CRISTI DANILEŢ – judecător

02/10/2017

10 sfaturi pentru studenti

Filed under: educatie — Cristi Danilet @ 6:09 PM

Universitatea_Bucuresti_-_facultatea_de_drept.jpgCă tot a început azi facultatea, aș vrea să transmit și eu niște gânduri studenților:
1. Felicitări pentru parcursul de până acum și succes în ceea ce urmează!
2. Nu vă mai considerați niște liceeni! Facultatea e un loc academic. Comportați-vă ca atare!
3. Încercați să aflați câte ceva despre istoricul facultății dvs, al marilor profesori care au predat acolo și al absolvenților care au ajuns în puncte cheie ân societate. Dacă nu aveți nimic din astea, atunci fiți voi ceea ce lipsește facultății!
4. Nu acceptați profesori care vin la curs și dictează. Profii ar fi trebuit să își învețe propriul curs, până acum. Iar voi nu sunteți niște scribi! La curs se discută, nu se dictează.
5. Nu acceptați profesori care vi se adresează altfel decât cu „dvs” sau „colega”. Acceptați să vă tutuiască numai pe cei care acceptă să îi tutuiți.
6. Să vă revoltați împotriva acelor profesori care vă amenință că dacă nu le cumpărați cursul tipărit nu vă vor primi în examen. Vă asigur că cine spune asta are un curs de …doi lei.
7. Să nu acceptați sub nicio formă ca profesorii să vă jignească. Frustrarea personală și golănismele nu se potrivesc defel cu activitatea de dascăl.
8. Apreciați-i la maximum pe profii care acceptă opinii argumentate contrare, pe cei care vă trimit la bibliografie suplimentară, pe cei cu care puteți discuta la modul pragmatic despre viața reală.
9. Nu fiți ipocriți să alergați după note mari care nu vă reflectă cunoștințele! Nu dați mită profesorilor (flori, bijuterii, bani, sex), chiar dacă așa au făcut cei din generațiile trecute – e ilegal și este doar o chestiune de timp până veți fi prinși și voi, și ei!
10. Mai aveți 9 luni și terminați anul acesta universitar. Încercați să ieșiți din facultate mai deștepți decât ați intrat!

Anunțuri

TEST pentru studenti

Filed under: educatie,reforma — Cristi Danilet @ 9:36 AM

intrebareTimp de trei ani consecutiv, la cele mai mari întâlniri cu studenții de la Drept și Științe Politice, am aplicat un TEST:
Câți dintre voi pot să îmi spună numele a cinci politicieni?” întreb. S-au ridicat mâinile instantaneu: printre cei enumerați era un mincinos notoriu, un plagiator dovedit, un condamnat definitiv și un inculpat.
Acum câți dintre voi îmi puteți spune cinci nume de VIP-uri, mai exact de pițipoance și cocalari, cum le spuneți voi” am continuat. Mâinile s-au ridicat în aer și am auzit nume celebre de amante, botoxate și maneliști.
Iar acum vă rog să îmi dați numele unor magistrați! Cine știe numele a cinci persoane, mâna sus!”. Niciuna nu s-a ridicat. „Bine, fie, patru nume!”. Nicio mână. „Trei nume!?” am întrebat eu cu speranță și am avut parcă ceva mâini ridicate. „Două nume?!” și am mai avut și alte mâini. Și atunci am încercat marea cu degetul: „Care e numele președintelui curții supreme, a primului judecător din România”? Tăcere (doar la o singură întâlnire am auzit numele). „Dar a Procurorului General al României?” și situația s-a repetat. „A președintelui CSM?” – tăcere. Și asta la facultăți unde se studiază dreptul, politica, separația puterilor, funcționarea instituțiilor…
Avem multe de schimbat în România. De la bază. Și poate nu ar fi tocmai greșit să înlocuim cuvântul „reFORMĂ” cu „reFONDare”, ca să știm de unde pornim…

29/08/2017

Primul proces simulat cu elevi, filmat

Filed under: educatie,EDUIURIS — Cristi Danilet @ 4:22 PM
Tags: ,

Duminică, 27 august 2017, a avut loc în România un eveniment inedit: un grup de elevi de liceu au simulat un proces penal având ca obiect comiterea unei infracțiuni de violență în școală, care a fost filmat în întregime și transmis în direct de o televiziune locală.

Evenimentul a avut loc în cadrul serbării ZIUA COMUNEI BASCOV, din județul Argeș și a fost generat de Protocolul dintre asociația „Voci pentru Democrație și Justiție” – VeDemJust și Casa de Cultură „Adriana Trandafir” din Bascov. El a fost urmărit la televizor și pe internet grație postului local Curier TV.

Elevii interpreți sunt liceeni de la Colegiile Naționale „Alexandru Odobescu”, „Ion C. Brătianu” și „Zinca Golescu” din Pitești.  Fiecare dintre ei a primit câte un manual „Educație juridică pentru liceeni”. Conceptul și coordonarea momentului a aparținut judecătorului Cristi Danileț, care a primit din partea Primăriei și Casei de cultură o distincție de excelență pentru implicarea în proiecte privind educația juridică a tinerilor.

Înregistrarea este accesibilă la adresa:  https://youtu.be/32Vx6Ic3bdE?t=1

Anterior un eveniment similar, doar filmat, a avut loc la Dorna Art, ediția 2017.

21106366_1651673971541408_3119422712825752290_n 21034526_1651674044874734_7761724076894539998_n

21151253_1651673384874800_6036715471350639966_n

21198305_1653869384655200_1455200579_o.jpg

17/08/2017

Nu exista dreptul de a lua viata ta si a copiilor tai

Filed under: copii,educatie — Cristi Danilet @ 11:18 PM

3-baby-angel-680-48Astăzi o mamă s-a sinucis împreună cu cei trei copii ai ei. Rectific: AZI O MAMĂ ȘI-A UCIS COPIII, APOI S-A SINUCIS.

Împărtășesc viziunea lui Hegel cum că omul nu este proprietar al vieții sale, deci nu poate renunța când vrea la ea (Hegel, „Principiile filosofiei dreptului”, para. 70, adaos, publicată în 1820; pentru o viziune opusă – dar  vizând doar eutanasia în caz de boală gravă – a se vedea Curtea Supremă a SUA, cauza Cruzan v. Missouri, hotârîrea din 1990). Proprietatea poate viza numai lucruri exterioare omului, pe care acesta și le apropriază. Deoarece omul nu este stăpân pe viață întrucât ea nu este exterioară lui – ci viața este însăși întreaga sa activitate, întreaga sa personalitate –  nu există un drept de a-ți lua viața. Deci, NU EXISTĂ DREPTUL DE SINUCIDERE. De altfel, există doar „dreptul la viață”, consacrat în convenții și constituții, dar nu și un „drept la moarte”; iar în România art. 190 Codul penal interzice eutanasia.

Cu atât mai mult nimeni nu are dreptul de a lua viața altor ființe umane. Oamenii nu pot fi proprietari ai altor oameni – numai sclavii puteau fi obiect al proprietății, dar ei erau considerați lucruri. Or, indivizii care au drepturi sunt persoane, iar persoanele nu pot fi deținute ca proprietate de cineva. Așadar, COPIII NU SUNT PROPRIETATEA PĂRINȚILOR, astfel că părinții nu pot să facă ce vor ei cu micuții! Când e vorba de viața unui om, nu se aplică zicala „eu te-am făcut, eu te omor”.

Dar, pe noi nu ne preocupă lucrurile astea. Unii cred că educația juridică nu e importantă ca nu cumva să îi învățăm pe copii ce drepturi au, respectiv pe părinți și restul societății ce îndatoriri au față de aceștia. Trăim cu senzația că încă îi mai putem prosti pe micuți, spunându-le că ei nu contează și că părinții au drepturi absolute. Pentru noi, azi pare mai important să cerem statului să intervină în viața adulților pentru a le spună pe cine au voie să bage în pat și ce acte să dețină pentru aceasta, decât să milităm ca statul să organizeze educația juridică, educația sexuală și educația parentală pentru copii și tineri.

În timpul acesta, cifrele oficiale  – disponibile aici și aici – sunt înfiorătoare (și sunt convins că încă nu reflectă realitatea): 43.000 de copii sunt azi în instituții de ocrotire, fiind abandonați sau abuzați de părinți; 80.000 de copii au un părinte sau amândoi părinții plecați în străinătate la muncă; 6 din 10 copii declară că sunt bătuți de proprii părinți și 40% din aceștia din urmă chiar recunosc asta; un copil pe lună moare în bătaie în propria familie, la fiecare patru zile este înregistrat un caz în care o minoră este violată în familie; anul trecut 8 minori au fost omorâți de proprii părinți, alți 5 au fost victimele tentativei de omor din partea acestora și alți 12 au fost omorâți de frați; anul trecut 44 de copii minori au fost violați de proprii părinți și alți 6 de frați; doi din 10 copii români abandonează școala;  iar patru din 10 copii care merg la școală nu înțeleg ce se întâmplă acolo (sunt analfabeți funcțional)…

Românii trebuie să știe că există o lege privind drepturile copiilor – Legea nr. 272/2004. Iar Codul penal prevede sancțiuni mărite cu o pătrime pentru cei care își agresează membrii de familie –  art. 199.

03/08/2017

DEZBATERE: De la familia traditionala la familia postmoderna (VIDEO)

Filed under: educatie — Cristi Danilet @ 4:55 PM
Tags: , , , ,


eveniment

În data de 2 august 2017 s-a desfășurat la Cluj-Napoca dezbaterea cu public din cadrul evenimentelor Berăria culturală, a 64-a ediție, pe tema „Familia între nevoie, taină, lege și interese”. Invitați au fost judecătorul Cristi Danileț și preotul Stelian Tofană, iar moderator Ion Novăcescu.

Concluziile mele au fost:

  • societatea modernă este clădită pe valorile creștine; dar, ea a suferit evoluții ce au atras schimbări inclusiv sub aspectul organizării familiei; astăzi, există mai multe tipuri de avea existență în cadrul unei familii, recunoscute de legislație;
  • dreptul s-a adaptat, familia e privită acum mai mult ca un cuplu alcătuită din indivizi ce au propriile drepturi; relația unui cuplu nu se reduce la familie, iar familia nu se reduce la căsătorie; în prezent, sentimentele par a conta mai mult decât instituționalizarea relației;
  • legea consacră individualitatea partenerilor, iar morala trebuie să întreagească locul liber creat; dreptul nu e împotriva moralei, ci dreptul fixează un standard minim de conviețuire dintre oameni, urmând ca morala, inclusiv cea creștină, să ridice acest standard; dar, în timp ce lege e obligatorie, morala e doar recomandare;
  • Codul civil actual prevede în mod clar că în România se pot căsători doar persoanele de sex opus, fiind interzise alte tipuri de căsătorii;
  • paragraful 42 din Dec. CCR 580/2016 a făcut oarecum inutil referendumul pentru inițierea căruia s-au strâns 3 milioane de semnături: CCR a stabilit că prin căsătorie în România, sub actuala Constituție, se înțelege exclusiv uniunea dintre bărbat și femeie, iar această interpretare a actualei Constituții este obligatorie pentru toată lumea; oricum, referendumul nu ar avea legătură strict cu familia, ci doar cu dreptul la căsătorie;
  • este o diferență majoră între familie și viața de familie, iar această diferență nu a fost explicată până acum în România, deși practica CtEDO este clară de ani buni;
  • homosexualitatea nu e nelegală și nu e o boală, ci este un păcat; modificarea Constituției nu are nicio legătură cu existența celor de o altă orientare sexuală; din contra, a doua zi după publicarea legii aprobate prin referendum nu se va fi modificat nimic în România;  ar fi indicat ca parteneriatele civile, inclusiv uniunile membrilor LGBT, să intre sub ocrotirea legii, dar cu o altă denumire decât „căsătoria”; oricum, în fapt, astfel de uniuni există și e rolul Bisericii să „vindece” pe cei implicați;
  • alteritatea trebuie să devină un concept uzual în România măcinată de ura pentru aproapele.

Înregistrarea video este disponibilă aici: partea I (subsemnatul de la min. 38:00), partea II (subsemnatul până la min. 21:00), partea III. Prezentarea mea este disponibilă aici: FAMILIA SI VIATA DE FAMILIE.

Acesta a fost un eveniment marca Fabrica de Lideri, oferit de către NTT Data România, prin domnul Daniel Metz. Berăria Culturală este un proiect cultural și comunitar al Fundației Armonia, realizat cu susținerea Ursus, care a intrat în cel de-al cincilea an de activitate. Parteneri: MobilaDalinPMA InvestCluj-AM.ROCinema Florin Piersic și Casa de Cultura a Studentilor Cluj Napoca Oficial. Co-producător: Ilyas Andrea. Afișul: Ioana Fenesan.

Proces simulat cu elevi la Dorna Art 2017

Filed under: educatie,VeDem Just — Cristi Danilet @ 1:18 PM
Tags: , ,

VDIn fiecare an la Vatra Dornei se organizeaza, incepând cu anul 2015, Festivalul de Artă și Cultură Urbană „Dorna Art”, organizat de asociația „Redescoperă Vatra-Dornei”, al cărui membru fondator sunt.

.

La fiecare ediție am fost prezent la manifestare pentru a ține lecții de educație juridică:

În 2015 am susținut în aer liber o prezentare pentru copii și am distribuit gratuit broșura „Unde-i lege nu-i tocmeală”. Prezentarea a fost filmată și poate fi vizionată aici: PARTEA I, PARTEA II, PARTEA III.

În 2016 am susținut în aer liber o prezentare pentru adolescenți și adulți, împreună cu studenta la Drept în Iași Diana-Georgiana Roșca. La acest eveniment am distribuit tuturor participanților manualul „Educație juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi și justiție”.

Anul acesta am făcut ceva inedit: am organizat pe scena festivalului un proces simulat, împreună cu avocata Ramona Răduț din Vatra-Dornei, unde au fost implicați exclusiv elevii. Fiecare a avut un rol într-un proces penal adaptat la nivelul de înțelegere. specific vârstei. Filmarea este disponibilă AICI.

Asociația VeDemJust, care promovează educația juridică în România este sponsor oficial al festivalului „DornaArt”, contribuind cu resurse în natură la buna desfășurare a evenimentului.

21/06/2017

Infractorul e un „domn”, magistratul e un „el”

Filed under: 1. EXPLICATIE,CCR,educatie — Cristi Danilet @ 9:57 PM

Am văzut că unele persoane care comentează actele/faptele unor magistrați le folosesc cu tupeu direct numele sau prenumele, dar au grijă să folosească formulele de politețe „domnul” sau chiar „domnia sa” când vorbesc de unii infractori, mai ales când aceștia ocupă vreo funcție politică.

.
Să ne lămurim: formula de adresare este „judecătorul…” sau „procurorul…”, unde în loc de „…” se pune numele de familie, precedat sau nu de prenume. Ca în cazul oricărei alte persoane, numele de familie se utiliza și pentru actualii magistrați doar când erau copii și se striga catalogul la școală; iar pe numele mic li se spune doar în familie, de către prieteni sau numai când ei acceptă asta.

.
În timp ce formula pentru ceilalți despre care vorbesc aici este „condamnatul….” sau „infractorul”, unde în loc de „…” se pune numele de familie, precedat sau nu de prenume, dar sigur nu de „domnul” sau „domnia”, pentru că ar fi o contradicție în termeni! Și asta, până la reabilitare (ca să fiu în trend cu decizia CCR  204/2017), care înseamnă că numai atunci acea condamnare va dispărea din cazierul persoanei și respectivul nu va mai putea fi subiect de oprobriu pe acest motiv.

22/12/2016

EDUIURIS 2016 s-a incheiat la Bucuresti

Filed under: 0. NOUTATI,educatie,EDUIURIS,VeDem Just — Cristi Danilet @ 10:44 PM
Tags: , , ,

coperta_educatie_juridicaProiectul naţional EDUIURIS promovat de asociaţia VeDemJust a ajuns la finalul celui de al doilea an de desfăşurare. În acestă săptămână a avut loc o sesiune de instruire a peste 130 de licenţiaţi şi studenţi la Drept pentru a preda nonformal educaţia juridică şi s-a derulat o lecţie-model la unul din cele mai bune licee din capitală.

Marţi, 20 decembrie 2016, Asociaţia Studenţilor la Drept din cadrul Universităţii Bucureşti şi asociaţia VeDemJust au organizat o sesiune de instruire a doritorilor de a preda în mod voluntar şi nonformal educaţia juridică în învăţământul preuniversitar. În Aula Magna a Facultăţii judecătorul Cristi Danileţ a ţinut acest curs intensiv pentru mai mult de 13o de participanţi: studenţi la Drept de la Universitatea de stat şi de la universităţile particulare din Bucureşti, precum şi practicieni ai dreptului care îşi desfăşoară activitatea în capitală sau judeţele limitrofe. Cu toţii au primit certificate eliberate de asociaţia VeDemJust şi în baza lor, după încheierea Protocolului de colaborare cu Inspectoratul Şcolar al mun. Bucureşti, vor susţine anual cel puţin trei lecţii pentru elevii din şcoli şi licee. A fost al 14-lea curs de acest gen, care se ţine în mod gratuit după cele desfăşurate în ultimul an în IaşiCraiova, Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, GalaţiBraşovOradea, Cluj-NapocaConstanţaTimişoaraSibiuSuceavaBacău, Piteşti-Bascov.

15697481_1328674133841395_6898639882142069103_n 15621866_1328674137174728_3536345915337108030_n

Miercuri, 21 decembrie 2016, în sala festivă a Colegiului Naţional Mihai Eminescu din Bucureşti, un număr de aproximativ 70 de elevi din clasele a IX-a şi a X-a au luat parte la o discuţie despre drepturi, libertate şi justiţie cu judecătorul Cristi Danileţ. La lecţie au asistat şi diriginţii claselor respective. Elevii care au dat cele mai interesante răspunsuri au fost premiaţi cu câte un manual „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” disponibil  şi online.

Cu aceasta activitate se încheie educaţia juridică promovată în şcoli şi licee de asociaţia noastră în cadrul unui proiect unic în România din care fac parte judecători, procurori, avocaţi, notari publici, mediatori, studenţi la drept. Le mulţumim tuturor pentru implicare şi ne revedem în anul următor!

15622438_1329020923806716_8188554919450052774_n   15665955_1329020927140049_5258350004881457033_n

11/12/2016

Educatie juridica prin EDUIURIS la Arges

Filed under: educatie,EDUIURIS,VeDem Just — Cristi Danilet @ 5:25 PM
Tags: , , , , , ,

coperta_educatie_juridica Proiectul naţional EDUIURIS promovat de asociaţia VeDemJust  a ajuns în săptămâna care tocmai s-a încheiat în judeţul Argeş. Au fost instruite 60 de persoane pentru a preda în mod nonformal educaţie juridică în şcoli şi licee. 200 de elevi din Piteşti au participat la o lecţie-model de educaţie juridică. Ultima sesiune de instruire de anul acesta va avea loc la Bucureşti, pe 20 decembrie.

Joi, 8 decembrie 2016, Asociaţia VeDemJust a încheiat un parteneriat de colaborare cu Facultatea de Ştiinţe Economice şi Drept, Universitatea de Stat Piteşti şi Casa de Cultură a com. Bascov. Cu această ocazie, judecătorul Cristi Danileţ a ţinut în localitatea Bascov de lângă Piteşti un curs intensiv de instruire cu privire la tehnici şi metode pentru un număr de 60 de studenţi, avocaţi, mediatori şi consilieri juridici. Cu toţii au primit certificate eliberate de asociaţia VeDemJust şi în baza lor de acum vor preda voluntar şi în mod nonformal educaţia juridică în învăţământul preuniversitar. La acest curs au participat persoane nu numai din Argeş, ci şi din Bucureşti, Prahova şi Mehedinţi. Este al 13-lea curs de acest gen, care se ţine după cele desfăşurate în ultimul an în IaşiCraiova, Bucureşti, GalaţiBraşovOradeaCluj-NapocaConstanţaTimişoaraSibiu, Suceava, Bacău.

15284914_1309132232462252_2890879693376102100_n

Vineri, 9 decembrie 2016, într-o sală special amenajată din cadrul Complexului Sportiv Naţional Bascov-Budeasa, mai mult de 200 de elevi de la Liceul Alexandru Odobescu, Colegiul I.C. Brătianu, Colegiul Zinca Golescu, Liceul Tehnologic Maria Teiuleanu şi Liceul Tehnologic Dacia din Piteşti au participat la o lecţie demonstrativă de educaţie juridică susţinută de judecătorul Cristi Danileţ. La lecţie au asistat profesori de la liceele menţionate, inspectorul şcolar general-adjunct, precum şi studenţii şi avocaţii instruiţi în ziua precedentă. Datorită unei sponsorizări mijlocite de directorul Casei de Cultură a com. Bascov, doamna Lorena Toma, toţi paticipanţii au primit manualul „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” disponibil  şi online. Copiii au fiscutat  despre importanţa respectării regulilor domestice, rutiere, şcolare, despre respectarea diferenţelor celorlalţi, despre răspunderea penală şi necesitatea de a lua atitudine în cazul încălcării legii, despre integritate şi despre importanţa votului. Cu această ocazie, asociaţia VeDemJust a încheiat un Protocol de colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş, pentru a organiza evenimente dedicate elevilor în Casa de Cultură a com. Bascov. Ambele lecţii au fost filmate şi înregistrările vor fi urcate pe site-ul http://www.educatiejuridica.ro la sectiunea „Videolectii”.

15380618_1873003752935106_7503630188491690882_n 15317739_1310223952353080_4329093903879643058_n

Relatări în presă: universulargeşan, infoargesnews, umblat.ro, observatordearges

Vă încunoştinţăm că pe  data de 20 decembrie 2016 se va organiza la Bucureşti ultimul curs de instruire pentru a preda nonformal educaţia juridică. Cursul va avea loc între orele 12-16 la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti.

 

25/10/2016

AUDIOMANUAL de educatie juridica

Filed under: educatie — Cristi Danilet @ 3:15 PM
Tags: ,

audiomanaulcoperta

A apărut primul manual de educaţie juridică în varianta audio, disponibil gratuit.

AUDIOMANUALUL este disponibil pentru a fi audiat pe capitole sau pentru a fi descărcat în întregime de pe site-ul special dedicat http://educatiejuridica.ro/carte_audio.php.

Este o formă aleasă de autor pentru a facilita accesul la informaţiile juridice explicate pe înţelesul tuturor, inclusiv persoanelor cu dificultăţi vizuale.

Varianta audio a fost alcătuită pe baza manualului publicat în acest an şi a fost revizuită pe baza legislaţiei publicate până în luna septembrie 2016.

Autorul (voce) mulţumeste implicării în proiect studentei la Drept Raluca Mihaela Gaina (voce) şi tânărului Mihai Alexandru Simion (asistenţă tehnică).

06/09/2016

Interviu: despre conflicte, plagiate, stat de drept, studentie, custodie comuna, educatie

LaPunkt Interviu LaPunkt, 5 sept. 2016: „Despre România, plagiat şi justiţie. Adrian Naftan în dialog cu magistratul Cristi Danileţ”.

Adrian Naftan: Mă gândeam, ca pentru o scurtă incursiune în substanţa interviului, să menţionăm problemele fundamentale pe scena socio-juridică a societăţii româneşti. Cum vedeţi dvs. relaţia dintre fenomenul social şi cel juridic?

— Eu văd trei probleme majore în ţara noastră: sănătatea, educaţia şi justiţia. În acest interviu, mă voi limita la cele două din urmă.

România este o ţară conflictuală. Avem o cultură a conflictului care se relevă mai întâi în discuţiile personale dintre indivizi ce, deseori, se reduc la atacuri personale şi nu la argumente factuale. Cultura noastră litigioasă se reflectă şi în dosarele aflate pe rolul parchetelor şi instanţelor. Faptul că avem o populaţie în care unul din trei adulţi este implicat într-un dosar civil sau penal, mie-mi spune multe despre o anumită intoleranţă a oamenilor combinată cu necunoaşterea drepturilor şi cu încălcarea legislaţiei de către autorităţi. Aceste aspecte duc la menţinerea unei stări litigioase, totul fiind „asezonat” cu ceea ce promovează presa: infractori, interlopi, afacerişti care sunt noile repere aduse seară de seară în faţa telespectatorilor. Astfel, s-a creat un dezechilibru în România: o seamă de valori autentice sunt ţinute în umbră, în timp ce în prim-plan a fost adusă o generaţie de non- valori. Prin acest mod de reaşezare am devenit o societate dezaxată.

A.N.: Pe lângă faptul că avem o cultură a rătăcirii, se pare că avem, după cum spuneţi dumneavoastră, şi o cultură a conflictului.

— Întocmai. Probabil existentă de mulţi ani, aceasta este menţinută fără jenă, devenind din ce în ce mai înrădăcinată în noi. Asta se vede cel mai des la nivelul discursului public care nu este deloc amiabil sau tolerant – şi gândiţi-vă, de la impoliteţea cu care eşti tratat la un magazin privat sau într-o instituţie publică, până la atacurile folosite în mediul politic: totul pare a fi un teatru de război cu un celălalt, totul este o continuă înfruntare. Am permanenta senzaţie că ţi se cere să fii, obligatoriu, de un anumit fel sau să faci parte dintr-o anumită tabără. Altfel, eşti catalogat în mod automat un fel de duşman. Interesant, nu ţi se permite să fii nici măcar neutru: trebuie să fii ori de o parte, ori de o alta. Din păcate, nimeni nu are răbdare sau dorinţa să îţi asculte argumentele.

A.N.: Trăim într-o Românie postcomunistă. Credeţi că aceste probleme se moştenesc de pe urma istoriei noastre recente?

— Poate că este un drum firesc spre democraţie. Dar am avut ocazia să văd multe ţări, de la cele Norvegia şi Lituania la Tunisia şi din Statele Unite ale Americii până în India. Şi am realizat că cele care au cultul lui «rule of law» au încetăţenită o doctrină a alterităţii. În mod sigur noi nu avem o astfel de conştiinţă, a respectului pentru celălalt tocmai pentru că este diferit. Noi suntem cei care provenim dintr-o societate de uniformizaţi şi tot astfel pare să o transmitem mai departe: toţi trebuie să gândim la fel, să ne purtăm la fel, să facem parte din aceeaşi organizaţie, să avem acelaşi discurs, altfel riscăm să-l supărăm pe cel de lângă noi şi să devenim inamicul său. Nu se acceptă faptul că un copil are drepturi într-o lume a adulţilor, că există oameni care au o altă religie decât cea ortodoxă sau catolică, că există minorităţi cu altă orientare sexuală decât majoritatea; un bolnav este ocolit, un fost deţinut este izolat; nu se acceptă că un om public are şi viaţă privată, că cel care deţine o funcţie poate cânta karaoke sau face plajă – fiindcă automat eşti „altfel” într-un sens rău, imediat eşti pus într-o categorie şi eşti luat în derâdere. Curios, am constatat că mulţi dintre cei care o fac sunt dintre aceia care au mari probleme personale sau sunt certaţi cu legea, dar, subrogându-se în lideri de opinie cu sprijinul presei acaparate de grupuri de interese sau, mai nou, utilizând social media, creează valuri de opinie înveninată din partea mulţimii uşor de manipulat. Aşa s-a creat această cultură a disensiunilor, a conflictelor şi a non-toleranţei. Cred că este o moştenire tipic comunistă care, îmbolnăvind generaţiile de atunci, a ajuns, practic, să inflameze şi noile generaţii.

Eu am două fete, una de optsprezece ani şi cealaltă de cincisprezece ani, astfel că mă raportez mult la generaţia adolescenţilor de astăzi. Constat că tinerii nu au repere în societate. Pur şi simplu, nu au spre cine să se orienteze. Cărţile nu se mai citesc, toată lumea este pe Facebook, liderii de opinie autentici nu mai sunt băgaţi în seamă, rămânând doar politicienii fără vlagă intelectuală sau cei care sunt infractori şi, mai nou, plagiatori pe care îi vedem la televizor.

A.N.: România nu are conştiinţa statului de drept…

— Aşa e. De altfel, în limbaj uzual, sintagma «stat de drept» nici nu a fost folosită până la evenimentele nefericite din vara lui 2012. Când eram eu student la Facultatea de Drept, în ’94-’98, în primul an şase cursuri erau alocate lecţiei despre «statul de drept» şi am studiat atunci toate doctrinele posibile. Poate tocmai de aceea şi sunt interesat de dreptul constituţional şi, de aici, preocupările mele pentru separaţia puterilor, independenţa justiţiei, responsabilitatea agenţilor publici.

Sintagma „stat de drept” este folosită în ultima vreme de unii politicieni, însă am constatat că mulţi habar nu au ce înseamnă! Or, este vorba în primul rând despre primatul legii, ceea ce implică responsabilitate, un cuvând folosit doar ipocrit de mai marii zilei. Oamenii trebui să înţeleagă că ei nu se supun altor oameni, ci numai legii, care trebuie respectată de toţi. Prin urmare, cei care fac legea sau o aplică nu au privilegii şi nici imunitate în faţa legii, ci ei sunt primii care trebuie să o respecte. Ca să mă refer la un caz recent: ei înşişi sunt primii care trebuie să stea la coadă, pentru că nu există legal un drept de a te băga în faţă! Toţi suntem egali în faţa legii, iar aplicarea legii nu se negociază cu nimeni.

A.N.: Într-un interviu recent, jurnalistul cultural Marius Constantinescu a spus că jurnalismul cultural poartă o luptă continuă cu celelalte naturi conflictuale ale sale.

— Analiza cărţilor, cronicile plastice sau muzicale nu fac rating. În general, jurnalismul cultural şi de opinie au fost înlocuite cu un ceva care seamănă cu jurnalismul, adaptat oarecum la epoca new-media, dar care se rezumă la alergatul după un număr cât mai mare de click-uri. De aceea nici nu cred că mai putem vorbi de jurnalism de calitate.

Pe mine, ca pe mulţi alţii, mă exasperează presa de tip tabloid: emisiunile de cea mai joasă calitate cu schimb de mame, urmăriri de copii sau soţi, găsire de burlaci, ori ştiri anunţate în prealabil pe banda galbenă ca fiind ceva „senzaţional”, „exploziv” sau „terifiant”. Eu schimb imediat postul, dar oare câţi sunt cei care, atraşi de mirajul dat de marketing, nu o fac? Iată, luna trecută a fost o ştire naţională faptul că pe o plajă a fost „surprinsă”(?!) în bikini o politiciană! Trei zile a scris presa despre asta. Dar nu a fost o ştire, de exemplu, faptul că judecătorul Cristi Danileţ, împreună cu o studentă de la Facultatea de Drept din Iaşi, a ţinut pentru prima dată în România o lecţie în aer liber de educaţie juridică pentru copii şi adulţi, la Vatra-Dornei şi a împărţit acestora cărţi de profil, în mod gratuit!… Cam ăştia suntem: preferăm senzaţionalul, ne plac bărfele, alergăm după fotografii indecente ale altora, proferăm cuvinte triviale. Nimicul ne ocupă mult din timp şi din viaţă, văd. Astfel că nu mai avem timp de cultură şi, oricum, aceasta nu face rating. Asta este ceea ce nu au înţeles jurnaliştii autentici (sau, poate, din contră, au înţeles…): cultura nu poate face rating căci ea nu este ingerabilă de vulg. Astfel încât ori îţi asumi rolul de educator al maselor şi devii cu adevărat formator de opinie, cu toate eşecurile şi dezamăgirile probabile, ori abandonezi şi te vinzi ieftin, virusând o întreagă societate.

Ceea ce mă surprinde pe mine, în mod negativ, nu este neapărat faptul că jurnaliştii de timp nou promovează aceste non-ştiri, cât mai ales faptul că ele se cumpără. De ce oamenii dau banii pe astfel de ziare, de ce se uită la astfel de emisiuni sau de ce deschid astfel de site-uri pe internet? Poate că are legătură cu natura noastră conflictuală… Iată, pe noi nu ne interesează ce a spus un politician într-o dezbatere purtată în Camera Parlamentului, ci ne interesează cu cine întreţine el relaţii amoroase în timpul lui liber! Într-o societate unde primează legea, o astfel de persoană ar trebui respectată şi viaţa sa privată ar fi un subiect tabu, iar presa care publică astfel de fotografii ar plăti bani grei drept despăgubiri. Din păcate, nu avem cine şi unde să explice aceste lucruri de bun simţ. Nu este cine să le deschidă ochii oamenilor.

A.N: Predatul după dictare este, după cum spuneaţi şi într-un recent interviu televizat, asemenea parteneriatului mut dintre cel căruia i se oferă mită şi cel care i-o dă. Cât de densă este această problemă?

— La noi, educaţia înseamnă, preponderent, memorare şi reproducere. Nu avem o educaţie în spiritul creativităţii, care să pună accent pe intuiţie şi originalitate, ci în spiritul repetării celor deja spuse sau făcute de înaintaşi. Nu suntem în stare să inventăm lucruri sau, poate, nu avem curajul de a fi ori de a face altfel, motiv pentru care alegem să mergem pe căi deja bătătorite.

De aceea, nici nu trebuie să ne mire că plagiatul este un fenomen extins în România. Se plagiază în literatură, în artă, în muzică, în ştiinţe, în drept. Am întâlnit jurişti care au cumpărat licenţa de la cineva din generaţiile anterioare, care au promovat pe baza unor lucrări copiate de la alţii fără să indice sursa sau compilând lucrări ale altora fără niciun aport personal la cercetare, ori care au plagiat teze de doctorat. Tragedia este că cei care au făcut aceste lucruri nici măcar nu şi-au pus problema că ceva nu este în regulă. Şi nici nu aveau cum atâta timp cât educaţia din România ultimelor decenii a însemnat dictare, memorare, reproducere. Vă dau un exemplu: existau pe vremea studenţiei mele, există şi acum, profesori care veneau la ore cu hârtia de curs în faţa elevilor şi tot actul de predare se rezuma la dictare: profesorul de facultate (nu de liceu!) citea dintr-un curs, care, de cele mai multe ori, exista în formă tipărită la librărie sau bibliotecă. Ne întrebam, ca studenţi, de ce se întâmplă asta, iar explicaţia era una singură: profesorul nu îşi cunoaştea propriul curs.

Oare nu ar fi bine ca profesorul, la ore, să explice anumite teme, cele mai importante, din cursul său scris? Oare nu ar trebui să se discute mai mult cu studenţii? – încă sunt prea puţini cei care o fac. Oare nu ar trebui discutate, mai ales, principiile şi chestiunile practice? De pildă, sunt uimit să constat că la facultatea de Drept nu se aud cuvinte precum «dreptate» sau «justiţie». Nici măcar cuvântul «lege» nu este tratat ca un concept politico- juridico-filosofic, ci doar ca un sinonim pentru „act normativ”. Vă vine a crede că nimeni nu explică de ce dreptul face parte dintre ştiinţele umaniste şi la ce obligă acest lucru pe cei care vor aplica dreptul?!

Să vă mai spun ceva: dreptul este o ştiinţă. Dar câţi din cei care aplică dreptul sunt, oare, cercetători?! Poate că avem mulţi doctori în drept, dar câţi, oare, mai ştiu care sunt izvoarelor dreptului sau metodele de interpretare ale dreptului? Când am avut ocazia să ies din ţară prin 2005 şi să îmi cumpăr primele cărţi de drept, am constat cu stupoare că majoritatea cărţilor de drept românesc, scrise de profesori din România pe care îi consideram eminenţi, erau nişte plagieri ale cărţilor de drept francez. Ei, pur şi simplu, copiau şi/sau sintetizau cărţile de drept. Aceştia sunt profesorii după care au învăţat generaţii întregi. Nu mă miră prezentul, care se limitează la învăţarea pe de rost a codurilor şi manualelor.

A.N.: Vorbeaţi înainte de inovaţie în drept. Aţi scris vreo carte care să inoveze teoriile dreptului constituţional, spre pildă?

— Nu mi-am propus neapărat să inovez ceva în drept, ci mai ales să îi fac pe ceilalţi să conştientizeze importanţa dreptului în viaţa de zi cu zi – aşa se explică apariţiile mele în spaţiul public prin interviuri în presa scrisă, participări la emisiuni televizate sau reacţii pe propriul blog sau cont de Facebook. Încercând să explic pe înţelesul tuturor modul de organizare a statului, să prezint legislaţia aplicabilă în diverse domenii, să sensibilizez populaţia cu privire la importanţa independenţei justiţiei şi să îmi conving colegii cu privire la necesitatea responsabilizării sistemului judiciar.

Dar chiar şi aşa, trebuie să spun că, în anul 2003, mi-a fost pus un fir de Internet în biroul meu şi am căutat pe Google două cuvinte din limba engleză: «independence» şi «judiciary». Am văzut că erau mii de articole scrise pe acest subiect, la nivelul lui 2003, în condiţiile în care în România post-decembristă erau în revistele de specialitate publicate doar două articole despre independenţa justiţiei. Doar două! În momentul respectiv, am început să caut mai mult: ce însemna, de fapt, «independenţa justiţiei»? Noi aveam sintagma în Constituţie, dar nu-i era cunoscută însemnătatea. După multe cercetări, am descoperit recomandări internaţionale pe care am început să le traduc în premieră în România. Am ajuns să vorbesc, astfel, despre cei trei I – Independenţă, Imparţialitate şi Integritate – în cadrul unei doctrine alcătuite ad-hoc, care pune aceste valori la baza sistemului de justiţie. Despre acestea vorbesc direct sau prin (social-)media la întâlnirile mele cu studenţii, cu oamenii obişnuiţi sau în interviuri. Mai mult, am ajuns să promovez această doctrină în străinătate – de pildă, în momentul de faţă, conduc un proiect european constând în redactarea unui manual care cuprinde toate standardele despre cei trei I publicate vreodată în lume. Prima parte, teoretică, este gata şi în momentul de faţă lucram la volum al doilea, cel practic.

Aş putea menţiona şi câteva contribuţii originale. Am iniţiat şi alcătuit proiectul la prima Strategie de întărire a integrităţii judiciare din ţară, care a fost aprobată de CSM în anul 2011. De trei ani de zile sunt conducătorul unui program de educaţie juridică în modalitate non-formală şi am alcătuit primul manual intitulat „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie – iar recent această materie a fost inclusă în programul guvernamental pentru a face parte peste doi ani din curricullumul şcolar. Am alcătuit acum patru ani prima şi singura carte despre recrutarea în justiţie intitulată „Ghid pentru pregătirea concursului de admitere la INM şi în magistratură”, în care răspund la toate întrebările pe care un absolvent la drept şi le pune în legătură cu intrarea în sistemul judiciar. De asemenea, sunt autorul primei cărţi publicate în România despre medierea penală – o materie care va trebui până la urmă inclusă în manualele de procedură penală. Iar recent am publicat un studiu despre istoria reformei justiţiei din România – un subiect ce ar trebui să facă parte din manualele de istorie a statului şi dreptului românesc care, din păcate, se opresc la nivelul anului 1940; şi tot cu tristeţe spun că sunt facultăţi care au renunţat la această materie, pe care au trecut-o în rândul celor opţionale. După cum o altă greşeală este că la facultăţile de Drept nu se învaţă mai nimic despre organizarea şi etica judiciară – închipuiţi-vă că la nicio facultate de Drept de la noi nu afli care sunt cele trei funcţii ale judecătorului: toţi credem că atribuţia judecătorului constă în soluţionarea de dosare, când în realitate acesta mai trebuie să fie un apărător al statului de drept (de aici necesitatea implicării sale in acţiuni publice pentru prezervarea independenţei justiţiei, inclusiv sub aspect educativ) şi să fie un garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (de aici necesitatea comportamentului care să menţină încrederea publicului în justiţie). Chiar stau şi mă întreb la modul sincer: câţi magistraţi ar putea scrie un eseu de câteva pagini despre statul de drept?

Mai mult, sunt revoltat din cauza faptului că există absolvenţi de drept şi chiar magistraţi care nu ştiu cine au fost, darămite ce au scris, Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, John Locke, David Hume, John Stuart Mill sau Lord Acton. Mulţi dintre studenţii la Drept nu ştiu ce e umanismul, deşi studiază o materie umanistă prin definiţie. Puţini ştiu ce este liberalismul sau iluminismul…Şi atunci, mă întreb, cum pot aceşti oameni să promoveze libertatea şi legea? Cum pot purta ei o discuţie despre democraţie? În ce scop şi cum pot face ei justiţie?! De aceea, nu mă mir că mulţi cred că a face dreptate se rezumă strict la a aplica legea şi că alţii spun că precedentul judiciar nu se poate aplica într-un stat care face parte, ca noi, din sistemul de drept romano-germanic; sau că unii confundă civismul cu politica şi că alţii cad pradă curentelor naţionaliste sau îmbrăţişează doctrine izvorând din totalitarism; sau că sunt unii care îşi ascund profesia pe care o practică când sunt întrebaţi desprea aceasta. Cum ai putea, oare, să discuţi despre rolul judecătorului în societate democratică cu oameni care nu stăpânesc principiile şi pentru care «judecător» sau «democraţie» sunt doar cuvinte, nu concepte fondate în urmă cu secole şi care stau la baza societăţii moderne?!

A.N.: Într-un interviu pe care i l-am luat de curând, scriitoarea Ana Barton îmi spunea că în România se cultivă o cultură a despărţirii, anume că «forma de exprimare liberă a noastră este despărţirea».

— Întăresc şi eu această idee. Şi aş încerca să explic de unde pleacă ea: poate este de la dorinţa noastră de a stăpâni persoanele din jur. Privim oamenii ca şi cum ar fi obiecte ce trebuie folosite după cum dorim noi. Ne reîntoarcem, astfel, la începutul interviului: nu înţelegem conceptul de alteritate. Un „celălalt” ne este de folos doar dacă este „al nostru”. Nu avem respect pentru un celălalt şi nu dorim să ne armonizăm interesele cu el. De- aici, de exemplu, războiul pentru custodia minorului din instanţe: „Copilul este al meu, nu şi al tău!”, îi spune un părinte celuilalt părinte; şi sunt în stare să se judece ani şi să cheltuie o grămadă de bani pentru asta. Din cauza unei gândiri retrograde datând din România comunistă în care regula era că tatăl trebuia să fie plecat pentru a munci pentru familie, iar mama să stea acasă cu copilul („Statul apără interesele mamei şi copilul” – spunea art. 1 alin. 2 din fostul Cod al familiei, în vigoare din 1954 până în 2011), noi nu realizăm nici acum că minorul este o persoană care are doi părinţi, îndreptăţiţi în mod egal să îşi exercite drepturile şi să îşi îndeplinească obligaţiile. În România nu avem concepţia custodiei comune, ceea ce presupune că părinţii trebuie să îngrijească, să crească şi să educe împreună copilul indiferent că locuiesc împreună ori sunt căsătoriţi. Nu: copilul este considerat proprietatea unuia, iar celălalt nu are dreptul să îl vadă decât dacă proprietarul îi dă voie! Or, începând cu anul 2011 avem în România legea care stabileşte principiul autorităţii părinteşti comune, dar familiile noastre nu acceptă asta. Sunt mii de cupluri care se războiesc anual în instanţă. Ei vin la un judecător, care e un terţ faţă de familia lor, să le spună care dintre părinţi e mai bun pentru a primi copilul. Asta este o gândire imatură. Paradoxal, cele mai dificile procese de acest gen sunt cele purtate între părinţi intelectuali, care ar trebui să înţeleagă legea mai uşor. De regulă, taţii sunt cei prejudiciaţi, deoarece în România încă există o prejudecată conform căreia mama are mai multe drepturi decât tatălui. Este o concepţie total eronată a adulţilor needucaţi din România şi o practică judiciară contrară drepturilor omului ce aparţine încă multor judecători ce nu realizează că în această materie este interzisă discriminarea pe motiv de gen al părintelui sau de vârstă ori sex al copilului. Mai mult, deşi judecătorii acordă drepturi taţilor, astăzi avem mame care nu le permit să îşi vadă copiii. Tot ceea ce le interesează sunt banii primiţi ca pensie: copilul este instrumentul ideal pentru o afacere. Astfel, acel copil este crescut într-o atmosferă de înstrăinare şi chiar ură faţp de celălalt părinte. Încetul cu începtul, devine un alienat. Iar vinovat este, în primul rând, părintele custodian.

La fel se întâmplă şi între partenerii de viaţă: unul se consideră proprietar pe celălalt, pe viaţa şi relaţiile acestuia. Vrea să ştie ce vorbeşte, cu cine se întâlneşte etc. De aici apar situaţii în care un partener îşi spionează celălalt partener: îi ascultă clandestin telefonul mobil, îi instalează softuri de supraveghere pe laptop să vadă cu cine corespondează, angajează detectivi particulari sau prieteni care să îl urmărească. Toţi ar trebui să ştie că aceste fapte sunt infracţiuni şi că, la plângerea celui urmărit, cineva ar putea risca un dosar penal.

A.N.: Ce părere aveţi despre răspândirea fenomenului de plagiat printre politicienii din România?

— Am văzut personal câteva dintre lucrările suspectate de plagiat ale unor „personalităţi”. Am dat peste nişte plagiate de-a dreptul ruşinoase. Spun asta pentru că oamenii aceştia nu au schimbat nici măcar aşezarea în pagină sau aliniamentul paragrafelor – pur şi simplu, au copiat mot-à-mot. Există plagiat de idei, dar pe acesta trebuie să îl faci cu cap: iei o idee a altuia, o reformulezi cum vrei tu, dar nu mai menţionezi sursa şi te dai proprietarul ideii respective. Însă ceea ce am văzut mi-a generat instantaneu un sentiment de repulsie: oamenii ăştia au făcut copy-paste!

Am văzut că unii dintre plagiatori invocă faptul că, pe vremea lor, nu ar fi existat regulile privind citarea. Ei bine, mint! Eram student în ’98 când mi-am susţinut lucrarea de licenţă şi îmi aduc aminte că încă de atunci făceam trimiteri la subsol cu privire la sursele utilizate. Este drept, nu îmi făcuse nimeni o instruire în acest sens, dar modul acesta de lucru a fost urmarea unor manuale, cărţi şi reviste de specialitate pe care le citisem şi unde observasem toate acestea. Vă asigur că se folosea indicarea la subsol a surselor originale încă de acum 100 de ani, aspect pe care l-am constatat când am consultat personal bibliografia necesară pentru lucrările mele de cercetare. Mai mult, ar trebui să fii cu totul neghiob pentru a crede că, în materie de drept, cineva poate să scrie cinci pagini fără o trimitere la subsol. La teza mea de doctorat există la fiecare două pagini câte o trimitere la subsol. Pot să o spun, fără să greşesc, că primul indiciu al unui posibil plagiat este următorul: luaţi o carte ştiinţifică, frunzăriţi cinci pagini şi dacă nu aţi întâlnit vreo trimitere la subsol, atunci ea este deja suspectă de plagiat.

Dincolo de numărul mare de impostori care sunt doctori, cred că avem o problemă şi mai mare: cum convingem noua generaţie de tineri că nu este bine să plagiezi, când ea vede că acel om care a plagiat a ajuns mare vedetă sau politician şi este primit toată ziua pe la televizor ca şi cum ar fi nu ştiu ce model de urmat? Oare nu manipulează grosier presa care, în loc să instituie un embargou asupra acestor indivizi, le permite să apară în mijlocul publicului?!

A.N.: Totuşi, există oameni care, după ce le-a fost demonstrat plagiatul, l-au negat cu o stare apropiată ipohondriei. Cum vă explicaţi această menţinere a imposturii?

— Atâta timp cât noi nu avem un cult al lui „rule of law”, legea nu va fi respectată. Noi vedem legea ca şi cum ar fi o regulă impusă de afară, care nu ne priveşte şi, deseori, a cărei apariţie are ceva suspect în ea; prin urmare, nu avem motive să respectăm legea şi vom detesta organul care a edictat-o ori care o aplică. Cât timp nu acceptăm legea, ea va rămâne pentru noi o regulă ce nu ne aparţine şi care este, mai degrabă, ceva represiv şi care ne provoacă repulsie, respingere. Însă, dacă am accepta-o, legea nu ar mai fi ceva impus, ci ar deveni o regulă asumată; în acel moment norma juridică s-ar transforma în normă morală. Din „a lor”, legea ar deveni „a mea” — atunci, la nivel ideatic, planul legal şi planul moral s-ar confunda şi nu ar mai trebui să căutăm metode de a eluda legea, ci doar modalităţi de a o aplica. Însă ca aceasta să se întâmple trebuie să realizăm că legea e destinată menţinerii ordinii sociale şi protejării drepturilor omului; că libertatea nu înseamnă să facem ce vrem, ci să adoptăm un comportament numai în cadrul prescris de lege; că organele legii nu acţionează după bunul plac, ci pentru a asigura supremaţia legii şi egalităţii cetăţenilor în faţa ei. Or, pentru însuşirea acestui mod de viaţă e necesară o minimă educaţie juridică care s-ar putea însuşi încă din şcoală, iar pentru aprofundare e necesară o cultură juridică care se poate dobândi mai ales în facultăţile de drept, de ştiinţe politice sau de filozofie. Altfel, vom asista neputincioşi cum România e ţara în care se spune cu o uşurinţă dezarmantă că „legea este făcută ca să fie încălcată”, în care şpaga este un modus vivendi şi în care disoluţia autorităţii statului e completată de puseuri de revoltă împotriva celor care sancţionează nerespectarea legii.

Întorcându-mă la întrebarea despre plagiatorii dovediţi, care insistă cu neruşinare în nevinovăţia lor: ei sunt la fel ca vinovatul clasic ce pledează pentru nevinovăţie, al impostorului care atacă în diferite moduri organul care îl găseşte culpabil. Am văzut cu toţii chiar cazuri de infractori prinşi în flagrant delict care insistă ca nu au comis vreo ilegalitate. Deseori, aceştia se apără public cum că ar fi o e eroare judiciară sau că organul decident este manipulat politic. Să fim serioşi, pe aceşti mincinoşi naţionali nu îi mai crede nimeni!

Reiau ce am spus la început: filosofia poporul român este „trăirea conflictuală”. În jurul acestei trăiri, călcăm pe cadavre distrugându-ne adversarul (dacă nu e un concurent politic sau de afaceri, atunci este organul care aplică legea) sau ne lăudăm cu înfrângerea noastră (ne place să ne plângem de milă, să ne considerăm un popor damnat). Şi vreau să insist aici: ne place foarte mult, şi nu înţeleg de ce, să ne lăudăm cu lucrurile negative din România, atât la nivel macro – şi mă gândesc aici la atacurile veninoase ale unora îndreptate împotriva adversarilor politici sau a instituţiilor statului (de aceea, nu mai surprinde pe nimeni scăderea încrederii publicului în justiţie când tocmai cei ce au condus sau conduc statul au probleme cu legea şi, fiind urmăriţi pentru asta, aleg nu să îşi facă apărări în biroului procurorului sau în sala de judecată, ci în faţa telespectatorilor atacând justiţia) –, dar şi la nivel micro – şi mă gândesc aici la uitătura urâtă a vânzătoarei de la magazin pe care o deranjezi când trimite mesaje pe telefonul mobil, sau la răspunsul în doi peri de la vreo instituţie a statului, ori la proverbială duşmănie a vecinului). Nu construim nimic, ci doar dărâmăm. Dar eu sunt optimist din fire: cred cu tărie că putem reface totul, dar avem nevoie de o răsturnare a valorilor prezente, de o reconstrucţie a axiologiei poporului român bazază pe valorile umaniste şi etica individuală.

A.N.: Pe pagina de Facebook personală a unui politician, exista acest comentariu: „Plagiatul este în inimă, nu pe foaie!”. Comentariul acela a primit multe aprecieri, iar asta demonstrează că mulţi oameni asemeni celui ce a scris acel comentariu nu cunosc conceptul de «plagiat» şi nici nu pot recunoaşte un plagiat.

— (râde) În cazul demnitarilor, al magistraţilor şi al funcţionarilor trebuie avut în vedere faptul că cel care deţine titlul de doctor în ştiinţe primeşte un plus de 15% la salariu. Dacă un astfel de doctor a plagiat teza de doctorat, înseamnă că a primit acei bani nemeritat. Practic, i-a furat din banii publicului care cotizează la bugetul statului pentru a se plăti salariile. Prin urmare, normal ar fi ca publicul să fie revoltat şi să se manifeste ca atare nu faţă de autoritatea care a constatat plagiatul, ci faţă de hoţul-plagiator. Un popor cu o gândire sănătoasă s-ar manifesta prin oprobriu public faţă de plagiator şi ar milita pentru recuperarea banilor, pentru că banii aceia au fost furaţi şi trebuiesc daţi înapoi. Aşa ar trebuie să funcţioneze o societate: să considere firesc ca fiecare cetăţean care a comis un rău să fie sancţionat şi să fie obligat să repare daunele.

A.N.: O ultimă întrebare, domnule Danileţ: a fost dialogul nostru un act de justiţie?

— Desigur. Printr-un astfel de dialog restaurăm valori călcate în picioare prea mult timp: cinstea, omenia, civismul, legalitatea, deontologia sunt valori care trebuie reaşezate la temelia societăţii. Prin urmare, facem un act de justiţie socială, iar modalitatea aleasă este educaţia. Sub acest aspect, mai vreau să precizez ceva: lumea, astăzi, confundă legea cu justiţia. Cu alte cuvinte, confundă regula cu tragerea la răspundere pentru încălcarea ei. Oamenii vor acum multă justiţie. De altfel şi apelează foarte des la justiţie, preferând să piardă ani întregi, să cheltuie bani şi chiar să fie învinşi juridic, decât să meargă la un mediator sau să înceapă să respecte legea. Astfel încât statul e nevoit să investească în sedii de instanţă, să angajeze mai mult personal, să mărească salariile magistraţilor în loc să investească în educaţie. Trăim un paradox social: în locul prevenţiei, preferăm represiunea. Cred că este timpul să ne punem următoarea problemă: noi, de fapt, ce vrem? Încotro mergem? Cât de mult mai vrem intervenţie post-factum? Cât mai investim în justiţie? Iată, ne apucăm să construim noi penitenciare. Dar, oare, nu mai bine am construi şcoli? Nu mai bine am reforma sistemul de educaţie? Nu mai bine am pregăti profesori care să-i înveţe dreptul pe copii încă de la grădiniţă, dar în mod obligatoriu la şcoală şi, mai ales, la liceu?

Dialogurile acestea, precum cel întreţinut de noi, sunt absolut necesare. Ele sunt nu numai semnale de alarmă, ci şi constatări sau, iată, acte reale de educaţie. Căci, în final totul, se rezumă la principii şi valori, printre care Justiţia şi Legea, Adevărul şi Dreptatea, Judecătorul şi, de ce nu, Educaţia, pe care suntem datori să ni le însuşim şi să le promovăm.

08/08/2016

Interviu EUROPUNKT: Intre viata privata si libera exprimare

europunktPoate difuza cineva imaginile înregistrate cu noi în timp ce ne relaxăm în curtea propriei case, fără acordul nostru? Dar pe cele filmate atunci când ne aflăm la restaurant? Angajatorul ne poate filma la locul de muncă pentru a ne supraveghea activitatea? Este Facebook-ul spaţiu public sau privat?

Judecătorul Cristi Danileţ, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a răspuns acestor întrebări şi multor altora pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea: partea I şi partea a II-a

Unde este limita dintre dreptul la viaţa privată, interesul public şi dreptul la liberă exprimare?

PARTEA I, 27 iulie 2016

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneţi ce înseamnă dreptul la respectarea vieţii private?

Cristi Danileţ: „Dreptul la respectarea vieţii private”, numit şi „drept la viaţă privată” sau „drept la intimitate” este un drept fundamental al omului şi face parte din categoriile care definesc drepturile personale. Dreptul la viaţă privată cuprinde două aspecte: libertatea acesteia, care priveşte mai ales familia şi relaţiile intime, respectiv secretul acesteia, care interzice investigaţii şi divulgări.

Acest drept este considerat un drept fundamental al omului. Conţinutul său este unul complex. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului eşti liber să întreţii relaţii sexuale cu o persoană de orice sex dacă este matură; ai dreptul la identitate sexuală şi, deci, să îţi schimbi sexul; ai dreptul la viaţă privată socială și ai, deci, dreptul de a înnoda legături cu semenii tăi; ai dreptul la dezvoltare personală şi deci, dreptul de a-ţi cunoaşte originile şi de a-ţi folosi numele; ai dreptul la un mediu sănătos şi, deci, de a-ți fi protejat domiciliul împotriva poluării de orice fel; ai dreptul la secretul vieţii private, de aceea există anumite reguli cu privire la percheziţia locuinţei personale şi a sediului profesional, cu privire la ascultarea telefoanelor şi interceptarea corespondenţei orale, scrise şi electronice chiar şi la locul de muncă şi chiar dacă vizează deţinuţii, cu privire la constituirea de dosare cu date cu caracter personal; ai dreptul la imagine, care se opune captării, păstrării, reproducerii şi difuzării imaginii tale, drept care este mai larg pentru o persoană ordinară decât pentru una aflată într-un context public.

Aici trebuie să atrag atenţia că viaţa privată nu priveşte doar activitatea desfăşurată în locuinţă, ci şi în locuri „deschise” altor cetăţeni. Aşadar, atunci când folosim sintagma de „viaţa privată” trebuie să ne gândim mai degrabă laacţiuni ale unei persoane şi nu neaparat la locurile în care ea se află. Ceea ce vreau să spun este că e greşit să credem că dacă eşti într-un loc public nu mai ai viaţă privată – de exemplu, dacă te afli într-un restaurant sau într-o toaletă publică, tot ceea ce faci acolo şi te priveşte exclusiv ţine de „privacy”, un concept american ce defineşte perfect viaţa privată, dar care este neaplicat, încă, în România.

Care sunt dispoziţiile legale care reglementează viaţa privată şi în ce măsură aceste reglementări protejează dreptul persoanelor la o viaţă privată?

Art. 26 din Constituţia României recunoaşte dreptul la viaţă intimă, familială şi privată şi stabileşte că persoana fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi atât timp cât nu încalcă drepturile altora, ordinea publică şi bunele moravuri. Însă nu defineşte ce înseamnă aceste noţiuni şi, sincer, nici nu cred că e locul unor definiţii în Constituţie. Legile româneşti conţin multiple reglementări cu privire la acestea, stabilind conţinutul, sancţiunile şi modalităţile de apărare în caz de încălcare.

Astfel, în primul rând există reglementări civile. Vă dau câteva exemple: art. 58 din Noul Cod civil garantează dreptul la propria imagine, iar art. 73 arată că o persoană poate să interzică orice reproducere a înfăţişării sale sau a vocii sale – de exemplu fotografii, caricaturi, desene, filme. Art. 79 arată că aceste drepturi sunt ocrotite inclusiv după deces, lucru mai puţin cunoscut la noi.

De asemenea, art. 58 şi art. 71 garantează în mod expres dreptul la viaţa privată,ceea ce înseamnă că orice persoană este protejată împotriva vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, ori cu privire la domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa. În acest scop, art 74 arată ce fel de acţiuni constituie atingeri ale acestui drept, atât timp cât nu ai acordul persoanei în cauză: să intri în locuinţa cuiva sau să iei un bun al acestuia din locuinţă; să interceptezi sau să difuzezi convorbirea privată a cuiva; să fotografiezi sau să înregistrezi o persoană aflată într-o locuinţă, curte, cameră de hotel; să difuzezi imagini din casa cuiva; să urmăreşti o persoană aflată în viaţa sa privată; să difuzezi ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie a cuiva; să difuzezi fotografii ale unui bolnav aflat în spital sau a date despre boala sau tratamentul său; să batjocoreşti numele ori imaginea, sau să publici corespondenţa, datelor de identitate ori a numărului de telefon a cuiva.

Art. 252 din Codul Civil arată care sunt mijloacele de ocrotire împotriva unor astfel de atingeri ale vieţii private prin intermediul instanţei civile: cel afectat poate să ceară să se interzică a se demara acţiunea ilicită, să se oprească acţiunea ilicită aflată în derulare, să se plătească despăgubiri pentru pagubele produse prin acea acţiune, să fie publicată hotărârea instanţei pe cheltuiala autorului.

Desigur, pentru încălcările grave ale vieţii private, de familie sau intimităţii, autorul poate fi condamnat la închisoare. Vă enumăr doar patru infracţiuni din noul Cod penal care au relevanţă: art. 208 – hărţuirea, adică urmărirea cuiva pe stradă, acasă, la locul de muncă, ori trimiterea de sms-uri sau apeluri care creează temere; art. 224 – violarea de domiciliu, adică intrarea în casa sau curtea cuiva ori refuzul de a le părăsi la cererea expresă a celui care locuieşte acolo;  art. 226 – violarea vieţii private, adică fotografierea, ascultarea sau înregistrarea unei persoane aflată în casa sa ori care poartă o discuţie privată, divulgarea acestor imagini sau înregistrări, ori plasarea de mijloace tehnice pentru efectuarea lor; art. 302 – divulgarea secretului corespondenţei, adică deschiderea corespondenţei adresate altuia sau divulgarea acesteia ori interceptarea comunicărilor efectuate prin telefon sau email.

Când putem spune că se încalcă dreptul la viaţa privată pentru o persoană aflată într-un loc privat?

Atunci când persoana este într-un loc privat (mă refer la casă, curte, vehicul, cameră de hotel) lucrurile sunt simple: ceea ce face acolo fără a încălca legea, nu poate fi dezvăluit, indiferent cât de curios sau revoltat ar fi publicul – de exemplu, faptul că o persoană stă dezbrăcată în casă, că alege să trăiască cu un partener faţă de care diferenţa de vârstă este foarte mare, sau cu un partener de acelaşi sex, ori desfăşoară o întâlnire amoroasă cu mai mulţi parteneri. Dar va există posibilitatea intervenţiei autorităţilor la cererea cuiva din public dacă în acea casă se ascultă muzica prea tare, acolo au loc acte de violenţă, în actele sexuale sunt implicaţi minori sub 15 ani, dacă se consumă droguri etc. – cu alte cuvinte, atunci când exită un interes public, iar interesul public există ori de câte ori se încalcă legea.

Fac precizarea că fotografierea sau înregistrarea din stradă, din locuinţa de vizavi sau prin intermediul video-chatului a interiorului unei case sau a unei persoane aflate acolo nu poate fi o scuză: atât timp cât nu există acordul acelei persoane, imaginile astfel captate nu pot fi distribuite pe internet sau difuzate de presă. Fapta constituie infracţiune.

Acum spuneţi-ne dacă se poate încalca dreptul la viaţa privată pentru o persoană aflată într-un spaţiu public.

Lucrurile sunt mai complicate când e vorba de o persoană aflată într-un loc public. Concepţia multora este că atât timp cât o persoană se află într-un astfel de loc, înseamnă că – chipurile – ea ar fi renunţat la viaţa sa privată şi că oricine ar putea capta imagini ori difuza informaţii despre aceasta. Ei bine, nu este deloc aşa. Vă voi da câteva exemple.

Atunci când o persoană se află pe stradă ori într-un magazin, ea are dreptul să rămână anonimă, adică are dreptul la intimitate şi linişte, fără a fi spionată, urmărită, descrisă de cineva sau nevoită să îşi justifice faţă de cineva acţiunile. Aşadar, simpla ta prezenţă într-un loc public nu înseamnă că ţi-ai dat în mod implicit consimţământul ca cineva să înregistreze imagini cu tine şi să le utilizeze cum vrea respectivul. Atenţie, însă, nu vorbesc aici de manifestări care implică un drept la informare al publicului – cum ar fi manifestări electorale, activităţi sportive, greve.

Tot astfel, când o persoană se uită pe geamul locuinţei sale, chiar dacă este ieşită pe jumătate în afară, ori se află pe scara exterioară a unui bloc, ori când iese cu găleata de gunoi să îl arunce la container, ea nu poate fi fotografiată astfel încât să poată fi identificată, după care să fie dată în presă ori un fotograf profesionist să deschidă o expoziţie de imagini unde să utilizeze şi acel instantaneu. Poate acea persoană nu vrea ca publicul să ştie unde locuieşte sau de unde venea, poate acea persoană nu este îmbrăcată corespunzător sau nu este machiată. Ori poate este vorba de o persoană extrem de celebră care decide să îşi vândă imaginea, alegând anumite tabloide sau artişti care să o cumpere.

Dacă participăm la un concert sau un spectacol, pot fi făcute fotografii profesioniste celor de pe scenă numai cu acordul lor. Pentru persoanele aflate în public, nu e necesar acordul lor pentru a se publica fotografii ale mulţumii sau ale unui grup, însă dacă se extrage chipul unei persoane aflate în public şi este alcătuit un portret, este nevoie de acel acord.

S-a decis că există viaţă privată şi la locul de muncă. De aceea, angajatorul nu poate înregistra telefoanele, emailurile sau site-urile accesate de angajat, cel puţin nu fără înştiinţarea lui sau fără ca acest lucru să fie stabilit prin lege sau regulamentul instituţiei (hotărârea CEDO Copland vs UK, 2007), dar o va putea face dacă angajatul este bănuit de furt din gestiune (hotărârea CEDO Kopke vs Germania, 2010) sau pentru a se proba, într-o procedură disciplinară că, împotriva regulilor existente, el foloseşte messengerul companiei pentru corespondenţă privată (hotârârea Bărbulescu vs România, 2016). Nu pot fi instalate camere video în biroul angajatului, în scop de supraveghere, aşa cum reiese din Decizia Autoritatii Nationale de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal nr. 52/2012.

Când o persoană se află la plajă, indiferent că este vorba de o persoană celebră sau de cineva necunoscut publicului larg, este interzisă difuzarea de fotografii cu acea persoană dacă nu şi-a exprimat acordul. Chiar dacă este vorba de un politician sau un artist, atunci când se află pe şezlong ori pe iarbă, sau când se scaldă nu se poate spune că desfăşoară activităţi publice sau artistice. Atrag atenţia asupra practicilor unor televiziuni care, difuzând ştiri despre cei aflaţi pe litoral, în loc să prezinte imagini de ansamblu cu cei aflaţi acolo, focalizează imaginea pe o anumită persoană care iese din apă sau care se află pe plajă: acest lucru nu este legal atât timp cât lipseşte consimţământul persoanei în cauză. Nu are importanţă motivul pentru care o persoană refuză să fie difuzate fotografii sau relatări cu ea: legea spune în mod clar că în toate aceste situaţii trebuie cerut acordul pentru a se difuza informaţii sau imagini cu acea persoană.

Care sunt limitele acestor reglementări? Care sunt condiţiile care ar putea determina prevalenţa interesului public în detrimentul protejării vieţii private?

Simpla prezenţă într-un loc public nu aboleşte, deci, dreptul unei persoane la anonimat, cu condiţia ca aceasta să nu fie angajată în activităţi publice cum ar fi cele artistice, culturale, profesionale, politice, etc. Cu alte cuvinte, atunci când e vorba de asemenea persoane, graniţa dintre viaţa privată şi cea publică este mai dificil de trasat. Dar nu imposibil.

Aşadar, se pleacă de la regula necesităţii de a fi ocrotită viaţa privată a oricărei persoane. Aceasta poate fi dezvăluită dacă există un interes public. De exemplu, este în interesul publicului de a se cunoaşte că un demnitar al statului este cercetat pentru corupţie, dar nu există acest interes atunci când se dezvăluie problemele lui conjugale sau adresa domiciliului său. Sau: există un interes public pentru a se transmite informaţii despre  o persoană gata să se sinucidă, dar nu există acest interes pentru a se difuza publicului fotografia înfăţișând chipul său (CEDO, hotărârea Peck vs. UK, 2003). Sau: există un interes public pentru a se transmite informaţii despre un interlop care îşi face de cap într-o localitate distrugând bunuri dintr-un bar şi lovind oamenii de acolo, dar nu există niciun interes public pentru a se transmite numele sau fotografia unei victime. Sau: este un interes public să aflăm ce face un politician cu rang înalt în timpul liber dacă are legătură cu activitatea sa profesională (de exemplu, se întâlneşte cu un om de afaceri cu care vorbeşte despre necesitatea ocupării unor funcţii în stat în mod nelegal), dar nu există acest interes pentru a afla de unde îşi face respectivul cumpărăturile, să îl vedem fotografiat când traversează strada sau când îşi ia copilul de la grădiniţă (CEDO, hotărârea Von Hannover vs Germania, din anul 2004). Sau: există un interes pentru public de a afla cât costă abonamentul telefonic decontat de stat unui funcţionar sau demnitar, dar publicul nu are dreptul să ştie cu cine a vorbit respectivul şi, mai ales, care este conţinutul convorbirilor sale. Magazinul în care îţi faci cumpărăturile sau parcul unde te plimbi cu soţia nu sunt informaţii de interes public.

Cu alte cuvinte, presa trebuie să fie un „câine de pază” al democraţiei şi nu un „Big Brother” ca în romanul „1984” al lui G.Orwell.

De asemenea, atunci când se difuzează informaţii sau imagini ale unor persoane cercetate penale, presei îi este interzis să publice aspecte de viaţă privată din dosarele aflate pe rol ori fotografii cu sau fără cătuşe ale persoanei respective aflate în cursul procedurilor penale. Aceasta pentru respectarea vieţii private, demnităţii şi prezumţiei de nevinovăţie (şi deja statul român a fost condamnat pentru astfel de fapte).

Respectarea vieţii private este atât de importantă încât există state condamnate pentru încălcarea acesteia chiar de către instanţele judecătoreşti. Astfel, într-un caz, instanţa civilă a limitat accesul unui părinte la copilul său pe motiv că sunt suspiciuni de abuz sexual la adresa acestuia, singurul argument fiiind doar declaraţia celuilalt părinte, iar CEDO a decis că s-a creat o imagine pentru acel părinte care i-a atins demnitatea şi i-a afectat grav viaţa privată şi de familie (hotărârea Sanchez Cardenas vs Norvegia, 2007).

PARTEA A II-a, 28 iulie 2016

În ce măsură dreptul la respectarea vieţii private şi de familie a unei persoane poate intra în conflict cu dreptul la liberă exprimare?

Uneori lucrurile nu sunt ceea ce credem noi că sunt. Aşa este şi cu libertatea, noţiune pe care o folosim des, dar fără a înţelege conceptul de libertate. La fel este şi cu viaţa privată, prezentă peste tot în jurul nostru, dar pe care refuzăm să o vedem sau acceptăm dintr-o curiozitate bolnăvicioasă, uneori, explicabilă cel mult prin trecutul nostru, când spionarea extinsă era ceva specific comuniştilor şi securităţii. O să explic mai jos.

Libertatea nu este negociabilă. Ea desemnează posibilitatea pe care o are o persoană de a face tot ceea ce nu dăunează altuia. Or, tocmai ca un altul să fie protejat, există reguli clare cu privire la conţinutul şi limitele a ceea ce numim „libertate de exprimare”. Pe scurt, libertatea de exprimare nu înseamnă că poţi spune orice, oriunde, despre oricine şi oricând. Ea nu este un drept absolut, ci trebuie exercitată numai dacă nu se încalcă anumite drepturi ale altor persoane. De exemplu, nu poate fi invocată libertatea de exprimare pentru a se divulga secrete de stat ori de serviciu, pentru a se dezvălui aspecte nepublice din dosarele aflate pe rolul organelor judiciare, pentru a fi influenţată justiţia, ori pentru a fi insultate sau calomniate persoanele – o spune în mod clar art. 10 para. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar aplicarea acestor dispoziţii este obligatorie. Respectarea limitelor arătate nu înseamnă, nici pe departe, cenzură – aşa cum spun unii care doresc să se sustragă oricăror responsabilităţi pentru invectivele adresate prin intermediul mediei clasică sau social mediei (bloguri, Facebook etc). Ci depăşirea lor înseamnă abuz, iar comiterea unui abuz înseamnă încălcarea unor drepturi, nicidecum exercitarea unor libertăţi.

Vă dau un exemplu: ca jurnalist poţi critica un judecător că pronunţă o hotărâre discutabilă (dar, din motive care ţin de separarea puterilor publice, acest lucru nu este permis unui ministru ori preşedintelui ţării, şi sublinez asta). Dar nu poţi spune despre el că este „corupt” doar pentru că nu îţi place acea hotărâre. Asfel, dacă în privinţa politicienilor limitele criticii sunt mai largi, defăimarea judecătorilor nu este acceptabilă de CEDO (hotârârea Prager ş.a. vs Austria, 1995).

Cât despre presă, afirm că fără presă liberă e imposibil să existe o democraţie, însă presa trebuie să fie primul instrument care nu doar apără drepturilor omului, ci le şi respectă. Or, în prezent, o parte a mass-mediei româneşti este aservită politicului sau oamenilor de afaceri cu mari probleme penale, ceea ce face din unii ziarişti nişte ostaşi fideli într-un conflict împotriva instituţiilor democratice şi chiar împotriva populaţiei. De fapt, nici nu mai pot spune despre acea parte a presei că ar face jurnalism, ci ea se ocupă de terorism media.

Aşadar, să luăm aminte: este posibil să spui ceea ce crezi despre o persoană fără să îi ataci familia, să îi batjocoreşti numele, să iei în derâdere modul în care arată sau să il înjuri. O poţi face la modul profesionist contestându-i faptele. Până la urmă, oamenii sunt diferiţi: unii sunt mai scunzi, alţii mai înalţi, unii mai graşi, alţii mai slabi, unii poartă mustaţă, alţii nu, unii sunt blonzi, alţii bruneţi, unii au doua prenume, alţii doar unul – în viaţă nu eşti obligat să faci pe placul nimănui, ci ai tot dreptul să îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei, iar ceea ce ţi s-ar putea imputa sau critica este doar conduita pe care unii o cred inadecvată. Or, asta se poate face într-un mod civilizat, aducându-se argumente factuale. Ştiţi cum se spune: atunci când dispar argumentele factuale încept atacurile personale. Din păcate, televiziunile noastre şi facebook-ul abundă de asemenea atacuri. Paradoxal, dacă atragi atenţia celor care le lansează, ei îţi vor replica că le atingi libertatea de exprimare – adică ei au voie să te critice, dar tu nu ai voie să îi critici că te critică. Se pare că libertatea de exprimare funcţionează într-un singur sens: atunci când îţi baţi joc de altul. Asta spune multe despre logica şi cultura pe care o au unii ce ies în spaţiul public doar pentru că au în faţă o cameră de filmat sau o tastatură şi acces la internet.

Ceea ce am spus mai sus vizează interferenţa dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, care este un alt drept personal, ca şi cel la viaţă privată. Or, aceleaşi lucruri le-aş putea spune şi despre interferenţa dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată. După cum am arătat anterior, acesta din urmă desemnează dreptul fiecărui individ de a nu fi dezvăluite elemente ale vieţii sale personale. De aceea trebuie să existe garanţii împotriva privirilor indiscrete. Cu alte cuvinte, viaţa privată este bazată pe dreptul la secret, ceea ce înseamnă că orice individ este protejat cu privire la două categorii de acţiuni: investigaţii de orice fel cu privire la viaţa sa privată, fie că e vorba de cele ale statului (de aceea există reguli speciale cu privire la percheziţii, ascultări telefonice, urmărirea de vehicule), fie că e vorba de cele făcute de presă; şi dezvăluiri ale informaţiilor privind viaţa privată.

Cum poate fi protejat dreptul la respectarea vieţii private în mediul online, având în vedere faptul că încălcarea dispoziţiilor din Codul Civil şi din jurisprudenţa internaţională poate fi realizată prin intermediul anonimatului?

În primul rând, trebuie să conştientizăm că acela care este pe internet şi comite o ilegalitate este tratat la fel cu cel care este pe stradă şi comite o ilegalitate. Or, cel aflat pe stradă poate să se ascundă ori poate fugi, dar în cele din urmă este descoperit. La fel se întâmplă şi pe internet – care nu este un spaţiu virtual, precum cel construit pentru a vâna pokemoni, ci este un spaţiu real, numit „mediu on line” – şi în care identitatea oricărei persoane care se conectează poate fi descoperită. Ca urmare, fie că suntem în mediul fizic, fie că suntem în mediul online, legile trebuie respectate. Reţineţi, deci, că anonimatul nu apără pe nimeni de responsabilitate.

Sunt bloguri sau conturi de youtube ori de Facebook create special pentru atacuri online – este ceea ce se cheama cyberbullying. Vă reamintesc de un proces celebru în care un jurnalist care a postat un filmuleţ porno implicând un politician a fost obligat să îi plătească acestuia 20.000 euro drept despăgubiri (Dosarul nr. 10437/3/2010* rejudecat definitiv la Curtea de Apel Bucureşti în anul 2015). Aceste conturi ori site-uri pot fi blocate de victimele atacurilor şi raportate la adminstratorii acelui serviciu. La fel, pot fi raportate fotografii utilizate pe reţelele de socializare, dacă ele sunt protejate de drepturi de autor. Evident, autorii defăimărilor sau dezvăluirilor nepermise pot fi acţionaţi în judecată civilă pentru a li se cere daune materiale pentru pagubele morale produse.

Mai mult, în cazul blogurilor şi site-urilor care permit comentarii la postări, există o decizie a Marii Camere a CEDO care a stabilit că pentru defăimările aduse de comentatori, este răspunzător pecuniar administratorul site-ului respectiv (hotărârea Delfi AS vs Estonia, 16 iunie 2015). De asemenea, există o decizie a Curţii Europene de Justiţie de la Luxembourg care permite utilizatorilor internetului să ceară unui motor de căutare ştergerea linkurilor către site-urile unde se găsesc informaţii defăimătoare despre ei (hotărârea Google Spain SL, Google Inc. vs Agencia Española de Protección de Datos, 13 mai 2014) – dar, atenţie, asta nu înseamnă ştergerea site-urilor respective!

În ce măsură poate fi limitată violarea vieţii private de către reprezentanţii mass media?

Viaţa privată a devenit azi subiect nu numai pentru presa de joasă factură, ci şi pentru mulţi care folosesc internetul şi care se cred la adăpostul unui ecran al laptopului. Ei bine, nu este deloc aşa. Viaţa este despre responsabilitate, iar drepturile protejează şi pe ceilalţi. Or, asta înseamnă o anumită cultură care se rezumă la respectul alterităţii: indiferent cât de antipatică ne este o persoană, dezvăluirea aspectelor de viaţă privată a sa sau insultarea (defăimarea prin injurii) ori calomnierea (acuzaţii nefondate despre comiterea unor fapte ilicite) este interzisă. În special o presă sănătoasă trebuie să fie o condiţie de exercitare a libertăţii de exprimare. Iar libertatea de exprimare nu înseamnă nicidecum libertatea de a înjura, asta trebuie să fie o evidenţă.

Eu urmăresc cu atenţie spaţiul media şi constat că, deşi aparent trusturile de presă se obligă să respecte o anumit decenţă, aceasta nu se întâmplă. De exemplu, o parte din jurnalişti fac parte din organizaţii media care însă nu au funcţionabil un comitet disciplinar sau măcar etic. Toate televiziunile au un cod deontologic care se rezumă la un fişier conţinând cuvinte, postat pe internet, rareori respectat. Consiliul Naţional al Audiovizualului este o instituţie publică care ar fi trebuit să aibă grijă de sănătatea informaţiilor transmise de radio şi televiziuni, însă din cauza luptelor interne de acolo şi acapărării politice a acestei instituţii, s-a ajuns ca ea să devină, în fapt, un complice, dacă nu chiar coautor la dezastrul la care s-a ajuns în momentul de faţă cu privire la respectarea drepturilor omului în România. În felul acesta, generaţii întregi sunt afectate şi greu mai poate fi remediat ceva.

Dar, oricum, trebuie să ne conformăm unor reglementări naţionale şi internaţionale. Unele privesc în mod special jurnaliştii. Astfel, în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003 din 1993 cu privire la etica ziaristică şi Rezoluţia nr. 1215 din 1993 a Comitetului Miniştrilor, aplicabile în România conform Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 1215 din 1993 şi a Senatului nr. 32 din 1994, se specifică că trebuie respectat dreptul cetăţenilor la viaţă privată; persoanele care deţin funcţii publice au dreptul ca viaţa lor particulară să fie apărată, cu excepţia acelor cazuri în care viaţa lor particulară are un efect asupra vieţii publice; faptul că o persoană deţine o funcţie publică nu înseamnă că poate fi privată de dreptul la viaţa particulară.

Între dreptul la respectarea vieţii private şi libertatea de expresie trebuie menţinut un echilibru, care este amplu ilustrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, într-o decizie recentă, Curtea de la Strasbourg reaminteşte că filmarea de către poliţie a momentului arestării unei persoane şi transmiterea înregistrăriii către mass-media pentru a fi difuzată constituie o încălcare a vieţii private, chiar dacă este vorba de un ministru (hotărârea Popovi vs Bulgaria, 2016). Anterior, chiar România fusese condamnată pentru că poliţiştii au permis mass-media să filmeze suspectul aflat la sediul poliţiei (hotârarea Toma vs România, 2009). Tot astfel, statul nostru a fost condamnat pentru că organele judiciare au permis scurgerea de informaţii dintr-un dosar aflat în faza de urmărire penală, inclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice şi publicarea lor în presă (hotărârea Căşuneanu vs România, 2013). Curtea de la Strasbourg a stabilit că difuzarea fotografiei unei persoane aflată în cursul unei investigaţii penale este permisă doar dacă acea persoană se sustrage urmăririi şi se solicită ajutorul populaţiei pentru a o prinde (hotărârea Khuzin ş.a. vs Rusia, 2008) sau dacă fotografia persoanei este deja cunoscută publicului şi nu pune în discuţie viaţa sa privată (hotârărea Pipi vs Turcia, 2009). În alt caz s-a stabilit că jurnaliştii se fac vinovaţi de încălcarea vieţii private în caz de urmărire pe stradă a unei persoane pentru captarea de imagini sau interviuri, persoană chemată ca martor la organele de urmărire penală şi despre care presa a prezentat informaţii din care publicul a înţeles că ea ar fi suspect (hotărârea A.C. vs Norvegia, 2009).

Există la noi în ţară procese cu familii de artişti, ea vedetă TV şi el cântăreţ, câştigate de acestea, prin care ziarul a fost obligat să înlăture pozele care ţine de viaţa de familie (Dosar 8460/2/2008 la Curtea de Apel Bucureşti). Amintesc şi de procesul în care am fost implicat: este vorba de sanţionarea unui tabloid în care au apărut fotografii cu mine şi fiica mea, în timp ce eram pe stradă sau în curtea blocului (Dosar 12327/3/2014 la Curtea de Apel Bucureşti).

Sub nicio formă adresa de domiciliu a unei persoane nu poate fi dată publictăţii, ea fiind o dată cu caracter personal fiind inclusă, deci, în sfera vieţii private. Apoi, dacă sunt fotografi care şi-au protejat operele potrivit drepturilor de autor, acestea nu pot fi descărcate şi vândute sau distribuite. Nu are importanţă că acele fotografii se găsesc deja pe internet sau că cel care le descarcă nu le vinde mai departe.

În finalul interviului, spuneţi-ne dacă sunt reguli speciale pentru minori şi protecţia lor atunci când acest drept vine în concurs cu libertatea de exprimare.

Copiii trebuie ocrotiţi în mod special, fiind consideraţi ca parte dintr-o categorie vulnerabilă. De aceea, abordarea lor de către străini sau de către presă trebuie făcută numai în anumite condiţii. De exemplu, simpla invitare prin telefon sau internet a unui minor sub 13 ani la o partidă de sex constituie infracţiune. Tot astfel, folosirea minorilor pentru producerea de materiale pornografice (filme, fotografii, afişe etc), deţinerea de filme porno cu minori sau descărcarea lor sunt infracţiuni. Evident, ca şi în cazul adulţilor, publicarea sau difuzarea de fotografii cu minori este interzisă – amintesc de un caz soluţionat de CEDO cu privire la sancţionarea unui jurnalist care a publicat fără acordul părinţilor fotografia unui nou-născut aflat în maternitate (hotărârea Reklos şi Davourlis vs. Grecia, 2009) şi un alt caz în care statul a fost condamnat pentru că furnizorul de servicii a refuzat să dezvăluie identitatea unei persoane căutate pentru postarea, pe un site matrimonial, a unei reclame de natură sexuală în numele unui minor (hotărârea K.U. vs Finlanda, 2008).

Uneori copiii sunt invitaţi în emisiuni radio şi tv. Consiliul Naţional al Audiovizualului a stabilit nişte reguli în această privinţă, a căror nerespectare pot atrage sancţionarea postului TV. Când copiii au până în 14 ani, ei pot participa în astfel de emisiuni numai dacă există exprimat în scris acordul lor şi al părinţilor, afară de evenimentele culturale şi competiţiile sportive.

Alteori copiii au legătură sau sunt implicaţi în comiterea unor infracţiuni. Legea îi ocroteşte în mod special, în funcţie de vârstă. Când copilul are vârsta sub 14 ani nu este voie să se dezvăluie numele celui bănuit de comiterea unei infracţiuni sau a celui care este martor; dacă minorul este victima unui abuz sexual, fizic sau pishic nu se poate dezvălui numele său, iar în cazul altor infracţiuni, declaraţiile şi imaginile pot fi difuzate numai dacă există acordul copilului şi al părinţilor. Când copilul are vârsta între 14 şi 16 ani: dacă este victimă sau suspect un reportaj, ştire sau dezbatere cu minorul poate fi făcută numai dacă el şi părinţii îşi dau consimţământul în scris, un părinte este lângă el şi dacă, fiind suspect, are şi avocat. Când copilul are vârsta între 16 şi 18 ani, dacă este suspect este nevoie de consimţământul său şi prezenţa avocatului, iar dacă este victimă trebuie să îşi dea  acordul însă, la cerere, se va evita dezvăluirea identităţii sale.

 

09/06/2016

De la generatia Mariei Olaru la cea a lui Paul Mititelu

Filed under: educatie — Cristi Danilet @ 12:27 PM
Tags: , ,

sport

„De la generaţia Mariei Olaru la cea a lui Paul Mititelu” sau „Despre cum pierdem esenţialul încercând să aflăm dacă Maria Olaru spune adevărul”

.

1. Maria Olaru este o fostă sportivă de performanţă care, în cartea sa de memorii, povesteşte despre abuzurile la care ea şi colegele ei erau supuse de antrenori în urmă cu 20 de ani, pe când era copil. Paul Mititelu este un puşti de 11 ani, din zilele noastre. El interpretează o piesă, cu un videoclip recent lansat, în care spune: „Decât s-aştept ca Ţepeş să facă dreptate-n ţară,/ Vreau să-nvăţ şi eu ce-i legea, şi acasă, şi la şcoală.”

2. Acum o săptămână a avut loc la Bucureşti finala concursului de educaţie juridică între licee, prima manifestare de acest gen din Europa. Am avut astfel ocazia, la un moment dat, să reamintesc poeziile, poveştile, maximele sau citatele care nu ne fac  deloc mândri că suntem români.

Am amintit de prima poezie pe care o învăţăm cu acel căţeluş cu părul creţ care fură raţa, în loc să o păzească. De proverbul, „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”. De cum învăţăm noi la şcoală că „meseria e brăţară de aur” şi, desigur, de cât de normal ni se pare să auzim că „meseria se fură”. Despre cum în România corupţia e atât de naturală şi de extinsă încât în loc de „a da mită” se spune „a da dreptul”. Și cum ni se predă nouă, la o vârstă total nepotrivită, acea baladă în care ni se povesteşte despre doi ciobani ce premeditează un omor ca să fure mioarele unui al treilea şi cum acesta, în loc să anunţe autorităţile, se resemnează şi se pregăteşte de moarte; desigur, resemnarea e intrată în sângele nostru, nu degeaba se spune „Capul plecat, sabia nu-l taie!”. Îmi mai amintesc acum și de acel roman celebru în care nevasta ciobanului omorât identifică criminalul şi în loc să procedeze legal, ea se răzbună punându-și fiul să îl lovească în cap pe acela cu un baltag. În fine, când mai creştem puţin şi ne căsătorim vedem că la români până şi mireasa se fură. Oricum, furtul e atât de normal încât pe cel mic care îşi însuşeşte ceva ce nu îi aparţine îl apuci de obraz şi spui admirativ „Hoţul mamii, hoţ!”. Iar adultului care face asta îi găseşti scuza că „românul nu fură, ci românul se descurcă”. Desigur, după ce devenim părinţi ne educăm copiii aşa cum ştim noi mai bine, cu palma sau cureaua, căci „Unde dă tata, creşte” şi „Bătaia e ruptă din rai”. Copilul e pentru noi un lucru ca oricare altul, suntem proprietarii lui, și îl putem deci abandona spunându-i „Dacă eşti rău te dau la ţigan!” sau chiar ii putem pune capăt vieţii, căci „Eu te-am făcut, eu te omor!”. Totul culminează cu acea  vorbă universal valabilă, „Merge şi-aşa!”

3. Maria Olaru e marcată de anumite momente, deloc puţine, din timpul vieţii ei de sportivă. Nu poate uita şi vrea să ne spună şi nouă despre abuzurile fizice şi psihice suferite când era copil.

Îmi e greu să cred că cineva ar publica minciuni într-o carte de memorii. Nu i-ar folosi la nimic, ba din contra. Evident, nu pot prezuma că totul e o născocire, pe considerentul că e de notorietate faptul că cei doi antrenori au scos multe campioane şi, ca urmare, Maria ar minţi – căci o asemenea concluzie ar fi lipsită de logică. Dar nici nu pot şti dacă spusele Mariei sunt întru totul adevărate – deşi au fost sportive care au confirmat cele scrise în carte.

Atenţie însă, Maria nu face un denunţ – pentru loviri sau pentru orice suferinţe fizice te poţi plânge la poliţie sau la parchet în cel mult trei luni de la comiterea faptei.  De aceea, afirm că este o greşeală să ne întrebăm dacă Maria are sau nu dreptate, dacă minte sau nu, dacă abuzurile – în cazul în care au existat – erau justificate sau nu (de vremurile de atunci, de metodele de antrenament sau de alte lucruri). Susţin că este o mare greşeală să judecăm noi, în studiouri sau pe facebook, dacă acele fapte s-au întâmplat de-adevăratelea, să cerem probe, să ascultăm sportive care confirmă ce spune Maria şi pe antrenorii şi sportivele care infirmă ce spune Maria. Dacă facem astea, pierdem esenţialul: nu e important dacă Maria a trecut prin acel calvar – e trecutul ei şi noi, cu toate dezbaterile noastre, nu îl putem rescrie; poate nu suntem noi cei meniţi să stabilească un adevăr istoric sau să schimbăm un trecut dovedit ca marcant pentru autoarea memoriilor. Ce putem face este să pornim o dezbatere autentică despre violenţa din societatea românească. Şi pentru că Maria ne-a dat această ocazie, eu îi sunt recunoscător.

4. Maria Olaru discută despre ce i se întâmpla ei când era copil. Despre cât de normale erau bătăile atunci. Vorbele, zicalele, proverbele reamintite de mine mai sus nu sunt din cărţi, ci din jurul nostru, al celor ce am crescut în acele vremuri. Noi, cei bătuţi de părinţi cu pumnii, picioarele, cureaua sau arşi cu ţigara, cei loviţi de profesori cu liniarul la palmă sau traşi de perciuni sau de codiţe, cei pedepsiţi cu mâinile ridicate la colţ sau închişi în baie ori  pivniţă.

Problema reală este că noi, cei abuzaţi de atunci, am devenit abuzatorii de azi. Şi nu o spun aşa, într-o doară, ci o spun pe baza statisticilor din prezent: peste 4000 de minori sunt victime ale unor infracţiuni în fiecare an; la fiecare trei zile cineva este trimis în judecată pentru că omoară cu sânge rece un copil; la fiecare două zile o persoană este dusă la judecător pentru că violează un minor; la fiecare două zile cineva are dosar penal pentru că bate dur un copil; o dată pe lună cineva este judecat pentru că omoară în bataie un copil. Da, îl trimite direct în Rai, căci de acolo – cică – se trage bătaia…  Aş mai putea continua și cu alte statistici: 80.000 de copiii au părinţii în străinătate şi sunt lăsaţi fie cu rude în vârstă, fie de izbeliste; 43.000 de copii se află în instituţiile de plasament din cauza abuzurilor sau neglijenţelor în propriile familii; sute de copii sunt traficaţi anual, 18% dintre copiii de azi  abandonează şcoala etc. Asta e generaţia de azi care se ridică…

Aţi stat vreodată de vorbă cu un copil legat cu lanţul de pat de către părintele său şi înfometat ca un animal? Dar cu o fetiţă violată de propriul tată? Aţi văzut ştirea de acum o lună cu acel copil omorât cu pietrele de alţi copii? Dar ştirea de anul trecut cu regizorul care făcea poze şi abuza sexual fetiţa de 7 ani pe care i-o aducea chiar mama ei, contra unei sume de bani? Ştiţi cum sunt bătuţi şi violaţi unii copii din centrele de plasament? Poate nu ar strica să vi le reamintiţi… AICI.

Am văzut toate astea, nu în filme, nu în cărţi. Ci în dosare. Eu şi alţi judecători le vedem zilnic. Şi, ca să mai spun ceva: ce avem noi în dosare este încă departe de realitate. Fiindcă sunt mult mai multe fapte comise decât cele raportate autorităţilor, iar altele nu pot fi dovedite.

5. „Merge şi-aşa!”, spune românul, încercând să pară înţelept… Ei, pentru unii nu mai merge aşa. Unii şi-au dat seama că ceva e în neregulă. Sunt oameni ce fac parte din generaţii ce au beneficiat de „educaţie” în spiritul celor de mai sus şi care nu mai vor să transmită aceleşi metode şi vorbe celor care vin după ei. Unii au îndurat toate astea şi şi-au dat seama că nu a fost bine şi acum vor să se elibereze, să se descarce de acel trecut – Maria Olaru este una dintre ei. Alţii au fost martori la toate astea şi acum refuză să mai fie complice – nu este și cazul celei ce ocupă postul de Ministru al Sportului. Sunt unii care iau atitudine fiind îngrijoraţi, dacă nu chiar speriaţi de ceea ce văd în dosare şi statistici – cum e cazul meu.

6. Sunt alţii, cei din generaţia lui Paul Mititelu, care trebuie protejaţi de acest trecut urât al nostru, cel cu bătăile şi cu ”decreţeii”. Ei trebuie să învaţe despre etică şi lege, despre copii şi drepturile lor, să li se dezvolte concepte precum „alteritatea” şi „umanismul”. Paul face parte dintre cei ce trebuie să înveţe că rostul acelui căţeluş cu părul creţ este să păzească raţa. Că dacă copilul mânâncă azi sănătos şi face sport, va ajunge puternic ca un taur. Că meseria e nobilă şi se învaţă, iar examenele nu se iau copiind şi doctoratele plagiind. Că nu poate fi tolerată corupţia şi că indivizii care cer sau iau mită trebuie denunţaţi. Și că dacă eşti victima unei infracţiuni nu ai voie să îţi faci dreptate singur, ci legal este să anunţi poliţia. Că e normal să iei atitudine când în jurul tău se comit nereguli. Că bătaia dată unui copil este o formă de abuz fizic interzisă în România, la fel ca şi abuzul emoţional, psihologic, sexual şi economic, prin Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

7. Trebuie să abandonăm lumea justificată prin „Bătaia e ruptă din rai”, fără a mai judeca trecutul. Trebuie să ne desprindem de ea spunând: „Stai că nu mai merge-aşa!” şi să acceptăm odată că trebuie să învăţăm ce e normalitatea. Trebuie să fim şi să ne comportăm normal într-o lume unde respectul faţă de lege şi pentru indivizi este parte din valorile pe care avem îndatorirea să clădim viitorul.

04/06/2016

Stai, ca nu mai merge-asa!

Filed under: 0. NOUTATI,educatie,EDUIURIS — Cristi Danilet @ 11:30 AM
Tags: ,

Nu mai vreau să văd copii care învaţă poezia căţeluşului cu părul creţ care fură raţa din coteţ. Nu vreau să accept că meseria e brăţară de aur şi se fură. Sau că mireasa se fură. Nu accept sub nicio formă zicala „unde dă tata, creşte” întrucât „bataia e ruptă din rai” şi că „eu te-am făcut, eu te omor!” ori că „Dacă nu eşti cuminte, te dau la ţigan!”. Nu cred că trebuie să acceptăm resemnarea din poezia cu ciobanii care premeditează un omor pentru a-i fura mioarele celui de-al treilea şi nici nu sunt de acord cu răzbunarea din „Baltagul”.  Eu nu cred că numai dacă ai capul plecat, sabia nu îl taie şi în niciun caz nu sunt de acord că atunci când dai mită dai…dreptul.

Nu sunt de acord că „Merge şi aşa!”. Eu cred că a venit timpul să spunem „Stai, că nu mai merge-aşa!”

30/05/2016

EDUIURIS la Bacau

Filed under: educatie,EDUIURIS,VeDem Just — Cristi Danilet @ 1:32 AM
Tags: , , , ,

coperta_educatie_juridicaProiectul naţional EDUIURIS de educaţie juridică în învăţământul preuniversitar, promovat de asociaţia VeDemJust,  a ajuns în săptămâna care tocmai s-a încheiat şi la Bacău, ultimul judeţ vizitat mai înainte de vacanţa şcolară. Activităţile din această primă jumătate de an se vor încheia pe data de 1 iunie,  când va avea loc finala concursului de educaţie juridică „Citizens of Tomorrow”. Atunci se vor întrece liceele Şincai şi Sava din Bucureşti în faţa unui juriu compus din ministrul justiţiei, preşedintele instanţei supreme, ministrul educaţiei şi şeful procurorilor anticorupţie.

Vineri, 27 mai 2016, domnul Lucian Checheriţă şi judecătorul Cristi Danileţ, fondatori ai asociaţiei VeDem Just care promovează proiectul EDUIURIS, au ţinut în municipiul Bacău câte o lecţie de educaţie juridică în faţa elevilor de la Colegiul Naţional  “Gh.Vrănceanu”, Colegiul Economic “Ion Ghica”, Colegiul Tehnic de Comunicaţii “Nicolae Vasilescu-Karpen” şi Şcoala Gimnazială A.I. Cuza. Întâlnirea a fost organizată de elevul Vlad Popoviciu, preşedintele Asociaţiei Elevilor din Bacău. În total au participat la întâlniri aprox. 250 elevi, cu vârste între 13 şi 19 ani. Datorită unei sponsorizări de care s-a ocupat asociaţia de elevi, toţi au primit manualul „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” disponibil  şi online. Copiii au aflat noţiuni elementare despre importanţa respectării regulilor de acasă şi de la şcoală, despre respectarea fiecărui individ din societate, despre răspunderea penală, integritate şi despre proceduri judiciare.

Sâmbătă, 28 mai, judecătorul Danileţ a fost la Facultatea de Drept a Universităţii `George Bacovia` din Bacău. Cu sprijinul conducerii facultăţii, el a ţinut un curs intensiv de instruire cu privire la tehnici şi metode pentru un număr de 40 de studenţi, avocaţi, mediatori şi consilieri juridici care de acum vor preda în mod voluntar şi neformal educaţia juridică în învăţământul preuniversitar. La acest curs au participat persoane din Bacău, Piatra-Neamţ, Iaşi şi Harghita. Este al 12-lea curs de acest gen, care se ţine după cele desfăşurate în ultimele şase luni în IaşiCraiova, Bucureşti, GalaţiBraşovOradeaCluj-NapocaConstanţaTimişoaraSibiu şi Suceava. Cu toţii au primit certificate eliberate de asociaţia VeDemJust.

Vă reamintim că pe  data 1 iunie 2016 se va organiza la Bucureşti finala concursului „Citizens of tomorrow” de educaţie juridică între liceele bucureştene, la care se va lansa videoclipul „Stai, că nu mai merge-aşa!”. La eveniment vor face parte din juriu : ministrul justiţiei, ministrul educaţiei, preşedintele ICCJ şi şeful DNA. Intrarea în limita locurilor disponibile. Agenda evenimentului AICI.

13318639_884511848324061_1716022815_n 13330266_884514381657141_664691410_n

F30A4286 F30A3725

F30A3894 F30A9211

F30A9214 F30A9057

 

23/05/2016

EDUIURIS la Suceava

Filed under: educatie,EDUIURIS,VeDem Just — Cristi Danilet @ 9:09 PM
Tags: , , ,

coperta_educatie_juridicaProiectul naţional EDUIURIS de educaţie juridică promovat de asociaţia VeDemJust a ajuns şi la Suceava. Urmează Bacău la sfârşitul acestei săptămâni şi pe 1 iunie marele eveniment – finala concursului „Citizens of Tomorrow” între liceele bucureştene.

Duminică, 22 mai, judecătorul Cristi Danileţ, membru al asociaţiei VeDem Just care dezvoltă proiectul EDUIURIS – reţeaua naţională de formatori de educaţie juridică, a fost la Facultatea de Drept a Universităţii `Ştefan cel Mare` din Suceava. Cu sprijinul ELSA Suceava, el a ţinut un curs intensiv de instruire în tehnici şi metode necesare destinat unui număr de 30 de studenţi, avocaţi şi consilieri juridici care vor preda în mod voluntar şi neformal educaţia juridică în învăţământul preuniversitar. La acest curs au participat şi persoane din Piatra-Neamţ, Iaşi şi Botoşani. Este al 11-lea curs de acest gen, care se ţine după cele din IaşiCraiova, Bucureşti, GalaţiBraşovOradeaCluj-NapocaConstanţaTimişoara, Sibiu.

Luni, 23 mai, judecătorul Cristi Danileţ a fost invitat special la ediţia a V-a a conferinţei naţionale de educaţie `Noi abordări în educaţie: Inovaţie şi creativitate în domeniul didacticii` organizată de Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava. El a susţinut prelegerea `Educaţie juridică pentru noua generaţie`prin care a susţinut introducerea acestei noi materii în curriculumul şcolar.

Ulterior, a ţinut o lecţie de educaţie juridică la Colegiul Economic `Dimitrie Cantemir` Suceava  unde au participat elevii din clasele a IX-a – a XII-a. Aproape 100 de tineri au aflat noţiuni elementare referitoare importanţa regulilor, libertate, răspundere penală. Li s-a explicat că trebuie să îşi asume consecinţele faptelor, că trebuie să fie prevăzători, că trebuie să ia atitudine la nerespectarea regulilor şi legilor.  Că justiţia este una protectivă şi nu represivă. Profesorilor prezenţi li s-a pus la dispoziţie cartea „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” disponibilă şi online.

În acest an şcolar se va mai organiza un eveniment similare un training de instruire a doritorilor de a preda educaţia juridică la Bacău în perioada 27-28 mai – înscrieri la office@vedemjust.ro.  Pe  data 1 iunie 2016 se va organiza la Bucureşti finala concursului Citizens of tomorrow de educaţie juridică între liceele bucureştene şi lansarea videoclipului „Stai, că nu mai merge-aşa!”.

DRI_9247elsacrop

13263833_901438103334957_8750604053019929839_n13293288_1721462408072124_703728998_n 13281857_1721462398072125_1943447561_n

 

 

10/05/2016

Video. Lectii de educatie juridica in zona Dornelor

Filed under: educatie,EDUIURIS — Cristi Danilet @ 9:20 PM
Tags: , ,

coperta_educatie_juridicaÎn aceste zile s-au desfăşurat în zona Dornelor primele lecţii de educaţie juridică pentru elevi.

În data de 9 mai Bogdana Mitrofan, licenţiată a facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai şi absolventă a cursului de instruire în cadrul programului EDUIURIS al asociaţiei VeDemJust a ţinut o lecţie de educaţie juridică în comuna natală Poiana Stampei din jud.Suceava. La întâlnire au participat 40 de elevi din clasele a VII-a şi a VIII-a de la Şcoala Gimnazială din localitate.

Cu sprijinul Primăriei şi al conducerii Liceului „Ion Luca” din localitate, s-a desfăşurat în data de 10 mai, la Casa de Cultură a municipiului Vatra-Dornei, o lecţie de educaţie juridică ţinută de judecătorul Cristi Danileţ, membru CSM. Au participat 300 de elevi de la clasele a XI-a şi a XII-a, însoţiţi de profesorii lor. Tinerilor li s-a explicat importanţa respectării regulilor de acasă, de la şcoală şi de circulaţie, li s-a adus la cunoştinţă statistica cu privire la victimele minore şi delincvenţii juvenili, li s-au prezentat autorităţile legislative, executive şi judiciare ale ţării şi au fost sfătuiţi să dea dovadă de comportament intregru. Au fost încurajaţi să respecte colegii şi profesorii, să îşi controleze limbajul pe Facebook, să manifeste o atitudine civică faţă de persoanele cu probleme şi să aibă încredere în justiţie care este una protectivă, nu represivă.

La sfârşitul întâlnirii participanţilor li s-a distribuit manualul „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” alcătuit de Cristi Danileţ şi multiplicat cu sprijinul Primăriei Vatra-Dornei. Lecţia a fost înregistrată video şi poate fi vizualizată AICI.

Anul acesta şcolar se vor mai organiza evenimente similare, dar şi traininguri de instruire a doritorilor de a preda educaţia juridică la Sibiu în perioada 15-16 mai, la Suceava 22-23 mai, la  Bacău 27-28 mai, iar pe 1 iunie 2016 se va organiza la Bucureşti finala primului concurs de educaţie juridică între liceele bucureştene şi lansarea videoclipului „Stai, că nu mai merge-aşa!”.

13220655_1103538503021627_7470110997248847995_o   DSC_1233

DSC_1215

DSC_1181.JPG

 

05/05/2016

Daca asculti manele in public, risti bataia

Filed under: educatie — Cristi Danilet @ 10:55 PM
Tags:

maneleReferitor la clipul cu cei doi care ascultau manele în tramvai şi au fost luaţi la bătaie:

Şi pe mine mă deranjează că unii ascultă muzică în public fie la CD player dotat cu boxe, fie la căşti, dar cu volumul la maxim. Chiar nu vreau să cunosc problemele fiecărui călător care, nu ştiu de ce, simte nevoia să şi le exprime exact în momentul când vede o grămadă de urechi în jurul său. Nici mie nu îmi place cum miros unii în mijloacele de transport în comun. Cel mai mult mă deranjează să văd că unii circulă fără bilet. Dar nu m-am gândit niciodată să îl iau pe fiecare dintre aceştia la bătaie.

.
Acum, trebuie să ştim că una e oprobiul public, alta sunt sancţiunile legale. Dacă ne deranjează gesturile unora din jurul nostru (vorbesc tare, scuipă pe jos, aruncă ambalaje pe stradă etc), le putem atrage atenţia şi chiar să îi facem de ruşine faţă de public. Dar nu avem voie să îi înjurăm sau să îi ameninţăm ori să îi lovim, căci astea sunt delicte (civil, respectiv penale). Pentru sancţiuni de acest tip existe organele legii. Nu le lăsaţi fără locuri de muncă, vă rog, facându-vă dvs. înşivă „dreptate” (sau cum s-or fi numind seria de lovituri şi înjurături aplicate de antifanii manelor)!

.

Cât priveşte valul de ură de pe reţelele de socializare împotriva etniei rrome din care ar face parte cei doi ascultători de manele, el indică doar nivelul de civilizaţie pe care l-au deprins unii dintre noi în ultimul sfert de secol. Îi deplâng pe toţi cei care, bătând la tastele din faţa lor, se cred apologeţii libertăţii de exprimare. Ceea ce fac ei nu are nicio legătură cu acest drept esenţial al omului. Iar de la bătaia în taste la bătaia în tramvai e doar un mic pas, după cum se vede…

30/04/2016

„Suntem ţara unde o dată la trei zile un minor este omorât. Ce fel de oameni ne vor conduce peste 10 ani?“

Filed under: 0. NOUTATI,educatie,statistica — Cristi Danilet @ 2:41 AM
Tags: , , ,

adevarulInfracţiunile comise de copii au explodat. În ultimii cinci ani, 20.000 de minori au fost trimişi în judecată, dintre care aproape 15.000 au fost condamnaţi. Aşa arată statisticile privind delicvenţa juvenilă în România. Membru în CSM, judecătorul Cristi Danileţ crede că există o hibă în actualul sistem de educaţie. Magistratul a făcut declaraţia în contextul în care un copil a murit după ce a fost bătut cu pietre într-o şcoală din Slobozia.

Cazul lui Marian Funie (14 ani), din Slobozia (Argeş), care a decedat săptămâna aceasta, după ce a fost lovit cu pietre de colegii de şcoală ai surorii sale, a stârnit reacţiii puternice în societatea civilă şi nu numai.

„O dată pe lună un copil moare în urma unei bătăi”

Unul dintre cei care au reacţionat a fost judecătorul Cristi Danileţ. Într-o postare pe Facebook, acesta a arătat că statistica este necruţătoare şi că există un adevărat fenomen, în care copiii sunt victime iar societatea nu ia măsuri.

„O dată la trei zile un copil moare ucis într-un accident sau omorât cu sânge rece. O dată pe lună un copil moare în urma unei bătăi. Marian e cel de luna asta. Peste doua zile un alt copil va dispărea dintre noi. Dar nu ne pasă, nu?! Nici nu ne vom aduna la manifestări prin Oslo, Chicago, Sidney sau Bucureşti”, a reacţionat Cristi Danileţ.

Membru al CSM din 2011, Cristi Danileţ (41 de ani) este autorul manualului „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” şi este implicat în mai multe proiecte privind acţiuni de educaţie juridică destinate elevilor de şcoli gimnaziale şi liceu. Pe blogul său, magistratul a avut mai multe articole privind delicvenţa juvenilă şi victimele din rândul minorilor.

646x404„Ţara unde o dată la trei zile un minor violează pe cineva”

Danileţ a declarat pentru „Adevărul” că este îngrijorat de actele de violenţă exercitate asupra copiilor şi de către copii. „Avem mult prea multe cazuri de adulţi care bat copiii, îi violează, îi agresează în public, îi înjură şi îi umilesc – de multe ori e vorba chiar de cei care ar trebui să îi educe şi să aibă grijă de ei: părinţi, rude, profesori, doctori, preoţi, asistenţi maternali – sau adulţi care îi exploatează sexual, prin cerşetorie sau prin muncă”, explică magistratul.

Judecătorul susţine că sunt mult prea multe cazuri de copii care comit infracţiuni de la o vărstă fragedă, copii care de la 14 ani au deja dosare penale: furturi, tâlhării, şantaje, violuri, omoruri. „Suntem ţara unde o dată la trei zile un minor este omorât şi unde 6 din 10 minori arată că sunt bătuţi acasă, ţara unde o dată la trei zile un minor violează pe cineva şi la patru zile un alt minor omoară o persoană”, a declarat Danileţ, pentru „Adevărul”.

„Eu cred că ar trebui să fim cu toţii în alertă: ce fel de generaţie se ridică? Ce fel de oameni ne vor conduce peste 10-20 ani? Cred că deja educaţia este una inadecvată şi trebuie schimbată din temelii paradigma acesteia: trebuie să pregătim oameni pentru viaţă, dispuşi să trăiască în societate conform regulilor ei”, Cristi Danileţ.

Numărul violurilor comise de minori s-a dublat faţă de acum 5 ani.

Pe blogul său, Daniţel a avut două postari având ca temă „Delincvenţa juvenilă” şi „Minorii victime”, care au avut ca punct de plecare statisticile oficiale. Potrivit sursei citate, în ultimii cinci ani, în România au fost trimişi în judecată peste 20.000 de minori, dintre care aproape 15.000 au fost condamnaţi. „Noul Cod penal, care a redus pedepsele pentru majoritatea infracţiunilor şi a eliminat aplicarea pedepsei închisorii pentru minori, a generat o scădere cu o mie a numărului de copii trimişi în judecată, fără ca asta să însemne o scădere a numărului de infracţiuni comise de minori”, arată Danileţ. Datele oficiale  arată că 3580 de minori au fost trimişi în judecată în 2011, 4964 de minori- în 2012, 4826 de minori- în 2013, 3422 de minori- în 2014 şi 3535 de minori- în 2015.

„Statistica ne arată că în fiecare zi sunt trimişi în judecată cinci minori pentru comiterea infracţiunilor de furt şi doi minori pentru tâlhărie. În fiecare zi încă un minor care comite o lovire sau vătămare corporală simplă ori gravă ajunge în faţa instanţei. La fiecare trei zile încă un minor este adus în faţa judecătorul pentru că a comis un act sexual cu privire la un alt minor sau pentru că a comis un viol. Este de remarcat că numărul violurilor comise de minorii trimişi în judecată s-a dublat faţă de acum 5 ani. De asemenea, încă un alt minor este adus în faţa judecătorului o dată la trei zile pentru că a omorât o altă persoană, în cele mai multe cazuri cu intenţie  – doar 10% din ucideri sunt comise din culpă”, face o analiză a datelor Danileţ.

Anual, peste 4.000 de copii sunt victimele unor infracţiuni.

Într-o altă postare, Danileţ arată că statistica pe care CSM o deţine relevă date îngrijorătoare cu privire la victimele minore din cauzele aflate spre soluţionare la instanţe: în fiecare zi procurorii expediază instanţelor câte şapte dosare care privesc infracţiuni comise asupra a 11 copii. Astfel, zilnic cineva este trimis în judecată pentru că agresează fizic un copil, un altul pentru că agresează sexual un copil şi un altul pentru că omoară un minor. Anual, peste 4.000 de copii sunt victimele unor infracţiuni.

În ultimii cinci ani, în România au fost trimişi în judecată peste 11.000 de cauze privind inculpaţi minori şi adulţi care au comis infracţiuni împotriva a peste 19.000 de minori. „Statistica ne arată că în fiecare zi este trimis în judecată câte un inculpat care omoară un copil: fie cu intenţie, fie din culpă (de regulă acestea sunt urmare a accidentelor de circulaţie); un altul care agresează sexual un minor: fie viol comis asupra unui copil (ceea ce presupune lipsa consimţământului acestuia), fie act sexual cu un minor (adică minorul îşi exprimă consimţământul, dar are sub 15 ani); încă unul care fură bunuri de la un minor sau îl tâlhăreşte. Avem aproximativ 200 de dosare cu minori care sunt loviţi sau răniţi fizic în fiecare an. Câte unul este omorât în fiecare lună în bătaie”, a analizat datele Danileţ.

Judecătorul mai arată că minorii sunt folosiţi din ce în ce mai mult în producere de fotografii sau filme pornografice – aceasta atrage trimiterea în judecată a peste 75 de persoane anual, de 6 ori mai mult decât în urmă cu cinci ani.  Există dosare în faţa instanţelor pentru traficarea a peste 250 de minori anual.

coperta 1 fara logoManualul de educatie juridica pentru liceeni („Ghid despre dreturi şi justiţie”) şi cel pentru elevii de gimnaziu („Unde-i lege nu-i tocmeală”) sunt disponibile gratuit la http://www.educatie juridica.ro si în format printat de la membrii asociatiei Voci pentru Democratie si Justitie http://www.vedemjust.ro.

Drama care a şocat România

Reamintim că pe 17 februarie, Marian s-a dus la şcoala unde învăţa una dintre surorile sale, elevă în clasa a III-a. Fetiţa mai împărţea cu el, din când în când, laptele şi cornul. Spera să-i fi păstrat ceva şi de data aceasta. Nu se aştepta însă să fie primit cu atâta violenţă de colegii fetei.

Camerele de supraveghere ale şcolii au surprins momentul în care Marian a ieşit pe poartă. Băiatul îşi dusese palma la tâmplă după ce a fost lovit în cap. Copilul intrase într-o ceartă cu câţiva elevi din ciclul primar. Băieţii, cu câţiva ani mai mici, au vrut să-l gonească şi au început să arunce în el cu ce au nimerit.

O piatră l-a izbit în creştet. Marian a ajuns acasă pe picioarele lui, însă a doua zi a intrat în comă. „A venit plângând de durere. Ne-a zis că un copil de la şcoală i-a dat cu piatra în cap… Îl durea tare, dar tot mai putea să vorbească… Apoi, i s-a făcut rău de tot. Întâi l-au dus la spitalul de la Mozăceni, că era mai aproape. Aici au zis că e grav şi l-au trimis la Piteşti, iar doctorii de la Piteşti l-au trimis la Bucureşti“, povestea, atunci, Gabriela Funie, mama copilului.

Puştiul a fost transferat la Spitalul Bagdasar Arseni din Capitală, unde a fost operat, însă starea lui s-a înrăutăţit. La scurt timp a intrat într-o comă profundă, din care n-a mai ieşit. Pe 27 aprilie, Marian a murit.

Citeste mai mult: adev.ro/o6ejtv

 

27/04/2016

VIDEO: despre proiectul de educatie juridica

Filed under: copii,educatie,EDUIURIS — Cristi Danilet @ 1:43 PM
Tags: ,

Carte2 Carte

Am avut ieri ocazia să prezint statistici cu privire la minori, proiectul de educaţie juridică şi manualul de educaţie juridică pentru liceeni. Prezentarea a fost filmată şi poate fi vizualizază aici: VIDEO, de la min. 50:00.

Pagina următoare »