VIDEO: copiii si nevoia de educatie juridica

Conferință cu judecătorul Cristi Danileț despre problemele copiilor din România și o posibilă soluție: Educația juridică în școli și licee!
Eveniment derulat în fața a zeci de profesori și directori adunați în Ploiești pe 9 iunie 2018 la cel mai mare eveniment anual de educație #FiEDU2018.

In Romania gay-ii nu se pot casatori. Nici nu vor putea

Să respirăm ușurați: România deja este salvată, familia deja este la loc de cinste, viitorul copiilor deja este asigurat.

1. Revizuirea Constituției înseamnă modificarea ei. Art. 152 alin. (2) din Constituție spune că prin revizuire nu se pot elimina drepturi fundamentale;

2. Dreptul la căsătorie este un drept fundamental, consacrat pentru „soți” în art. 48 Constituție;

3. Unii ne spun că „soți” este un cuvând ambiguu și că o anumită interpretare în viitor ar putea permite acordarea prin Codul Civil a dreptului gay-lor de a se căsători. Aceasta înseamnă că în viziunea lor „soți” din actuala Constituție permite trei accepțiuni: „bărbat+femeie”, „bărbat+bărbat” și „femeie+femeie”;

4. Prin referendumul din 6-7 octombrie 2018 se vrea limitarea cuvântului „soți” doar la formula „bărbat+femeie”. Ceea ce, logic, ar duce la eliminarea dreptului de a se căsători pentru „bărbat+bărbat” și „femeie+femeie” care ar exista potrivit celor afirmate la pct. 3. Or, tocmai am arătat la pct.1 că așa ceva nu este permis.

5. Așadar, ne confruntăm cu o dilemă:
– fie actuala Constituție permite căsătoria persoanelor de același sex, ceea ce înseamnă că referendumul ar fi neconstituțional căci prin el nu se pot elimina drepturi;
– fie actuala Constituție nu permite căsătoria persoanelor de același sex, cum susțin și eu, ceea ce înseamnă că referendumul este inutil din punct de vedere juridic.

6. Răspunsul la dilema de la pct. 5. ni-l dă Curtea Constituțională în paragraful nr. 42 din Decizia 580/2016 unde spune clar că în Constituția actuală prin căsătorie se înțelege numai uniunea dintre bărbat și femeie, inițiativa de revizuire neacordând și nereducând vreun drept, ci fiind doar o precizare a sintagmei „între soți”. 

7. Cu alte cuvinte, chiar dacă Constituția nu va fi revizuită, în România nu este și nu va fi posibilă căsătoria între persoane de același sex. Ar fi neconstituțională orice modificare a Codului Civil pentru a se acorda drepturi persoanelor de același sex de a se căsători.

Hotarari remarcabile: In Ro „soț” este si gay-ul casatorit in strainatate

CJUE: Noțiunea „soț”, în sensul dispozițiilor dreptului Uniunii privind libertatea de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor, cuprinde soții de același sex.

Cu alte cuvinte: doi gay nu se pot căsători în România, dar se pot căsători în UE și reveni în România unde vor fi recunoscuți. O să fie cam ca mașinile înmatriculate în Bulgaria: refuzăm să le acordăm drepturi aici? Vor merge acolo să încheie actele și vor reveni.

Detalii: În cauza COMAN și HAMILTON s-a decis azi de către Curtea Uniunii Europene de la Luxembourg, prin hotărârea nr. 80/2018, că în România trebuie recunoscută calitatea de „soț” al unei persoane care a încheiat legal o căsătorie într-un stat membru al UE.

Povestea este următoarea: doi gay, dintre care unul român și unul american, se căsătoresc în Belgia, stat UE. Vin în România, alt stat membru UE, dar statul nostru nu îi permite americanului să stea mai mult de 3 luni pentru că al nostru Cod Civil nu recunoaște căsătoriile dintre gay, ca urmare el nu are calitatea de „soț” potrivit legii românești. Cei doi contestă în justiție și invocă excepția de neconstituționalitate. CCR se codește să dea o soluție evidentă potrivit art. 148 alin. 2 din Constituție și cere CJUE să interpreteze legislația europeană aplicabilă.

Prin urmare, România rămâne liberă să acorde sau nu dreptul gay-lor de a se căsători, dar nu poate refuza să recunoască căsătoria gay-ilor încheiată în UE.

Comunicat de presă:  AICI

Doza de educatie juridica

Suferi de încălcarea drepturilor? Te-ai molipsit de civism scăzut? Nu știu cum să reacționezi legal? Atunci îți recomandăm medicamentul „Educație juridică”. Are un conținut bogat în drepturi, lege și justiție. Este un produs EDUIURIS, fabricat de VeDemJust.

Fii atent: terapia durează mult timp, dar este gratuită. Pastilele se administrează câte una de trei ori pe săptămână. Tu doar trebuie să ne urmărești pe conturile de Facebook, Instagram și Twitter. Acolo vei afla tot ce trebuie să știi pentru ca tratamentul să dea roade. Prima doză se administrează luni seara, în data de 5 februarie 2018. Vindecarea este garantată.

Acest medicament se eliberează fără prescripție medicală. Dacă apar manifestări neplăcute adresați-vă membrilor VeDemJust pe contul creat special pentru discuții. 

Prezic: calomnia va reaparea in Codul penal

Îmi permit să fac o predicție: nu va trece un an și vom avea din nou CALOMNIA în Codul penal. 

Această infracțiune a fost eliminată datorită unui fost magistrat care a crezut în libertatea de exprimare. În mod paradoxal, ea va reapărea din cauza unui jurnalist care a abuzat în mod grav de aceasta, crezând că poate să acuze persoane, în mod public și total nefondat, de comiterea unor ilegalități.

Ei bine, nu: exercitarea libertății de exprimare nu permite încălcarea demnității nimănui! Tot ce are un om mai scump în timpul vieții este DEMNITATEA. Demnitatea este ceea ce face diferența între ‘individ’ și ‘persoană’. Demnitatea este prima valoare ocrotită de Constituția noastră, în art.1 alin. (3). Or, dacă asta nu prețuim încă în Romania, a venit timpul să o învățăm.

Interviu EUROPUNKT: Intre viata privata si libera exprimare

Poate difuza cineva imaginile înregistrate cu noi în timp ce ne relaxăm în curtea propriei case, fără acordul nostru? Dar pe cele filmate atunci când ne aflăm la restaurant? Angajatorul ne poate filma la locul de muncă pentru a ne supraveghea activitatea? Este Facebook-ul spaţiu public sau privat?

Judecătorul Cristi Danileţ, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a răspuns acestor întrebări şi multor altora pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea: partea I şi partea a II-a

Unde este limita dintre dreptul la viaţa privată, interesul public şi dreptul la liberă exprimare?

PARTEA I, 27 iulie 2016

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneţi ce înseamnă dreptul la respectarea vieţii private?

Cristi Danileţ: „Dreptul la respectarea vieţii private”, numit şi „drept la viaţă privată” sau „drept la intimitate” este un drept fundamental al omului şi face parte din categoriile care definesc drepturile personale. Dreptul la viaţă privată cuprinde două aspecte: libertatea acesteia, care priveşte mai ales familia şi relaţiile intime, respectiv secretul acesteia, care interzice investigaţii şi divulgări.

Acest drept este considerat un drept fundamental al omului. Conţinutul său este unul complex. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului eşti liber să întreţii relaţii sexuale cu o persoană de orice sex dacă este matură; ai dreptul la identitate sexuală şi, deci, să îţi schimbi sexul; ai dreptul la viaţă privată socială și ai, deci, dreptul de a înnoda legături cu semenii tăi; ai dreptul la dezvoltare personală şi deci, dreptul de a-ţi cunoaşte originile şi de a-ţi folosi numele; ai dreptul la un mediu sănătos şi, deci, de a-ți fi protejat domiciliul împotriva poluării de orice fel; ai dreptul la secretul vieţii private, de aceea există anumite reguli cu privire la percheziţia locuinţei personale şi a sediului profesional, cu privire la ascultarea telefoanelor şi interceptarea corespondenţei orale, scrise şi electronice chiar şi la locul de muncă şi chiar dacă vizează deţinuţii, cu privire la constituirea de dosare cu date cu caracter personal; ai dreptul la imagine, care se opune captării, păstrării, reproducerii şi difuzării imaginii tale, drept care este mai larg pentru o persoană ordinară decât pentru una aflată într-un context public.

Aici trebuie să atrag atenţia că viaţa privată nu priveşte doar activitatea desfăşurată în locuinţă, ci şi în locuri „deschise” altor cetăţeni. Aşadar, atunci când folosim sintagma de „viaţa privată” trebuie să ne gândim mai degrabă laacţiuni ale unei persoane şi nu neaparat la locurile în care ea se află. Ceea ce vreau să spun este că e greşit să credem că dacă eşti într-un loc public nu mai ai viaţă privată – de exemplu, dacă te afli într-un restaurant sau într-o toaletă publică, tot ceea ce faci acolo şi te priveşte exclusiv ţine de „privacy”, un concept american ce defineşte perfect viaţa privată, dar care este neaplicat, încă, în România.

Care sunt dispoziţiile legale care reglementează viaţa privată şi în ce măsură aceste reglementări protejează dreptul persoanelor la o viaţă privată?

Art. 26 din Constituţia României recunoaşte dreptul la viaţă intimă, familială şi privată şi stabileşte că persoana fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi atât timp cât nu încalcă drepturile altora, ordinea publică şi bunele moravuri. Însă nu defineşte ce înseamnă aceste noţiuni şi, sincer, nici nu cred că e locul unor definiţii în Constituţie. Legile româneşti conţin multiple reglementări cu privire la acestea, stabilind conţinutul, sancţiunile şi modalităţile de apărare în caz de încălcare.

Astfel, în primul rând există reglementări civile. Vă dau câteva exemple: art. 58 din Noul Cod civil garantează dreptul la propria imagine, iar art. 73 arată că o persoană poate să interzică orice reproducere a înfăţişării sale sau a vocii sale – de exemplu fotografii, caricaturi, desene, filme. Art. 79 arată că aceste drepturi sunt ocrotite inclusiv după deces, lucru mai puţin cunoscut la noi.

De asemenea, art. 58 şi art. 71 garantează în mod expres dreptul la viaţa privată,ceea ce înseamnă că orice persoană este protejată împotriva vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, ori cu privire la domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa. În acest scop, art 74 arată ce fel de acţiuni constituie atingeri ale acestui drept, atât timp cât nu ai acordul persoanei în cauză: să intri în locuinţa cuiva sau să iei un bun al acestuia din locuinţă; să interceptezi sau să difuzezi convorbirea privată a cuiva; să fotografiezi sau să înregistrezi o persoană aflată într-o locuinţă, curte, cameră de hotel; să difuzezi imagini din casa cuiva; să urmăreşti o persoană aflată în viaţa sa privată; să difuzezi ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie a cuiva; să difuzezi fotografii ale unui bolnav aflat în spital sau a date despre boala sau tratamentul său; să batjocoreşti numele ori imaginea, sau să publici corespondenţa, datelor de identitate ori a numărului de telefon a cuiva.

Art. 252 din Codul Civil arată care sunt mijloacele de ocrotire împotriva unor astfel de atingeri ale vieţii private prin intermediul instanţei civile: cel afectat poate să ceară să se interzică a se demara acţiunea ilicită, să se oprească acţiunea ilicită aflată în derulare, să se plătească despăgubiri pentru pagubele produse prin acea acţiune, să fie publicată hotărârea instanţei pe cheltuiala autorului.

Desigur, pentru încălcările grave ale vieţii private, de familie sau intimităţii, autorul poate fi condamnat la închisoare. Vă enumăr doar patru infracţiuni din noul Cod penal care au relevanţă: art. 208 – hărţuirea, adică urmărirea cuiva pe stradă, acasă, la locul de muncă, ori trimiterea de sms-uri sau apeluri care creează temere; art. 224 – violarea de domiciliu, adică intrarea în casa sau curtea cuiva ori refuzul de a le părăsi la cererea expresă a celui care locuieşte acolo;  art. 226 – violarea vieţii private, adică fotografierea, ascultarea sau înregistrarea unei persoane aflată în casa sa ori care poartă o discuţie privată, divulgarea acestor imagini sau înregistrări, ori plasarea de mijloace tehnice pentru efectuarea lor; art. 302 – divulgarea secretului corespondenţei, adică deschiderea corespondenţei adresate altuia sau divulgarea acesteia ori interceptarea comunicărilor efectuate prin telefon sau email.

Când putem spune că se încalcă dreptul la viaţa privată pentru o persoană aflată într-un loc privat?

Atunci când persoana este într-un loc privat (mă refer la casă, curte, vehicul, cameră de hotel) lucrurile sunt simple: ceea ce face acolo fără a încălca legea, nu poate fi dezvăluit, indiferent cât de curios sau revoltat ar fi publicul – de exemplu, faptul că o persoană stă dezbrăcată în casă, că alege să trăiască cu un partener faţă de care diferenţa de vârstă este foarte mare, sau cu un partener de acelaşi sex, ori desfăşoară o întâlnire amoroasă cu mai mulţi parteneri. Dar va există posibilitatea intervenţiei autorităţilor la cererea cuiva din public dacă în acea casă se ascultă muzica prea tare, acolo au loc acte de violenţă, în actele sexuale sunt implicaţi minori sub 15 ani, dacă se consumă droguri etc. – cu alte cuvinte, atunci când exită un interes public, iar interesul public există ori de câte ori se încalcă legea.

Fac precizarea că fotografierea sau înregistrarea din stradă, din locuinţa de vizavi sau prin intermediul video-chatului a interiorului unei case sau a unei persoane aflate acolo nu poate fi o scuză: atât timp cât nu există acordul acelei persoane, imaginile astfel captate nu pot fi distribuite pe internet sau difuzate de presă. Fapta constituie infracţiune.

Acum spuneţi-ne dacă se poate încalca dreptul la viaţa privată pentru o persoană aflată într-un spaţiu public.

Lucrurile sunt mai complicate când e vorba de o persoană aflată într-un loc public. Concepţia multora este că atât timp cât o persoană se află într-un astfel de loc, înseamnă că – chipurile – ea ar fi renunţat la viaţa sa privată şi că oricine ar putea capta imagini ori difuza informaţii despre aceasta. Ei bine, nu este deloc aşa. Vă voi da câteva exemple.

Atunci când o persoană se află pe stradă ori într-un magazin, ea are dreptul să rămână anonimă, adică are dreptul la intimitate şi linişte, fără a fi spionată, urmărită, descrisă de cineva sau nevoită să îşi justifice faţă de cineva acţiunile. Aşadar, simpla ta prezenţă într-un loc public nu înseamnă că ţi-ai dat în mod implicit consimţământul ca cineva să înregistreze imagini cu tine şi să le utilizeze cum vrea respectivul. Atenţie, însă, nu vorbesc aici de manifestări care implică un drept la informare al publicului – cum ar fi manifestări electorale, activităţi sportive, greve.

Tot astfel, când o persoană se uită pe geamul locuinţei sale, chiar dacă este ieşită pe jumătate în afară, ori se află pe scara exterioară a unui bloc, ori când iese cu găleata de gunoi să îl arunce la container, ea nu poate fi fotografiată astfel încât să poată fi identificată, după care să fie dată în presă ori un fotograf profesionist să deschidă o expoziţie de imagini unde să utilizeze şi acel instantaneu. Poate acea persoană nu vrea ca publicul să ştie unde locuieşte sau de unde venea, poate acea persoană nu este îmbrăcată corespunzător sau nu este machiată. Ori poate este vorba de o persoană extrem de celebră care decide să îşi vândă imaginea, alegând anumite tabloide sau artişti care să o cumpere.

Dacă participăm la un concert sau un spectacol, pot fi făcute fotografii profesioniste celor de pe scenă numai cu acordul lor. Pentru persoanele aflate în public, nu e necesar acordul lor pentru a se publica fotografii ale mulţumii sau ale unui grup, însă dacă se extrage chipul unei persoane aflate în public şi este alcătuit un portret, este nevoie de acel acord.

S-a decis că există viaţă privată şi la locul de muncă. De aceea, angajatorul nu poate înregistra telefoanele, emailurile sau site-urile accesate de angajat, cel puţin nu fără înştiinţarea lui sau fără ca acest lucru să fie stabilit prin lege sau regulamentul instituţiei (hotărârea CEDO Copland vs UK, 2007), dar o va putea face dacă angajatul este bănuit de furt din gestiune (hotărârea CEDO Kopke vs Germania, 2010) sau pentru a se proba, într-o procedură disciplinară că, împotriva regulilor existente, el foloseşte messengerul companiei pentru corespondenţă privată (hotârârea Bărbulescu vs România, 2016). Nu pot fi instalate camere video în biroul angajatului, în scop de supraveghere, aşa cum reiese din Decizia Autoritatii Nationale de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal nr. 52/2012.

Când o persoană se află la plajă, indiferent că este vorba de o persoană celebră sau de cineva necunoscut publicului larg, este interzisă difuzarea de fotografii cu acea persoană dacă nu şi-a exprimat acordul. Chiar dacă este vorba de un politician sau un artist, atunci când se află pe şezlong ori pe iarbă, sau când se scaldă nu se poate spune că desfăşoară activităţi publice sau artistice. Atrag atenţia asupra practicilor unor televiziuni care, difuzând ştiri despre cei aflaţi pe litoral, în loc să prezinte imagini de ansamblu cu cei aflaţi acolo, focalizează imaginea pe o anumită persoană care iese din apă sau care se află pe plajă: acest lucru nu este legal atât timp cât lipseşte consimţământul persoanei în cauză. Nu are importanţă motivul pentru care o persoană refuză să fie difuzate fotografii sau relatări cu ea: legea spune în mod clar că în toate aceste situaţii trebuie cerut acordul pentru a se difuza informaţii sau imagini cu acea persoană.

Care sunt limitele acestor reglementări? Care sunt condiţiile care ar putea determina prevalenţa interesului public în detrimentul protejării vieţii private?

Simpla prezenţă într-un loc public nu aboleşte, deci, dreptul unei persoane la anonimat, cu condiţia ca aceasta să nu fie angajată în activităţi publice cum ar fi cele artistice, culturale, profesionale, politice, etc. Cu alte cuvinte, atunci când e vorba de asemenea persoane, graniţa dintre viaţa privată şi cea publică este mai dificil de trasat. Dar nu imposibil.

Aşadar, se pleacă de la regula necesităţii de a fi ocrotită viaţa privată a oricărei persoane. Aceasta poate fi dezvăluită dacă există un interes public. De exemplu, este în interesul publicului de a se cunoaşte că un demnitar al statului este cercetat pentru corupţie, dar nu există acest interes atunci când se dezvăluie problemele lui conjugale sau adresa domiciliului său. Sau: există un interes public pentru a se transmite informaţii despre  o persoană gata să se sinucidă, dar nu există acest interes pentru a se difuza publicului fotografia înfăţișând chipul său (CEDO, hotărârea Peck vs. UK, 2003). Sau: există un interes public pentru a se transmite informaţii despre un interlop care îşi face de cap într-o localitate distrugând bunuri dintr-un bar şi lovind oamenii de acolo, dar nu există niciun interes public pentru a se transmite numele sau fotografia unei victime. Sau: este un interes public să aflăm ce face un politician cu rang înalt în timpul liber dacă are legătură cu activitatea sa profesională (de exemplu, se întâlneşte cu un om de afaceri cu care vorbeşte despre necesitatea ocupării unor funcţii în stat în mod nelegal), dar nu există acest interes pentru a afla de unde îşi face respectivul cumpărăturile, să îl vedem fotografiat când traversează strada sau când îşi ia copilul de la grădiniţă (CEDO, hotărârea Von Hannover vs Germania, din anul 2004). Sau: există un interes pentru public de a afla cât costă abonamentul telefonic decontat de stat unui funcţionar sau demnitar, dar publicul nu are dreptul să ştie cu cine a vorbit respectivul şi, mai ales, care este conţinutul convorbirilor sale. Magazinul în care îţi faci cumpărăturile sau parcul unde te plimbi cu soţia nu sunt informaţii de interes public.

Cu alte cuvinte, presa trebuie să fie un „câine de pază” al democraţiei şi nu un „Big Brother” ca în romanul „1984” al lui G.Orwell.

De asemenea, atunci când se difuzează informaţii sau imagini ale unor persoane cercetate penale, presei îi este interzis să publice aspecte de viaţă privată din dosarele aflate pe rol ori fotografii cu sau fără cătuşe ale persoanei respective aflate în cursul procedurilor penale. Aceasta pentru respectarea vieţii private, demnităţii şi prezumţiei de nevinovăţie (şi deja statul român a fost condamnat pentru astfel de fapte).

Respectarea vieţii private este atât de importantă încât există state condamnate pentru încălcarea acesteia chiar de către instanţele judecătoreşti. Astfel, într-un caz, instanţa civilă a limitat accesul unui părinte la copilul său pe motiv că sunt suspiciuni de abuz sexual la adresa acestuia, singurul argument fiiind doar declaraţia celuilalt părinte, iar CEDO a decis că s-a creat o imagine pentru acel părinte care i-a atins demnitatea şi i-a afectat grav viaţa privată şi de familie (hotărârea Sanchez Cardenas vs Norvegia, 2007).

PARTEA A II-a, 28 iulie 2016

În ce măsură dreptul la respectarea vieţii private şi de familie a unei persoane poate intra în conflict cu dreptul la liberă exprimare?

Uneori lucrurile nu sunt ceea ce credem noi că sunt. Aşa este şi cu libertatea, noţiune pe care o folosim des, dar fără a înţelege conceptul de libertate. La fel este şi cu viaţa privată, prezentă peste tot în jurul nostru, dar pe care refuzăm să o vedem sau acceptăm dintr-o curiozitate bolnăvicioasă, uneori, explicabilă cel mult prin trecutul nostru, când spionarea extinsă era ceva specific comuniştilor şi securităţii. O să explic mai jos.

Libertatea nu este negociabilă. Ea desemnează posibilitatea pe care o are o persoană de a face tot ceea ce nu dăunează altuia. Or, tocmai ca un altul să fie protejat, există reguli clare cu privire la conţinutul şi limitele a ceea ce numim „libertate de exprimare”. Pe scurt, libertatea de exprimare nu înseamnă că poţi spune orice, oriunde, despre oricine şi oricând. Ea nu este un drept absolut, ci trebuie exercitată numai dacă nu se încalcă anumite drepturi ale altor persoane. De exemplu, nu poate fi invocată libertatea de exprimare pentru a se divulga secrete de stat ori de serviciu, pentru a se dezvălui aspecte nepublice din dosarele aflate pe rolul organelor judiciare, pentru a fi influenţată justiţia, ori pentru a fi insultate sau calomniate persoanele – o spune în mod clar art. 10 para. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar aplicarea acestor dispoziţii este obligatorie. Respectarea limitelor arătate nu înseamnă, nici pe departe, cenzură – aşa cum spun unii care doresc să se sustragă oricăror responsabilităţi pentru invectivele adresate prin intermediul mediei clasică sau social mediei (bloguri, Facebook etc). Ci depăşirea lor înseamnă abuz, iar comiterea unui abuz înseamnă încălcarea unor drepturi, nicidecum exercitarea unor libertăţi.

Vă dau un exemplu: ca jurnalist poţi critica un judecător că pronunţă o hotărâre discutabilă (dar, din motive care ţin de separarea puterilor publice, acest lucru nu este permis unui ministru ori preşedintelui ţării, şi sublinez asta). Dar nu poţi spune despre el că este „corupt” doar pentru că nu îţi place acea hotărâre. Asfel, dacă în privinţa politicienilor limitele criticii sunt mai largi, defăimarea judecătorilor nu este acceptabilă de CEDO (hotârârea Prager ş.a. vs Austria, 1995).

Cât despre presă, afirm că fără presă liberă e imposibil să existe o democraţie, însă presa trebuie să fie primul instrument care nu doar apără drepturilor omului, ci le şi respectă. Or, în prezent, o parte a mass-mediei româneşti este aservită politicului sau oamenilor de afaceri cu mari probleme penale, ceea ce face din unii ziarişti nişte ostaşi fideli într-un conflict împotriva instituţiilor democratice şi chiar împotriva populaţiei. De fapt, nici nu mai pot spune despre acea parte a presei că ar face jurnalism, ci ea se ocupă de terorism media.

Aşadar, să luăm aminte: este posibil să spui ceea ce crezi despre o persoană fără să îi ataci familia, să îi batjocoreşti numele, să iei în derâdere modul în care arată sau să il înjuri. O poţi face la modul profesionist contestându-i faptele. Până la urmă, oamenii sunt diferiţi: unii sunt mai scunzi, alţii mai înalţi, unii mai graşi, alţii mai slabi, unii poartă mustaţă, alţii nu, unii sunt blonzi, alţii bruneţi, unii au doua prenume, alţii doar unul – în viaţă nu eşti obligat să faci pe placul nimănui, ci ai tot dreptul să îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei, iar ceea ce ţi s-ar putea imputa sau critica este doar conduita pe care unii o cred inadecvată. Or, asta se poate face într-un mod civilizat, aducându-se argumente factuale. Ştiţi cum se spune: atunci când dispar argumentele factuale încept atacurile personale. Din păcate, televiziunile noastre şi facebook-ul abundă de asemenea atacuri. Paradoxal, dacă atragi atenţia celor care le lansează, ei îţi vor replica că le atingi libertatea de exprimare – adică ei au voie să te critice, dar tu nu ai voie să îi critici că te critică. Se pare că libertatea de exprimare funcţionează într-un singur sens: atunci când îţi baţi joc de altul. Asta spune multe despre logica şi cultura pe care o au unii ce ies în spaţiul public doar pentru că au în faţă o cameră de filmat sau o tastatură şi acces la internet.

Ceea ce am spus mai sus vizează interferenţa dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, care este un alt drept personal, ca şi cel la viaţă privată. Or, aceleaşi lucruri le-aş putea spune şi despre interferenţa dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată. După cum am arătat anterior, acesta din urmă desemnează dreptul fiecărui individ de a nu fi dezvăluite elemente ale vieţii sale personale. De aceea trebuie să existe garanţii împotriva privirilor indiscrete. Cu alte cuvinte, viaţa privată este bazată pe dreptul la secret, ceea ce înseamnă că orice individ este protejat cu privire la două categorii de acţiuni: investigaţii de orice fel cu privire la viaţa sa privată, fie că e vorba de cele ale statului (de aceea există reguli speciale cu privire la percheziţii, ascultări telefonice, urmărirea de vehicule), fie că e vorba de cele făcute de presă; şi dezvăluiri ale informaţiilor privind viaţa privată.

Cum poate fi protejat dreptul la respectarea vieţii private în mediul online, având în vedere faptul că încălcarea dispoziţiilor din Codul Civil şi din jurisprudenţa internaţională poate fi realizată prin intermediul anonimatului?

În primul rând, trebuie să conştientizăm că acela care este pe internet şi comite o ilegalitate este tratat la fel cu cel care este pe stradă şi comite o ilegalitate. Or, cel aflat pe stradă poate să se ascundă ori poate fugi, dar în cele din urmă este descoperit. La fel se întâmplă şi pe internet – care nu este un spaţiu virtual, precum cel construit pentru a vâna pokemoni, ci este un spaţiu real, numit „mediu on line” – şi în care identitatea oricărei persoane care se conectează poate fi descoperită. Ca urmare, fie că suntem în mediul fizic, fie că suntem în mediul online, legile trebuie respectate. Reţineţi, deci, că anonimatul nu apără pe nimeni de responsabilitate.

Sunt bloguri sau conturi de youtube ori de Facebook create special pentru atacuri online – este ceea ce se cheama cyberbullying. Vă reamintesc de un proces celebru în care un jurnalist care a postat un filmuleţ porno implicând un politician a fost obligat să îi plătească acestuia 20.000 euro drept despăgubiri (Dosarul nr. 10437/3/2010* rejudecat definitiv la Curtea de Apel Bucureşti în anul 2015). Aceste conturi ori site-uri pot fi blocate de victimele atacurilor şi raportate la adminstratorii acelui serviciu. La fel, pot fi raportate fotografii utilizate pe reţelele de socializare, dacă ele sunt protejate de drepturi de autor. Evident, autorii defăimărilor sau dezvăluirilor nepermise pot fi acţionaţi în judecată civilă pentru a li se cere daune materiale pentru pagubele morale produse.

Mai mult, în cazul blogurilor şi site-urilor care permit comentarii la postări, există o decizie a Marii Camere a CEDO care a stabilit că pentru defăimările aduse de comentatori, este răspunzător pecuniar administratorul site-ului respectiv (hotărârea Delfi AS vs Estonia, 16 iunie 2015). De asemenea, există o decizie a Curţii Europene de Justiţie de la Luxembourg care permite utilizatorilor internetului să ceară unui motor de căutare ştergerea linkurilor către site-urile unde se găsesc informaţii defăimătoare despre ei (hotărârea Google Spain SL, Google Inc. vs Agencia Española de Protección de Datos, 13 mai 2014) – dar, atenţie, asta nu înseamnă ştergerea site-urilor respective!

În ce măsură poate fi limitată violarea vieţii private de către reprezentanţii mass media?

Viaţa privată a devenit azi subiect nu numai pentru presa de joasă factură, ci şi pentru mulţi care folosesc internetul şi care se cred la adăpostul unui ecran al laptopului. Ei bine, nu este deloc aşa. Viaţa este despre responsabilitate, iar drepturile protejează şi pe ceilalţi. Or, asta înseamnă o anumită cultură care se rezumă la respectul alterităţii: indiferent cât de antipatică ne este o persoană, dezvăluirea aspectelor de viaţă privată a sa sau insultarea (defăimarea prin injurii) ori calomnierea (acuzaţii nefondate despre comiterea unor fapte ilicite) este interzisă. În special o presă sănătoasă trebuie să fie o condiţie de exercitare a libertăţii de exprimare. Iar libertatea de exprimare nu înseamnă nicidecum libertatea de a înjura, asta trebuie să fie o evidenţă.

Eu urmăresc cu atenţie spaţiul media şi constat că, deşi aparent trusturile de presă se obligă să respecte o anumit decenţă, aceasta nu se întâmplă. De exemplu, o parte din jurnalişti fac parte din organizaţii media care însă nu au funcţionabil un comitet disciplinar sau măcar etic. Toate televiziunile au un cod deontologic care se rezumă la un fişier conţinând cuvinte, postat pe internet, rareori respectat. Consiliul Naţional al Audiovizualului este o instituţie publică care ar fi trebuit să aibă grijă de sănătatea informaţiilor transmise de radio şi televiziuni, însă din cauza luptelor interne de acolo şi acapărării politice a acestei instituţii, s-a ajuns ca ea să devină, în fapt, un complice, dacă nu chiar coautor la dezastrul la care s-a ajuns în momentul de faţă cu privire la respectarea drepturilor omului în România. În felul acesta, generaţii întregi sunt afectate şi greu mai poate fi remediat ceva.

Dar, oricum, trebuie să ne conformăm unor reglementări naţionale şi internaţionale. Unele privesc în mod special jurnaliştii. Astfel, în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003 din 1993 cu privire la etica ziaristică şi Rezoluţia nr. 1215 din 1993 a Comitetului Miniştrilor, aplicabile în România conform Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 1215 din 1993 şi a Senatului nr. 32 din 1994, se specifică că trebuie respectat dreptul cetăţenilor la viaţă privată; persoanele care deţin funcţii publice au dreptul ca viaţa lor particulară să fie apărată, cu excepţia acelor cazuri în care viaţa lor particulară are un efect asupra vieţii publice; faptul că o persoană deţine o funcţie publică nu înseamnă că poate fi privată de dreptul la viaţa particulară.

Între dreptul la respectarea vieţii private şi libertatea de expresie trebuie menţinut un echilibru, care este amplu ilustrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, într-o decizie recentă, Curtea de la Strasbourg reaminteşte că filmarea de către poliţie a momentului arestării unei persoane şi transmiterea înregistrăriii către mass-media pentru a fi difuzată constituie o încălcare a vieţii private, chiar dacă este vorba de un ministru (hotărârea Popovi vs Bulgaria, 2016). Anterior, chiar România fusese condamnată pentru că poliţiştii au permis mass-media să filmeze suspectul aflat la sediul poliţiei (hotârarea Toma vs România, 2009). Tot astfel, statul nostru a fost condamnat pentru că organele judiciare au permis scurgerea de informaţii dintr-un dosar aflat în faza de urmărire penală, inclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice şi publicarea lor în presă (hotărârea Căşuneanu vs România, 2013). Curtea de la Strasbourg a stabilit că difuzarea fotografiei unei persoane aflată în cursul unei investigaţii penale este permisă doar dacă acea persoană se sustrage urmăririi şi se solicită ajutorul populaţiei pentru a o prinde (hotărârea Khuzin ş.a. vs Rusia, 2008) sau dacă fotografia persoanei este deja cunoscută publicului şi nu pune în discuţie viaţa sa privată (hotârărea Pipi vs Turcia, 2009). În alt caz s-a stabilit că jurnaliştii se fac vinovaţi de încălcarea vieţii private în caz de urmărire pe stradă a unei persoane pentru captarea de imagini sau interviuri, persoană chemată ca martor la organele de urmărire penală şi despre care presa a prezentat informaţii din care publicul a înţeles că ea ar fi suspect (hotărârea A.C. vs Norvegia, 2009).

Există la noi în ţară procese cu familii de artişti, ea vedetă TV şi el cântăreţ, câştigate de acestea, prin care ziarul a fost obligat să înlăture pozele care ţine de viaţa de familie (Dosar 8460/2/2008 la Curtea de Apel Bucureşti). Amintesc şi de procesul în care am fost implicat: este vorba de sanţionarea unui tabloid în care au apărut fotografii cu mine şi fiica mea, în timp ce eram pe stradă sau în curtea blocului (Dosar 12327/3/2014 la Curtea de Apel Bucureşti).

Sub nicio formă adresa de domiciliu a unei persoane nu poate fi dată publictăţii, ea fiind o dată cu caracter personal fiind inclusă, deci, în sfera vieţii private. Apoi, dacă sunt fotografi care şi-au protejat operele potrivit drepturilor de autor, acestea nu pot fi descărcate şi vândute sau distribuite. Nu are importanţă că acele fotografii se găsesc deja pe internet sau că cel care le descarcă nu le vinde mai departe.

În finalul interviului, spuneţi-ne dacă sunt reguli speciale pentru minori şi protecţia lor atunci când acest drept vine în concurs cu libertatea de exprimare.

Copiii trebuie ocrotiţi în mod special, fiind consideraţi ca parte dintr-o categorie vulnerabilă. De aceea, abordarea lor de către străini sau de către presă trebuie făcută numai în anumite condiţii. De exemplu, simpla invitare prin telefon sau internet a unui minor sub 13 ani la o partidă de sex constituie infracţiune. Tot astfel, folosirea minorilor pentru producerea de materiale pornografice (filme, fotografii, afişe etc), deţinerea de filme porno cu minori sau descărcarea lor sunt infracţiuni. Evident, ca şi în cazul adulţilor, publicarea sau difuzarea de fotografii cu minori este interzisă – amintesc de un caz soluţionat de CEDO cu privire la sancţionarea unui jurnalist care a publicat fără acordul părinţilor fotografia unui nou-născut aflat în maternitate (hotărârea Reklos şi Davourlis vs. Grecia, 2009) şi un alt caz în care statul a fost condamnat pentru că furnizorul de servicii a refuzat să dezvăluie identitatea unei persoane căutate pentru postarea, pe un site matrimonial, a unei reclame de natură sexuală în numele unui minor (hotărârea K.U. vs Finlanda, 2008).

Uneori copiii sunt invitaţi în emisiuni radio şi tv. Consiliul Naţional al Audiovizualului a stabilit nişte reguli în această privinţă, a căror nerespectare pot atrage sancţionarea postului TV. Când copiii au până în 14 ani, ei pot participa în astfel de emisiuni numai dacă există exprimat în scris acordul lor şi al părinţilor, afară de evenimentele culturale şi competiţiile sportive.

Alteori copiii au legătură sau sunt implicaţi în comiterea unor infracţiuni. Legea îi ocroteşte în mod special, în funcţie de vârstă. Când copilul are vârsta sub 14 ani nu este voie să se dezvăluie numele celui bănuit de comiterea unei infracţiuni sau a celui care este martor; dacă minorul este victima unui abuz sexual, fizic sau pishic nu se poate dezvălui numele său, iar în cazul altor infracţiuni, declaraţiile şi imaginile pot fi difuzate numai dacă există acordul copilului şi al părinţilor. Când copilul are vârsta între 14 şi 16 ani: dacă este victimă sau suspect un reportaj, ştire sau dezbatere cu minorul poate fi făcută numai dacă el şi părinţii îşi dau consimţământul în scris, un părinte este lângă el şi dacă, fiind suspect, are şi avocat. Când copilul are vârsta între 16 şi 18 ani, dacă este suspect este nevoie de consimţământul său şi prezenţa avocatului, iar dacă este victimă trebuie să îşi dea  acordul însă, la cerere, se va evita dezvăluirea identităţii sale.

 

Interviu StudentVoice/EuroJust: Implicarea în acţiuni civice

Implicarea în acţiunile civice – interviu cu dl judecător Cristi Danileţ EuroJust

Domnul judecător Cristi Danileţ ne vorbeşte despre implicarea sa în actiunile civice, despre meseria de judecător şi sfaturi pentru tinerii care vor să se îndrepte spre această profesie.

Ruxandra Iorga: Domnule judecător Danileţ, sunteţi unul dintre puţinii judecători implicaţi în acţiuni civice. Ultimul dvs. proiect priveşte educația juridică în școli și licee. De unde a pornit inițiativa realizării acestuia?

Cristi Danileţ: În prezent sunt mai multe proiecte care se derulează în paralel, ceea ce mă bucură nespus. În ceea priveşte proiectul meu, îmi amintesc că în urmă cu 18 ani, când am intrat în profesie la Judecătoria Vatra-Dornei, am fost solicitat de un ziarist să întreţin o rubrică permanentă într-un ziar local. Aşa am început, sub pseudonim, să explic ABC-ul justiţiei pentru cititori. După vreo doi ani, când am ajuns judecător la Cluj-Napoca, numărul de dosare a început să crească brusc, deci intram în contact din ce în ce mai des cu oamenii şi am realizat că au probleme în a înţelege legile şi procedurile. Şi eu, şi colegii mei ne-am dat seama că cei care apelează la noi nu au noţiuni juridice minime – erau vremuri în care nu exista portalul instanţelor, utilizarea internetului era de abia la început, iar în mas-media relatările despre justiţie erau rare. În acelaşi timp, într-un proiect local de popularizare a unei noi instituţii – serviciul de probaţiune – am fost invitat alături de un consilier de probaţiune şi un ofiţer de la penitenciar să merg în câteva licee cu probleme să le vorbesc tinerilor despre răspunderea penală. Atunci am realizat că ar fi nevoie de cât mai multe astfel de întâlniri cu adulţii, dar mai ales cu tinerii.

Cât îi priveşte pe adulţi, personal am început o adevărată campanie de informare: prin 2003 am dat primele interviuri în presa locală în care explicam organizarea judiciară şi importanţa independenţei justiţiei, apoi am participat la primele emisiuni televizate la nivel naţional. Din 2007 am început să scriu pe blogul propriuhttps://cristidanilet.wordpress.com, unde am peste 2,5 milioane de accesări, analize detaliate despre fenomene sociale sau politice care au legătură cu justiţia şi chiar să demontez prejudecăţi la adresa sistemului judiciar(recomand postările despre corupţia judiciară sau serialul în 10 episoade intitulat „Demitizarea justiţiei”). Am continuat din 2011 pe Facebook, unde am peste 5.000 de prieteni şi 20.000 de urmăritori, să informez oamenii cu privire ce se întâmplă în CSM, cu privire la lupta anticorupţie sau să iau poziţii rapide şi ferme împotriva atacurilor nefondate la adresa sistemului ori, punctual, la adresa a unor magistraţi. În acelaşi an, întrucât a intrat în vigoare noul Cod Civil, am demarat o procedură de informare a justiţiabililor despre noile instituţii, coordonând trimiterea de materiale informative către instanţe. Din 2013 am început să am întâlniri două feluri de întâlniri cu adulţii: unele regulate, hai să le spun oficiale, în cadrul proiectului „Statul de drept pe înţelesul tuturor” gândit de mine, unde cu susţinerea unor asociaţii locale organizez conferinţe explicând principalele noţiuni de organizare judiciară; şi unele informale – sunt acele întâlniri „la un suc” pe care le anunţ pe FB de câte ori am drum printr-o localitate.

Am demarat şi un proces amplu de informare a studenţilor şi absolvenţilor de Drept doritori de a deveni magistraţi. Sesizând că aceştia nu au informaţii suficiente despre sistemul de admitere sau statutul celui recrutat în magistratură am început un dialog intensiv pe blog şi apoi am alcătuit pentru ei site-ulwww.admiterejustitie.ro, unde au toate datele necesare, în mod tehnic.

În privinţa copiilor, la începutul lui 2013 am fost invitat de o profesoară de la o şcoală din com. Ileana, situată în apropierea Bucureştiului, să vorbesc copiilor despre legi şi sancţiuni. Am urcat pozele pe FB şi imediat am început să fiu solicitat şi de alţi profesori. Aşa am început să merg din ce în ce mai des prin şcoli, atât în Bucureşti, cât şi în afara sa. În 2013 s-a încheiat un Protocol între Ministerul Educaţiei, Ministerul Justiţiei şi CSM pentru implementarea educaţiei juridice în învăţământul preuniversitar şi am fost desemnat din partea CSM să mă ocup de coordonarea acestei activităţi, drept pentru care am organizat echipa de voluntari (500 de judecători la nivelul ţării), am furnizat materiale şi am avut întâlniri cu ministerele implicate. Când în 2014 a apărut noul Cod penal, am alcătuit două filmuleţe urcate pe youtube unde pentru adulţi am explicat noutăţile şi am alcătuit împreună cu Poliţia capitalei broşura „Unde-i lege nu-i tocmeală”, un fel de cod penal pe înţelesul copiilor aflaţi în jurul vârstei de 14 ani. Mergând prin şcoli şi licee să împărţim această broşură, am primit tot mai multe întrebări legate şi de alte materii şi aşa am început să gândesc un nou material pentru elevi. Oportunitatea realizării lui s-a ivit într-o discuţie cu Centrul Român pentru Politici Europene, care a implicat asociaţia LiderJust într-un proiect a cărui implementare o realizăm acum.

R.I.: Ați elaborat astfel primul manual de „Educație juridică pentru liceeni”. Ce conţine el?

C.D.: Lucrarea se intitulează: „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” . Este un manual complex. Conţine în primul rând noţiuni de drept cotidian: despre drepturile şi obligaţiile ca minor, relaţiile de familie şi legăturile cu părinţii inclusiv după divorţul lor sau după majoratul copilului, despre pedepsirea copiilor în familie şi sancţionarea lor la şcoală, consumul de substanţe interzise, despre infracţiuni privind viaţa intimă, confidenţialitatea la medic sau psiholog, despre regulile de creştere a animalelor, despre muncă, alegeri şi corupţie, despre conduita în faţa organelor de ordine şi de justiţie.

Dar manualul conţine şi noţiuni de educaţie rutieră (care sunt principalele reguli de circulaţie pe drumurile publice ca pieton sau ca şofer), tehnologică (cum se utilizează corect computerul şi ce e cu mediul online), sexuală (am insistat pe prevenţia sarcinii şi a bolilor cu transmitere sexuală şi am arătat că statul recunoaşte dreptul la avort), religioasă (am arătat care sunt cultele recunoscute în România şi că participarea la orele de religie din şcoală se face numai la cerere), politică (am arătat câte partide sunt înregistrate în România şi ce înseamnă ideologie politică de stânga şi de dreapta), nutriţională (care sunt regulile de bază pentru o alimentaţie corectă), de bune maniere şi conduită în diverse împrejurări (care sunt regulile de comportament la şcoală, în caz de incendiu, în caz de cutremur, de urcat pe banda rulantă), elemente de istorie (referiri la democraţia antică, la organizarea statală din Evul Mediu, la holocaustul nazist şi gulagual sovietic, la Revoluţia română din 1989).

R.I.; Informaţiile cuprinse în manual sunt deosebit de utile. Cum va ajunge el la liceeni?

C.D.: În cadrul proiectului de care vorbeam s-au tipărit 1000 de exemplare care vor fi distribuite elevilor în mod gratuit. Noi, voluntarii din acest proiect deja mergem de o lună prin liceele din capitală, ţinem lecţii de educaţie juridică şi facem cadouă aceste manuale.

Dar gândiţi-vă că avem în ţară un milion de adolescenţi la care ar trebui să ajungă această carte. De aceea am alcătuit pe cheltuiala mea un site-ul www.educatiejuridica.ro şi am urcat acolo manualul. El poate fi descărcat gratuit de oricine şi mă bucur că a ajuns şi la adulţi care mi-au scris că sunt foarte încântaţi de informaţiile găsite, mai ales că sunt şi filme cu lecţii ţinute de mine în unele licee. De asemenea, prin asociaţia Voci pentru Democraţie şi Justiţie – VeDemJust pe care am constituit-o special în scopul susţinerii activităţilor de educaţie judică, în următoarea perioadă vom demara o campanie de strângere de fonduri pentru a tipări manualul în cât mai multe exemplare şi vom instrui studenţi care să susţină lecţii de educaţie juridică.

R.I.: Care este obiectivul proiectului dvs. și cum vedeți evoluția acestuia după implementarea în sistemul de învățământ?

C.D.: Pe termen scurt, avem două obiective: să instruim câteva zeci de practicieni sau viitori practicieni ai dreptului pentru a preda educaţia juridică în învăţământul preuniversitar şi să mergem în licee pentru a susţine aceste lecţii. Pe termen lung, dorim să avem un astfel de obiect în curriculum şcolar.

În acelaşi timp, am demarat deja discuţiile cu Ministerul Educaţiei pentru modificarea curriculei şcolare. La nivel de secretar de stat am fost asigurat că un astfel de obiect va putea fi introdus începând cu anul 2018 la licee, iar până atunci va trebui să ne ocupăm instruirea cadrele didactice care să îl predea.

R.I.: Totodată dvs. susțineți și training-ul „Metode și tehnici de predare a educației juridice în școli și licee”.Ce sfaturi aveți pentru cei ce sunt interesați să prezinte acest program în școli și licee?

C.D.: De fiecare dată când mă întâlnesc cu elevii – şi am fost de la cei de clasa a V-a până la cei de a XII-a – mă încarc cu energie. Îmi place să le vorbesc despre reguli şi legi, despre libertate şi autoritate, îmi place să fiu provocat cu întrebări (cea mai…năstruşnică a fost: „De la ce vârstă nu mai trebuie să ascultăm de părinţi?”) şi să văd în aceşti tineri pe adulţii de mâine. Sunt mulţi practicieni ai dreptului care fac acelaşi lucru: judecători, procurori, avocaţi – iar unii au fost pregătiţi pentru asta chiar în cadrul proiectelor de care am vorbit.

Iar eu şi ceilalţi membri din asociaţia VeDemJust am avut ideea de a ne orienta şi spre studenţi: mi se pare că sunt o resursă neexploatată până acum, că ei pot reclădi respectul societăţii faţă de studentul la Drept şi că ei sunt mai disponibili decât practicienii. De aceea, am gândit un proiect prin care, împreună cu asociaţiile locale ale studenţilor, să îi instruim, să le dăm certificate de participare şi să îi încurajăm să meargă într-un an de zile în cel puţin un liceu sau şcoală din oraş şi două unităţi de învăţământ din mediul rural. Deja avem un mare succes cu Asociaţia Studenţilor la Drept din Iaşi ai căror membri au mers în judeţele Iaşi şi Vaslui, iar în curând vor merge în Botoşani. Am mai pregătit studenţi şi avocaţi la Craiova, Galaţi, Bucureşti (aici am pregătit inclusiv auditori de justiţie de la INM), Braşov, Oradea şi urmează până la vacanţă: Constanţa, Sibiu, Cluj-Napoca.

R.I.: Ne-ați putea spune mai multe despre profesia de judecător (ce implică, ce responsabilități aveți, cât de dificilă este această profesie)?

C.D.: După mine, este cea mai frumoasă profesie din lume. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş face acelaşi lucru. Este imens de lucru, sunt foarte multe cauze de soluţionat, oameni de întâlnit, legi de citit, programe de conceput sau de urmat. Eşti într-o continuă perfecţionare, supus unor provocări zilnice şi la presiuni uneori greu de suportat. Puterea pe care o ai ca judecător este foarte mare – imaginaţi-vă că un judecător nu poate fi controlat pe calitatea soluţiei date, tocmai pentru a i se proteja independenţa. Dar realizarea acesteia şi abţinerea de la abuzul de putere este o virtute care trebuie cultivată şi căreia numai oamenii ce au conştiinţă îi pot face faţă.

În rest, am fost întotdeauna liber: respectând deontologia, am avut tot felul de activităţi şi acţiuni pe care mulţi nu au curajul să le recunoască sau afişeze. Din dorinţa mea de a arăta că magistratul este cât se poate de „normal”, am socializat cu oamenii pe FB, am avut întâlniri şi conferinţe, am dat interviuri, am fost la karaoke, am sărit cu paraşuta şi am făcut scufundări. Viaţa privată şi cea publică se pot împleti extraordinar – e nevoie de curajul de a fi normal.

R.I.: Ce v-a atras la profesia de judecător?

C.D.: Acum 18 ani, când am intrat eu în profesie în urma unui concurs naţional extrem de dificil, nu erau aşa multe informaţii despre magistratură, cum sunt astăzi. Terminasem facultatea de Drept şi doream să ajung procuror pentru că îmi plăcea dreptul penal. Dar pentru că în acel an nu s-a organizat concurs pentru intrare la parchet, am susţinut concursul pentru instanţă. Alte profesii nici nu au intrat în calcul: nu aveam pilă ca să îmi găsesc maestru să dau la barou, nu avem bani să dau mită pentru a deveni notar, nu ştiam cu ce se ocupă un executor şi oricum pe atunci el era angajat al instanţei, nu ştiam cum se fac angajările ca jurist în instituţii sau firme – aşa erau vremurile pe atunci. A fost, dacă vreţi, o conjunctură fericită pentru mine: am fost un student foarte bun în Facultate pe care am terminat-o printre primii şi nu am avut vreo dificultate să iau acel concurs. Practic, patru ani am învăţat încontinuu şi la sfârşitul studenţiei Dreptul nu mai avea secrete faţă de mine.

R.I.: Vă mai amintiți cum a fost primul an de activitate în acest domeniu?

C.D.: Îmi amintesc, dar nu am prea multe lucruri pozitive de spus în afară de faptul că aveam puţin de lucru şi în două zile terminam treaba pentru o săptămână, aşa că aveam timp de scris la revista oraşului sau de intruit copiii în arte marţiale, sport pe care îl practicam din timpul liceului. Aveam o doamnă ca preşedinte de instanţă cu mari probleme de comportament, care vedea în noi, cei tineri, nişte uzurpatori: credea că vrea să îi luăm locul. Tot atunci m-am confruntat cu primele presiuni în dosare: venea deseori să ne chestioneze asupra soluţiei pe care urma să o luăm şi ne sugera ce să facem. Dar şi cu primele chestiuni de încălcare a deontologiei: intervenea în viaţa noastră privată, încerca să ne instige pe unul împotriva altuia sau se răstea la justiţiabili şi le denatura declaraţiile. Toate acestea m-au marcat într-un fel, le-am ţinut minte şi mi-am promis să nu devin un asemenea individ. Şi astfel, dacă vreţi, aveţi o posibilă explicaţie pentru acţiunile mele de mai târziu: am fost printre primii judecători din provincie care au denunţat presiunile în dosare din partea celorlalte puteri, am început să denunţ corupţia din sistemul public şi să susţin acţiunile serviciilor speciale şi procurilor specializaţi în aceste domeniu, am început să promovez tratarea cu atenţie a cauzelor cu minori, am fost numit formator în domeniul etică şi deontologie judiciară şi am pregătit zeci de magistraţi în această privinţă. Cu alte cuvinte, am devenit un judecător militant pentru democraţie, stat de drept şi integritate, fără a mă limita sau mulţumi la activitatea jurisdicţională obişnuită.

R.I.: Care a fost cea mai mare provocare de-a lungul carierei?

C.D.: Au fost două provocări, una ce ţine de carieră, alta ce ţine de activitatea mea de judecată.

În anul 2008 mă aflam la un atelier de lucru cu nişte jurnalişti şi am spus pentru prima dată în public că există corupţie în justiţie, convins fiind că discuţia e confidenţială. Unul dintre ei a preluat în presă afirmaţiile mele, ceea ce a stârnit nemulţumiri în rândul colegilor clujeni, cu toate că eu nu spusesem numele vreunei instanţe sau a unor magistraţi. Atunci un număr de 40 de grefieri de la Tribunal şi Curtea de Apel, cei mai mulţi la presiunea şefilor de atunci şi 30 de judecători de la Curtea de Apel, au semnat o plângere împotriva mea adresată CSM, căruia i s-a cerut să mă cerceteze pentru încălcarea unei obligaţii statuare potrivit căreia nu ai voie să îţi denigrezi colegii. Ei bine, am fost cercetat de trei inspectoare într-un mod incredibil: soluţia o aveau deja luată, CSM deja sărise cu un comunicat împotriva mea cum că aş fi încălcat deontologia deşi nici un membru nu avea pe atunci vreo pregătire în acest domeniu, apărarea mea era privită ca ceva formal, iar fondul problemei – corupţa judiciară – ascuns. Până la urmă am „scăpat” invocând o excepţie: am găsit nereguli formale în actul de sesizare al instanţei şi totul a fost anulat. Asta mi-a arătat în ce sistem funcţionam: unul care nu înţelegea necesitatea anticorupţiei, cu oameni conservatori şi lipsiţi de curaj. După un timp, unii dintre semnatari şi-au cerut scuze că s-au lăsar manipulaţi. Am acceptat, dar nu am înţeles niciodată de ce au făcut asta. Am pretenţia ca magistratul să fie vertical, care pentru lege şi dreptate să se bată, cu orice preţ.

Acelaşi lucru l-am regăsit şi în 2013, când de data aceasta nu mai eram judecător de sală, ci membru în CSM, organism care gestionează cariera magistraţilor. La un moment dat s-a declanşat o acţiune de revocare a unor membri CSM, printre care şi a subsemnatului, imputându-mi-se că, deşi sunt judecător, eu am votat un procuror la preşedinţia CSM. Or, cei care îmi reproşau acest lucru, deşi magistraţi, nu ştiau că în Constituţia ţării se prevedea că preşedintele CSM poate fi un judecător sau un procuror! A trebuit să contest acea decizie, însuşită din păcate de CSM din care eu însumi fac parte, şi Curtea Constituţională să îmi dea dreptate: nu poţi revoca un membru CSM pentru un vot dat potrivit legii, chiar dacă alegătorii lui nu sunt de acord. Ei, asta mi-a arătat că magistraţii înşişi pot greşi, că unii nu au cunoştinţe absolut necesare de funcţionare a puterilor statului, că principiul independenţei justiţiei este doar afirmat şi nu înţeles, că puterea atribuită îi face pe unii orbi şi în niciun caz smeriţi, cum văd eu magistratul ideal.

Cea de-a doua provocare a fost de natură profesională. În 2010 am soluţionat, ca judecător la Oradea, un dosar foarte greu: mai mulţi inculpaţi fuseseră trimişi în judecată pentru explozia în Zalău a unui bloc în urma unei scurgeri de gaze care a generat doi morţi, zece răniţi şi pierderea întregii averi agonisite de 19 familii. Acel dosar a ridicat probleme foarte grele de procedură penală, drept penal, drept civil, drept comercial, dreptul asigurărilor. Am citit mii de pagini conţinând probe în acel dosar şi sute de pagini de regulamente şi nomenclatoare tehnice despre care nici nu ştiam că există. Am stat de vorbă în sala cu experţi în evaluări de construcţii şi în producere de deflagraţii. Am audiat zeci de victime şi zeci de martori. Credeţi-mă, nu e uşor să asişti la rememorarea unui moment dificil din viaţa celor care dau declaraţii, moment care unora le produce coşmaruri şi acum. Şi nu e deloc simplu ca, de la o victimă în vârstă de 10 ani, rămasă cu un handicap de gradul unu, a cărei soră a murit în urma prăbuşirii plafonului peste patul ei, pe care tu  o întrebi „Tu ce pretenţii ai de la instanţă?” să auzi următorul răspuns: „Pe surioara mea nu o mai puteţi aduce înapoi dar….să faceţi dreptate!”. Cred că lucrurile astea, tragice, prin care treci ca judecător, te formează ca om. Până la urmă, la 23-24 de ani cât aveam eu când am intrat într-o profesie, nu puteam şti prea multe: dar divorţul meu m-a învăţat cât de formal se „împart” copiii în România şi cum judecătorii au prejudecăţi inacceptabile în această privinţă, de la prima mea şefă am învăţat cum să nu fiu în relaţia cu colegii, la primele tentaţii de a mă lăsa corupt am învăţat ce înseamnă şi cât de greu este, până la urmă, să spui „Nu!”, din dosarele pe care le-am judecat am învăţat ce mult contează pentru omul din faţa mea să înţeleagă ce se întâmplă în sala de judecată şi cât e de important pentru el ca soluţia să se dea nu doar în mod legal, ci şi cât mai repede.

R.I.: Ce le recomandați tinerelor care vor să se îndrepte spre cariera de magistrat?

C.D.: Studenţii la Drept trebuie să ştie că, după terminarea facultăţii, au posibilitatea să ocupe cel puţin 40 de profesii şi funcţii. Din păcate, facultăţile se ocupă mai puţin de cariera judiciară, tot aşa cum ignoră materii absolut necesare pentru viitorii profesionişti: logică juridică (de aceea avem probleme foarte mari cu judecătorii care nu ştiu să îşi argumenteze soluţiile, reducând totul la nararea paşilor procedurali urmaţi), psihologie judiciară (de aici netratarea mobilului infracţional, nici măcar în manualele de drept, ori imposibilitatea unora de a-şi da seama când sunt minţiţi de părţi sau să realizeze ce impact poate avea o audiere la ore nepotrivite ori pe un ton nepotrivit), sociologie juridică (de aceea mulţi nu văd legătura dintre drept şi societate, considerând dreptul un scop în sine când, de fapt, acesta este destinat garantării principiului legalităţii pentru a se asigura ordinea socială – deci siguranţa, şi progresul social – deci creşterea economică), ori deontologie judiciară (de aici convingerea unora că magistratura e un fel de funcţionăreală mai bine plătită, sau imposibilitatae unora de a înţelege concepte precum „stat de drept”, „libertate”, „serviciu public”).

Pregătirea pentru magistratură trebuie să înceapă din anul întâi. Primele noţiuni de filozofie juridică sau de drept constituţional sunt absolut necesare pentru exercitarea profesiei. Apoi, studentul nu trebuie să înveţe doar la materiile la care va da concurs: penal şi procedură penală, civil şi procedură civilă. Poţi fi un bun jurist, dar asta nu garantează că vei fi un bun magistrat. Eu pun mare accent pe calităţile nonjuridice în această profesie şi cred că tactul, politeţea, curajul, echitatea sunt la fel de importante ca cele juridice, însă ele nu se pot dobândi la cursurile de drept. Şi, nu în ultimul rând, e nevoie de o anumită cultură pe care o dobândeşti după sute de cărţi citite, după zeci de filme bune văzute, după mii de ore de urmărit ştirile sau documentarele la tv.

Deci, îi îndrum pe studenţi, dacă vor să se pregătească pentru magistratură, să se pregătească pentru viaţă. Vor avea de soluţionat nu dosare, ci cauze. Vor avea între ei nu nişte nume, ci oameni cu destine pe care, cu o semnătură, le vor influenţa. E o misiune extrem de grea.

Interceptari neconstitutionale. Efecte?

I. CCR a decis prin decizia nr. 51/2016 că serviciile secrete ale statului nu pot fi implicate în efectuarea interceptărilor în dosarele penale astfel că legea care a permis acest lucru este neconstituţională. În felul acesta SRI rămâne competent pentru interceptări în domeniul siguranţei naţionale, pe când pentru interceptările necesare în dosarele penale vor putea fi implicaţi numai procurorii şi poliţia judiciară. Această decizie încă nu e publicată în Monitorul Oficial, dată de la care va fi obligatorie.

II. Cu privire la efectele acestei decizii, sunt trei ipoteze care trebuie analizate:

1. pentru dosarele soluţionate definitiv care au avut la bază probe obţinute prin interceptări autorizate legal (maxim 48 ore de procuror şi maxim 30 zile de judecător) şi efectuate de serviciile secrete (deţinători ai infrastructurii necesare), acestea nu vor fi afectate. Prin urmare, aceste dosare nu pot fi redeschise pe motive legate de decizia CCR.

 .

2. cu privire la dosarele în care de acum încolo se vor solicita interceptări, serviciile secrete nu mai pot fi implicate în efectuarea acestora. Dar pentru ca acest lucru să se efectueze legal de acum încolo, trebuie să aşteptăm o soluţie legislativă şi înţeleg că mâine Guvernul va propune o OUG care probabil va intra în vigoare la data când decizia CCR va fi publicată în Monitorul Oficial.

 .

3. cu privire la dosarele aflate pe rol în care sunt efectuate deja interceptări de către serviciile secrete sunt deja două interpretări:

– avocaţii susţin că acele interceptări, fiind efectuate de serviciile secrete, lucru interzis de CCR , ar fi nelegale, ca urmare ar trebui înlăturate din materialul probatoriu de la dosar;

– procurorii susţin că acele interceptări, fiind efectuate de organul care până atunci era permis de codul de procedură penală, sunt legale, şi că  numai de acum încolo vor trebui făcute de alte organe.

 – judecătorii încă nu au avut ocazia să se pronunţe.

.

Ei bine, fără a comenta vreun caz concret aflat în soluţionare, ci analizând efectiv temeiurile legale pentru asemenea interpretări, eu cred că este un caz similar cu schimbarea prin lege a competenţei organului judiciar, astfel că efectele produse sunt cele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 255/2013. Efectiv, nu văd alte temeiuri legale aplicabile, dar sunt dispus să ascult şi alte opinii. Aşadar, eu cred că dacă ceea ce s-a făcut sub vechea lege (adică cea dinainte de intervenţia CCR) a fost legal, proba rămâne câştigată cauzei.

 .

Oricum, avem deja jurisprudenţă, căci au mai fost astfel de situaţii în trecut: de exemplu, când Ordonanţa de Urgenţă privind PNA a fost declarat neconstituţională, au rămas valabile actele de urmărire penală îndeplinite până la acea datăe. Sau când legea Big Brother a fost declarată neconstituţională, au rămas valabile localizările şi percheziţiile informatice făcute în baza ei.

.

III. Într-un articol publicat pe HotNews ni se atrage atenţia unui posibil efect dezastruos provocat de menţiunea CCR cu privire la aplicarea deciziei sale la cauzele aflate pe rol. Eu cred altceva.

.

Acest paragraf are următorul conţinut: „52. Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art.147 alin.(4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată„.  După mine, el se referă la anumite acte şi un anumit moment procesual: în cauzele aflate pe rol putem avea interceptări efectuate deja şi interceptări în curs de desfăşurare (LATER EDIT: evident, nu e vorba de cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată, ci de al organelor de urmărire penală, sintagma aleasă de CCR fiindu-mi la acest moment inexplicabilă).

.

Cu privire la interceptările autorizate de magistrat şi efectuate de serviciile secrete pe legea dinaintea deciziei 51, am lămurit mai sus că acestea rămân valabile.

.

Cu privire la inteceptările începute pe legea dinaintea codului dar neepuizate, avem o problemă. Deci, suntem în situaţia în care judecătorul a autorizat interceptarea pe 30 zile, SRI a început interceptarea, iar în cadrul celor 30 zile s-a ivit decizia CCR. În acest caz, întrucât decizia CCR produce efecte pentru viitor, ea trebuie aplicată din ziua publicării ei în Monitorul Oficial. Ca urmare, interceptarea făcută de SRI pe vechea lege până la data apariţiei deciziei CCR rămâne valabilă, dar în ziua publicării ei SRI trebuie să stopeze interceptarea. După aceasta, o nouă interceptare poate fi făcută numai potrivit noilor reglementări.

Primul manual de educatie juridica: `Educatie juridica pentru liceeni`

Am bucuria să vă prezint primul manual complet de educaţie juridică din România, intitulat „Educaţia juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie”, al cărui autor sunt.

El se adresează în special adolescenţilor, aşadar celor care lasă în urmă copilăria şi se pregătesc să devină adulţi. Apreciez că poate fi citită şi de cei care care se apropie de vârsta de 14 ani şi, între noi fie vorba, sunt convins că este util chiar şi pentru mulţi adulţi de azi :).

Manualul este scris într-un limbaj uzual, pe înţelesul tuturor. El redă dispoziţii legale incidente pentru copii în viaţa de zi cu zi, cuprinde exemple practice din cauze civile şi penale cu minori soluţionate de instanţele din România, atenţionează asupra unor date statistice îngrijorătoare. Manualul va ajuta minorii sub trei aspecte: (1) să îşi însuşească nişte cunoştinţe juridice primare necesare în activităţile lor cotidiene, fără a-i transforma în studenţi la drept; (2) să dobândească anumite deprinderi practice pentru a-şi valorifica drepturile şi respecta obligaţiile; (3) să adopte o atitudine civică în legătură cu respectarea legilor şi autorităţilor, implicarea lor în viaţa comunităţii, apărarea altor membri ai societăţii.

Dincolo de aspectele juridice, în cele 80 de pagini structurate în 15 capitole, manualul face apel la cunoştinte care ţin de educaţia civică, cea sexuală, cea religioasă, cea pentru sănătate şi chiar cuprinde elemente necesare pentru orientarea în carieră. Citindu-l, copiii vor afla: care sunt puterile publice ale statului şi ce funcţionalităţi au, care sunt drepturile lor şi care sunt organismele care le apără, cum se identifică ei ca persoane, care sunt relaţiile lor cu părinţii, ce drepturi aîn calitate de consumatori sau ca angajaţi în câmpul muncii, care sunt aspectele vieţii sexuale ce îi pot proteja de consecinţe fizice sau juridice nedorite, care sunt principalele dispoziţii din Regulamentul şcolar, în ce condiţii pot călători în siguranţă, ce proprietăţi pot avea şi cum le pot gestiona, cum pot utiliza mijloacele de comunicare moderne fără teama de a încălca legea sau a fi abuzaţi, cum se pot implica în viaţa acţiuni civice, care sunt organele legii şi cum se desfăşoară un proces judiciar.

Manualul a fost realizat în cadrul proiectului „Educaţie pentru Justiţie şi Democraţie – un program de formare cetăţenească în şcoli” implementat de CRPE şi LiderJust, proiect pe care l-am conceput împreună cu Cristian Ghinea şi Bianca Toma. Beneficiază de editare şi o grafică deosebită realizată de argomedia.ro din Iaşi – mulţumesc lui Vlad Tăuşance şi Ioan Dan Niculescu pentru implicare dezinteresată. Manualul  va fi tipărit în 1.000 de exemplare şi distribuit elevilor din Bucureşti. Dar el este disponibil şi online, putând fi descărcat gratuit de AICI.

Cei interesaţi de discuţii pe teme de educaţie juridică sunt aşteptaţi în grupul de pe Facebook  EDUCAŢIE JURIDICĂ.

Să fie cu folos!

Vrei să fumezi?! Bine, dar să nu-i afecteze pe nefumători!

Legislaţie naţională

În 2002 se interzice dreptul de a fuma în spaţiile publice închise (adică în toate spaţiile din instituţiile publice centrale şi locale, instituţii sau unităţi economice, de alimentaţie publică, de turism, comerciale, de învăţământ, medico-sanitare, culturale, de educaţie, sportive, toate mijloacele de transport în comun, autogări, gări şi aeroporturi, de stat şi private, spaţiile închise de la locul de muncă sau alte spaţii prevăzute de lege, cu excepţia spaţiilor delimitate şi special amenajate pentru fumat din incinta acestora; în aceste spaţii, fumatul este permis numai în camere special amenajate pentru fumat), cu excepţia barurilor, restaurantelor şi discotecilor dacă sunt ventilate corespunzător. În 2003 se interzice complet fumatul în unităţile sanitare, de stat şi private.

Legislaţie internaţională

În art. 8 din Convenţia-cadru WHO pentru controlul tutunului  din 2003, ratificată în anul 2005 de România se prevede că: „Fiecare parte va adopta şi va implementa în zonele de jurisdicţie naţională existente, stabilite de legea naţională, şi va promova activ la nivelul său de autoritate adoptarea şi implementarea unor măsuri eficiente legislative, executive, administrative şi/sau de altă natură, asigurând protecţia împotriva expunerii la fumul de tutun la locurile de muncă interioare, în mijloacele de transport public, locurile publice interioare şi, după caz, în alte locuri publice”.

Prin Directiva 89/622/EEC s-a prevăzut în art 4 ca pe toate pachetele de ţigări să fie scris avertismentul “Tutunul dăunează grav sănătaţii”. Ea a fost abrogată de Directiva 2001/37/CE care în art. 2 prevede ca pe fiecare pachet să scrie „Fumatul ucide/fumatul poate ucide” sau „Fumatul dăunează grav sănătății tale și a celor din jurul tău”.

Noua lege

Printr-o lege adoptată în decembrie 2015 şi care va intra în vigoare în 45 zile de la data publicării în anul 2016, se prevede în mod expres că se interzice fumatul în toate spațiile publice închise (redefinit ca orice spațiu accesibil publicului sau destinat utilizării colective, indiferent de forma de proprietate ori de dreptul de acces, care are un acoperiş, plafon sau tavan şi care este delimitat de cel puţin doi pereţi, indiferent de natura acestora sau de caracterul temporar sau permanent), spațiile închise de la locul de muncă (orice spațiu care are un acoperiş, plafon sau tavan şi care este delimitat de cel puţin doi pereţi, indiferent de natura acestora sau de caracterul temporar sau permanent, aflat într-un loc de muncă, astfel cum este definit în Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006), mijloacele de transport în comun (orice vehicul utilizat pentru transportul contra cost al persoanelor; inclusiv ţigară electronică), locurile de joacă pentru copii (orice spaţiu închis sau în aer liber, destinat utilizării de către copii). De la prezentele prevederi fac excepție celulele pentru deținuți din penitenciarele de maximă siguranță. Se interzice complet fumatul în unităţile sanitare, de învăţământ, precum şi cele destinate protecţiei şi asistenţei copilului, de stat și private.

Aşadar, noua lege nu interzice fumatul în propria casă, pe stradă sau în pădure. Rămâne interzis dreptul de a fuma în instituţii publice, de învăţământ, sanitare. În instituţiile publice nu se mai permite fumatul nici măcar în locuri special amenajate. În plus, se interzice acum fumatul în baruri, discoteci, restaurante, taxi, locuri de joacă pentru copii. Se interzice comercializarea produselor din tutun în unitățile sanitare şi cele de învățământ, de stat și private, inclusiv în cele de învăţământ superioar (ceea ce până acum era exceptat).

Dreptul la sănătate şi fumatul

O să îm spui că tu e treaba ta ce faci cu trupul tău, întrucât ai un drept la fumat. O să îţi răspund că nu există vreo reglementare în acest sens: nici Constituţia, nici legea nu consacră acest drept.

O să îmi spui că ce nu e interzis, e permis şi până acum ai avut un astdfel de drept, la fumat. O să îţi răspund că tocmai s-a interzis fumatul tău, deci acest argument nu mai merită un contraargument.

O să îmi spui că nu e în regulă ca statul să îţi limiteze libertatea. O să îţi răspund simplu: ai libertatea să  fumezi cât vrei în casa ta şi, din păcate, pe stradă.

O să îmi spui că viaţa ta privată te priveşte şi că statul nu poate să intervină. Îţi voi răspunde că acest lucru este valabil cât timp tu nu intri în contact cu alţi oameni. Căci în acel moment tu nu îţi poţi exercita drepturi ce ţin de viaţa privată (inclusiv dreptul natural de a face ceea ce vrei cu trupul tău) astfel încât să afecteze drepturile mele (în speţă, dreptul meu la sănătate). Or, tocmai ţi-am demonstrat mai sus că fumatul pasiv mă afectează negativ, iar eu nu admit ca tu să îmi produci un rău.

O să îmi spui că nu s-a demonstrat că fumatul pasiv ucide. Îţi voi răspunde că dovezile ştiinţifice sunt incontestabile şi că ele au fost luate în considerare, fiind menţionate în expunerea de motive a Legii 349/2002, reiterate în art. 8 pct. 1 din Convenţia-cadru („Părţile admit că dovezile ştiinţifice au stabilit clar faptul că expunerea la fumul de tutun provoacă moartea, diverse boli şi invaliditatea fumatul activ şi fumatul pasiv generează boli şi decese”) şi la para. 25 din Directiva 2001/37/CE („S-a dovedit că produsele din tutun conțin și emit numeroase substanțe nocive, precum și agenți cancerigeni cunoscuți ca fiind periculoși pentru sănătatea umană prin aprindere. S-a dovedit, de asemenea, în ultimii ani că fumatul pasiv este periculos mai ales pentru copiii nenăscuți și pentru sugari și că poate provoca sau agrava problemele respiratorii la persoanele care inhalează fumul”).

O să îmi spui că legea discriminează între cetăţeni, atât timp cât legea din 2015 permite fumatul în penitenciare. O să îţi răspund că în data de 27 ian. 2016 Curtea Constituţională tocmai a respins o excepţie de neconstituţionalitate exact pe acest motiv.

O să îmi spui că legea e nedreaptă. O să îţi răspund cu un argument preluând argumente din gândirea iluminiştilor: pentru că România e democraţie reprezentativă, deciziile se iau de către popor pentru popor, prin Parlament; or, legea în cauză a fost adoptată de Parlament, deci ea nu este a Parlamentului, ci a poporului, şi că orice lege adoptată de popor este…dreaptă, căci însuşi poporul nu poate lua decizii contra lui însuşi. Tocmai de aceea, în limbajul uzual, există sinonimie între „lege” şi „drept”. Cu alte cuvinte, unde e lege nu e tocmeală; legea se respectă chiar dacă nu ne convine.

O să îmi spui că trebuia întrebat poporul cu privire la noua lege. Îşi voi răspunde că trei sferturi din români apreciază legea antifumat.

O să îmi spui că sunt foarte mulţi fumători. O să îţi răspund că in România un sfert din populaţie se declară fumătoare – între noi fie vorba, este cam mult, căci în lume doar unul din şapte oameni fumează.

O să îmi spui că minoritatea trebuie protejată împotriva majorităţii. Eu o să îţi răspund la fel de dur: când minoritatea face rău fizic majorităţii, cu atât mai mult trebuie protejată aceasta din urmă.

O să spui că există ţări în care se permite ca în anumite localuri să intre numai fumătorii. O să îţi spun că eu personal nu am nimic împotrivă să fie aşa şi în România, dar deocandată noua lege spune altceva.

O să îmi spui că e un paradox că nu ai voie să fumezi într-o instituţie sau un bar unde sunt şi eu prezent, însă ţi se permite să fumezi pe stradă, având în vedere că trec şi eu pe lângă tine. O să îţi răspund că şi aici sunt de acord cu tine: de abia aştept ziua când legea va interzice fumatul pe stradă. La fel, mi se pare total inechitabil ca tu să nu poţi fuma într-un loc cu nisip dintre blocuri unde se joacă copilul meu, dar să ai voie să fumezi pe plajă unde eu merg cu puştiul. Aşa că în viitor va trebui fie să se declare plaja ca loc de joacă pentru copii (prin lege sau, cine ştie, poate se găseşte vreun judecător curajos care să decidă asta), fie să se interzică expres fumatul pe plajă.

O să îmi spui că te laşi de fumat şi te apuci de narghilea. O să îţi răspund că o oră de fumat narghilea echivalează cu fumatul a 200 de ţigări; şi că sper că nu o să începi să îmi spui că pipa sau trabucul nu sunt nocive.

O să mai faci o încercare şi îmi vei spune că ţi se afectează dreptul tău la proprietate. Eu o să rămân uimit la un astfel de argument, dar o să fac o analogie pe înţelesul tău ca să înţelegi că nu există drepturi absolute. Să presupunem că tu îţi cumperi un cuţit de bucătărie; sper că eşti de acord cu mine că nu poţi să omori pe nimeni cu el doar pentru că e proprietatea ta, având, chipurile, dreptul să faci ce vrei cu el.

Concluzie

Sunt nefumător – asta mă priveşte. Tu eşti fumător – asta te priveşte pe tine, dar şi pe mine, căci ceea ce faci tu mă poate afecta. Şi cum oricărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă, reţine că eu am dreptul la sănătate şi tu ai obligaţia corelativă de a mi-o proteja. Prin urmare, legea îţi permite în continuare să fumezi, dar fără să îmi afectezi sănătatea.

 

Demitizare justitiei. Ep. 8: `Arestarile sunt abuzive`

Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Pentru că în ultima vreme tot se propagă ideea unor excese sau abuzuri cu privire la arestare, am alcătuit câteva explicaţii  despre arestarea preventivă pentru ca publicul să le ia în calcul când receptează informaţii vehiculate în spaţiul public:

1. Oamenii legii acţionează potrivit unei proceduri expres prevăzute de lege şi care consacră garanţii menite să ocrotească drepturile omului şi să preîntâmpine comiterea de erori. Astfel, procedura implică următorii paşi:

• în cursul urmăririi penale procurorul decide inculparea unei persoane când are probe că persoana a comis o infracţiune, după care propune arestarea preventivă sau la domiciliu, dacă crede că se impune şi numai dacă sunt întrunite motivele legale despre care am vorbit AICI;
• judecătorul de drepturi şi libertăţi este cel care soluţionează propunerea putând să accepte propunerea, să o respingă sau să ia o măsură preventivă mai uşoară (control judiciar, control judiciar pe cauţiune, arest la domiciliu);
• cel nemulţumit de soluţia astfel dată o poate contesta şi judecătorul de la instanţa superioară o va putea menţine sau modifica;
• arestarea preventivă se dispune pentru 30 zile. La împlinirea termenului, numai dacă este necesar, procurorul cere prelungirea şi paşii de mai sus – soluţionare de judecător şi apoi contestaţie – se repetă; cu prelungiri succesive, măsura arestării preventive nu poate depăşi 180 zile în cursul urmăririi penale;
• dacă cel arestat este trimis în judecată, judecătorul de cameră preliminară verifică în mod obligatoriu necesitatea menţinerii măsurii, iar pe parcursul judecăţii completul verifică periodic acest lucru la un interval de maxim 60 zile. Măsura arestării preventive nu poate depăşi un termen rezonabil, dar cel mult o jumătate din maximul pedepsei legale pentru acea infracţiune;
• pe parcursul stării de arest, dacă durata măsurii expiră sau dacă motivele care au stat la baza luării sale dispar, organul judiciar e obligat să revoce măsura;
• pe parcursul stării de arest inculpatul are dreptul să ceară revocarea sau înlocuirea măsurii şi atunci paşii de mai sus – soluţionare şi contestaţie – se repetă.

Aşadar, cu privire la măsura preventivă a unui inculpat, decid trei, dar uneori chiar nouă sau mai mulţi magistraţi, ceea ce este menit să diminueze până la excludere posibilitatea vreunei erori. Mai mult, în toate aceste proceduri inculpatul trebuie să fie prezent şi el este asistat de avocat în mod obligatoriu – ales de el, iar dacă nu are primeşte unul din oficiu. În fine, ca o ultimă garanţie de corectitudine, toate hotărârile cu privire la arestare trebuie motivate, căci judecătorii nu pot decide cum vor ei, aşa cum am arătat AICI.

2. În România arestarea preventivă nu este obligatorie (ca în SUA, de pildă) şi nu constituie o regulă, aşa cum ne arată statistica indicată AICI. Astfel, dintre persoanele trimise în judecată mai puțin de o șesime sunt în stare de arest;

3. Există diferenţe între motivele de arestare şi cele care stau la baza unei soluţii definitive, aşa cum am arătat AICI. Astfel încât este posibil şi legal ca o persoană arestată în cursul procesului să fie în final achitată, după cum e posibil ca o persoană cercetată în stare de libertate să fie în final condamnată cu executare în penitenciar – asta nu înseamnă automat că s-a comis vreo greşeală/abuz de către organul judiciar. Tot aşa cum sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajung în penitenciar – dar asta nu înseamnă automat că s-a comis vreo greşeală/abuz la trimiterea lor în judecată.

4. Dacă s-a constat în justiţie că o persoană a stat în arest în mod nelegal ea va fi despăgubită de Stat în urma unui proces civil, potrivit procedurii descrisă în art. 538-542 C.proc.pen. Aceasta nu înseamnă automat că există o culpă a judecătorilor care au dispus/menţinut/prelungit măsura. Dacă se dovedeşte o atare culpă însă (de ex, că s-a luat măsura pentru alte infracţiuni decât cele la care permite legea arestarea, ori s-a dispus arestarea peste termenul legal, ori s-a dispus arestarea într-un alt cadru decât cel procesual), statul va recupera prejudiciul de la persoana vinovată de producerea erorii – magistrat sau orice altă persoană vinovată (martori, experţi, grefieri etc).

Aşadar, acest al optulea mit despre justiţie este demontat: arestările nu se fac în mod arbitrar, ci potrivit legii. Dacă legea este prea permisivă sau prea restrictivă, nu ţine de magistrat. Dacă sunt încălcări ale legii în procedura de arestare, există proceduri prin care acestea vor fi îndreptate şi, eventual, cei nedreptăţiţi să fie despăgubiţi.

.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”

ep.4: „Magistrații decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistrații decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamnă că e vinovat”

ep.6: „Arestarea este regula în procesul penal românesc”

ep.7: ”Judecătorii arestează tot atât de mult ca pe vremea când arestau procurorii”

Am un singur crez: DREPTATE IN ROMANIA

                                   VIDEO: AICI

Acum 14 ani, in 1998, cand am terminat Facultatea de Drept vedeam o schimbare in Romania si am sperat ca aceasta schimbare va ajunge si in justitie. Am crezut atunci, cred si acum, ca justitia romaneasca trebuie si poate sa devina competenta, puternica si independenta. 

Am incercat, cat m-au tinut puterile, sa lupt pentru dreptate in Romania. Nu o fac pentru bani sau pentru pozitii, nu o fac pentru ca as avea vreo legatura nepermisa cu cineva din sistem sau din afara sa. O fac pentru ca sunt devotat in apararea, recladirea si intarirea justitiei care trebuie sa functioneze in mod credibil pentru cetatean.

Am realizat ca nu este asa de simplu. Am lucrat ca expert in proiecte pentru fundatii germane – cum sunt Konrad Adenauer si Erbert– si am invatat zi de zi ce inseamna rigoarea nemteasca si ce ar putea sa insemne rigoarea in instantele noastre, daca ne punem la punct cu ceea ce trebuie. Am fost pregatit in Statele Unite ale Americii unde am invatat ce inseamna democratia adevarata, respectul fata de lege si autoritatea judecatorilor. Am lucrat pe branci, nopti intregi, pentru a scrie articole şi ghiduri pentru judecatori si aspirantii la aceasta profesie, pentru a imbunatati sistemul si pentru a-l scoate din era postcomunista. Am scris, punandu-mi in cap multi colegi, inclusiv o carte despre coruptia si mecanismele anticoruptie din justitie, dorindu-mi integritatea acestuia. Am depus si depun eforturi mari pentru implementarea unor solutii de educatie juridica a cetateanului.

Am fost judecator la Judecatoria Vatra-Dornei, Cluj-Napoca si Tribunalul Cluj, unde am incercat sa impart dreptatea la firul ierbii, ocupandu-ma de dosare penale, dosare de litigii de munca, dosare de drept administrativ si fiscal. Am fost surd la presiuni si am cumpanit cu atentie soarta fiecarui dosar, la fel ca multi colegi de ai mei. Am buchisit legi, am incercat sa inteleg tot ce trebuia pana la ultimul amanunt. Am hotarat inchiderea multor infractori, am decis achitarea celor nevinovati, am dispus restituirea taxei pe poluare incasata pe nedrept de statul roman, am reintegrat in functie persoane concediate nelegal, am dispus recalcularea pensiilor acolo unde pensionarii au fost prejudiciati de functionari abuzivi. Mai apoi, cand am devenit vicepresedinte la Judecatoria Oradea am incercat sa impun corectitudinea la nivelul intregii institutii si sa conving judecatorii ca ei muncesc pentru apararea drepturilor cetateanului onest, care trebuie tratat cu respect, fara discriminare si care trebuie sa inteleaga ce i se intampla cand intra intr-un tribunal.

Pot privi direct in ochi pe oricine si pot pune capul linistit pe perna – mi-am facut treaba, la locul meu, cat de bine am putut.

Astazi, insa, sunt intr-o pozitie in care realizez ca lupta este mai mare. Stiu ca sunt romani nemultumiti de procese care dureaza cu anii. Stiu ca mai sunt uneori sentinte discutabile. Insa trebuie sa recunoastem ca in ultimii ani situatia s-a imbunatatit considerabil, iar hotărarile au inceput sa fie date in mod corect, de la vladica pana la opinca.

Ce este mai important, cariera magistratilor nu mai depinde de politicieni, ci de CSM: magistratii sunt acum judecati pt incalcarea legii tot de judecatori, iar acest sistem este singurul care poate conduce la un echilibru. Fara dreptate impartita corect, nu avem nicio sansa de a ne indrepta.

Coruptia si hotia sunt o taxa asupra celor vulnerabili, a celor mici, a celor care nu pot sa se apere. Iar apararea dreptului lor depinde de sistemul de justitie si de judecatori. Chiar daca sunt uneori lenti, majoritatea judecatorilor din Romania au inceput sa imparta dreptatea – iar reactiile pozitive, precum vedeti, vin de peste tot: din tara dar si din strainatate. In justitie nu este si refuz sa cred ca este o batalie politica, intre o tabara si cealalta. Trebuie sa ducem cu totii o singura batalie: pentru legalitate, pentru justitie, pentru dreptate.

Astazi, lupta anti-coruptie se duce la nivel de varf, se duce la nivelul partidelor, oamenilor politici, la nivelul unor puternici oameni de afaceri care fura din banii mei, din banii dumneavoastra, din banii altora. Acestia trebuie trasi la raspundere, daca vrem ca dreptatea sa aiba o sansa in Romania.

Cetateanul de pe strada, onest nu va avea nicio garantie ca procesele sunt desfasurate corect daca cariera magistratilor va depinde o clipa, in viitor, de factorul politic. Acesta este crezul meu si pentru acest lucru ma voi bate pana la ultima picatura de energie, pana inchid ochii, indiferent de functia vremelnica pe care o voi avea in sistemul de justitie.

Indemn toti factorii responsabili la o atenta cumpanire a situatiei si la o dreapta judecata, in folosul public.

Va multumesc.

Publicare fotografii fara drept: jurisprudenta canadiana

Cred ca e util sa stim jurisprudenta tarilor ale caror legislatii au fost sursa de inspiratie pentru Noul Cod Civil. Codul civil din Quebec a fost una dintre aceste surse. Iata mai jos o speta interesanta pentru aplicarea art. 70-77 NCC.

O revistă artistică publică o fotografie a unei persoane aflate pe scara exterioară a unei clădiri, fotografie care nu are un conţinut defăimător, dar a fost făcută şi distribuită fără acceptul persoanei fotografiate. Instanta a reţinut o atingere adusă vieţii private, astfel că fotograful în solidar cu editorul au fost obligaţi la plata de daune morale. Pe larg, a se vedea hotărârea din 15 august 1996 a Curţii de Apel a Provinciei Quebec, dosar 500-09-000567-917 (traducere in lb.ro AICI). 

Motivarea face o trimitere atât la literatura de specialitate din Franţa şi Quebec, cât şi la jurisprundenţa şi evoluţia acesteia din cele două legislaţii. Am reţinut următoarele:

– dreptul la viaţa privată include dreptul la imagine, dreptul la intimitate, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, dreptul la confidenţialitatea comunicaţiilor şi a corespondenţei, dreptul la utilizarea numelui propriu, etc.

– dreptul la viaţă privată include dreptul la anonimat, la intimitate, la linişte. Această linişte, îmbracă multiple aspecte concret diferite: de a rămâne necunoscut; de a nu fi spionat, urmărit, solicitat, interogat, descris; de a nu auzi pronunţat numele său în public; de a nu-şi vedea divulgată biografia sau genealogia, situaţia averii sau a datoriilor proprii; de a nu fi obligat să dea seamă pentru actele din viaţa sa cotidiană, etc.

– dezvăluirea de către un post TV a adresei de domiciliu şi a numărului de telefon al unei persoanei atinge viaţa privată.

– prezenţa într-un loc public nu ar implica un consimţământ implicit pentru înregistrarea de imagini şi utilizarea acestora. Acesta ar putea însă să fie dedus din circumstanţe sau să cedeze în faţa necesităţii recunoaşterii unui drept public la informare. Fotografierea unei persoane prezente într-un loc public unde participa la o activitate sportivă nu ating viaţa privată.

– simpla prezenţă într-un loc public nu aboleşte dreptul unei persoane la anonimat, cu condiţia ca aceasta să nu fie angajată în viaţa publică, prin activităţile sale artistice, culturale, profesionale, politice, etc.

– se aduce atingere vieţii private în cazul în care o persoană îşi dă consimţământul să fie fotografiată pentru un anumit scop, dar ulterior fotografia este utilizată (şi) în alte scopuri

–  conceptul de viaţă privată ar proteja viaţa personală şi familială. Protecţia onoarei sau a reputaţiei ar apăra persoanele contra susţinerilor calomniatoare legate de toate activităţile lor private şi publice. Astfel se poate aduce atingere viaţii private a unui individ, fără însă a-i compromite şi onoarea

–  în intimitatea vieţii private, persoana reprezentată se poate opune atât realizării cât şi difuzării fotografiei. Această sferă zisă privată se extinde dincolo de cadrul vieţii strict private sau familiale. Chiar şi prezenţa în stradă, într-o piaţă sau un loc public, nu autorizează realizarea oricărei fotografii şi nici, mai ales, utilizarea ei fără consimţământul subiectului reprezentat. Fotografia unei persoane particulare, care se află prezentă ca element al ansamblului unei scene în faţa unui monument, într-o manifestaţie, cu ocazia unui incident pe un drum public, poate fi publicată în mod legitim. Individul nu constituie atunci obiectul realizării fotografiei. El apare acolo oarecum ca accesoriu, ca parte a acestei scene.

 – interesul general pentru informaţie justifică şi publicarea de fotografii ale unor persoane angajate în viaţa publică, cum sunt oamenii politici, artiştii, unele categorii de oameni de afaceri, etc., sub rezerva dreptului lor la o protecţie contra denaturării sau alterării imaginii lor sau contra unor publicaţii care ar aduce atingere unor interese patrimoniale, edificate pe o imagine sau pe un nume.

– simpla luare a unei imagini într-un loc privat, chiar fără difuzare sau publicare ulterioară, rămâne considerată ca o adevărată atingere adusă anonimatului şi intimităţii vieţii private.

– Fiecare individ are dreptul la protecţia vieţii sale private, şi imaginea sa făcând parte din aceasta, nu este deci necesar să existe o pierdere a reputaţiei sau o atingerea a onoarei pentru a se susţine recunoaşterea şi sancţionarea acestui drept.

– Culpa, aşa cum o admit aproape unanim doctrina şi jurisprudenţa din Franţa şi din Québec, constă fie în captarea imaginii în sine, fie în difuzarea acesteia, când aceste acte nu sunt autorizate de persoana însăşi sau justificate de una dintre excepţiile clasice mai ales de prezenţa în anumite cazuri într-un loc public; rolul de personaj public; satisfacerea dreptului la informare sau la istorie; prioritatea ordinii publice.

– O fotografie, lipsită de caracter scandalos sau imoral, care reprezintă doi tineri mergând unul lângă altul pe un drum public într-o atitudine de persoane corecte şi care nu revelează nici o intimitate anume, ilustrând într-o revistă serioasă un subiect de interes general şi însoţită de o legendă care nu are nimic jignitor, nu constituie mai puţin o atingere a respectului vieţii private a persoanelor interesate care au dreptul de a pretinde respectarea anonimatului lor, acest drept trebuind să prevaleze asupra exigenţei informării publicului.

– Simpla luare a fotografiei într-o stradă nu ar constitui o atingere a intimităţii vieţii private a intimatei, care nu ar mai putea atunci susţine încălcarea acestei zone de intimitate, fiindcă ea ieşise din ea. Rămâne atingerea adusă anonimatului. Actul fotografului nu ar avea nici un efect în absenţa unei difuzări sau a unei publicări. În aceste circumstanţe, pentru a se realiza, încălcarea legii presupune o formă de difuzare. Dacă aceasta are loc, atingerea survine şi comportă încălcarea drepturilor garantate de lege, dacă nu este justificată de un alt interes legitim, cum este dreptul la informare.

9 si 10 dec – Anticoruptie si Drepturile omului

Două sărbători internaţionale aproape că au rămas fără ecou în România. Acoperiţi de evenimentele politice vizând viitorul U.E. şi al euro (cărora unii analişti nu-i dădeau mai mult de 10 zile de supravieţuire acum două săptămâni – de unde se vede treaba că nu numai la noi sunt guru-analişti înşelători), am neglijat semnificaţia zilelor de 9 şi 10 dec. 

Pe 9 decembrie se sărbătoreşte Ziua Internaţională Împotriva Corupţiei. A fost instituită de ONU, începând cu 2003, pentru a marca semnarea Convenţiei ONU împotriva Corupţiei (Convenţia de la Merinda), pe care a semnat-o şi apoi ratificat-o şi România. A fost semnalul dat la nivel mondial cum că a devenit corupţia un fenomen global şi extrem de îngrijorător. Convenţia stabileşte necesitatea intensificării prevenţiei în materie de corupţie, a independenţei organelor care luptă împotriva corupţiei, recomandă redactarea şi implementarea codurilor de conduită pentru agenţii publici, obligă la asigurarea accesului populaţiei la informaţiile publice, implicarea publicului în lupta anticorupţie, prevede incriminarea infracţiunilor de corupţie atât pentru mediul public (inclusiv sectorul judiciar) cât şi pentru cel privat inclusiv în ce priveşte răspunderea persoanelor juridice. Convenţia atrage atenţia că trebuie limitate imunităţile care împiedică înfăptuirea justiţiei, că cei condamnaţi trebuie decăzuţi din anumite drepturi, că bunurile folosite sau produse de infracţiuni trebuie confiscate, că martorii trebuie protejaţi, că avertizorii de integritate nu trebuie sancţionaţi, că secretul bancar nu poate limita investigaţiile penale, şi încurajează folosirea tehnicilor speciale de investigaţie (livrări supravegheate, supraveghere electronică, infiltrare). 

Campania anticorupţie este coordonată de UNODC, iar anul acesta poartă numele ACT. Ea priveşte inclusiv justiţia. La rândul meu, sunt convins că numai o justiţie curată poate să îşi îndeplinească dificila sarcină de a contribui la micşorarea (nu îndrăznesc să vizez la eradicarea) corupţiei din România. De aceea, profit de subliniez încă o dată pasul mare pe care justiţia noastră l-a făcut acum două săptămâni, când a fost aprobată Strategia de întărire a integrităţii din justiţie şi Planul de acţiuni aferent. E un semnal că justiţia însăşi îşi asumă vulnerabilităţile şi e gata să lupte din interior împotriva colegilor incorecţi, neoneşti. 

Pe 10 decembrie se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Drepturilor Omului. Ea aminteşte de anul 1048 când la Paris ONU a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, tradusă în 382 de limbi şi dialecte. Este unul dintre cele mai importante documente elaborate de ONU şi este cel mai puternic instrument din lume în domeniul enunţării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiind primul document internaţional care le reglementează amănunţit. Din motive care îmi scapă, noi suntem mai familiarizaţi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi sistemul de protecţie instituit prin Curtea de la Strasbourg, decât cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu cele două Pacte ale Drepturilor Omului din 1966 care fac aplicabilă Declaraţia (Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, şi Pactul cu privire la  drepturile civile şi politice), precum şi cu protecţia în sistem ONU a drepturilor consfinţite de acestea (Consiliul Drepturilor Omului instituit în 2006 care a luat locul fostei Comisii pentru Drepturile Omului, care are sediul la Geneva, Elveţia şi e responsabil atât de promovarea drepturilor omului cât şi de constatarea încălcărilor cu privire la acestea; Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului – care e oficialul ONU în acest domeniu şi monitorizează activităţile şi instituţiile pentru drepturile omului, cu sediu tot la Geneva).

Art. 10 din Declaraţie are legătură directă cu justiţia:

Orice persoana are dreptul în deplina egalitate de a fi audiata în mod echitabil si public de catre un tribunal independent si impartial care va hotarî fie asupra drepturilor si obligatiilor sale, fie asupra temeiniciei oricarei acuzari în materie penala îndreptata împotriva sa.

 Iar art. 14 din Pactul cu privire la  drepturile civile şi politice reia: 

Toti oamenii sunt egali în fata tribunalelor si a curtilor de justitie. Orice persoana are dreptul ca litigiul în care se afla sa fie examinat în mod echitabil si public de catre un tribunal competent, independent si impartial, stabilit prin lege, care sa decida fie asupra temeiniciei oricarei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestatiilor privind drepturile si obligatiile sale cu caracter civil. 

Închei spunând următoarele: independenţa justiţiei nu este un privilegiu al judecătorului, ci un drept al justiţiabilului. Judecătorul însuşi, pe lângă soluţionarea cauzelor cu care este sesizat, mai are îndatorirea de a apărarea drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi de a promova statul de drept.

Opinie despre prezumtia liceitatii dobandirii averii

România este un stat de drept. O caracteristică a acestuia este garantarea şi ocrotirea dreptului la proprietate. Toţi cei care deţin bunuri sunt prezumaţi ca le-au dobândit în mod licit. Acest lucru este prevăzut expres în Constituţie şi este un câştig al Revoluţiei din decembrie 1989.

În perioada comunistă, exista o reglementare cunoscută drept “legea ilicitului” – Legea 18/1968. Art. 2 prevedea: Valoarea bunurilor a cărei provenienţă nu se justifică este supusă unui impozit de 80%. Prin justificarea provenienţei bunurilor se înţelege obligaţia persoanei de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor. Prin decizia nr. 64/1996 Curtea Constituţională a stabilit că aceste dispoziţii sunt contrare prevederilor articolului 44 alin. 8 din Constituţie care instituie prezumţia caracterului licit al dobândirii bunurilor, considerându-se astfel că odată cu apariţia noii Constituţii în 1991, articolul criticat din Legea 18 fusese abrogat implicit.

Aşadar, în România, încă din 1991 toţi cei care au avere se consideră ca au dobândit-o licit. Nu neg faptul că unele persoane au comis acte ilicite din care au făcut avere, dar cel care invocă caracterul ilicit – de exemplu organele fiscale sau organele de urmărire penale – trebuie să dovedească acest lucru. Este un principiu fundamental de drept în ţara noastră, dedus atât din art.1169 Cod Civil (vechi de peste 150 ani) potrivit căruia “Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească” şi din art. 66 Codul de procedură penală potrivit căruia „Învinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovăţia sa”.

Aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi confiscate bunurile obţinute fraudulos. Dar pentru aceasta devin incidente dispoziţii deja existente în Constituţia noastră, şi anume articolul 44 alin.9 din Constituţia de azi: „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”. Pornind de la această bază, nimic nu împiedică legiuitorul ca în actele normative să arate în mod clar ce bunuri pot fi confiscate, cine le poate confisca, în ce condiţii. Acelaşi legiuitor va trebui să implementeze Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului UE care prevede norme deosebit de interesante sub aspectul confiscării extinse (sporite): în cazul unui condamnat pentru anumite infracţiuni grave, nu se confiscă doar bunurile ce au făcut obiectul infracţiunii, ci şi bunuri dobândite din activităţi similare pentru care nu se pronunţă condamnarea, dar sunt fapte specifice prin care instanţa este convinsă de iliceitatea obţinerii acestora şi aceasta chiar dacă au fost transmise altor persoane. Dar, atenţie, această decizie fixează ca referinţă o condamnare existentă – aşadar puternice probe din care s-a tras concluzia că a dobândit în mod cert bunuri prin acte frauduloase, iar ulterior această concluzie se extinde în baza unor probe (poate chiar prezumţii) şi la alte bunuri.

De asemenea, amintesc de art. 31 pct. 8 din Convenţia ONU împotriva corupţiei “Statele părţi pot avea în vedere să solicite ca autorul unei infracţiuni să stabilească originea licită a produsului prezumat al infracţiunii sau a altor bunuri care pot face obiectul unei confiscări, în măsura în care această exigenţă este conformă principiilor fundamentale ale dreptului lor intern şi naturii procedurilor judiciare şi altor proceduri” – această Convenţie a fost ratificată prin Legea nr. 365/1994; de remarcat ca şi aici e vorba de existenţa unei acuzaţii.

Or, eu susţin că în prezent există un cadru suficient pentru confiscarea averilor fraudulos obţinute, fără a fi necesar să fie înlăturată prezumţia dobândirii în mod legal a bunurilor (iar referindu-mă la instrumentele internaţionale ratificate sau derivate din tratatele la care suntem parte, acestea oricum sunt obligatorii şi atunci când contrazic legislaţia naţională, au prioritate primele conform art. 11 şi 20 Constituţie). O altfel de concepţie ar genera, fără îndoială, victime printre cetăţenii cinstiţi care din varii motive nu ar putea la un moment dat să dovedească modalitatea de obţinere a unui bun. Dacă se vrea ca numai persoanele care utilizează banul public să fie supuşi unor reglementări specifice, sau ca provenienţa să fie justificată numai de la o anumită valoare în sus a bunurilor, acestea trebuie prevăzute în mod expres. Altfel, riscăm o întoarcere la practicile comuniste. 

Vin codurile! Ce facem? – APEL

Se pare ca Noul Cod civil va intra în vigoare în 1 oct. 2011. Si chiar dacă nu aceasta va fi data, tot va veni în curând momentul intrării in vigoare, atât pentru noul cod civil, cât şi pentru celelalte trei noi coduri. Ce facem până atunci şi ce facem după acest moment? Din păcate, autorităţile s-au gândit doar la emiterea unor noi coduri, nu şi la primul moment de după. De parcă publicarea unei legi ar echivala cu aplicarea ei.

Intrarea în vigoare a unor noi coduri e un eveniment epocal în viaţa unei societăţi, iar noi avem şansa de a fi contemporani cu acest eveniment. Trecerea la o nouă legislaţie fundamentală fie ne va bulversa complet cu efecte pe mulţi ani şi unele poate iremediabile, fie va determina o evoluţie rapidă a societăţii noastre.

Dacă momentul va fi bine pregătit, toate problemele cu care lumea juridică din România se confruntă de ani de zile – norme juridice desuete sau incoerente, practică neunitară, imprevizibilitate, arbitrariu în interpretarea legilor, inconsistenţă în motivarea hotărârilor judecătoreşti – pot fi depăşite. Putem construi un nou drept în România, unde legile nu se vor mai vinde pe bani, unde profesorii adevăraţi se vor impune prin forţa argumentaţiei şi nu prin numărul de cărţi vândute, unde hotărârile judecătoreşti vor fi disponibile pe internet şi nu vândute pe sub mână pentru a creşte cifra de afaceri a nu ştiu cărei edituri.

Haideţi să nu lăsăm pe alţii ceea ce noi înşine putem face. Nu cred că putem ignora imensul potenţial pe care dascăli de marcă sau studenţi emeriţi îl au, pe care judecători extrem de bine pregătiţi şi avocaţi maeştri îl deţin, pe care membri ai unor ONG-uri îl pot pune la dispoziţie. Oameni ca aceştia se pot implica într-un proiect bine articulat, pe care îl putem concepe împreună, îmbunătăţi pe parcurs şi pune în practică. Eu nu sunt pentru cunoştinţe vândute, pentru monopol, orgolii şi afaceri atunci când e vorba de drepturile omului. Şi sunt convins că sunt mulţi care gândesc ca mine.

Voluntariatul gândit cu mare responsabilitate, în cel mai sincer simţ civic, poate naşte adevărate elite şi poate impune schimbări autentice în societate. E o ocazie. ACUM. Vă invit pe toţi profesioniştii de bună credinţă să răspundeţi acestei provocări.

 

La multi ani ani presei libere!

Conform articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „Orice persoană are dreptul la libertatea opiniilor si exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără vreo imixtiune şi de a căuta, a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”.

Ziua Mondială a Libertăţii Presei este celebrată în fiecare an la data de 3 mai la nivel mondial, fiind aprobată prin decizia 48/432 din 20 decembrie 1993 de Adunarea Generală a ONU. Este o oportunitate de a celebra principiile fundamentale ale libertăţii presei, pentru a evalua libertatea presei, pentru a apăra mass-media de atacurile cu privire la independenţa sa şi de a comemora jurnaliştii care şi-au pierdut viaţa la datorie. De atunci, acesta a fost sărbătorită în fiecare an la 3 mai, odată cu aniversarea a Declaraţiei de Windhoek, aprobată în 1991 de Conferinţa generală a UNESCO (anul acesta se sărbătoreşte cea de 20-a aniversare a acestei declaraţii). Documentul solicită o mass-media liberă, independentă şi pluralistă la nivel mondial căci presa liberă este esenţială pentru democraţie şi un drept fundamental al omului.

Personal, am un mare respect faţă de presa profesionistă. De acurateţea informaţiilor prezentate depinde cunoaşterea exactă a activităţilor instituţiilor publice şi a evenimentelor care au loc, informarea populaţiei corectă şi la timp fiind absolut necesară. De forţa argumentelor aduse de jurnalist depinde formarea opiniilor publice. Un articol scris de mine în 2004 Presa vs. (?!) Justitia pare a fi încă extrem de actual.

Chiar cred că de independenţa justiţiei şi libertatea presei depinde democraţia într-un stat. Iar noi toti putem sprijini şi ocroti aceste valori.

La mulţi ani presei libere!

Carta dr.fundamentale ale UE – intra in vigoare

Pe 1 dec. 2009 intra in vigoare Tratatul de la Lisabona care imbunatateste sistemul de drept institutional comunitar (iata AICI comunicatul oficial). Pentru justitie, sunt reglementari deosebit de importante. Cea mai notabila este intrarea in vigoare a Cartei drepturilor fundamentale ale UE.

Versiunea consolidata a Tratatului privind functionarea UE (dupa Lisabona) e disponibila AICI. Reglementarile privind recunoasterea drepturilor fundamentale din Carta si aderarea UE la CEDO sunt la art. 6, politicile in justitie sunt la art. 67-76, cooperarea judiciara la art. 81-86, Curtea de Justitie a UE este la art. 251-281, relatia dintre Carta drepturilor fundamentale si CEDO este la pct A1 si A2 din Declaratiile anexa (cred ca va fi o oarecare dificultate legată de aderarea UE la CEDO, constand in raportul care va fi stabilit între cele două curţi de justiţie – pentru dezbatere, vezi AICI). As atrage atentia asupra dispozitiilor art. 263 par.4 ce este temeiul juridic pentru actiune directa catre CJUE.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de către Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene la Consiliul European de la Nisa, din 7 decembrie 2000. Pentru prima dată de la crearea Comunităţii Economice Europene în 1957, Carta expune, într-un singur text, ansamblul drepturilor sociale, economice, civile şi politice de care pot beneficia toţi cetăţenii europeni. Aceste drepturi sunt grupate în şase capitole principale: Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetăţenia şi Justiţia.

 Carta este disponibila AICI. Reglementarile privind desfasurarea proceselor sunt la art. 47-50. Explicatiile oficiale ale Cartei sunt AICI. Comentariile detaliate pe fiecare capitol sunt AICI.

Iar AICI este o Nota de informare cu privire la efectuarea timiterilor preliminare de catre instantele nationale.