CRISTI DANILEŢ – judecător

17/08/2017

Nu exista dreptul de a lua viata ta si a copiilor tai

Filed under: copii,educatie — Cristi Danilet @ 11:18 PM

3-baby-angel-680-48Astăzi o mamă s-a sinucis împreună cu cei trei copii ai ei. Rectific: AZI O MAMĂ ȘI-A UCIS COPIII, APOI S-A SINUCIS.

Împărtășesc viziunea lui Hegel cum că omul nu este proprietar al vieții sale, deci nu poate renunța când vrea la ea (Hegel, „Principiile filosofiei dreptului”, para. 70, adaos, publicată în 1820; pentru o viziune opusă – dar  vizând doar eutanasia în caz de boală gravă – a se vedea Curtea Supremă a SUA, cauza Cruzan v. Missouri, hotârîrea din 1990). Proprietatea poate viza numai lucruri exterioare omului, pe care acesta și le apropriază. Deoarece omul nu este stăpân pe viață întrucât ea nu este exterioară lui – ci viața este însăși întreaga sa activitate, întreaga sa personalitate –  nu există un drept de a-ți lua viața. Deci, NU EXISTĂ DREPTUL DE SINUCIDERE. De altfel, există doar „dreptul la viață”, consacrat în convenții și constituții, dar nu și un „drept la moarte”; iar în România art. 190 Codul penal interzice eutanasia.

Cu atât mai mult nimeni nu are dreptul de a lua viața altor ființe umane. Oamenii nu pot fi proprietari ai altor oameni – numai sclavii puteau fi obiect al proprietății, dar ei erau considerați lucruri. Or, indivizii care au drepturi sunt persoane, iar persoanele nu pot fi deținute ca proprietate de cineva. Așadar, COPIII NU SUNT PROPRIETATEA PĂRINȚILOR, astfel că părinții nu pot să facă ce vor ei cu micuții! Când e vorba de viața unui om, nu se aplică zicala „eu te-am făcut, eu te omor”.

Dar, pe noi nu ne preocupă lucrurile astea. Unii cred că educația juridică nu e importantă ca nu cumva să îi învățăm pe copii ce drepturi au, respectiv pe părinți și restul societății ce îndatoriri au față de aceștia. Trăim cu senzația că încă îi mai putem prosti pe micuți, spunându-le că ei nu contează și că părinții au drepturi absolute. Pentru noi, azi pare mai important să cerem statului să intervină în viața adulților pentru a le spună pe cine au voie să bage în pat și ce acte să dețină pentru aceasta, decât să milităm ca statul să organizeze educația juridică, educația sexuală și educația parentală pentru copii și tineri.

În timpul acesta, cifrele oficiale  – disponibile aici și aici – sunt înfiorătoare (și sunt convins că încă nu reflectă realitatea): 43.000 de copii sunt azi în instituții de ocrotire, fiind abandonați sau abuzați de părinți; 80.000 de copii au un părinte sau amândoi părinții plecați în străinătate la muncă; 6 din 10 copii declară că sunt bătuți de proprii părinți și 40% din aceștia din urmă chiar recunosc asta; un copil pe lună moare în bătaie în propria familie, la fiecare patru zile este înregistrat un caz în care o minoră este violată în familie; anul trecut 8 minori au fost omorâți de proprii părinți, alți 5 au fost victimele tentativei de omor din partea acestora și alți 12 au fost omorâți de frați; anul trecut 44 de copii minori au fost violați de proprii părinți și alți 6 de frați; doi din 10 copii români abandonează școala;  iar patru din 10 copii care merg la școală nu înțeleg ce se întâmplă acolo (sunt analfabeți funcțional)…

Românii trebuie să știe că există o lege privind drepturile copiilor – Legea nr. 272/2004. Iar Codul penal prevede sancțiuni mărite cu o pătrime pentru cei care își agresează membrii de familie –  art. 199.

Anunțuri

24/03/2017

Mars pentru familie si viata

Filed under: copii — Cristi Danilet @ 8:45 AM
Tags: , , , ,

familieÎntr-una din zilele viitoare se organizează un MARȘ PENTRU FAMILIE ȘI VIAȚĂ. Acum, unii avem și familie, mai și trăim pe deasupra. Dar nu vreau să vorbesc acum despre părinții de sexe diferite, care sunt căsătoriți, au copii și …trăiesc.

Eu mă gândesc dacă acest marș este și pentru:

  • cei care sunt căsătoriți, nu au copii, deși la încheierea căsătoriei au primit „livret de familie”;
  • cei care au actul de căsătorie de la Primărie, dar nu s-au cununuat religios;
  • cei care sunt căsătoriți, nu au copii împreună, dar au copii fiecare din relații anterioare;
  • cei care au copii, dar nu sunt căsătoriți;
  • cei care nu au copii, nu sunt căsătoriți, dar au partener stabil;
  • cei care adoptă copii, indiferent că au sau nu partener de viață;
  • cei care au și cresc copii, însă sunt separați, divorțați sau văduvi;
  • bunicii care cresc nepoții fiindcă părinții sunt plecați la muncă sau decedați;
  • bunicii care cresc copii care cresc nepoți, cu toțiii locuind împreună;
  • persoanele care cresc ca asistenți maternali copiii ce au fost abandonați;
  • persoanele – rude de sânge, afini sau străini – cărora li s-au dat copii în tutelă sau chiar în plasament pentru că proprii părinți i-au părăsit, abuzat sau neglijat.

Din punct de vedere legal toți cei enumerați mai sunt sunt o „familie” (și, în legislație, poartă diverse denumiri: familie monoparentală, familie extinsă, familie substitutivă, familie asimilată etc). Ah, da, încă ceva: au și ei viață.

În calitate de oameni, înzestrați fiind cu LIBERTATE, decidem singuri dacă ne căsătorim sau trăim în concubinaj, dacă ne cununăm religios sau ne limităm doar la cununia civilă, dacă dorim să avem copii sau să întrerupem sarcina. Toate aceste aspecte țin de VIAȚA PRIVATĂ, iar acesta este un aspect esențial al libertății în care societatea nu are voie să decidă în locul individului. Ci individul este liber ca, respectând legea (și sublinez asta) și în funcție de propria moralitate, să își asume faptele și urmările lor.

05/07/2016

Copilaria este despre zambet. Iar in justitie nu toti judecatorii au pantofi albastri

Filed under: copii — Cristi Danilet @ 5:09 PM
Tags:

divort

UPDATE: 8 iulie 2016  – Este vorba de judecătoarea Camelia Folea de la Judecătoria Blaj CluJust.

Un text scris de un avocat şi postat azi pe FB îmi dă ocazia să reiterez ceea ce susţin de mulţi ani: în România, prea mulţi copii sunt consideraţi nişte lucruri aparţinând părinţilor asupra cărora ei pot decide orice, împreună şi, de cele mai multe ori, separat, dar fără a-i consulta pe copii şi fără a le păsa cu adevărat de aceştia. Aş vrea să cred că cineva ne va învăţa, vreodată, când ne unim destinele, când să decidem conceperea unui copil, cum să fim părinţi. Mă tem însă că educaţia parentală va rămâne o ambiţie ONG-istică…

Aşa cum arată statisticile noastre, de mulţi ani în România părinţii fac educaţie cu bătaia (de aici expresia `Bătaia e ruptă din rai„ sau `Unde dă tata, creşte!`), aşa cum ei înşişi au fost crescuţi, astfel că nu e de mirare că 6 din 10 copii spun că sunt loviţi în propria familie. Părinţii consideră că îşi pot înjura copiii chiar în public (de câte ori nu am auzit rostite în public, fără ca nimeni din cei din jur să fie siderat, cuvintele `Împieliţatule!`, `Drac de copil ce eşti!` sau `Crucioiu` mă-tii de copil care te-o mai făcut pe lumea asta!`) sau ameninţa copiii oricând (de aici expresia `Dacă nu eşti cuminte te dau la ţigan!`). Părinţii cred că îşi pot abandona oricând copiii, mulţi plecând sau rămânând în străinătate în timp ce micuţii sunt crescuţi de bunici, vecini sau de către stat (în prezent sunt 43.000 de copii în centrele de plasament şi instituţii rezidenţiale – fostele `orfelitate`, spus ceva mai modern). Părinţii consideră că au drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor (de aici expresia `Eu te-am făcut, eu te omor`) şi nu mai miră pe nimeni că în fiecare lună un copil este omorât în bătaie în propria familie. În egoismul lor şi fără a înţelege conceptul de `alteritate`, părinţii vor să se realizeze prin copii, să fie tot ce nu au putut fi ei, să fie mai buni ca ei. Nu contează ceea ce vor copiii, ci doar ceea ce vor părinţii: să ia notele cele mai bune la şcoală, să nu vină bătuţi acasă, ci să lovească înapoi, să vină la sfărşitul anului cu coroniţă pe cap… .

Avem copii legaţi cu lanţul de pat, izolaţi în pivniţe, bătuţi cu cureaua, arşi cu ţigara, violaţi în propriile familii. Incesturile sunt la ordinea zilei mai ales în mediul rural, unde tot satul ştie, dar nimeni nu vorbeşte. Avem copii care sunt concepuţi şi născuţi doar pentru ca părinţii să trăiască din alocaţia lor.

Dincolo de tragediile fizice, cele mai mari abuzuri psihologice la copii au loc în cazurile de divorţ: soţii nu se mai înţeleg, aleg să se separe şi atunci începe războiul pentru copil: un război dur, lung, dureros, cu înfrângeri în ambele tabere, dar după o tactică îndelung încetăţenită. Astfel, un părinte ia copilul şi nu îi mai dă voie celuilalt să îl vadă. Părintele începe rapid un proces de `reeducare„ a copilului în spiritul urii faţă de celălalt părinte. Părintele îl înstrăinează pe copil de celalalt părinte care devine vinovat că: `el/ea şi-a făcut o altă familie; are un alt copil şi pe tine nu te mai iubeşte; ne-a abandonat şi nu il mai interesează de noi; din cauza sa ne-am despărţit etc` – micuţul, prin abuzul psihologic a cărui victimă este, devine astfel, în scurt timp, un alienat parental. El e transformat nu doar într-o minge de ping-pong, purtată de la unul la altul dintre părinţi în funcţie de hotărârile judecătoreşti  date sau reclamaţiile la Direcţia de Protecţie a Copilului ce intervin, ci într-un adevărat obiect de şantaj (`Dacă vrei să te las să îţi vezi copilul, îmi dai parcela aia de teren sau îmi laşi apartamentul`), de răzbunare (`Aha, nu ai vrut să îmi dai divorţul? Ei, nu o să-ţi mai vezi copilul!`; `Vrei să pleci din ţară cu copilul?! Las`, nu îţi dau eu acordul şi îţi arăt eu că nu o să pleci!`) sau de înavuţire (nu sunt puţine cazurile în care un părinte plăteşte pensie de întreţinere copilului, dar acesta beneficiază efectiv doar de cel mult 10% din această pensie, restul însuşindu-şi-l exclusiv părintele custodian).

Atunci, cei doi adulţi, în loc să meargă la un psiholog să îşi rezolve problemele maritale sau la un mediator să rezolve amiabil problemele de foşti soţi, apelează la judecător. Desigur, unii se vor mai duce întâi la un avocat care le va spune în faţă: `Asta nu cerem că instanţa nu vă dă„ sau `Aşa e practica, o să vă vedeţi copilul la două week-enduri`. Revin: cei doi ajung la judecător. Care se uită în dosar, vede iar `doi nebuni care se luptă pentru copil` şi le dă termen în funcţie de încărcătura cu dosare, de vacanţă, apoi vin amânările lungi, o ordonanţă preşedinţială se soluţionează în minimul jumătate de an, un proces pe fond durează câţiva ani buni, soluţia este motivată când se poate, copilul creşte….

Ah, dar judecătorul nu poate împăca precum mediatorul, ci doar tranşa…El nu uneşte ca primarul, ci el doar desparte şi împarte… Paradoxul este că astfel de cazuri se soluţionează la Judecătorie, unde sunt cei mai tineri magistraţi: în vârstă de 24-25 de ani, fără a fi ei încă căsătoriţi sau fără a avea copii, ei trebuie să decidă cu privire la trei destine. Legal, ar trebui să decidă în funcţie de interesul superior al copilului. Practic, vor decide la care proprietar se va duce lucrul, după care vor limita dreptul celuilalt de a decide accesul la lucru că `aşa se face` – nu se are în vedere că s-a schimbat radical legislaţia de 5 ani de zile, că nu mai există `încredinţare`, ci `autoritate părintească comună` (`Ce prostie mai e şi asta, autoritate părintească comună?`, `Cum să aibă copilul două case? Tulburi copilul!` spune specialistul ]n drept devenit ad-hoc psiholog), că există de câţiva ani posibilitatea efectuării unei expertize psihologice judiciare sau că din oct. 2013 avem criterii clare de stabilire a domiciliului copilului şi sancţiuni pecuniare pentru cel care nu permite accesul celuilalt părinte la copil. Judecătorul ştie că trebuie să audieze copilul care a împlinit 10 ani şi, cum nimeni nu i-a spus vreodată ce înseamnă asta, va întreba copilul `Părinţii tăi au decis să se despartă, tu cu cine vrei să rămâi?” încălcând toate recomandările posibile şi năruind instantaneu lumea acelui copil care are nevoie de amândoi părinţii, dar care brusc este pus în situaţia de a decide între părintele cu care a venit de mânuţă la instanţă să stea de vorbă cu doamna judecătoare şi părintele celălalt pe care l-a văzut plângând printre uşi.

Judecătorii vor folosi, pentru a decide, manualele de dreptul familiei scrise de profesorii formaţi în comunism şi o decizie din anii `70 a fostului Tribunal Suprem care a decis că `Atunci când copiii sunt mici au mai multă nevoie de mamă`, deşi aceste chestiuni sunt contrare a tot ceea ce înseamnă familie şi nediscriminare după sex sau vârstă asumate prin documente internaţionale obligatorii pentru România. Ori vor folosi propria experienţă de viaţă. Dar – atenţie! – sunt judecători care au propriile probleme: trădaţi în dragoste, divorţaţi, abandonaţi, ei sunt chemaţi să decidă în cazuri în care se regăsesc şi, uneori, izbucnesc în sala de judecată în accese de subiectivsm (`Lasă, că vă ştiu eu, toţi/toate sunteţi la fel!`). Şi, în final, vine hotărârea cu motivarea halucinantă, dar…conformă practicii: `întrucât copilul este de sexul…., el va fi dat…părintelui de acelaşi sex` sau `e adevărat că în prezent copilul este la X, dar când termină Y studiile se va întoarce să îşi crească copilul, deci se dă copilul lui Y` sau primeşti dreptul să îţi vezi copilul (unii şi folosesc expresia `program de vizitare`, ca şi cum ar fi vorba de un animal la zoo sau un bolnav la spital, deşi expresia legală este de vreun deceniu `program de relaţii personale cu copilul`), dar numai la domiciliul şi în prezenţa celuilalt părinte, ca şi cum ai fi un infractor gata să faci rău propriului copil sau poţi să vezi copilul o dată la două week-enduri şi cel mult o lună în vacanţe, dar să plăteşti şi pensie de întreţinere pentru acea perioadă.

Şi aşa se ajunge la situaţia în care un adult care urăşte un alt adult, un copil purtat ca o marfă de la unul la altul şi, întotdeauna, rupt sufleteşte. La doi părinţi care vor redeschide ani de-a rândul conflictul cerând, în multiple alte dosare: program vizitare, schimbare program vizitare, reducerea pensiei de întreţinere, stabilirea de instanţă la ce şcoală să meargă copilul, substituirea acordului celuilalt părinte ca părintele să iasă din ţară cu copilul etc. Asta, desigur, dacă nu se pun la socoteală plângerile penale pe care şi le fac unul pentru că celălalt nu a plătit pensia de întreţinere, acesta din urmă pentru că primul nu respectă programul de vizitare. Desigur, totul asezonat cu chemat poliţia şi executorul la punerea în practică a programului de vizitare, interogat copilul despre cine este cealaltă persoană din viaţa fostului partener, înregistrat copilul pe ascuns, înregistrat celălalt părinte pe ascuns, reclamaţii la serviciul celuilalt, plâns pe blog, pe Facebook, ameninţări prin sms…

Cine şi-ar putea imagina că adversarii de astăzi sunt partenerii de ieri? Că cei doi, în trecutul pe care îl vor şters din memorie, au prietenit, s-au iubit, au suferit unul după altul, s-au împăcat, au conceput un copil…. S-au dus dracului dorinţa, plăcerea, romantismul, nostalgia, visele. Rămân procesul, egoismul, gustul egoist al unei victorii (`Am câştigat copilul!`) şi un gol mare al înfrângerii neînţelese (`Am pierdut copilul… Justiţia asta! Mă duc la CEDO!`).

Stimaţi colegi judecători şi colegi avocaţi:  încercaţi să acceptaţi că un copil are nevoie de doi părinţi toată viaţa sa. Alienarea parentală este o boală care distruge copilul şi familia. Sexul copilului sau al părintelui nu pot fi folosite ca argumente sau motive pentru a da un copil unuia sau altuia, căci taticii şi mămicile au drepturi egale în privinţa copiilor, aşa cum s-a decis recent (oare trebuia?!) la nivel european. Soţii divorţează doar între ei, nu ca părinţi de copil. La divorţ, copilul nu se încredinţează unui părinte, ci se stabilesc drepturile şi obligaţiile ambilor faţă de copil. După divorţ, copilul rămâne al amândurora. Mergeţi la mediere şi folosiţi planul parental pentru a stabili conţinutul autorităţii parentale, evitând tranşarea de către judecător a conflictului care este unul preponderent emoţional şi psihologic, nu juridic. La alegerea părintelui unde va locui mai mult copilul, folosiţi principiul californian. Daţi prioritate întreţinerii copilului în natură, în acest sens este legea din anul 2011! Permiteţi copilului să îşi vadă cât mai des ambii părinţi şi să ia legătura pe orice cale cu ei, indiferent la cine a decis instanţa să stea copilul. Deciziile cu privire la bonă, şcoală, operaţii, ore de sport ale copilului trebuie luate împreună de cei doi părinţi, indiferent de starea lor maritală. Şi mai citiţi din când în când Legea nr. 272/2004, s-ar putea să descoperiţi multe lucruri noi…

Revăd textul care m-a impresionat. Din păcate, situaţia descrisă cu privire la judecător este o excepţie. Cu privire la părinţi, este o regulă. Noi, ca judecători, ne vom fi împlinit misiunea: indiferent cui dăm copilul, noi închidem dosarul printr-o hotărâre. Trei nume şi un dosar – atât rămâne din tot cazul: nişte statistici şi ceva maculatură consumată, închisă între două coperţi şi aruncată apoi într-o arhivă prăfuită. La rândul lor, ca părinţi, vor afla inevitabilul verdict: unul căştigă, celălalt pierde. Dar el, copilul, e singurul evitat în tot acest conflict, deşi este chiar miezul său. Şi el, copilul, acea fiinţă plăpândă, brusc se va maturiza. Uneori într-o zi. Şi în loc să zâmbească în copilăria sa fără griji, să fie pur ca un înger, copilul va deveni doar o bucată de lut pe care cineva o va modela cum vrea el. După care se va usca şi se va întări….

Recitirea textului mă face, printre lacrimi, să înţeleg suferinţa şi să regret neputinţa. E ciudat că normalitatea trebuie evidenţiată, dar trebuie să spun: „Felicitări omului judecător, doamna cu pantofi albaştri!”

Doamna cu pantofi albastri (postare pe FB a avocatei Mădălina Scutelnicu, pe data de 5 iulie 2016)

Ora 8:45 … Clienta mea, mama a unui baietel de apoape 8 ani, isi zareste copilul dosit de taica-sau, intr-un colt al Judecatoriei. Nu l-a mai vazut pe R. de 1 an si 6 luni.
Mama izbucneste in plans si merge tinta catre pustiul ei, se apleaca pana ajunge perfect egala cu inaltimea lui, si-i sopteste cu inima: “R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai stii pe mama? Da-mi manutele, sa ti le pupe mama!”. Fostul sot al femeii isi bruscheaza fiul si-l trage tare, mai aproape de el, urland spre clienta mea sa plece de unde a venit, ca ei doi, baietii, se descurca singuri. Se ridica tonul, copilul incepe sa planga, apare jandarmul, ii spun ca nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.
Ora 8:55 … Reusesc, intr-un final, sa o linistesc pe mama copilului, care s-a lasat aproape fara viata in banca din sala de judecata, avand sufletul sfasiat si privirea pierduta undeva, departe… tare departe.
Ora 9:00 … Reusesc si eu, cu mare greutate, sa-mi tin in frau lacrimile… as fi plans in hohote, dar nu-mi permiteam luxul asta … aveam nevoie de concentrare maxima pentru audierea a 4 martori si luarea interogatoriului tatalui copilului, probe de care eram constienta ca va depinde, de-acum incolo, legatura mama – fiu. Nu-i usor deloc sa fii responsabil de asa ceva, credeti-ma!
Orele 9:05 – 10:45 … Se audiaza cei 4 martori, tatal baiatului raspunde la cele 9 intrebari care am avut grija sa fie „capcana”.
Speta e asta: in timp ce clienta mea era in strainatate, la munca, sotul a obtinut si divortul, si custodia exclusiva asupra copilului. Am vazut dosarul: proces facut repede, cu hei-rup-ul, sa dea bine la bilant.
Reintoarsa in tara, femeia a gasit totul ferecat. Usa locuintei. Inima fiului ei., tinuta sub lacat de catre fostul sot. Martorii nostri au aratat ca, de nenumarate ori, mama a venit sa-si vada copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat incontinuu, individul interzicandu-i total fostei sotii orice forma de acces la minor. Asa, de-a naibii! Martorii lui au spus lectia dinainte invatata: nu tatal e cauza, ci copilul, domle, care nici nu vrea sa auda de mama.
Ora 10:46 … Instanta dispune audierea minorului. De-aici incolo, incepe mesajul pe care vreau sa-l transmit prin scriitura asta…
O doamna judecator, in jur de 40 de ani, cere jandarmului sa-i fie adus copilul in sala. Cand il vede pe pusti, magistratul coboara de pe podium, parcurge sala pana aproape de usa, se apropie de micut si-i spune, facand un gest larg cu mana: „Vezi, R., am pantofi albastri! Tu ai pantofiori albastri? Uite, am si pelerina! Da-mi manuta si hai cu mine, sa-ti arat cat de maaare e castelul asta!”. Copilul, cu ochii mari, negri, si extrem de tristi, se uita cand la doamna, cand la taica-su, de care statea lipit, pana ce acesta ii da ok-ul sa mearga cu doamna.
Ora 11:20 … Se deschide usa de acces a instantei, magistratul intra in sala, de mana cu copilul, ii spune sa coboare atent de pe podium, sa nu se loveasca, si-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Baietelul trece pe langa mama sa, care hohotea de plans in prima banca, isi trece usor manuta peste piciorul ei drept, ca din intamplare, dupa care fuge catre tata si-i cauta acestuia privirea, sa nu cumva sa-l fi suparat ca s-a dezlipit de langa el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sala.
Ora 11:25 … Instanta ne citeste, pe scurt, ce a declarat copilul in cursul audierii si ne da sa lecturam, mie si avocatului partii adverse, cele cateva cuvinte scrise pe o foaie de catre baietel: „Mama…tata zice sa scapam de tine. R.”…
Se inchide cercetarea judecatoreasca, ni se da cuvantul final, pe fondul cauzei. Eu ma lupt pentru ca mama sa obtina dreptul de a-si vedea copilul, de a-l lua la ea in weekenduri si in vacante. Ceilalti se lupta ca mama sa nu-si poata vedea fiul decat in prezenta tatalui sau, si doar in locuinta acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!
Ora 11:40 … Magistratul inchide dosarul, cade pe ganduri pret de cateva secunde si spune: „Instanta suspenda sedinta 15 minute!”.
Si … doamna judecator cu pantofi albastri coboara de pe podium, traverseaza sala, iese pe usa destinata oamenilor obisnuiti, si, ajunsa in hol, intinde mana stanga catre clienta mea, iar cea dreapta catre copil. Uite asa, toti 3, ca intr-o poveste din cea mai frumoasa carte, intra in camera destinata Arhivei si nu mai ies de acolo decat dupa un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt in castelul asta – imi zic in gand.
De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, asa ca mi-am permis sa plang in hohote, fara sa-mi pese ca oamenii cu roba nu trebuie sa lacrimeze din cauza problemelor clientilor… si, in niciun caz, nu plang niciodata in fata acestora… da-le-ncolo de reguli!
M-am pravalit pe un scaun de la prima terasa, colt cu Judecatoria, si-am asteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, ca o leoaica. Am batut recordul la nicotina pe secunda, pana a venit. Clienta mea a aparut radiind de fericire, pentru ca avusese sansa sa-si tina copilul in brate, dupa 1 ani jumate… fix optsprezece luni.
Ce dialog au avut mama si copilul, sub ochii doamnei judecator cu pantofi albastri? „Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, ca tati nu mi-a cumparat, si astia sunt rupti! Sa vii la mine! Sa ma iei la tine, mami! Te iubesc, mami!”.
Cand a scapat de sub influenta total irationala a tatalui, copilul s-a cuibarit in bratele mamei sale, ca si cum nu ar fi fost despartiti nici macar o secunda. Asta a vrut sa verifice magistratul, pentru a fi sigur ca va da o solutie corecta, ca-si va pune semnatura pe o hotarare corecta, ca va putea dormi impacat, ca a decis corect si nu s-a jucat de-a justitia, cu vietile oamenilor. Doamne, ce fiinte nemaintalnite or fi in castelul asta?!
– „Vreti o bomboana, doamna avocat?”
– „Aaaa….”
– „Doamna judecator i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar inainte sa plec, copilul mi-a dat si mie cateva… ”
– „Si… a vazut doamna judecator gestul asta?”
– „Daaa, pai, cum sa nu? Stati sa va arat, ca ne-a facut si poza, mie si lui R.”
– „Cine? Doamna judecator?”
– „Daaa. Pai, am scos telefonul si i-am zis lui R. sa zambeasca, sa-i fac o poza. Si, imediat, doamna ne-a spus sa trecem unul langa altul, sa ne faca una la amandoi. Uitati poza! Doamne, am poza cu R., nu-mi vine sa cred!”
– „Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine sa cred!”
– „Daaa. Si, stiti, eu mi-am cerut scuze fata de doamna, ca statea dupa noi… aveam atatea de vorbit cu R., dupa un 1 an jumate… da` doamna a zis ca pentru ea nu e nicio graba… Nu vreti o bombonica de la R., doamna avocat?”.
N-am trait asa ceva in 10 ani de avocatura. Am vazut magistrati pentru care audierea minorului insemna urmatorul dialog, purtat fix in fata usii salii de judecata, asa, din voleu, cum ar veni: – „Cati ani ai, cu cine vrei sa stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!”.
Doamna cu pantofi albastri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind constienta ca lucreaza cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.
Domnilor magistrati, permiteti-mi o sugestie: cumparati-va pantofi albastri, poate in asta sta magia! Nu exista nici castel, si nici pelerina, fara un strop de magie, nu-i asa?

27/04/2016

VIDEO: despre proiectul de educatie juridica

Filed under: copii,educatie,EDUIURIS — Cristi Danilet @ 1:43 PM
Tags: ,

Carte2 Carte

Am avut ieri ocazia să prezint statistici cu privire la minori, proiectul de educaţie juridică şi manualul de educaţie juridică pentru liceeni. Prezentarea a fost filmată şi poate fi vizualizază aici: VIDEO, de la min. 50:00.

25/04/2016

Ziua impotriva alienarii parentale

Filed under: copii — Cristi Danilet @ 8:12 PM

copiii_ne_vor_parinti_copii_suflete_predestinare_Dumnezeu_ingeri_mantuire_inaltare_dragoste_iubire_viata_Maria_Teodor

Azi este ZIUA INTERNATIONALA A CONSTIENTIZARII ALIENARII PARENTALE. Aceasta este sarbatorita pentru prima data in Romania.
Să nu uităm: un copil are doi părinţi! Amândoi au drepturi şi obligaţii egale cu privire la copil. Astfel că, în raporturile copil-părinte, nu se poate face vreo diferentiere in functie de genul parintelui sau sexul ori varsta copilului! Orice decizie cu privire la copil luată de un părinte dar fără a se ţine seama de aceste principii va duce la înstrăinarea copilului faţă de celălat părinte. Copilul se va înstrăina de părintele său. Copilul va deveni un alienat. Iar alienarea psrentală este o formă de abuz emoţional, interzis de Legea de protecţie a drepturilor copilului.

Reportaj AICI

10/04/2016

Parinti, nu va mai transati copiii intre voi!

Filed under: copii — Cristi Danilet @ 9:30 PM
Tags: , ,

divortUn divorţ cu scântei a dus la un război între părinţi pentru copil. Ca sa rezolve problema definitiv, unul dintre părinţi ucide copilul şi apoi se sinucide – ştire din 2016 cu un tată AICI, ştire din 2015 cu o mamă AICI. Se întâmplă în România, unde în fiecare lună un copil este bătut până işi dă duhul şi unde un copil este ucis o dată la trei zile – statistici AICI.

Desigur, nu vom vedea manifestări stradale manipulatorii (unde se instigă oameni împotriva instituţiilor în mod nefondat), reuniuni confesionale extremiste (unde se invocă numele lui Dumnezeu de persoane care încep apoi să insulte şi să calomnieze), comisii parlamentare care să se agite, emisiuni televizate având invitaţi nespecialişti sau chiar persoane vinovate de aşa ceva ori bloguri special făcute pentru asta. Nu, căci realitatea pe care noi o ascundem în mod ipocrit este că în România copiii sunt nişte bunuri, nicidecum fiinţe umane având drepturi proprii. Astfel că ei sunt consideraţi proprietate a adulţilor (părinţi, profesori etc), nu parte a societăţii. Iar, în caz de divorţ, ei trebuie împărţiţi între părinţi şi nu ingrijiţi în continuare de aceştia în condiţii de custodie comună. Iar când nu se poate nici asta, după cum se vede, la noi copiii sunt tranşaţi…la propriu.

10/01/2016

Abuzul sau neglijarea copiilor in legislatia nationala

Filed under: copii — Cristi Danilet @ 11:29 PM
Tags: ,

maltrato-590x354UPDATE 22.01.2016: In fiecare luna in Romania un copil este snopit in bataie pana moare. Evident, nimeni nu va face petitii online sau manifestari, nimeni nu va modifica Constitutia, caci la noi bataia e rupta din Rai si îi trimitem pe copii direct acolo. Biziday

UPDATE 14.01.2016: În 4 din 10 familii din România părinţii recunosc că folosesc violenţa fizică, iar în alte 2 din 10 familii copilul este insultat, înjosit, ameninţat cu bătaia. 1 din 200 de părinţi îşi abuzează sexual copilul. 8 din 10 copii declară că sunt bătuţi de părinţi. 7% dintre copii afirmă că sunt bătuţi şi 33 % că sunt jigniţ de profesori. Date din Studiu – abuzul si neglijarea copiilor

Cazul unui român stabilit în Norvegia din îngrijirea căruia s-au luat copiii de către autorităţi îmi permit două reflecţii:

I. De câte ori nu auzim justificări de tipul: „unde dă tata, creşte”, „bataia e ruptă din rai” şi „eu te-am făcut, eu te omor”…. Ei bine, sunt sigur că unii dintre noi nu ştiu că de vreo 12 ani încoace legislaţia noastră interzice „pălmuţa la funduleţ” de acasă sau „întinde palma să îţi dau cu liniarul!” la şcoală. Astfel, art. 95 din Legea 272/2004 spune:
Sunt interzise săvârşirea oricărui act de violenţă (…) atât în familie, cât şi în instituţiile care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor, în unităţi sanitare, unităţi de învăţământ, precum şi în orice altă instituţie publică sau privată care furnizează servicii sau desfăşoară activităţi cu copii

II. Există concepţia că legislaţia norvegiană e altfel (mai drastică) decât legislaţia românească în materie de ocrotire a copiilor. Haideţi să analizăm ce spune legea noastră 272/2004 şi să vedem dacă nu e la fel de drastică ca cea altor state, mai avansate:
Art. 52 alin. 4 obligă cadrele didactice, iar art. 89 alin. 3 şi art. 96 obligă orice angajat al unei instituţii publice sau private care intră în contact cu copilul să anunţe de urgenţă cazurile reale sau suspiciune de abuz şi neglijare Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. Art. 89 alin. 2 conferă acest drept oricărei persoane.
Art. 94 arată ce e abuzul asupra copilului (orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care sunt periclitate viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului) care e de cinci feluri (abuz fizic, emoţional, psihologic, sexual şi economic) şi ce e neglijarea copilului (omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură pe care o presupune îndeplinirea acestei responsabilităţi, care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului şi poate îmbrăca mai multe forme: alimentară, vestimentară, neglijarea igienei, neglijarea medicală, neglijarea educaţională, neglijarea emoţională sau părăsirea copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.care e de cinci feluri) .
Art. 98 şi 99 obligă Direcţiei să verifice sesizarea şi îi asigură dreptul să pătrundă în sediul persoanei juridice sau la domiciliul copilului. Dacă constată că acel copil este în pericol iminent, se ia măsura plasamentului în regim de urgenţă: pe loc de Direcţie dacă nu există opoziţie, sau prin instanţă, dacă persoanele se opun (art. 100); declaraţia copilului e necesară (art. 101). Pe toată durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti (art. 68 alin.5).
După 5 zile Direcţia sesizează instanţa pentru înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Instanţa se pronunţă şi cu privire la obligarea părinţilor copilului de a se prezenta la şedinţe de consiliere (art. 100 alin. 5).
Art. 68 rap la art. 62-64 stabileşte că plasamentul de urgenţă a copilului se dispune la o persoană sau familie, la un asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidenţial. Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 3 ani poate fi dispus numai la familia extinsă, substitutivă sau la asistent maternal, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidenţial fiind interzis; acesta din urmă este permis numai pentru copilul mai mic de 3 ani care prezintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri în servicii de tip rezidenţial specializate. La stabilirea măsurii de plasament se va urmări: a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă; b) menţinerea fraţilor împreună; c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legătura cu acesta.

11/11/2015

Consiliul Europei: dupa separare/divort tatii sunt egali cu mamele in privinta copiilor

Filed under: copii,mediere — Cristi Danilet @ 12:08 AM
Tags: , ,

2022Acum o lună s-a aprobat de către Adunarea Parlamentată a Consiliului Europei Rezoluţia 2079 (2015) privind „Egalitatea şi autoritatea părintească comună: rolul taţilor”. Este o decizie istorică menită să schimbe legislaţia şi jurisprudenţa la nivel european. Punem la dispoziţia celor interesaţi traducerea în limba română a rezolutiei şi a raportului care a stat la baza ei.

Istoric: În Rezoluția 1921 (2013) privind „Egalitatea de gen, concilierea vieții private și de muncă și co-responsabilitate”, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a solicitat autorităților publice din statele membre să respecte dreptul taţilor de a se bucura de autoritate părintească comună, asigurându-se că dreptul familiei prevede, în caz de separare sau divorț, posibilitatea de a avea custodia comună a copiilor, în interesul lor superior, care să aibă la bază un acord reciproc şi nu să fie impusă.

Această Rezoluţie a avut la bază constatarea că legislațiile europene se îndreaptă spre un mai mare echilibru între tată și mamă în exercitarea responsabilităţii parentale. Cu toate acestea, în practică, exercitarea autorităţii părintești este cel mai frecvent acordate mamei, în detrimentul drepturilor tatălui, în special în cazurile de divorț și separare și mai ales atunci când copiii se nasc în afara căsătoriei sau în cuplu părinţii au naționalități diferite. Pentru o societate egalitaristă, este atât o provocare cât şi o necesitate să se recunoscă faptul că tații au drepturi și responsabilități cu privire la copiii lor în același mod ca și mamele.

Rezoluţia: La 2 octombrie 2015 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a dezbătut şi aprobat Rezoluţia 2079 (2015) privind „Egalitatea şi autoritatea părintească comună: rolul taţilor”. Ea propune măsuri pentru a promova egalitatea între bărbați și femei în exercitarea autorităţii părintești comune, inclusiv în cazurile de separare și divorț. Punem la dispoziţia celor interesaţi traducerea în limba română a rezoluţiei. De asemenea, raportul care a stat la baza rezoluţiei a fost tradus în limba română de către ARPCC.

Observaţii:

1. Jurisprudenţa din România, din păcate, confirmă temerile europene şi anume că orientarea instanţelor este majoritată înspre a acorda mamei domiciliul copilului şi un interval de timp pentru acces la copil mult superior celui acordat tatălui. Chiar şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil care a dorit o schimbare a mentalităţii practicienilor în drept şi familiilor  cu părinţi separaţi sau divorţaţi, încă se păstrează vechile practici, consacrate de un Cod comunist al Familiei şi consacrate de o jurisprudenţă discriminatorie a vechiului Tribunal Suprem.  Este necesar ca avocaţii sau judecătorii să realizeze că noua instituţie a autorităţii părinteşti comune cu privire la copil este cu totul altceva decât fosta instituţie a încredinţării minorului.

2. Recomand cu căldură materialele de doctrină şi jurisprudenţă, selectate, traduse şi publicate de Asociaţia Română pentru Custodia Comună, organizaţie care militează pentru egalitatea părinţilor în ce priveşte creşterea şi educarea copiilor şi combaterea alienării parentale. Pe site-ul său se găsesc manuale, articole de specialitate, hotărâri judecătoreşti şi un model de plan parental utilizabile de avocaţi, judecători şi mediatori.

3. România încă nu a semnat Convenţia Europeană cu privire la Exercitarea Drepturilor Copiilor din 1996, intrată în vigoare în anul 2000. Ea a ratificat Convenţia asupra Relaţiilor Personale care privesc Copiii (Legea 87/2007); a aprobat o lege de aderare la Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980 (Legea 100/1992) şi a adoptat o lege pentru aplicarea acesteia (Legea 369/2004). În 2004 a apărut Legea nr. 272 cu privire la protecţia şi promovarea drepturilor copilului care din 2013 conţine criterii de stabilire a locuinţei şi relaţiilor personale cu copilul. În 2010 s-au elaborat Orientările Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei privind Justiția în Interesul Copilului.

4. Modelul Cochem presupune o abordare interdisciplinară a cazurilor implicând conflicte cu privire la părinţi-copil: cazul se tratează juridic, psihologic şi social; se evită transformarea sălii de judecată într-un câmp de bătălie; indivizii si insituţiile cooperează; în centrul procedurii se află medierea. În baza principiilor acestului model de tratare a cazurilor judice cu copii judecătorii trebuie să se retragă cât mai mult din câmpul decizional, lăsând părinţii să decidă, urmare a sesiunilor de mediere acolo unde este necesar, asupra modului în care îşi vor împărţi responsabilităţile cu privire la copil, după separarea lor.

5. Să nu uităm că „soţul divorţează de soţie, nu şi de copil”. Practic, respectarea interesului superior al copilului înseamnă a i se asigura acestuia un contact cu părinţii săi cât mai apropiat de cel avut înainte de separarea părinţilor. Orice încălcare a acestui principiu lasă urme adânci asupra copilului şi măreşte tensiunile şi conflictele între părinţi, transformând copilul într-un simplu obiect de răzbunare şi şantaj cum, din păcate, decenii întregi s-a şi întâmplat în România.

Reportaj VIDEO: AICI

16/08/2015

VIDEO CRISTI DANILET: Educatie juridica pentru copii

Filed under: copii,educatie — Cristi Danilet @ 9:37 PM
Tags: ,


11259094_426613087545597_62157587023955541_nPrezent la Vatra-Dornei, la Festivalul de artă şi cultură urbană DORNA ART, am susţinut un atelier de educaţie juridică.

Am explicat copiilor câteva noţiuni despre drepturi, obligaţii şi despre sistemul juridic. De asemenea, am împărţit manualul `Unde-i lege nu-i tocmeală` pe care l-am alcătuit anul trecut împreună cu Poliţia Capitalei. Este pentru prima dată când o astfel de manifestare se desfăşoară în aer liber şi mai este şi filmată.

Mai jos găsiţi câteva fragmente:
– partea I http://youtu.be/-AOfVKYYFPI (insusirea bunului gasit, lovire, razbunare, legitima aparare, denunt)
– partea II http://youtu.be/705dnhqUIQg (FB, violarea vietii private, fals, plangerea victimei, talharie, santaj, coduri, executare silita)
– partea III http://youtu.be/xF1RNlz4i-s (ultraj, dare si luare de mita)

IMAG0787 IMAG0789  11870823_426356677571238_2797952912571226172_n20150816_190923[1]

05/08/2015

Dorna Art 13-15 august 2015

Filed under: copii,educatie — Cristi Danilet @ 12:46 PM

Vă aşteptăm la Vatra-Dornei! Printre veveriţe şi apă pură direct din izvor, vom asculta muzică, vom ţine lecţii de educaţie juridică, vom vizita clădirea Cazinoului, vom face graffiti şi multe altele.