet @ 9:57 PM

Am văzut că unele persoane care comentează actele/faptele unor magistrați le folosesc cu tupeu direct numele sau prenumele, dar au grijă să folosească formulele de politețe „domnul” sau chiar „domnia sa” când vorbesc de unii infractori, mai ales când aceștia ocupă vreo funcție politică.

.
Să ne lămurim: formula de adresare este „judecătorul…” sau „procurorul…”, unde în loc de „…” se pune numele de familie, precedat sau nu de prenume. Ca în cazul oricărei alte persoane, numele de familie se utiliza și pentru actualii magistrați doar când erau copii și se striga catalogul la școală; iar pe numele mic li se spune doar în familie, de către prieteni sau numai când ei acceptă asta.

.
În timp ce formula pentru ceilalți despre care vorbesc aici este „condamnatul….” sau „infractorul”, unde în loc de „…” se pune numele de familie, precedat sau nu de prenume, dar sigur nu de „domnul” sau „domnia”, pentru că ar fi o contradicție în termeni! Și asta, până la reabilitare (ca să fiu în trend cu decizia CCR  204/2017), care înseamnă că numai atunci acea condamnare va dispărea din cazierul persoanei și respectivul nu va mai putea fi subiect de oprobriu pe acest motiv.

20/06/2017

Pe intelesul tuturor: Decizia CCR privind condamnatul care nu poate fi ministru

Filed under: CCR,Guvern,Parlament — Cristi Danilet @ 8:06 PM
Tags: , , ,

Azi a apărut motivarea deciziei CCR privind legea care interzice unei persoane să fie ministru.  Este vorba de decizia CCR nr. 304/2017 privind interdicția din art. 2 din Legea 90/2001 ca cei care ocupă funcția de ministru să nu fi suferit vreo condamnare penală. Iată ce spune această decizie:

  • Constituția prevede în art. 16 alin 3 că o demnitate publică se poate ocupa „în condițiile legii” – în cazul de față este vorba de Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor;
  • Art. 2 din Legea 90/2001 interzice să fie ministru persoana care a suferit o condamnare penală. O asemenea interdicție nu este stabilită de Constituție, ci a fost  – în mod corect – opțiunea legiuitorului. Același legiuitor a prevăzut o astfel de interdicție pentru magistrați și miniștri, dar nu a prevăzut-o pentru parlamentari sau Președintele statului, fiind în sarcina legislativului de a corela aceste reglementări, mai ales pentru parlamentarii care sunt și miniștri;
  • O astfel de interdicție pentru cel condamnat nu poate dura, însă, pentru totdeauna, cum pare a rezulta din modul în care este formulat acum art. 2 al Legii 90/2001. Aceasta pentru că există anumite modalități prin care o condamnare se șterge, până la urmă, din cazier: reabilitarea (adică trece o perioadă de timp de la executarea pedepsei pentru cel condamnat și îndeplinește condițiile prevăzute de Codul penal pentru a opera reabilitarea de drept  în 3 ani sau reabilitarea judecătorească în 4, 5, 7 ori 10 ani, astfel încât dispar decăderile, interdicțiile și incapacitățile, așa cum spune art 169 Codul penal), dezincriminarea faptei (adică legiuitorul elimină pentru viitor din legislație o infracțiune, astfel că va beneficia și persoanei care fusese condamnată în trecut) sau amnistia (adică legiuitorul lasă pe viitor în legislație acea infracțiune, dar declară că face „uitate” faptele din trecut de acel gen, prin urmare va profita persoanei condamnate pentru aceasta până la data apariției legii de amnistie).

Concluzii:

  • Păstrarea interdicției ca o persoană care a fost condamnată penal să fie ministru este la latitudinea legiuitorului, fără a exista o obligație în acest sens. Aici fac o observație personală:  Legea 90/2001 interzice persoanei condamnate să fie ministru (art 2), după cum prevede că ministrul condamnat își pierde mandatul (art. 8 alin. 2); astfel de prevederi nu există pentru parlamentari, dar ar trebui să existe, pentru a crește integritatea în aceste autorități esențiale.
  • Dacă se optează în continuare pentru un nivel crescut de integritate în Guvern, păstrându-se interdicția față de persoanele condamnate, trebuie ținut seama că ea nu poate dura toată viața. Ca urmare, legiuitorul este liber să pună un termen maxim pentru această interdicție (modificând formularea actuală din lege). Dacă nu pune un termen (păstrând formularea actuală din lege), atunci în momentul în care se va împlini termenul de reabilitare reglementat deja în Codul penal acea interdicție nu va mai exista.

02/05/2017

Magistratii nu pot fi audiati in Comisiile parlamentare

Filed under: CCR,Parlament — Cristi Danilet @ 11:42 PM
Tags: ,


palatulparlamentuluiExistă propuneri cum ca cetățenii să fie obligați să se prezinte în fața comisiilor parlamentare. Evdeint, printre ei, se dorește să fie chemați și magistrații. 
Eu susţin că aceste propuneri nu sunt conforme cu practica CSM și jurisprudența Curții Constituționale.

În data de 24 mai 2007, Plenul CSM a decis în unanimitate că „procurorii nu pot fi citaţi şi obligaţi să se prezinte în calitate de martori în faţa Comisiilor parlamentare, deoarece, conform normelor  constituţionale,  fac parte din autoritatea judecătorească. De asemenea, s-a hotărât că, în mod excepţional, pot participa în calitate de invitaţi la Comisiile parlamentare atunci când este necesară clarificarea unor aspecte de natură tehnică sau a unor informaţii de interes public.”

Singura cale legală de discutare în Parlament a activităţii parchetului este conform art 79 şi 88 din Legea 304/2004: PICCJ, respectiv DNA elaborează anual un raport privind activitatea desfăşurată, pe care îl prezintă CSM şi ministrului justiţiei, nu mai târziu de luna februarie a anului următor. Ministrul justiţiei va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a PICCJ, respectiv DNA.

Decizia CCR nr.45/1994: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii [art.123 alin.(2) din Constituţie], iar rolul de consiliu de disciplină pentru ei îl are numai CSM [art.133 alin.(2) coroborat cu art.124 alin.(1) din Constituţie]. Orice dispoziţie regulamentară care ar implica posibilitatea citării unui judecător în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care stabilesc, chiar dacă implicit, separaţia puterilor în stat şi, desigur, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. De asemenea, citarea unui cetăţean în faţa unei comisii parlamentare, ca martor sau în orice altă calitatea, contravine dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti şi justiţia. Desigur, nimic nu împiedică comisiile parlamentare să invite anumite persoane pentru a da relaţii în legătură cu obiectul anchetei”.

Decizia CCR nr. 46/1994: „La art. 55 alin. 4 din regulament se prevede dreptul comisiei permanente de a invita pentru audiere, in cadrul anchetei cu care a fost insarcinata, orice persoana care are o calitate oficiala, cu exceptiile prevazute in continuare, iar la art. 57 alin. 3 se prevede dreptul comisiei de ancheta de a invita la audiere orice persoana. Referirea la orice persoana, indiferent ca are sau nu are o calitate oficiala, este neconstitutionala intrucat excede limitele controlului parlamentar ce se poate exercita, in principal, asupra Guvernului si serviciilor publice, dar nu asupra Presedintelui Romaniei, cu exceptia cazurilor prevazute de art. 84 alin. (3) si de art. 95 din Constitutie – aceasta fiind insa de competenta constitutionala a Camerelor reunite in sedinta comuna -, precum si, in temeiul principiului separatiei puterilor in stat, nici asupra judecatorilor (nu doar celor de la Curtea Suprema de Justitie, cum se prevede la art. 55 alin. 4 din regulament), potrivit art. 133 alin. (2) din Constitutie. De asemenea, invitarea unui cetatean, ca martor sau in oricare alta calitate, avand in vedere caracterul obligatoriu al prezentei acestuia, se poate face numai cu respectarea dispozitiilor constitutionale privind libertatile cetatenesti si justitia.

Decizia CCR nr. 317/2006: „Art. 79 alin. (1) și (2), privind dreptul comisiei de anchetă de a invita orice persoană care are cunoștință despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza ce formează obiectul activității comisiei, obligația oricărei persoane care are asemenea cunoștințe ori deține mijloace de probă pentru a le înfățișa comisiei, precum și obligația instituțiilor și organizațiilor de a răspunde solicitărilor sale, sunt neconstituționale deoarece obligațiile sunt stabilite în sarcina unor persoane fizice și juridice din afara Senatului, în lipsa unor raporturi de drept constituțional.”

In istoria noastră recentă există o anchetă parlamentară efectuată într-un caz judiciar – este vorba de raportul din 2006 a Comisiei drepturilor omului din cadrul Camerei Deputaților în cazul omului de afaceri Ovidiu Tender cercetat în dosarul RAFO-Onești. Atunci, CSM a reacționat pe considerentul încălcării separației puterilor. Raportul nu a avut niciun efect.

În data de 16 august 2012 conducerea CSM a comunicat public că nu este posibilă audierea procurorilor de către parlament, în baza argumentelor aduse anterior de CSM.

11/04/2017

Imunitatea demnitarilor

Filed under: CCR,CSM,Guvern,Parlament — Cristi Danilet @ 3:29 PM
Tags: , , , ,

palatulparlamentuluiParlamentarii nu pot răspunde juridic pentru legile adoptate de Parlament, miniștrii nu pot răspunde juridic pentru ordonanțele și ordonanțele de urgență adoptate de Guvern, magistrații nu pot răspunde pentru hotărârile date, judecătorii CCR nu pot răspunde pentru deciziile CCR – se numește imunitate funcțională. Dar pentru infracțiuni de drept comun, ei răspund ca orice cetățean. Sau ar trebui…Astfel, în procedura de urmărire sau de judecată, există anumite obstacole procesuale:

  • Parlamentarii nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte (art. 72 alin. 2 Constituție)
  • Miniștrii și foștii miniștri nu pot fi urmăriți penal fără cerere din partea Camerei pentru cei care sunt parlamentari, ori a Președintelui țării pentru cei care nu sunt parlamentari (art. 109 alin. 2 Constituție), iar ulterior nu pot fi reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată  fără încuviințarea Camerei din care fac parte (art 13 alin. 3 Legea 115/1999); odată trimis în judecată, ministrul este automat suspendat din funcție;
  • Magistrații, adică judecătorii de la instanțele ordinare și procurorii, nu pot fi percheziționați, reținuți, arestați preventiv sau arestați la domiciliu fără încuviințarea CSM (art. 94 alin. 1 Legea 303/2004). Odată arestat sau trimis în judecată, magistratul este automat suspendat din funcție, iar în caz de condamnare definitivă este exclus din profesie;
  • Judecătorii de la CCR nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României (art. 66 din Legea 47/1992). Odată trimis în judecată, judecătorul CCR este automat suspendat din funcție; în caz de condamnare definitivă, este exclus de drept din Curte.;
  • Azi s-a votat de către Camera Deputaților un proiect de lege potrivit căruia judecătorii de la CCR nu vor putea urmăriți penal, reținuți, arestaţi, percheziționați sau trimişi în judecată penală decât cu încuviințarea Plenului CCR; judecătorul trimis în judecată va fi suspendat automat din funcție, iar în caz de condamnare definitivă funcția sa va înceta de drept.
  • Președintele României are imunitate totală pe durata mandatului (art. 84 alin. 2 teza întâi Constituție);
  • Membrii Parlamentului European au în țară acelea și imunități ca parlamentarii naționali, iar pe teritoriul altei țări nu pot fi urmăriți sau arestați (art. 9 Protocolul 7);
  • Judecătorii Curții Europene de Justiție li se poate ridica imunitatea de Plenul CJUE (art. 3 Protocolul 3)

Mi-a atras atenția o refglementare: ART. 11 „Privilegiile şi imunitãţile sunt acordate reprezentanţilor membrilor nu în beneficiul lor personal, ci în scopul de a asigura exercitarea funcţiilor lor în deplina independenta în ceea ce priveşte Comitetul ministrilor. În consecinta, un membru are nu numai dreptul dar şi îndatorirea sa ridice imunitatea reprezentantului sau în toate cazurile în care, dupã pãrerea sa, imunitatea ar impiedica realizarea justiţiei şi în care imunitatea poate fi ridicatã fãrã sa prejudicieze scopului pentru care este acordatã” *(Acordul general din 1949 cu privire la imunităție Consiliului Europei).

 

03/04/2017

T.Toader despre Justitie

Filed under: CCR,Parchet,politica — Cristi Danilet @ 10:16 PM
Tags: ,

TTÎn această seară, la o televiziune, ministrul justiției Toader Tudorel a făcut câteva afirmații prin care a demontat multe din susținerile făcute în spațiul public de către politicieni, avocați și jurnaliști în legătură cu deciziile CCR pe marginea abuzului în serviciu și ancheta DNA pe OUG 13: În caz de încălcare a Constituției de către instituțiile publice, nu există sancțiuni personale;

  • Conform Constituției, procurorii îți desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției. Parchetele vor fi auditate: numărul de dosare, durata de soluționare, ordinea de soluționare, costurile dosarelor, respectarea practicii CEDO. Ministrul nu poate controla dosare;
  • Justiția română scârțâie din cauza unor probleme precum: legi incoerente, încărcătură prea mare cu dosare, instanțe și parchete cu puțini magistrați;
  • Protocoalele dintre instituții sunt firești, atât timp cât prevederile lor nu încalcă legea;
  • Asociațiile profesionale ale magistraților au uneori opinii ce țin de zona politică;
  • Balanța justiției întotdeauna este înclinată, căci judecătorul nu poate da dreptate ambelor părți;
  • Abuzul în serviciu nu trebuie să aibă un prag valoric;
  • Grațierea nu e singura soluție de rezolvare a problemelor din penitenciare;
  • Evaluarea Procurorului General și procurorului-șef DNA a fost făcută fără vreo influență de la ambasade sau partide;
  • Ministerul Justiției va propune în zilele următoare modificarea codului penal și de procedură penală potrivit deciziilor Curții Constituționale și va institui răspunderea juridică a magistraților (O așteptare personală: să vedem dacă va propune și reincriminarea insultei și calomniei, așa cum cere CCR!)
  • Codruța Kovesi merită să fie în continuare doctor în drept. Teza sa e consistentă.

Mă bucur că profesorul Toader Tudorel a rămas același om vertical pe care eu și mulți colegi de ai mei magistrați și avocați îl știam încă de când îi eram studenți.

08/03/2017

„Depolitizarea” CCR?!

Filed under: 0. NOUTATI,CCR — Cristi Danilet @ 11:26 PM
Tags: , ,

Au fost voci în aceste zile care, exprimând dezacordul față de decizia CCR care a „sancționat” DNA în legătură cu urmărirea penală desfășurată în legătură cu OUG 13/2017, au cerut „depolitizarea” Curții Constituționale. Unii s-au arătat nemulțumiți de faptul că CCR are membrii numiți de organisme politice și au avansat ideea ca atribuțiile să fie preluate de curțile ordinare de justiție. Eu cred că aceștia nu înțeleg rolul CCR, care nu este de a soluționa cauze de drept comun, ci de a verifica conformitatea legilor adoptate de Parlament, respectiv a ordonanțelor și ordonanțelor de urgență aprobate de Guvern, cu actul fundamental al țării, Constituția. Mai mult, în tradiția altor state europene, membrii curților constituționale – înțelese ca instituții politico-juridice – sunt desemnați cu prioritate de către puterile politice ale statului. Iată mai jos un tabel relevant:

CC in Europa

28/02/2017

Separatia puterilor: raspunderea juridica pentru acte politice

oug-14Aștept cu o nerăbdare și curiozitate profesională motivarea deciziei Curții Constituționale cu privire la conflictul juridic de natură constituțională dintre DNA și Guvern. Până atunci, îmi permit câteva remarci:

Separația puterilor presupune independența instituțională a celor trei puteri publice. Ea este menită să asigure libertatea decizională a membrilor Legislativului, Executivului și Judiciarului. Acestă libertate presupune lipsa vreunui control a unei puteri asupra deciziilor concrete care intră în activitatea unei alte puteri. Rezultă de aici că nimeni nu poate cerceta miniștri sau parlamentari pentru actele normative elaborate și adoptate, tot astfel cum nimeni nu poate cerceta magistrații pentru deciziile judiciare luate – este ceea ce se cheamă imunitate funcțională.

Legalitatea sau constituționalitatea unor acte normative sau judiciare poate fi contestată numai prin anumite căi specifice, nu pe calea unor procese penale. Astfel, o ordonanță a Guvernului inoportună poate fi respinsă în Parlament, o ordonanță de urgență a Guvernului care nu este urgentă va fi declarată neconstituțională la Curtea Constituțională, o hotărâre de Guvern nelegală poate fi anulată de instanța de contencios administrativ, o lege care încalcă Legea Fundamentată va fi declarată neconstituțională de Curtea Constituțională, iar dacă conține articole neadecvate va fi corectată printr-o altă lege.

Este de subliniat că nici până acum procurorii și judecătorii nu ar fi putut cerceta penal, respectiv condamna o persoană pentru votul sau opiniile sale exprimate în cursul elaborării sau adoptării unor acte normative ori pentru conținutul actului adoptat. Dar au fost procese penale, și probabil vor mai fi, implicând persoane care, pe parcursul procedurii de elaborare, adoptare sau publicarea unui act normativ comit infracțiuni – de exemplu, o persoană este mituită, amenințată ori șantajată pentru a iniția sau a participa la adoptarea unui act normativ; o persoană falsifică avize care stau la baza adoptării unui act normativ; actul normativ nu a fost adoptat, dar totuși este publicat în Monitorul Oficial; actul normativ a fost adoptat într-o formă, dar apare publicat în Monitorul Oficial într-o altă formă (pentru exemple care au făcut obiectul unor dosare penale a se vedea Adevărul).

Așadar, actele de putere politică nu pot fi cenzurate de Justiție, dar să nu confundăm aceasta cu activitatea de investigare a infracțiunilor de drept comun, care este o atribuție de serviciu și care trebuie făcută. Evident, ceea ce se poate cerceta penal nu vor fi chestiunile intrinseci ale actului normativ (mă refer aici la conținutul, legalitatea, oportunitatea, constituționalitatea sa), ci conduita celor implicați în elaborarea, adoptarea sau publicarea actului normativ.

Nu mă îndoiesc că decizia CCR adoptată ieri va motiva în mod detaliat aceste aspecte. Iar modul de rezolvare a acestora va fi obligatoriu pentru toate persoanele și autoritățile, de acum înainte, cât timp va exista această Constituție. Ea va fi esențială pentru a arăta cum nu trebuie să se ajungă la răspundere juridică pentru acte politice.

22/02/2017

Pe intelesul tuturor: decizia CCR privind abuzul in serviciu

 

ccrCelebra, de acum, OUG 13/2017 și-a propus modificarea textului din Codul penal care reglementa abuzul în serviciu sub pretextul că ar exista o decizie a Curții Constituționale (CCR) care impunea acest lucru. După ce s-a revenit asupra OUG 13, prin abrogarea ei la cinci zile după publicare, au apărut unele opinii conform cărora infracțiunea de abuz în serviciu nu ar mai exista în Codul penal încă de la data apariției deciziei CCR, iar acest aspect se dorea – chipurile – a fi îndreptat tocmai prin ordonanța respectivă. Voi demonta această teză halucinantă pentru un jurist, prezentând decizia CCR nr. 405/2016 care a generat atâtea discuții.

În ce constă infracțiunea de abuz în serviciu? Această infracțiune este este reglementată în art. 297 din Codul penal: se referă la cel care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos, dacă fapta lui produce un prejudiciu sau o vătămare drepturilor sau intereselor unei persoane; pedeapsa este închisoare 2-7 ani și interzicerea unor drepturi. Când, ca urmare a faptei, se obține un folos pentru funcționarul public sau o altă persoană, ea este considerată de art. 13 ind. 2 din Legea anticorupție nr. 78/2000 ca fiind asimilată corupției; în acest caz, urmărirea penală o face DNA, nu un parchet ordinar, iar pedeapsa se mărește cu o treime.

De când există această infracțiune? În România această infracțiune a apărut în Codul penal încă de la 1864. În Codul penal valabil în perioada 1969-2014 abuzul în serviciu a avut aproape același conținut, dar pedeapsa era închisoare 6 luni-3 ani.

Cum este reglementată această infracțiune în alte state? Toate statele care sunt parte la Convenția ONU împotriva corupției trebuie să reglementeze infracțiunea de abuz în serviciu sau de putere ori de funcție – o cere art. 19 din Convenție, care este obligatorie pentru toți cei care au ratificat-o, adică pentru 140 de state, inclusiv România! Pentru modul de reglementare în concret a acesti infracțiuni în alte state, propun un excelent studiu de drept comparat făcut de vice.ro.

Cine și de ce a contestat această reglementare? În anul 2016 un număr de 23 de inculpați trimiși în judecată în șase dosare penale au invocat faptul că formularea textelor privind abuzul în serviciu din Codul penal, respectiv din Legea anticorupție ar fi contrare Constituției, astfel că au cerut ca CCR să verifice acest lucru. Această solicitare poartă o denumire specială, excepție de neconstituționalitate; ea poate fi invocată numai într-un dosar ajuns în faza de judecată și poate fi soluționată doar de către Curtea Constituțională.

Ce a decis CCR? Curtea a hotărât prin decizia 405/2016 două lucruri: 1. admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispoziţiile art. 246 alin.(1) din Codul penal din 1969 şi ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”; 2. respinge excepția de neconstituționalitate și constată că dispoziţiile art.13 ind. 2 din Legea nr.78/2000 sunt constituţionale în raport de criticile formulate.

Cum a motivat CCR această decizie? Curtea a stabilit că, într-adevăr, este o problemă cu textul care incriminează infracțiunea de abuz în serviciu: termenul „defectuos” nu este definit de cod, ceea ce face ca oamenii să nu cunoască ce li se permite și ce li se interzice să facă; fără această descriere, magistrații înșiși ar putea sancționa oamenii în mod arbitrariu. Ca urmare, CCR a decis că numai comportamentul care constă în „încălcarea legislației primare” – adică a legii emisă de Parlament, dar și a ordonanțelor și ordonanțelor de urgență ale Guvernului – poate avea o consecință penală.

Asta înseamnă că articolul din Codul Penal este neconstituțional? Nu. CCR nu a înlăturat textul ca fiind neconstituțional, ci a interpretat în sensul prevăzut de Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (care impun ca o lege să fie clară și predictibilă) o sintagmă neclară folosită în articolul de lege.

Dar putea să adopte CCR o decizie interpretativă? Da. Art. 146 lit. d) din Constituție prevede că CCR „hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate” fără a stabili de câte tipuri sunt hotărârile. În jurisprudența CCR s-au conturat patru soluții ce se pot da cu privire la cererile prin care se contestă un text de lege:

1) respinge excepția de neconstituționalitate a unei legi sau articol de lege în raport de criticile invocate (de ex, decizia 404/2016);

2) admite excepția de neconstituționalitate invocată și constată neconstituționalitatea unei legi sau articol de lege (decizia 126/2016, pct.1) sau chiar doar a unei sintagme dintr-un articol de lege (de ex, decizia 603/2015), iar în acest caz – și numai în acest caz – legiuitorul are la dispoziție 45 zile pentru a remedia textul eliminat ca efect al deciziei CCR, așa cum rezultă în mod clar din art. 147 alin. 1 Constituție, în caz contrat textul/sintagma se consideră eliminat/-ă;

3) constată constituționalitatea cu rezervă de interpretare (de ex, decizia 126/2016, pct.2);

4) constată neconstituționalitatea cu rezervă de interpretare (de ex, decizia 818/2008, decizia 349/2001, decizia 81/1994).

A mai dat CCR astfel de decizii interpretative? La o primă căutare pe site-ul http://www.ccr.ro am găsit peste în jur de 50 de astfel de hotărâri. Prima decizie de interpretare pe care o cunosc este decizia 31/1993. Însăși CCR a stabilit că ea este cea care are obligația să asigure interpretarea unei legi conform Constituției (decizia 1092/2012). Pentru prima dată CCR folosește denumirea de „dispoziții constituționale cu rezervă de interpretare” în decizia 34/1993.

Alte curți constituționale au și ele această posibilitate? Da. În mod curent curțile din Austria, Belgia, Germania, Italia, Franța, Lituania, Ungaria asigură o interpretare a legislației infraconstituționale în concordanță cu Legea fundamentală. Practic, prin astfel de decizii interpretative, norma este „salvată”, iar orice modificare a ei ulterioară sau aplicare trebuie făcută potrivit interpretării date de curtea constituțională respectivă.

Totuși, din moment ce prin decizia 405 se „admite excepția de neconstituționalitate” nu înseamnă că se declară norma contestată ca fiind neconstituțională? Nu. Am spus mai sus că „excepția de neconstituționalitate” este o denumire tehnică dată unei cereri prin care se contestă un text de lege. Ca urmare, pentru a nu vă încurca, în loc de această formulare utilizați expresia „cererea”! Așadar, la primul punct al dispoziției deciziei 405/2016 se spune mai întâi că CCR admite cererea, în sensul că o primește pentru a decide asupra solicitării, după care decide ceva în legătură cu articolul de lege contestat. Asta pentru că în deciziile de interpretare nu are importanță ce formulă folosește CCR cu privire la cererea introdusă spre soluționare, ci contează efectiv soluționarea – în cazul nostru, CCR arată în ce condiții un text de lege vizat rămâne constituțional. Că este așa o arată însăși jurisprudența CCR: de ex, după ce admite excepția, în decizia 418/2014 CCR arată ce se înțelege prin sintagma „aceeași funcție” folosită în legea ANI, iar în decizia 536/2011 arată cum se face comunicarea prin publicitate a actului administrativ fiscal; după ce admite în parte excepția, în decizia 212/1996 CCR stabilește care sunt imobilele ce intră în baza materială la care face referire Legea învățământului; fără a admite sau a respinge excepția, în decizia 766/2011 CCR trece direct la stabilirea înțelesului noțiunii „în vigoare” folosită chiar în Legea CCR și la fel procedează prin decizia 223/2012.

Decizia CCR este una de dezincriminare? Numai cel care „incriminează” (adică stabilește că o faptă este infracțiune) poate să „dezincrimineze” (să elimine fapta din rândul infracțiunilor). Decizia 405/2016 a CCR nu este una de dezincriminare a unui text de lege, ci de interpretare pe viitor a acestuia. Mai mult, apariția unei decizii de interpretare nu poate fi considerată o lege mai favorabilă care să fie aplicată retroactiv (para. 57 din decizia 265/2014 a CCR).

Cine este responsabil de modul de reglementare a infracțiunii de abuz în serviciu? Evident, cel care a redactat norma în mod imperfect, adică Parlamentul, precum și cel care trebuia să verifice respectarea condițiilor de redactare a normei, adică Consiliul Legislativ.

Cine trebuie să respecte decizia CCR? CCR este singurul organism care interpretează oficial Constituția. Așa cum respectarea Constituției este obligatorie pentru toată lumea, tot astfel jurisprudența CCR este obligatorie pentru toată lumea. Indiferent că place sau nu publicului, că este greșită sau nu, decizia CCR este obligatorie și asta privește atât partea finală (dispozitiv), cât și motivarea ei (considerente). Mai mult, dacă magistrații nu ar respecta o decizie CCR ei ar putea fi sancționați disciplinar de către CSM, iar dacă Parlamentul/Guvernul ar adopta un act normativ încălcând decizia CCR, aceasta ar atrage neconstituționalitatea acelui nou act.

Decizia CCR poate fi contestată cumva? Nu există nicio formă de contestare a vreunei decizii CCR la o altă autoritate.

De când se aplică decizia CCR? De la data publicării în Monitorul Oficial, deci numai pentru viitor: ea se aplică în cauza în care a fost invocată, în cauzele aflate pe rol (a se vedea pct. IV din decizia 319/2012), dar nu și în cauzele soluționate definitiv în care nu s-a invocat în timpul procesului excepția de neconstituționalitate (a se vedea motivarea de la para. 33-34 din decizia 126/2016).

Cum se pune în practică decizia CCR? Numai dacă CCR ar fi constatat că textul de lege invocat ar fi fost neconstituțional, aplicarea sa ar fi trebuit suspendată pentru 45 zile, timp în care textul trebuia corectat de către Parlament/Guvern; dacă textul ar fi fost apoi corectat, el s-ar fi aplicat în noua sa formă; dar dacă nu ar fi fost corectat, s-ar fi considerat eliminat din Cod la sfârșitul celor 45 zile. Dar în cazul deciziei 405/2016 avem o altă situație: textul este constituțional dacă sintagma contestată se interpreteză cum a spus CCR. Așadar, nu se impune în mod obligatoriu o modificare, care în cazul prezentat anterior.

Păi atunci, dacă se încalcă fișa postului sau un regulament intern, mai poate fi sancționat funcționarul vinovat? Da. Doar că după apariția Deciziei 405/2016 acest lucru nu mai poate avea loc printr-un proces penal, ci instituția trebuie să exercite o acțiune disciplinară și să îi impute paguba pricinuită. În cele din urmă prejudiciul cauzat instituției poate fi recuperat pe calea unui proces civil, dar procedura este mai greoaie decât una penală.

OUG 13/2017 ar fi reintrodus în Codul penal abuzul în serviciu? Nu. Abuzul în serviciu nici măcar nu fusese eliminat din Cod pentru că, așa cum am arătat, articolul de lege nu a fost declarat neconstituțional. Ca urmare, el a fost tot timpul în Cod și înainte, și după decizia 405/2016 – iar asta o dovedește inclusiv existența mai multor soluții de condamnare pronunțate în al doilea semestru al anului 2016 despre care am pomenit aici. Plus faptul că prin OUG 13 se modifica texul existent, nicidecum nu se reintroducea…

Totuși, OUG 13/2017 ar fi clarificat textul neclar? Da, OUG 13 ar fi clarificat textul art. 297 în conformitate cu decizia 405 a CCR. Numai că, așa cum am arătat cu alt prilej, OUG 13 mai propunea trei modificări la text pe care Curtea nu le-a cerut (introducerea pragului de 200.000 lei de la care să se răspundă pentru abuz în serviciu, înjumătățirea sancțiunii legale pentru cei care comiteau abuzul și eliminarea obligativității de a i se interzice condamnatului exercitarea funcției, excluderea de la răspundere a celor care comiteau abuzul prin adoptarea de acte normative), ceea ce a trezit nemulțumirea populației și a determinat renunțarea la OUG 13 prin abrogare.

Decizia 405 prevede necesitatea introducerii unui prag valoric pentru infracțiunea de abuz? O spun în mod cert: NU! CCR spune în decizia 405/2016 că răspunderea penală pentru o faptă trebuie să fie cea mai gravă formă de răspundere, care e menită să apară numai dacă nu sunt suficiente alte forme de sancționare, extrapenale (para. 68). Or, cum textul care incriminează abuzul în serviciu nu prevede vreun prag valoric al pagubei produse sau o anumită intensitate a valorii vătămate, practic orice act abuziv ar fi putut atrage direct răspunderea penală (para. 75). Cu toate astea însă, legislația prevede că pentru anumite încălcări ce pot fi considerate abuzuri există și alte forme de sancționare: disciplinară, administrativă, civilă (para. 77). Așadar, CCR trage concluzia că infracțiunea de abuz în serviciu trebuie să vizeze numai actele grave comise, iar Curtea însăși stabilește că această gravitate apare ori de câte ori este încălcată legislația primară, nu și cea secundară.

CCR impune Parlamentului/Guvernului modificarea textului de lege vizat? Nu. Prin decizia 405 CCR spune clar că e atribuția Parlamentului ce legi adoptă, dar dacă o face atunci trebuie să respecte Constituția și interpretările date de CCR acesteia (para. 66).

CCR impune magistraților să respecte această decizie? Pe de o parte, Constituția spune că deciziile CCR sunt obligatorii pentru toată lumea, deci inclusiv pentru magistrați. Pe de altă parte, în mod expres CCR cere magistraților ca în dosarele de abuz în serviciu pe care le soluționează să țină seama de decizia 405 care reconfigurează dispozițiile legale contestate (para. 80 și 88). Așadar, chiar dacă textul nu e modificat, magistrații îl vor avea în vedere așa cum a fost interpretat de CCR: de la data publicării deciziei, ei vor porni dosare și vor sancționa numai pe cei care comit abuzul prin încălcarea legilor primare.

Concluzii:

  • Infracțiunea de abuz în serviciu rămâne în Codul penal și după decizia nr. 405/2016 a CCR, doar că de la data publicării ei se va considera că îndeplinirea actului sau neîndeplinirea corespunzătoare se referă la atribuțiile de serviciu descrise în legislația primară (legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență);
  • Nu are importanță dacă textul este sau nu corectat de către Parlament/Guvern; acesta rămâne liber să modifice textul cum vrea și când vrea, inclusiv să îl elimine dacă acest lucru nu este interzis chiar de către CCR. Dar, până la modificarea legii, procurorii și instanțele trebuie să aplice direct decizia CCR;
  • De la data publicării deciziei 405/2016, nu mai este considerată a fi infracțiune de abuz în serviciu încălcarea atribuțiilor prevăzute în fișa postului, regulamente, norme tehnice, coduri deontologice, ordine de serviciu, ordine de zi pe unitate, instrucțiuni, hotărâri de guvern, dispoziții de primar, hotărâri ale consiliilor locale sau județene etc. și aceasta chiar dacă au produs prejudiciu sau au vătămat drepturile sau interesele unor persoane;
  • Dosarele de abuz în serviciu soluționate definitiv până la momentul publicării deciziei 405/2016 nu pot fi redeschise cu motivul că a apărut această decizie.

 

19/02/2017

Statistici: condamnari abuz in serviciu dupa aparitia deciziei CCR

Filed under: CCR — Cristi Danilet @ 12:36 AM
Tags: , , ,

abuzIn ultima săptămână au apărut niște afirmații surprinzătoare în spațiul public: cum că abuzul în serviciu nu ar mai exista în Codul penal ca urmare a deciziei nr. 405/2016 a CCR și că OUG și-ar fi propus tocmai reincriminarea lui. O spun hotărât: nu este adevărat!

Prin decizia 405/2016 publicată in Monitorul Oficial din 8 iulie 2016 textul art. 297 din Codul penal care incrimina abuzul în serviciu nu a fost eliminat. Ci CCR constată că în conținutul textului se folosește o sintagmă neconstituțională („îndeplinirea defectuoasă”) și dă acestuia o interpretare conformă Constituției („îndeplinire prin încălcarea legii”, prin lege înțelegânduse Legea adoptată de Parlament, respectiv Ordonanțele și Ordonanțele de Urgență adoptate de Guvern).

Cum nu a fost eliminata din Cod, infracțiunea nu avea nici cum sa fie ‘reintrodusă’ prin OUG 13. Așa cum am mai arătat, aceasta modifica – într-adevăr – conținutul infracțiunii în legătură cu chestiunea găsită în neregulă de CCR, dar în plus făcea înca trei modificări necerute de Curte (reducerea la jumătate a pedepsei, eliminarea din sfera infracțională a abuzului care a produs pagubă de ub 200.000 lei, eliminarea răspunderii penale pentru persoanele care au produs abuz în serviciu prin aprobare de acte normative).

Deciziile CCR sunt obligatorii din momentul publicării lor în Monitorul Oficial. Dacă infracțiunea de abuz în serviciu ar fi fost eliminată din Codul penal urmare a deciziei CCR, toate dosarele cu acest obiect ar fi fost închise. Că infracțiunea nu a fost eliminată din Codul penal ulterior acestui moment (8 iulie 2016) o spun hotărârile de condamnare date în ultimele luni. Astfel, pentru prima dată în România, dau publicității datele statistice oficiale din al doilea semestru al anului 2016 cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, care atestă următoarele:

  • La Judecătorii s-au pronunțăt 13 hotărâri definitive cu privire la abuzul în serviciu, din care o condamnare la amendă și 10 condamnări cu suspendare judecatorii-abuz;
  • La Tribunale s-au pronunțat 3 hotărâri definitive, toate cu suspendare tribunale-abuz;
  • La Curțile de Apel s-a pronunțat o hotârâre definitivă, cu executare în penitenciar curti-abuz.

Nu am încă date statistice de la ICCJ, dar presa deja a relatat cazuri finalizate la acest nivel. Nici nu privire la condamnările de după 31 decembrie 2016 nu am date, ele nefiind încă colectate, dar iată aici un exemplu de la o curte de apel care pronunță o hotărâre de condamnare în ianuarie 2017. Hotărârile de mai sus  sunt date după momentul apariției deciziei CCR nr 405, deci toate sunt pentru încălcarea atribuțiilor prevăzute de legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență, nu pentru încălcarea atribuțiilor prevăzute de regulamente, instrucțiuni, norme, ordine ierarhice, ordine pe unitate, dispoziții, hotărâri de Guvern sau ale consiliilor locale/județene, contracte cum se putea înainte de 8.07.2016.

12/02/2017

Parlamentul si Guvernul ar trebui sa raspunda pentru legi proaste!

Filed under: CCR,CEDO,Parlament — Cristi Danilet @ 7:46 PM
Tags: , , , ,

oug-14Cred că ar trebui să începem a discuta despre răspunderea materială a celor care redactează și aprobă legi care ulterior sunt modificate, retrase sau declarate neconstituționale. Asta, mai ales că Recomandarea nr. (84) 15 privind răspunderea publică, aprobată de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, stipulează drept principiu această formă de răspundere pentru oricine ocupă o funcție la nivelul organismelor centrale sau locale.

Și plec de la două exemple la ordinea zilei: este vorba de Codul penal și Codul de procedură penală, care au intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014. Iată ce modificări au suferit în acești trei ani:
Codul penal a fost modificat prin cinci legi și o ordonanță de urgență; au fost găsite articole ca fiiind neconstituționale prin 6 decizii ale CCR;
Codul de procedură penală a fost modificat prin patru legi și opt ordonanțe de urgență (am inclus OUG 13 și OUG 14); au fost găsite articole neconforme cu legea fundamentală prin 29 decizii ale CCR.
Inclusiv situația ivită cu OUG 13 și OUG 14 este urmarea „profesionalismului” celor care au lucrat la și au aprobat codurile.

Și poate ar fi timpul ca ceățenii să afle că cele mai multe condamnări la CEDO le avem pentru legislația care încalcă drepturile omului. Asta e simplu de verificat: pe site-ul echr.coe.int, la rubrica de Statistici, sunt trecute încălcările în funcție de articol de când s-a înființat Curtea de la Strasbourg (desigur, noi suntem parte la Convenție din 1994) până la sfârșitul anului trecut. Ei bine, analizând lista am constatat că cele mai multe hotărâri împotriva României sunt în număr de 466 pentru modul de protecție a proprietății private, realizată prin…lege.

Toate aceste aprobări, modificări, abrogări, condamnări presupun consum de resurse. Or, banul public cheltuit aiurea trebuie recuperat.

09/02/2017

OUG 13 e abrogata, OUG 14 trebuie discutata

Filed under: CCR — Cristi Danilet @ 7:05 PM
Tags: , ,

ccrCurtea Constituțională a decis astăzi că nu poate analiza excepția de neconstituționalitate a  OUG 13/2017 de marți noapte, întrucât aceasta fusese  abrogată de OUG 14/2017 de duminică – este de menționat că la data ridicării excepției de neconstituționalitate de către Avocatul Poporului, ordonanța contestată era în vigoare.

Așadar CCR ne spune în mod neechivoc că OUG nr 13/2014 nu este in vigoare si nici nu va intra in vigoare pe 11 februarie, nemaiexistând temerile care au fost exprimate în spațiul public.

Ce se întâmplă mai departe? Orice OUG trebuie supusă dezbaterii în Parlament, în vederea aprobării sau respingerii ei. În cazul de față, Parlamentul trebuie să analizeze OUG 14 și astfel să decidă dacă este sau nu este de acord cu abrogarea OUG:

  • Dacă Parlamentul APROBĂ ordonanța prin lege, totul e în regulă. Cu această ocazie, pot fi îndreptate greșelile de care vorbeam duminică (art 25 alin 5 din C.proc.pen. în redactarea OUG 14 nu respectă decizia nr. 586/2016 a CCR).
  • Dar dacă Parlamentul RESPINGE ordonanța, atunci trebuie de ținut seama că proiectul de lege de respingere nu va produce efecte imediate la data exprimării votului, ci numai de la data publicării în Monitorul Oficial, dispusă de Președintele României care primește proiectul de lege pentru a-l promulga prin decret. Or, până la acest moment, proiectul de lege poate fi atacat la CCR (art. 147 Constituție) sau poate să fie întors de Președinte din nou la Parlament pentru reexaminare (art. 77 Constituție). Dacă se constată că proiectul este constituțional sau dacă este retrimis spre promulgare Președintelui țării, el se publică în Monitorul Oficial. Din acest moment devine lege, care este obligatorie de respectat de către toată lumea. 

O respingere a OUG 14 va duce la reactivarea OUG 13 (conform art. 64 alin. 3 din Legea 24/2000 care privește tehnica redactării actelor normative) chiar la data publicării în Monitorul Oficial a legii care a decis asta. Și da, de abia atunci OUG 13 va putea fi atunci contestată de Avocatul Poporului în fața CCR. Dar, pentru că OUG 13 conține norme penale mai favorabile, așa cum arătam pe blog aseară, efectele se vor fi produs pentru dosarele deschise dacă modificările la Codul penal făcute de OUG 13 au fost in vigoare chiar și pentru un minut – deci, indiferent că OUG 13 va fi declarată neconstituțională.

Guvernul devine mai puternic decat Parlamentul

Filed under: CCR — Cristi Danilet @ 8:06 AM
Tags: , , ,

puternic Voi explica pe scurt ce efecte are decizia Curții Constituționale (CCR) de ieri, prin care a spus că nu există un conflict între Guvern și Parlament atunci când primul adoptă o Ordonanță de Urgență (OUG) de dezincriminare a unor fapte penale.

SCENARIUL INTAI:

T0: se înregistrează o plângere pentru comiterea unui viol, infracțiune prevăzută în Codul penal;

T1: Guvernul decide într-o noapte să dezincrimineze violul, prin OUG, pe care o publică în Monitorul Oficial și pe care o trimite la Parlament pentru analiză;

T2: Cum infracțiunea de viol nu mai există, dosarul este închis;

T3: Parlamentul decide că eliminarea infracțiunii de viol este o greșeală și respinge OUG prin lege; astfel, infracțiunea de viol reapare în Codul penal;

T4: Dosarul de viol comis anterior rămâne închis definitiv, căci reintroducerea infracțiunii de viol are efecte numai pentru viitor.

SCENARIUL AL DOILEA:

T0: Se comite un omor, infracțiune prevăzută în Codul penal;

T1: Guvernul decide să dezincrimineze omorul, printr-o OUG pe care o publică în Monitorul Oficial și pe care o trimite la Parlament pentru analiză;

T2: Parlamentul decide că eliminarea infracțiunii de omor este o gafă și respinge acea OUG prin lege, adoptată la numai câteva ore după apariția OUG; astfel, infracțiunea de omor reapare a doua zi în Codul penal;

T3: Poliția află de omor, așa că deschide dosar. Descoperă că fapta a fost comisă în momentul T0. Văzând art. 5 alin 2 Codul penal (în caz de succesiune a unor legi pe parcursul soluționării unei cauze se aplică legea mai favorabilă) procurorul închide dosarul.

SCENARIUL AL TREILEA:

T0: Guvernul decide într-o noapte să elimine infracțiunea de tâlhărie din Codul penal, astfel că adoptă o OUG pe care o publică în Monitorul Oficial și pe care o trimite la Parlament pentru analiză;

T1: Cineva lovește o persoană și îi fură portmoneul;

T2: Poliția află că s-a comis această faptă și deschide dosar penal;

T3: Avocatul Poporului atacă OUG la CCR. Curtea spune că eliminarea tâlhăriei este neconstituțională. Decizia CCR se publică în Monitorul Oficial și din acel moment devine obligatorie pentru toată lumea.

T4: Parlamentul reintroduce infracțiunea de tâlhărie în Codul penal.

T5: Poliția stabilește că fapta a fost comisă în momentul T1. Văzând art. 5 alin 2 Codul penal (în caz de succesiune a unor legi pe parcursul soluționării unei cauze, se aplică legea mai favorabilă) procurorul ajunge la concluzia că nu mai poate continua dosarul pentru tâlhărie.

Practic, Guvernul va putea adopta orice decizie de dezincriminare a unor infracțiuni, care va afecta dosarele pe rol, cu efect ireversibil indiferent că OUG este ulterior respinsă de Parlament sau declarată neconstituțională de către CCR. În felul acesta, Guvernul devine mai puternic chiar față de Parlamentul în ceea ce privește activitatea de legiferare.

01/02/2017

Ordonanta de marti noapte pe intelesul tuturor

Filed under: 0. NOUTATI,CCR,coruptia,CSM — Cristi Danilet @ 7:03 PM
Tags: , ,

abuzAdoptare. În noaptea de 31 ian/1 febr 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 92/2017 Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 13/2017 care modifică Codul penal și Codul de procedură penală. În aceeași noapte a fost adoptat un proiect de lege cu privire la grațiere, dar acesta va intra în procedură legislativă la Parlament, așadar încă nu există un act normativ privind grațierea care să producă efecte.

De ce OUG? Pentru situații de urgență, când nu se poate aștepta ca Parlamentul să dea o lege, Guvernul poate să o facă în locul lui, prin OUG. Din partea introductivă a OUG nu rezultă în mod clar care ar fi fost urgența ce a impus modificarea celor două coduri, ci doar se face mențiune la apariția unor interpretări neunitare ca urmare a publicării unor decizii ale CCR.

Avizare la CSM. În domeniile care privesc justiția și codurile este obligatoriu de cerut avizul de la CSM, care are doar valoare consultativă. Cu privire la o primă variantă a textului OUG apărut săptămâna trecută, CSM a dat un aviz negativ. Dar marți s-au adus modificări importante textului inițial, astfel că MJ a considerat că e nevoie de un nou aviz de la CSM. La ora 17 a fost primită la CSM noua variantă a nouă variantă a proiectului de OUG. Președinta CSM a fixat întâlnire a Plenului CSM pentru miercuri la ora 9.00, anunțând chiar pe ministru de aceasta. La ora 21.30 OUG era însă aprobată de Guvern, fără aviz de la CSM.

Modificarea C.pen. Prin OUG se aduc mai multe modificări Codului penal, care vor intra în vigoare peste 10 zile:

1. favorizarea făptuitorului. Dacă ajuți o persoană să se sustragă de la proces sau de la executarea pedepsei, comiți o infracțiune. Nu sunt sancționați însă cei care își ajută membrii de familie (părinții sau bunicii ori străbunicii, copiii sau nepoții ori strănepoții, frații sau nepoții acestora, soții sau concubinii).

– OUG mai adaugă acum o categorie de persoane care nu va fi sancționată: afinii până la gradul II, adică de acum nu vor mai fi sancționați părinții și bunicii soțului, copiii și nepoții soțului, frații soțului. Aceasta înseamnă că dosarele deschise până în prezent pentru aceste din urmă categorii de persoane trebuie închise;

– OUG prevede că de acum nu vor mai fi pedepsiți cei care favorizează făptuitorii prin emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative.

2. abuzul în serviciu. Reglementarea este modificată aproape în întregime, depășindu-se cerințele unei decizii a CCR (405/2016) care atrăgea atenția asupra unei singure neclarități. Sunt mai multe aspecte aici:

– de acum, fapta va fi infracțiune numai atunci când se încalcă normele dintr-o lege, OG sau OUG și se produce o pagubă de peste 200.000 lei sau o vătămare a drepturilor ori intereselor unei persoane. Asta înseamnă că, de pe data de 11 februarie 2017 faptele de abuz cu prejudiciu de cel mult 200.000 lei nu vor mai fi infracțiuni: dosarele penale în curs de soluționare vor trebui închise, iar prejudiciul va putea fi recuperat de cei interesați numai pe calea unui proces civil (reclamantul trebuie să plătească taxă de timbru, să plătească expertize etc, ceea ce nu se întâmpla în cursul procesului penal). Persoanele condamnate definitiv pentru asemenea fapte vor trebui puse în libertate și condamnarea ștearsă din cazier. Încă o precizare: pragul de 200.000 lei este ales în mod arbitrar;

– se reduc limitele de pedeapsă de la 2-7 ani închisoare la 6 luni-3 ani închisoare sau amendă. Deci, noua lege stabilește pedepse mai mici. Efectul este că scad și termenele de prescripție a răspunderii penale, ceea ce afectează dosarele în curs: dacă până acum o infracțiune de abuz în serviciu putea fi reclamată în termen de până la 8 ani de la data comiterii și urmărită/judecată în maxim 16 ani, de acum acest termen va fi de 5 ani, respectiv 10 ani, astfel că dosarele care se află pe rolul organelor judiciare, în care s/au îndeplinit acte de procedură, de mai mult de 10 ani trebuie închise (EDITARE pe 03.02.2017);

– în caz de condamnare, până acum judecătorul trebuia să interzică celui condamnat să exercite o funcție publică timp de 1-5 ani. Prin OUG această interdicție rămâne la latitudinea judecătorului (EDITARE pe 03.02.2017);

– se reduc drastic pedepsele la abuzul în serviciu comis prin discriminare: dacă până acum se pedepsea cu 2-7 ani închisoare și interzicerea dreptului de a mai exercita funcția publică pentru cel care îngrădea drepturile unei persoane pe temei de rasă, naționalitate, religie, sex, dizabilitate etc, de acum se va sancționa cu închisoare o lună-un an sau amendă;

– OUG prevede că de acum nu vor mai fi pedepsiți cei care comit fapta de abuz în serviciu, inclusiv prin discriminare, prin emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative. Așadar, există o categorie specială de angajați ai statului care nu pot fi trași la răspundere indiferent cât de mare ar fi paguba produsă sau cât de importantă ar fi vătămarea produsă. Mai mult, se deschide posibilitatea legiferării rasiale!

3. neglijența în serviciu. Până acum, dacă un funcționar comitea printr-o îndatorirea de serviciu o pagubă sau o vătămare, dar nu cu intenție (când ar fi fost abuz), ci prin indiferență sau neglijență, fapta era infracțiune. Peste 10 zile aceasta va dispărea cu totul din Codul penal, indiferent cât de gravă ar fi urmarea faptei. Aceasta înseamnă că dosarele penale în curs de soluționare vor trebui închise, iar prejudiciul va putea fi recuperat de cei interesați numai pe calea unui proces civil. Persoanele condamnate definitiv pentru asemenea fapte vor trebui puse în libertate și condamnarea ștearsă din cazier.

4. conflictul de interese Luarea unei decizii de către cel care ocupă o funcție publică în folosul patrimonial al său, al soțului sau al rudei/afinului până la gradul doi este infracțiune. Codul prevedea că astfel de decizii nu pot fi luate nici pentru cei cu care ai fost în raporturi comerciale sau de muncă în ultimii 5 ani sau dacă ai primit cadouri sau donații de la aceștia.

– CCR a atras atenția că textul de lege folosește sintagma „raporturi comerciale” care nu este clarificată (dec. 603/2015) dar, în loc să fie clarificată această sintagmă, prin OUG 13 a fost cu totul eliminată referirea la ea. Mai mult, s-au înlăturat și referirile la raporturile de muncă, cadouri și donații! Prin urmare, dacă iei o decizie ca funcționar public prin care îți avantajezi fostul șef, fostul partener de afaceri sau cel care tocmai ți-a plătit o vacanță la mare, nu vei comite vreo infracțiune;

– în mod corect a fost înlăturat conflictul de interese în mediul privat, fapt conform cu decizia CCR 603/2015.

5. șoferii băuți

– se prevede că alcoolemia peste limita legală (0.8 gr/l alcool pur în sânge) este cea din momentul conducerii, nu cea de la momentul prelevării probelor biologice. Modificarea este corectă, fiind impusă de decizia CCR 732/2014.

– se introduce o nouă infracțiune: consumul de alcool sau stupefiante după producerea unui accident de circulație care a dus la uciderea sau vătămarea unei persoane se pedepsește cu închisoare 1-5 ani.

Modificarea C.pr.pen. Prin OUG se aduc mai multe modificări Codului de procedură penală, care au intrat în vigoare la momentul publicării OUG:

1. achitare în caz de prescripție: Până acum, dacă ar fi intervenit prescripția răspunderii penale, inculpatul trebuia achitat, iar acțiunea civilă nesoluționată. De acum, chiar și în această situație, judecătorul va trebui să rezolve chestiunea prejudiciului (modificare conformă cu dec. CCR 586/2016), ceea ce este în favoarea victimei.

2. prelungire control judiciar: Pentru a se ralia deciziei CCR 614/2016, OUG 13 prevede că în caz de prelungire a controlului judiciar inculpatul trebuie citat, audiat și să aibă avocat.

3. denunțul Organele de urmărire penală află uneori de comiterea infracțiunilor de la martori, care depun denunțuri. Până la 1 febr. 2017 denunțul se putea depune oricând în termenul de prescripție al răspunderii penale, uneori la ani buni de la comiterea faptei. Prin OUG se prevede că începând cu data de 1 februarie denunțul trebuie depus în termen de 6 luni de la data comiterii faptei. Doua consecințe sunt de subliniat:

– nu sunt vizate dosarele începute până la data de 31 ianuarie 2017, inclusiv. Aceasta pentru că normele de procedură penală nu retroactivează, așa cum se întâmplă în materia normelor penale;

– nu se prevede vreo sancțiune a încălcării acestui termen. Practic, chiar dacă o faptă este adusă la cunoștința poliției sau procurorului după cele 6 luni, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu. Rămâne ca practica să decidă dacă sunt și alte consecințe.

Procedura în Parlament OUG a fost depusă ieri la Parlament. Acesta o poate aproba sau respinge, conform art. 115 alin. 4 Constituție. Procedura este una rapidă, însă va dura cu siguranță mai mult de 10 zile, actul normativ trebuind să treacă prin cele două Camere ale Parlamentului.

Punctele slabe ale OUG. Conform art. 115 alin. 4 Constituție, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Or, chiar prin OUG se amână intrarea în vigoare a modificărilor aduse la Codul penal timp de 10 zile.

Ce se poate face?

– Guvernul să revină asupra OUG 13/2017 și să o modifice ori chiar abroge;

– Conform art. 146 litera d) din Constituție, Avocatul Poporului poate ridica excepţia de neconstituţionalitate a OUG. E la latitudinea sa exclusivă dacă va ataca OUG 13/2017, ceea ce poate fi făcut oricând de la momentul apariției în M.Of., căci textul Constituției nu cere ca normele din ordonanță să fie în vigoare, ci doar ca ordonanța să existe ca act normativ;

– Conform art. 146 litera d) din Constituție, CCR hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Deci, dacă exista un proces pe rol cu termen azi-mâine-poimâine, în care sunt incidente articolele din OUG 13/2017, procurorul de ședință, eventual un procuror DNA, poate cere asta instantei, care le poate trimite la CCR;

– În temeiul art. 146 lit. e) din Constitutia Romaniei și art. 34-39 din Legea 74/1992 CSM poate declanșa conflictul constituțional între autoritățile statului – CSM, instanțele judecătorești și Ministerul Public pe de o parte, respectiv Guvernul pe de altă parte. Pe data de 1 februarie Președintele CSM a și anunțat acest lucru;

Intrarea în vigoare a OUG:

– modificările la C.pr.pen. au intrat în vigoare pe data de 1 februarie 2017;

– modificările la C.pen. vor intra în vigoare pe data de 11 februarie 2017. Chiar dacă OUG va fi apoi retrasă de Guvern, respinsă de Parlament sau declarată neconstituțională de CCR, modificările la C.pen. își vor fi produs efectele: fiind vorba de o lege mai favorabilă inculpaților (a se vedea art. 5 alin. 2 C.pen.)

Concluzii:

  • OUG nu era urgentă, din moment ce pune în acord Codul penal cu decizii chiar mai vechi de un an și se dă un termen de 10 zile pentru aplicare;
  • Îndreptarea pe cale juridică a acestei situații poate avea loc doar până la data de 11 februarie 2017, ora 00.00.

Explicații abrevieri: OUG – Ordonanța de Urgență a Guvernului; OG – Ordonanța Guvernului; MJ – Ministerul Justiției; CSM – Consiliul Superior al Magistraturii; CCR – Curtea Constituțională a României; C.pen. – Codul Penal; C.pr.pen – Codul de procedură penală

20/09/2016

Parlamentul blocheaza Justitia pentru un fost ministru

ipalatulparlamentuluiDin nou Parlamentul împiedică începerea urmăririi penale cu privire la un ministru sau fost ministru. Aceasta inseamnă că nu se poate face cercetarea mai departe pentru a se stabili vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane. Începerea urmăririi penale ar însemna doar deschiderea cadrului procesual în care se pot strânge legal probe şi persoana vizată şi-ar exprima poziţia faţă de fapta în care a fost implicată. În final, un judecător este împiedicat să stabilească asupra acestui aspect, pentru a se înfăptui justiţia, singura garanţie a respectării drepturilor şi libertăţilor omului şi restabilirii ordinii de drept in comunitate.
In aceste condiţii, justiţia fiind cea impiedicată a se înfăptui din cauză că o putere politică a statului se opune, consider că este un conflict constituţional între puteri, Puterea Legislativă subrogându-se în atribuţiile Puterii Judecătoreşti cu privire la un membru din Puterea Executivă.
Pentru aceste motive, astăzi am solicitat colegilor din CSM – autoritate obligată prin Constituţie să garanteze independenţa justiţiei – să reflecteze asupra necesităţii de a se formula de către Preşedintele CSM o sesizare la Curtea Constituţională a României pentru soluţionarea conflictului între autorităţile statului, punându-se pe tapet toate cauzele similare din ultimii ani.
Consider că nu este firesc ca dosarele judiciare privind anumite persoane să ajungă la parlamentari şi să fie dezbătute în mod public ca şi cum Parlamentul ar fi o instanţa judecătorească. Afirm ferm că nu este atribuţia Parlamentului de a stabili dacă o anumită persoană a comis ori nu o infracţiune şi dacă este cazul sau nu ca o anumită persoană să fie trasă la răspundere penală.
În faţa legii toţi oamenii trebuie să fie egali. Imunitatea parlamentarilor sau miniştrilor nu poate fi transformată în mod arbitrariu în impunitate. Dreptatea este cea care trebuie să domine societatea, nu privilegiile.

Presa: Senatul respinge în Plen cererea PG de începere a urmăririi penale a senatorului, fost ministru, Oprea Profit. Comisia juridică avizase pozitiv cererea EvZ

 

16/03/2016

Efectele deciziei CCR privind interceptarile

Filed under: CCR,coruptia,independenta justitiei — Cristi Danilet @ 12:01 AM
Tags: ,

dna-sri

UPDATE, 21 martie 2016: ICCJ a decis definitiv că interceptările făcute de SRI rămân valabile AGERPRES.

A fost publicată decizia nr. 51/2016 privind neconstituţionalitatea articolului de lege cuprins în Codul de procedură penală referitor la abilitatea unor servicii specializate ale statului de a face efectua supraveghere tehnică (interceptări, filaje, acces în sisteme informatice etc) şi OUG 6/2016 privind măsurile de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal.

Înainte de a înainta în demers, doresc să reamintesc trei chestiuni:

  • CCR nu stabileşte legalitatea interceptărilor în dosare concrete, ci a stabilit că textul în baza căruia s-au efectuat interceptări până acum ridică probleme de constituţionalitate şi trebuie corectat de acum încolo;
  • nulitatea unui act de procedură înseamnă încălcarea legii la data efectuării sale, aşadar cauza nulităţii trebuie să fie contemporană cu data efecturării actului. Orice modificare ulterioară a legii cu privire la competenţa de efectuare a acelui act nu îi afectează legalitatea, aşa cum spune clar art. 4 din Legea 255/2013;
  • în materie de procedură penală nu există principiul aplicării legii mai favorabile.

Analizând ipotezele posibile şi opiniile apărute în spaţiul public în legătură cu anumite prevederi neclare din decizia CCR (avocaţi, MateuţMorarSlăvoiu), cred că pot identifica următoarele soluţii cu privire la cauzele penale existente raportate la momentul publicării deciziei:

1. Când cauza este soluţionată definitiv, aceasta nu mai poate fi redeschisă pe unicul motiv că interceptările au fost făcute de serviciile de informaţii şi nu de organele judiciare. Apreciez că dacă s-ar crea o lege care să prevadă în mod special această posibilitate, aceasta ar fi neconstituţională, căci pentru respectarea independenţei justiţiei şi a securităţii raporturilor juridice este deja stabilit la nivel de principiu că nicio lege nu poate răsturna cu efect retroactiv o hotărâre judecătorească;

2. Când dosarul se constituie după apariţia deciziei, este mai mult decât evident că supravegherea tehnică se va efectua de noul organism desemnat prin OUG 6/2016;

3. Când cauza este în cursul urmăririi penale la data apariţiei deciziei, deosebim:

  • dacă interceptările s-au efectuat deja, ele rămân câştigate cauzei, căci decizia CCR produce efecte pentru viitor, iar judecătorii ordinari nu au niciun temei în lege să excludă probele administrate legal. Mai mult, pct. 52 din decizia CCR menţionează de o aplicare a sa la dosarele aflate „pe rolul instanţelor de judecată”, nu al organelor de urmărire penală;
  • dacă interceptările sunt în curs de desfăşurare, ele trebuie oprite, astfel că tot ceea ce a  fost efectuat rămâne valabil, urmând ca o nouă interceptare să fie autorizată numai potrivit noii reglementări.

4. Când cauza a fost trimisă la instanţă şi a trecut de camera preliminară la data apariţiei deciziei CCR, cameră în care s-a stabilit în mod definitiv că probele sunt legal obţinute, acest lucru este deja stabilit cu putere de lucru judecat şi discuţia pe legalitatea interceptărilor nu mai poate fi reluată;

5. Când cauza încă este în camera preliminară, judecătorul e obligat să analizeze legalitatea probelor şi aici se poate pune în discuţie ce se întâmplă cu interceptările făcute de serviciile de informaţii. Argumentul este simplu: interceptările făcute în mod legal la data operării lor sunt perfect legale dacă s-au respectat dispoziţiile aplicabile la data efectuării lor.Astfel, textul de lege care permitea serviciilor să facă aceste interceptări autorizate de magistrat se bucură de prezumţia de constituţionalitate, cum însăşi CCR spune şi numai în acest fel se asigură securitatea raporturilor juridice.

Cred că se mai pot aduce două argumente: (1) decizia CCR se aplică numai pentru viitor şi, oricum, pct. 52 se referă la cauzele aflate „pe rolul instanţelor”; or, camera preliminară este o fază distinctă de cea a judecăţii, cauza nefiind încă „pe rol”; (2) ar fi profund inechitabil ca interceptările efectuate în  dosare aflate în faza de urmărire penală sau cele trecute de camera preliminară la data apariţiei deciziei să rămână valabile, în timp ce interceptările aflate în dosarul ajuns la instanţă să fie excluse pe motiv de…”timing” diferit.

Mai mult, trecând peste toate  aceste argumente  şi punându-se probleme legalităţii actelor de procedură prin care s-au obţinut probele, fiind vorba de o nulitate relativă (întrucât acest aspect nu se încadrează în cazurile de la art. 281 Cpp), nu îmi imaginez cum cineva ar putea dovedi vreo vătămare reieşind din faptul că interceptarea autorizată de un magistrat a fost efectuată de un ofiţer de servicii secrete şi nu de un ofiţer de poliţie, mai ales după ce interceptarea a fost redată în scris şi confirmată de procuror. Tot ca un alt argument, arăt că dacă aceste probe ar fi excluse pe motiv de nulitate a actelor care au dus la obţinerea lor, s-ar crea o inechitate în raport cu inculpaţii deja judecaţi: căci aceştia au recunoscut fapta dovedită şi cu interceptări şi/sau procesul s-a derulat mai rapid şi au fost condamnaţi inclusiv ţinându-se seama de interceptările efectuate de serviciile secrete, însă procesul lor nu mai poate fi redeschis, deşi interceptări obţinute de aceleaşi organe ar trebui acum excluse pentru inculpaţii aflaţi în cameră preliminară.

6. Când totuşi devine incident pct. 52 din decizia CCR? Ţinând cont de ipotezele de mai sus, explicaţia mea este că acea „aplicare în mod corespunzător a deciziei în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată” se poate face numai pentru situaţiile în care avem dosare ajunge la judecător vizând plângeri împotriva soluţiilor de clasare şi la instanţele de judecată care decid retrimiterea cauzei la procuror.

În concluzie, măsurile de supraveghere tehnică efectuate de organele competente în baza unei legi declarate neconstituţionale rămân valabile. Schimbarea de competenţă a acestor organe produce efecte numai pentru viitor. 

10/03/2016

Interceptari neconstitutionale. Efecte?

Filed under: 0. NOUTATI,CCR,dr.omului — Cristi Danilet @ 7:36 PM
dna-sriI. CCR a decis prin decizia nr. 51/2016 că serviciile secrete ale statului nu pot fi implicate în efectuarea interceptărilor în dosarele penale astfel că legea care a permis acest lucru este neconstituţională. În felul acesta SRI rămâne competent pentru interceptări în domeniul siguranţei naţionale, pe când pentru interceptările necesare în dosarele penale vor putea fi implicaţi numai procurorii şi poliţia judiciară. Această decizie încă nu e publicată în Monitorul Oficial, dată de la care va fi obligatorie.
II. Cu privire la efectele acestei decizii, sunt trei ipoteze care trebuie analizate:
1. pentru dosarele soluţionate definitiv care au avut la bază probe obţinute prin interceptări autorizate legal (maxim 48 ore de procuror şi maxim 30 zile de judecător) şi efectuate de serviciile secrete (deţinători ai infrastructurii necesare), acestea nu vor fi afectate. Prin urmare, aceste dosare nu pot fi redeschise pe motive legate de decizia CCR.
 .
2. cu privire la dosarele în care de acum încolo se vor solicita interceptări, serviciile secrete nu mai pot fi implicate în efectuarea acestora. Dar pentru ca acest lucru să se efectueze legal de acum încolo, trebuie să aşteptăm o soluţie legislativă şi înţeleg că mâine Guvernul va propune o OUG care probabil va intra în vigoare la data când decizia CCR va fi publicată în Monitorul Oficial.
 .
3. cu privire la dosarele aflate pe rol în care sunt efectuate deja interceptări de către serviciile secrete sunt deja două interpretări:
– avocaţii susţin că acele interceptări, fiind efectuate de serviciile secrete, lucru interzis de CCR , ar fi nelegale, ca urmare ar trebui înlăturate din materialul probatoriu de la dosar;
– procurorii susţin că acele interceptări, fiind efectuate de organul care până atunci era permis de codul de procedură penală, sunt legale, şi că  numai de acum încolo vor trebui făcute de alte organe.
 – judecătorii încă nu au avut ocazia să se pronunţe.
.
Ei bine, fără a comenta vreun caz concret aflat în soluţionare, ci analizând efectiv temeiurile legale pentru asemenea interpretări, eu cred că este un caz similar cu schimbarea prin lege a competenţei organului judiciar, astfel că efectele produse sunt cele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 255/2013. Efectiv, nu văd alte temeiuri legale aplicabile, dar sunt dispus să ascult şi alte opinii. Aşadar, eu cred că dacă ceea ce s-a făcut sub vechea lege (adică cea dinainte de intervenţia CCR) a fost legal, proba rămâne câştigată cauzei.
 .
Oricum, avem deja jurisprudenţă, căci au mai fost astfel de situaţii în trecut: de exemplu, când Ordonanţa de Urgenţă privind PNA a fost declarat neconstituţională, au rămas valabile actele de urmărire penală îndeplinite până la acea datăe. Sau când legea Big Brother a fost declarată neconstituţională, au rămas valabile localizările şi percheziţiile informatice făcute în baza ei.
.
III. Într-un articol publicat pe HotNews ni se atrage atenţia unui posibil efect dezastruos provocat de menţiunea CCR cu privire la aplicarea deciziei sale la cauzele aflate pe rol. Eu cred altceva.
.
Acest paragraf are următorul conţinut: „52. Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art.147 alin.(4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată„.  După mine, el se referă la anumite acte şi un anumit moment procesual: în cauzele aflate pe rol putem avea interceptări efectuate deja şi interceptări în curs de desfăşurare (LATER EDIT: evident, nu e vorba de cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată, ci de al organelor de urmărire penală, sintagma aleasă de CCR fiindu-mi la acest moment inexplicabilă).
.
Cu privire la interceptările autorizate de magistrat şi efectuate de serviciile secrete pe legea dinaintea deciziei 51, am lămurit mai sus că acestea rămân valabile.
.
Cu privire la inteceptările începute pe legea dinaintea codului dar neepuizate, avem o problemă. Deci, suntem în situaţia în care judecătorul a autorizat interceptarea pe 30 zile, SRI a început interceptarea, iar în cadrul celor 30 zile s-a ivit decizia CCR. În acest caz, întrucât decizia CCR produce efecte pentru viitor, ea trebuie aplicată din ziua publicării ei în Monitorul Oficial. Ca urmare, interceptarea făcută de SRI pe vechea lege până la data apariţiei deciziei CCR rămâne valabilă, dar în ziua publicării ei SRI trebuie să stopeze interceptarea. După aceasta, o nouă interceptare poate fi făcută numai potrivit noilor reglementări.

29/12/2015

2016 – Provocari pentru Justitie

Filed under: 0. NOUTATI,alegeri CSM,CCR,DNA,Parchet — Cristi Danilet @ 1:33 AM
Tags:

Pentru JUSTIŢIE anul 2016 aduce următoarele provocări:
1. alegerea în primele zile din ianuarie a unui nou Preşedinte al CSM şi Vicepreşedinte al CSM. Aceştia au un mandat de câte un an şi sunt aleşi  doar din rândul actualilor membri ai CSM.

2. numirea în toamnă de către Preşedintele statului, la propunerea CSM, a unui nou preşedinte al ICCJ şi a unui nou vicepreşedinte al ICCJ. Este vorba de încetarea mandatulului doamnei judecător Livia Stanciu (care nu mai are dreptul să fie din nou preşedinte al ICCJ, ea având deja două mandate) şi al domnului judecător Ionuţ Matei. Mandatul este de trei ani.

3. numirea la jumătatea anului de către Preşedintele statului, la propunerea ministrului justiţiei şi cu avizul secţiei pentru procurori a CSM, a unui nou Procuror General al PICCJ şi a unui nou procuror-şef al DNA. Mandatul ambilor este de trei ani.

4. desfăşurarea în toamnă de alegeri pentru noi membri ai CSM. În momentul de faţă este controversat aspectul cu privire la numărul locurilor care vor fi deschise procedurii de alegere: unii membri CSM susţin că tot CSM-ul trebuie reînnoit, alţii că numai locurile ocupate de membrii care au avut un mandat plin din ianuarie 2011. Actualii membri ai CSM nu mai au dreptul să fie realeşi. Noii membri îşi vor începe mandatul în ianuarie 2017 şi acesta va avea o durată de şase ani.

5. Numirea în a doua parte a anului a trei judecători la CCR, câte unul de către Preşedintele statului, de Senat şi de Camera Deputaţilor. Îşi încetează mandatele domnii judecători Augustin Zegrean, Puskas Valentin-Zoltan şi Toader Tudorel, care nu mai pot fi numiţi încă o dată. Mandatul noilor membri va fi de nouă ani.

31/10/2013

Abrogare neconstitutionala – efecte

Filed under: CCR — Cristi Danilet @ 12:20 PM

CCROUG privind insolventa a fost declarata neconstitutionala si probabil decizia se va publica azi in MOf.

.
As atrage atentia asupra efectelor deciziei CCR de la data publicarii: OUG va fi suspendata 45 zile, dupa care `dispare` (art. 147 Constitutie). Insa, ce se va aplica dupa momentul suspendarii? Sa nu uitam ca OUG abroga in mod expres vechea reglementare cuprinsa in Legea 85/2006 (prin art. 349 al OUG).

.
Art 62 alin 3 din Legea 24/2000 spune ca prin efectul actululuinormativ de abrogare a abrogarii nu renaste vechiul act, cu o exceptie: ordonantele respinse de Parlament. Putem merge cumva prin asimilare si in cazul de fata, nu?! Oricum, pare firesc, din moment de dispare noua reglementare ca efect al neconstitutionalitatii, sa reintre in vigoare vechea reglementare.

.

Dar oare nu asa s-a intamplat si cu reglementarea privind abrogarea insultei si calomniei declarata si ea neconstitutionala (cu singura deosebire ca acolo abrogarea s-a facut prin lege, nu prin ordonanta)?! Ba da, numai ca acolo s-au trezit tot felul de `specialisti` si `analisti` care sustineau sus si tare ca insulta si calomnia nu ar mai exista acum in legislatia noastra, desi CCR a spus ca abrogarea a fost neconstitutionala. Tare sunt curios daca acestia vor reactiona si in cazul de fata, sustinand la fel de vocal ca in domeniul insolventei ca nu avem lege aplicabila, deci vom avea un vid legislativ :).

08/05/2013

CSM-Reglementari constitutionale si jurisprudenta CCR

Filed under: CCR,CSM — Cristi Danilet @ 1:48 AM

Cristi Danilet-CSM,2011  1. Natura juridică a CSM

CSM e reglementat în secțiunea a 3-a din Cap. VI intitulat „Autoritatea judecătorească” a Titlului III „Autoritățile publice”[1].

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională (CCR) a decis că CSM este o autoritate fundamentală a statului (Deciziile CCR nr. 53/2011 și nr. 54/2011) care însă nu este reprezentantul autorității judecătorești, acest rol revenind Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti; de asemenea, CSM nu este exponentul puterii judecătoreşti[2], ci un organ de natură administrativă (Dec. CCR nr. 375/2005). Consiliul este un organism independent, cu activitate permanentă, cu atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor (Dec. CCR nr. 799/2011).

Conform dispoziţiilor constituţionale, CSM face parte din cadrul autorităţilor judecătoreşti (Dec. CCR nr. 514/2007). În acest context, autorităţii judecătoreşti nu îi poate fi conferit un alt statut faţă de organele reprezentative ale celorlalte puteri în stat. Potrivit dispoziţiilor constituţionale şi infraconstituţionale, calitatea de membru al CSM, ca autoritate reprezentativă în cadrul sistemului judiciar, presupune o identitate de statut în raport cu celelalte puteri. Aşadar, statutul membrilor Consiliului implică calitatea de demnitar, calitate recunoscută şi deputaţilor, şi senatorilor (Dec. CCR nr. 196/2013).

2. Rolul CSM

Potrivit art. 133 alin. 1 Constituţie, rolul CSM este acela de garant al independenţei justiţiei.

Curtea Constituțională a arătat ca CSM poate fi garantul independenţei justiţiei numai dacă, în realizarea acestei competenţe, el își îndeplinește în mod independent și imparțial atribuţiile stabilite prin lege. Iar factorii ce asigură independenţa şi imparţialitatea acestui organ de jurisdicţie îi constituie modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului şi inamovibilitatea membrilor în cursul mandatului, precum şi existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare (Deciziile CCR nr. 518/2007, nr. 779/2009, nr. 1556/2011).

Referitor la această ultimă condiție, Curtea Constituțională a decis că, în activitatea individuală, membrul Consiliului trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. El nu poate fi expus unor eventuale presiuni, afectând independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi legilor. Membrii aleşi ai CSM îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ, şi nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi 134 coroborate cu art. 124 şi 125 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât de către Plen, cât şi de către secţii în cadrul CSM (Dec. CCR nr. 196/2013)[3].

3. Atribuțiile CSM

În art. 134 din Constituția României sunt enumerate atribuţiile principale ale CSM: propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii; îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică[4]; îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei.[5] Putem spune că în actualul cadru constituţional şi legal, în calitatea sa de „guvern al sistemului judiciar”, CSM exercită în principal atribuţii administrative. În sfera preocupărilor sale se regăseşte însă şi o componentă legislativă (ne referim aici la avizarea proiectelor de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti şi la elaborarea legislaţiei secundare – regulamente), precum şi o componentă judiciară (ne referim aici la soluţionarea acţiunilor disciplinare exercitate cu privire la judecători şi procurori).

Curtea Constituțională a stabilit recent că îndeplinirea tuturor atribuţiilor prevăzute de capitolul IV din Legea nr. 317/2004 presupune întrunirea Plenului CSM sau a secţiilor acestuia, deci nu o activitate separată a membrilor Consiliului. Membrii aleşi ai CSM au o serie de drepturi şi îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin legea organică. Adunările generale ale instanţelor reprezentate de membrul ales al CSM nu pot pretinde acestuia îndeplinirea altor atribuţii decât cele stabilite prin lege (Dec. CCR nr. 196/2013).

4. Membrii CSM – componență și durata mandatului

Potrivit art. 133 alin. 2 din Constituție, CSM este alcătuit din 19 membri, din care:
a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;
b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen;
c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Curtea Constituțională a analizat raportul dintre numărul magistraților și cel al  nemagistraților membri ai CSM. Astfel, ea a arătat că judecătorii şi procurorii trebuie să aibă o pondere corespunzătoare imperativului constituţional, consacrat de art. 133 alin. (1) și că, așa fiind, în virtutea atribuţiilor CSM, componenţa acestui organism trebuie să reflecte specificitatea acestei activităţi, calitatea de magistraţi a membrilor – aşa cum o impune însăşi titulatura acestui organism suprem de reprezentare – care cunosc în mod direct implicaţiile activităţii desfăşurate de această categorie profesională, fiind definitorie pentru hotărârile pe care le adoptă Consiliul (Dec. CCR nr. 799/2011). În aceeași decizie Curtea a stabilit că majorarea – prin revizuire a Constituției – a numărului membrilor reprezentanţilor societăţii civile, deci a persoanelor din afara sistemului judiciar, şi schimbarea proporţiei de reprezentare în Consiliu, ar avea consecinţe negative asupra activităţii sistemului judiciar.

Cu privire la magistrații aleși pentru a deveni membri ai CSM, Curtea Constituțională a reținut că implicarea Senatului în desemnarea membrilor acestui consiliu aşează activitatea de numire a judecătorilor şi procurorilor, precum şi activitatea jurisdicţională în materie disciplinară a acestora într-un cadru profesional şi moral adecvat pentru garantarea şi supremaţia Constituţiei (Dec. CCR nr. 514/2007). Atât propunerea de validare, cât şi validarea membrilor CSM trebuie să se întemeieze pe verificarea prealabilă a respectării procedurilor de alegere, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, precum şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor ce pot rezulta fie din statutul personal, fie din alte prevederi legale. (Dec. CCR nr. 53/2011).

Cu privire la reprezentanții societății civile a CSM, Curtea Constituțională a adoptat două hotărâri, prima cu privire la criteriile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele numite în CSM, a doua cu privire la organul care (nu) trebuie să îi numească. Astfel, potrivit Curții, consiliul, în componenţa sa, reflectă structura autorităţii judecătoreşti şi asigură legătura cu societatea civilă. Alegerea reprezentanţilor societăţii civile în cadrul CSM trebuie să se întemeieze pe verificarea prealabilă a îndeplinirii cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, a competenţelor profesionale, a reputaţiei morale şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor izvorâte fie din statutul personal, fie din alte prevederi legale (Dec. CCR nr. 54/2011). Numirea reprezentanţilor societăţii civile de către Parlament, autoritatea legiuitoare, respectiv de către Preşedintele României, reprezentant al autorităţii executive, ar constitui o interferenţă a celorlalte puteri constituţionale în activitatea autorităţii judecătoreşti, punând sub semnul întrebării rolul CSM de garant al independenţei justiţiei (Dec. CCR nr. 799/2011). În aceeași decizie s-a stabilit că dacă s-ar ajunge la situaţia în care aceşti membri ar dobândi un rol important în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, aceasta ar reprezenta o ingerinţă a politicului în justiţie, împrejurare ce este de natură a anihila garanţia constituţională referitoare la independenţa justiţiei.

Potrivit art. 133 alin. 4 din Constituție, durata mandatului membrilor CSM este de 6 ani.Curtea Constituțională a decis că Parlamentul nu poate, fără încălcarea Constituţiei, să micşoreze durata mandatului membrilor CSM, nici printr-o dispoziţie explicită şi nici printr-o dispoziţie a cărei aplicare produce un asemenea efect (Dec. CCR nr. 375/2005). Aceeași Curte a stabilit că este constituțională modificarea legii organice prin care s-a stabilit că membrii CSM nu pot fi reînvestiți în funcție, reținând că unicitatea mandatului membrilor aleşi ai CSM constituie o garanţie a independenţei acestora, fără de care rolul Consiliului ar fi grav afectat (Dec. CCR nr. 22/2012). Curtea a mai reținut că această interdicție se aplică inclusiv membrilor aflați în exercitarea mandatului la data apariției legii, membri care ar dori să recandideze pentru un nou mandat (Dec. CCR nr. 53/2011).

Membrul CSM este alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte şi nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia. Sancţionarea comportamentului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este fără îndoială necesară, revocarea reprezentând o sancţiune pe care o poate aplica Consiliul pentru o conduită profesională necorespunzătoare, respectiv nerespectarea atribuţiilor stabilite prin lege. Indiferent de cine iniţiază procedura de revocare, iniţiatorul nu poate ignora cerinţele legale privind aplicarea unei sancţiuni care impune indicarea faptelor (comisive sau omisive) ce se impută membrului ales al Consiliului Superior al Magistraturii şi analizarea acestora, într-un cadru care să permită membrului Consiliului să-şi expună punctul de vedere şi să formuleze apărări (Dec. CCR nr. 196/2013).

5. Conducerea CSM

a. Conform art. 133 alin. 5 din Constituție, Preşedintele CSM este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre cei 14 membri care sunt judecători și procurori aleși.

Dispozița constituțională corespunde cu poziția Curții Constituționale exprimată înainte de apariția acestei prevederi, potrivit căreia ar trebui instituită o incompatibilitate între funcţiile de ministru al justiţiei, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procuror general al României şi funcţia de preşedinte al CSM pentru a se respecta separaţia puterilor în stat şi a se asigura autonomia de funcţionare a acestei autorităţi publice (Dec. CCR nr. 148/2003). Dacă funcția de vicepreședinte al CSM nu este prevăzută în Constituție, aceasta nu înseamnă că textul legal respectiv contravine legii fundamentale, întrucât potrivit art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie “Prin lege organică se reglementează: […] l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii […]“ (Dec. CCR nr. 22/2012).

Inițial CCR a stabilit că CSM poate fi condus de un magistrat ales sau un reprezentant al societății civile (Dec. CCR nr. 148/2003). Ulterior, Curtea a precizat că prin revizuirea Constituției nu se poate reglementa posibilitatea conducerii CSM și de către un reprezentant al societății civile, căci această modificare este de natură a aduce atingere garanţiei constituţionale care consacră independenţa justiţiei (Dec. CCR nr. 799/2011). De unde deducem că acest lucru ar fi fost posibil numai dacă ar fi fost reglementat astfel de la bun început.

b. Potrivit alin. 6 al art. 133, Preşedintele României nu este membru al CSM, dar atunci când participă la ședințele CSM, prezidează lucrările acestuia. Curtea Constituțională a observat că această dispoziţie concură la ridicarea CSM la rangul unei instituţii apte să asigure independenţa justiţiei și că această atribuţie este o consecinţă firească a faptului că Preşedintele României este cel care numeşte judecătorii şi procurorii, la propunerea CSM, cu excepţia celor stagiari (Dec. CCR nr. 148/2003).

6. Hotărârile CSM – adoptare și motivare

În art. 133 alin. 5 se arată că hotărârile CSM se iau prin vot secret.

Pentru responsabilizarea membrilor CSM, votul exprimat ar trebui să nu mai fie secret, iar hotărârile CSM să fie motivate[6]. Curtea Constituțională a stabilit că prin votul deschis şi obligaţia de motivare a hotărârii, s-ar asigura transparenţa activităţii Consiliului, constituind o garanţie a respectării drepturilor constituţionale împotriva abuzurilor şi arbitrarului. Mai mult, în virtutea calităţii sale de garant al independenţei justiţiei, CSM trebuie să se supună exigenţelor constituţionale în ceea ce priveşte actele sale decizionale, asupra cărora pot plana suspiciuni în condiţiile în care acestea nu conţin argumentele pe care se fundamentează hotărârea adoptată” (Dec CCR nr. 799/2011).

7. Hotărârile disciplinare ale CSM – procedură și contestare

Hotărârile în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 134 alin. 2).

Cât privește procesul disciplinar, Curtea Constituțională a observat că legiuitorul român a adoptat o reglementare similară cu cea a altor ţări din Europa, prevăzând – referitor la procedura disciplinară – o fază administrativă, cercetarea disciplinară efectuându-se de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, şi o fază jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa secţiilor CSM, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedură civilă, cu respectarea principiului contradictorialităţii, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi să solicite administrarea de probe în apărare. (Dec. CCR nr. 126/2011).

CSM îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi procurorilor (Deciziile CCR nr. 148/2003 și nr. 799/2011). Existența recursului drept  singura cale de contestare a hotărârii pronunțate în materie răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor satisface exigențele unui proces echitabil (Deciziile CCR nr. 165/2010 și nr. 1449/2010). Curtea a reţinut că acest “recurs” nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, ci ca o veritabilă cale de atac, devolutivă, împotriva hotărârii organului disciplinar (CSM, prin secţiile sale, având doar rolul unei instanţe de judecată), cale de atac soluţionată de către o instanţă judecătorească, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare (Dec. CCR nr. 126/2011).

În această materie CSM, prin secțiile sale, este declarat instanță extrajudiciară (Deciziile CCR nr. 148/2003 și nr. 799/2011). Ca urmare, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa uneia dintre secţiile CSM este inadmisibilă, deoarece Curtea nu ar fi legal sesizată, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţie şi dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, de către o instanţă judecătorească. (Deciziile CCR nr. 514/2007, nr. 788/2007, nr. 127/2011).

8. Alte hotărâri ale CSM – contestare

Celelalte hotărâri ale CSM, în afara celor disciplinare, sunt declarate de Constituție definitive şi irevocabile (art. 133 alin. 7).

Această normă a fost preluată întocmai în legea cadru cu privire la organizarea și funcționarea CSM, însă Curtea Constituțională a stabilit că existența ei încalcă dreptul de acces la justiție, indiferent că hotărârile CSM sunt de natură jurisdicțională sau nu (Deciziile CCR nr. 148/2003, nr. 433/2004 și nr. 799/2011). Ca urmare, legea a fost modificată în sensul că hotărârile cu privire la cariera magistraților sunt contestabile direct la instanța supremă, iar celelalte urmează regimului contenciosului administrativ ordinar[7].

În privința hotărârilor cu privire la cariera magistraților, Curtea Constituțională a stabilit că existența unei singure căi de atac satisface exigențele legii fundamentale (Deciziile CCR nr. 634/2007, nr. 485/2010 și nr. 1122/2010).


[1] În capitolul privind „Autoritatea judecătorească” mai figurează Instanțele Judecătorești și Ministerul Public.
[2] Prin „putere judecătorească” înțelegem: în sens structural, organizatoric, totalitatea corpului judecătorilor; în sens funcțional, atribuțiile jurisdicționale exercitate de judecători și concretizate prin hotărâri judecătorești.
[3] „În baza mandatului reprezentativ membrul CSM este alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte şi nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredinţat de alegătorii săi. Astfel, în acest caz, alegătorii nu stabilesc dinainte sarcinile membrului ales al Consiliului, dimpotrivă acesta este autorizat de către judecători să îi reprezinte. De asemenea, în vederea exercitării dreptului de vot în cadrul Plenului sau secţiilor, membrul ales al CSM nu primeşte un mandat expres, ci se pronunţă în baza propriilor convingeri, în limitele legii” (Dec. CCR nr. 196/2013).
[4] „În Franţa, Consiliul Superior al Magistraturii este instanţa disciplinară a magistraţilor, iar deciziile pronunţate în cadrul acestei atribuţii pot fi atacate la Consiliul de Stat. În Spania, instanţa disciplinară este diferită în funcţie de gravitatea faptelor săvârşite. Pentru fapte foarte grave este competent Plenul Consiliului General al Puterii Judiciare. Pentru fapte grave este competentă Comisia de disciplină a Consiliului General al Puterii Judiciare, iar pentru fapte mai puţin grave este competent preşedintele sau organul de conducere al instanţei respective, iar, în acest din urmă caz, sancţiunea constă în avertisment sau amendă. În Italia, potrivit art. 105 din Constituţie, măsurile disciplinare relative la magistraţi sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, iar ministrul justiţiei (care poate fi titularul acţiunii disciplinare), procurorul general de pe lângă Curtea de Casaţie şi magistratul sancţionat pot exercita recurs împotriva deciziilor Secţiei disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii în faţa Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie, iar instanţa de control judiciar are competenţa de a examina atât respectarea regularităţii procedurii disciplinare, cât şi calificarea faptelor acuzate şi temeinicia luării sancţiunii” (Dec. CCR nr. 126/2011).
[5] Acestea din urmă sunt prevăzute în Legea nr. 317/2004 privind CSM: a. atribuţii generale: apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea; apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor; asigură respectarea legii şi a criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor; întocmeşte şi păstrează dosarele profesionale ale judecătorilor şi procurorilor; coordonează activitatea Institutului Naţional al Magistraturii şi a Școlii Naţionale de Grefieri. b. atribuţii ale Plenului şi secţiilor CSM referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor; referitoare la admiterea în magistratură, evaluarea, formarea şi examenele judecătorilor şi procurorilor; referitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor.
Ele sunt dezvoltate apoi în regulamente, aspect ce nu contravine Constituției (Dec. CCR nr. 1588/2011).
[6] În prezent votul este secret (potrivit art. 133 alin.5 Constituție) și hotărârile se motivează (potrivit Legii nr. 317/2004).
[7] În prezent, legislația infraconstituțională prevede că hotărârile CSM în materie disciplinară pot fi recurate la completul de 5 judecători al ICCJ, iar conform art. 51 alin. 4 din Legea nr. 303/2004, „Recursul suspendă executarea hotărârii secţiei Consiliului Superior al Magistraturii de aplicare a sancţiunii disciplinare”, însă potrivit art. 65alin. 2 din Legea nr. 303/2004 „În cazul în care, împotriva hotărârii de eliberare din funcţie a judecătorului sau procurorului se exercită calea de atac a recursului, acesta va fi suspendat din funcţie până la soluţionarea irevocabilă a cauzei de către instanţa competentă”. Hotărârile privind cariera magistraților pot fi contestate la un complet de trei judecători de la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a ICCJ, iar conform art. 29 alin. 7 și alin 8 din Legea nr. 317/2004 contestația poate fi formulată de orice persoană interesată  și aceasta suspendă executarea hotărârii CSM. Toate celelalte hotărâri pot fi atacate cu acțiune în contencios administrativ precedate de plângere prealabilă la completul obișnuit al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curții de Apel București și apoi cu recurs la ICCJ.

07/05/2013

Update: CCR a decis – insulta si calomnia inapoi in Codul Penal

Filed under: CCR,jurnalism,presa — Cristi Danilet @ 2:11 PM

UPDATE: Dec 206/2013 a fost publicata in M.Of. 350 din 13 iunie 2013.

Vad ca se interpretează mult si diferit decizia CCR de saptamana trecuta privind insulta si calomnie. As face cateva precizari in speranta ca interpretarile aparute in spatiul public sunt generate de nestiinta si nu de rea-credinta:

1. Prin aceasta decizie CCR stabileste ca judecătorii nu pot refuza sa aplice Constitutia in interpretarea data de CCR. Atât.
Despre ce e vorba? Asa cum am aratat pe larg in postarea trecuta, o parte din judecători si apoi instanta suprema au stabilit ca nu are niciun efect decizia CCR din 2007 prin care s-a decis ca Parlamentul a gresit când a abrogat in 2006 infracţiunile de insulta si calomnie din Codul Penal. Acum s-a lămurit: judecătorii nu pot refuza aplicarea unei decizii a CCR. Eu spun ca asta ar fi trebuit sa fie clar pentru toata lumea, dar – iata- se mai intampla sincope chiar si in justitie. Dupa faimoasa decizie nr. 838/2009  cand CCR a stabilit ca insisi judecatorii trebuie sa respecte legea edictata de legiuitor neputandu-se ei transforma in legiuitor, acum s-a stabilit ca insisi judecatorii trebuie sa respecte Constitutia si interpretarile date ei de CCR, singura care o poate interpreta oficial. Inutil sa reamintesc juramantul magistratului „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire.”

2. Ca urmare justitia va soluţiona din nou, dupa o pauza de patru ani, dosare de insulta si calomnie. E de retinut ca ancheta nu poate demara din oficiu, ci doar la vointa persoanei vătămate daca formulează plângere prelabila la Parchet/Politie in termen de doua luni de la da cunoasterii identitătii faptuitorului. Daca victima nu formuleaza plangere, organele judiciare nu pot instrumenta dosarul. Daca victima si-a retras plangerea sau partile se impacat, organele judiciare vor inceta procedura.

3. Cei vinovati vor putea fi sanctionati de judecător doar cu amenda penala: 150-10.000 lei pentru insulta si 250-13.000 lei pentru calomnie. Asadar, nu exista sancţiunea închisorii pt aceste infracţiuni. Exista calea de atac a recursului si e posibila impacarea partilor avand ca efect incetarea procesului penal inclusiv in fata acestei instante. In latura civila a cauzei, autorul poate fi obligat la plata de despagubiri catre victima, la cererea acesteia.

4. Condamnatii definitiv vor avea pt. trei ani cazier. Dupa aceasta perioada intervine reabilitarea de drept.

5. Infractiunile de insulta si calomnie nu privesc doar jurnalistii, ci orice persoana.

6. Cele doua infractiuni nu au ca scop limitarea libertatii de exprimare, ci au ca scop exercitarea libertatii de exprimare fara a abuza de acest drept. Caci este abuz daca se foloseste aceasta libertate pentru a afecta cu rea-credinta demnitatea altei persoane.

7. Victima are mai departe deschisa calea civila: daca nu formuleaza plangere prealabila in termen de doua luni pentru comiterea celor doua infractiuni, ea poate formula actiune civila in despagubiri pentru prejudiciul cauzat in termen e 3 ani de la comiterea faptei.

Pagina următoare »