CRISTI DANILEŢ – judecător

10/04/2018

S-a lansat Reteaua Mondiala de Integritate judiciara

Filed under: coruptia,integritate — Cristi Danilet @ 1:15 PM
Tags: , , , ,

Trei judecători români au participat la cea mai mare reuniune a judecătorilor din lume: sub auspiciile ONU, în aceste zile s-a lansat Rețeaua Mondială de Integritate Judiciară care își propune să pună în practică art. 11 din UNCAC și Declarația de la Doha.

Eforturile la nivel mondial cu privire la combaterea corupției judiciare și întărirea integrității din justiție datează de aproape două decenii. Am alcătuit o cronologie a principalelor evenimente:

– 2000-2002: sub tutela UNODC s-a constituit Grupul de Integritate Judiciară (2000) care a stabilit cum anume se poate întări integritatea: respectând valorile de independență, imparțialitate, integritate personală, etichetă, egalitate, competență și diligență, identificate în Principiile de la  Bangalore privind Conduita Judiciară (2001, 2002).

– 2003: s-a aprobat Convenția Națiunilor Unite împotriva Corupției (UNCAC): art. 11 recomandă statelor să ia măsuri pentru întărirea integrității judiciare. Gardian al acestei convenții este UNODC, care asigură și secretariatul conferințelor statelor membre la Convenție, ce se organizează o dată la doi ani;

– 2006-2010: ECOSOC a adoptat Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară și a recomandat ca ele să fie complementare la Principiile de bază ale ONU privind independența justiției  adoptate în 1985 de Adunarea Generală a ONU (2006). Principiile au fost dezvoltate și analizate pe larg în Comentariul la Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară (2007). Apoi au fost adoptate măsurile pentru implementarea efectivă a Principiilor (2010).

– 2015: la cel de al 13-lea Congres al ONU privind Prevenirea Infracționalității și Justiției Penale a fost adoptată Declarația de la Doha – Prevenirea unei culturi a legalității; ea a fost apoi aprobată de către Adunarea Generală a ONU. Această declarație trebuie implementată pentru a se atinge obiectivele din Agenda Dezvoltării Sustenabile 2030 (scopurile 16.3, 16.5, 16.6 ).

– 2016: UNODC a lansat un Program Mondial de implementare a Declarației de la Doha ce are patru componente: întărirea integrității judiciare și prevenirea corupției în sistemul de justiție; reintegrarea socială a deținuților; prevenirea criminalității în rândul tinerilor prin sport; întărirea educației copiilor și tinerilor cu privire la statul de drept prin  inițiativa „Educația pentru Justiție” (E4J).

Din 2015 există un Ghid de implementare a art. 11 din UNCAC, iar din 2016 se desfășoară o evaluare a modului în care se pune în practică cap. II din UNCAC, inclusiv cu privire la art. 11. Tocmai de aceea Rețeaua Mondială de Integritate Judiciară își propune să ofere o platformă judecătorilor și decidenților pentru a accesa resursele relevante, bunele practici și alte materiale necesare a ajuta la acest proces. Scopurile Rețelei sunt următoarele: să faciliteze legătura virtuală și față-în-față a judecătorilor pentru a face schimb de cunoștințe și să se susțină reciproc pentru întărirea integrității judiciare și prevenirea corupției din sistemul de justiție; să faciliteze accesul judecătorilor și altor decidenți din sistemul de justiție la ghiduri, instrumente și resurse similare cu privire la integritatea judiciară; să asiste la identificarea problemelor din standardele internaționale și resursele tehnice existente care privesc integritatea judiciară și să susțină dezvoltarea unor noi instrumente și resurse; să faciliteze identificarea nevoilor de asistență tehnică și să ofere această asistență.

În 9-10 aprilie 2018, la Centrul Internațional din Viena a  avut loc Conferința „Unirea forțelor pentru întărirea integrității judiciare și prevenirea corupției în sistemul de justiție” organizate de UNODC. Din partea României au participat judecătorii: Rodica Aida-Popa, Horațius Dumbravă și Cristi Danileț. Doamna Aida-Popa a avut intervenții în Plenul conferinței, cu privire la sistemul declarațiilor de avere din România. Judecătorul Dumbravă a susținut o prezentare în cadrul sesiunii „Redactarea codurilor de etică – ce să faci și ce nu” (organizate de Rețeaua Europeană a Consiliilor Judiciare ). Judecătorul Danileț a susținut prezentarea „Judecătorii și social media” în cadrul sesiunii „Riscurile și beneficiile folosirii social media de către judecători” (organizate de CEELI Institute). În cadrul Conferinței a fost adoptată Declarația cu privire la integritatea judiciară având nouă puncte. Punctul 8 se referă la lansarea  Rețelei Mondiale de Integritate Judiciară.

Detalii la unodc.org/dohadeclaration și unodc.org/ji  

În ce mă privește: Am participat în 2007, din partea României, la întâlnirea de la Viena pentru redactarea Comentariului la Principiile de la Bangalore (p.20 menționează acest lucru); Grupul de integritate judiciară a publicat pe site-ul său traducerea făcută de mine la Principiile de la Bangalore AICI, iar UNODC a publicat pe site-ul său Comentariul la Principiile de la Bangalore în traducerea care îmi aparține AICI; În 2013 am participat la Conferința statelor membre la UNCAC organizată în Panama unde am avut o prezentare; în același an am mai participat ca expert in cadrul Grupului de lucru pentru prevenirea curupției, reunit sub egida UNODC, la Viena, Austria, întrunirea care a pregătit Ghidul pentru implementarea art. 11 al UNCAC.  Acum, în 2018, am participat la lansarea Rețelei Mondiale de Integritate Judiciară.

30119059_1933457686696367_1625659685_n 30174059_1933457613363041_1292335531_o 30429567_1934535983255204_1200585999_n

06/09/2016

Interviu: despre conflicte, plagiate, stat de drept, studentie, custodie comuna, educatie

LaPunkt Interviu LaPunkt, 5 sept. 2016: „Despre România, plagiat şi justiţie. Adrian Naftan în dialog cu magistratul Cristi Danileţ”.

Adrian Naftan: Mă gândeam, ca pentru o scurtă incursiune în substanţa interviului, să menţionăm problemele fundamentale pe scena socio-juridică a societăţii româneşti. Cum vedeţi dvs. relaţia dintre fenomenul social şi cel juridic?

— Eu văd trei probleme majore în ţara noastră: sănătatea, educaţia şi justiţia. În acest interviu, mă voi limita la cele două din urmă.

România este o ţară conflictuală. Avem o cultură a conflictului care se relevă mai întâi în discuţiile personale dintre indivizi ce, deseori, se reduc la atacuri personale şi nu la argumente factuale. Cultura noastră litigioasă se reflectă şi în dosarele aflate pe rolul parchetelor şi instanţelor. Faptul că avem o populaţie în care unul din trei adulţi este implicat într-un dosar civil sau penal, mie-mi spune multe despre o anumită intoleranţă a oamenilor combinată cu necunoaşterea drepturilor şi cu încălcarea legislaţiei de către autorităţi. Aceste aspecte duc la menţinerea unei stări litigioase, totul fiind „asezonat” cu ceea ce promovează presa: infractori, interlopi, afacerişti care sunt noile repere aduse seară de seară în faţa telespectatorilor. Astfel, s-a creat un dezechilibru în România: o seamă de valori autentice sunt ţinute în umbră, în timp ce în prim-plan a fost adusă o generaţie de non- valori. Prin acest mod de reaşezare am devenit o societate dezaxată.

A.N.: Pe lângă faptul că avem o cultură a rătăcirii, se pare că avem, după cum spuneţi dumneavoastră, şi o cultură a conflictului.

— Întocmai. Probabil existentă de mulţi ani, aceasta este menţinută fără jenă, devenind din ce în ce mai înrădăcinată în noi. Asta se vede cel mai des la nivelul discursului public care nu este deloc amiabil sau tolerant – şi gândiţi-vă, de la impoliteţea cu care eşti tratat la un magazin privat sau într-o instituţie publică, până la atacurile folosite în mediul politic: totul pare a fi un teatru de război cu un celălalt, totul este o continuă înfruntare. Am permanenta senzaţie că ţi se cere să fii, obligatoriu, de un anumit fel sau să faci parte dintr-o anumită tabără. Altfel, eşti catalogat în mod automat un fel de duşman. Interesant, nu ţi se permite să fii nici măcar neutru: trebuie să fii ori de o parte, ori de o alta. Din păcate, nimeni nu are răbdare sau dorinţa să îţi asculte argumentele.

A.N.: Trăim într-o Românie postcomunistă. Credeţi că aceste probleme se moştenesc de pe urma istoriei noastre recente?

— Poate că este un drum firesc spre democraţie. Dar am avut ocazia să văd multe ţări, de la cele Norvegia şi Lituania la Tunisia şi din Statele Unite ale Americii până în India. Şi am realizat că cele care au cultul lui «rule of law» au încetăţenită o doctrină a alterităţii. În mod sigur noi nu avem o astfel de conştiinţă, a respectului pentru celălalt tocmai pentru că este diferit. Noi suntem cei care provenim dintr-o societate de uniformizaţi şi tot astfel pare să o transmitem mai departe: toţi trebuie să gândim la fel, să ne purtăm la fel, să facem parte din aceeaşi organizaţie, să avem acelaşi discurs, altfel riscăm să-l supărăm pe cel de lângă noi şi să devenim inamicul său. Nu se acceptă faptul că un copil are drepturi într-o lume a adulţilor, că există oameni care au o altă religie decât cea ortodoxă sau catolică, că există minorităţi cu altă orientare sexuală decât majoritatea; un bolnav este ocolit, un fost deţinut este izolat; nu se acceptă că un om public are şi viaţă privată, că cel care deţine o funcţie poate cânta karaoke sau face plajă – fiindcă automat eşti „altfel” într-un sens rău, imediat eşti pus într-o categorie şi eşti luat în derâdere. Curios, am constatat că mulţi dintre cei care o fac sunt dintre aceia care au mari probleme personale sau sunt certaţi cu legea, dar, subrogându-se în lideri de opinie cu sprijinul presei acaparate de grupuri de interese sau, mai nou, utilizând social media, creează valuri de opinie înveninată din partea mulţimii uşor de manipulat. Aşa s-a creat această cultură a disensiunilor, a conflictelor şi a non-toleranţei. Cred că este o moştenire tipic comunistă care, îmbolnăvind generaţiile de atunci, a ajuns, practic, să inflameze şi noile generaţii.

Eu am două fete, una de optsprezece ani şi cealaltă de cincisprezece ani, astfel că mă raportez mult la generaţia adolescenţilor de astăzi. Constat că tinerii nu au repere în societate. Pur şi simplu, nu au spre cine să se orienteze. Cărţile nu se mai citesc, toată lumea este pe Facebook, liderii de opinie autentici nu mai sunt băgaţi în seamă, rămânând doar politicienii fără vlagă intelectuală sau cei care sunt infractori şi, mai nou, plagiatori pe care îi vedem la televizor.

A.N.: România nu are conştiinţa statului de drept…

— Aşa e. De altfel, în limbaj uzual, sintagma «stat de drept» nici nu a fost folosită până la evenimentele nefericite din vara lui 2012. Când eram eu student la Facultatea de Drept, în ’94-’98, în primul an şase cursuri erau alocate lecţiei despre «statul de drept» şi am studiat atunci toate doctrinele posibile. Poate tocmai de aceea şi sunt interesat de dreptul constituţional şi, de aici, preocupările mele pentru separaţia puterilor, independenţa justiţiei, responsabilitatea agenţilor publici.

Sintagma „stat de drept” este folosită în ultima vreme de unii politicieni, însă am constatat că mulţi habar nu au ce înseamnă! Or, este vorba în primul rând despre primatul legii, ceea ce implică responsabilitate, un cuvând folosit doar ipocrit de mai marii zilei. Oamenii trebui să înţeleagă că ei nu se supun altor oameni, ci numai legii, care trebuie respectată de toţi. Prin urmare, cei care fac legea sau o aplică nu au privilegii şi nici imunitate în faţa legii, ci ei sunt primii care trebuie să o respecte. Ca să mă refer la un caz recent: ei înşişi sunt primii care trebuie să stea la coadă, pentru că nu există legal un drept de a te băga în faţă! Toţi suntem egali în faţa legii, iar aplicarea legii nu se negociază cu nimeni.

A.N.: Într-un interviu recent, jurnalistul cultural Marius Constantinescu a spus că jurnalismul cultural poartă o luptă continuă cu celelalte naturi conflictuale ale sale.

— Analiza cărţilor, cronicile plastice sau muzicale nu fac rating. În general, jurnalismul cultural şi de opinie au fost înlocuite cu un ceva care seamănă cu jurnalismul, adaptat oarecum la epoca new-media, dar care se rezumă la alergatul după un număr cât mai mare de click-uri. De aceea nici nu cred că mai putem vorbi de jurnalism de calitate.

Pe mine, ca pe mulţi alţii, mă exasperează presa de tip tabloid: emisiunile de cea mai joasă calitate cu schimb de mame, urmăriri de copii sau soţi, găsire de burlaci, ori ştiri anunţate în prealabil pe banda galbenă ca fiind ceva „senzaţional”, „exploziv” sau „terifiant”. Eu schimb imediat postul, dar oare câţi sunt cei care, atraşi de mirajul dat de marketing, nu o fac? Iată, luna trecută a fost o ştire naţională faptul că pe o plajă a fost „surprinsă”(?!) în bikini o politiciană! Trei zile a scris presa despre asta. Dar nu a fost o ştire, de exemplu, faptul că judecătorul Cristi Danileţ, împreună cu o studentă de la Facultatea de Drept din Iaşi, a ţinut pentru prima dată în România o lecţie în aer liber de educaţie juridică pentru copii şi adulţi, la Vatra-Dornei şi a împărţit acestora cărţi de profil, în mod gratuit!… Cam ăştia suntem: preferăm senzaţionalul, ne plac bărfele, alergăm după fotografii indecente ale altora, proferăm cuvinte triviale. Nimicul ne ocupă mult din timp şi din viaţă, văd. Astfel că nu mai avem timp de cultură şi, oricum, aceasta nu face rating. Asta este ceea ce nu au înţeles jurnaliştii autentici (sau, poate, din contră, au înţeles…): cultura nu poate face rating căci ea nu este ingerabilă de vulg. Astfel încât ori îţi asumi rolul de educator al maselor şi devii cu adevărat formator de opinie, cu toate eşecurile şi dezamăgirile probabile, ori abandonezi şi te vinzi ieftin, virusând o întreagă societate.

Ceea ce mă surprinde pe mine, în mod negativ, nu este neapărat faptul că jurnaliştii de timp nou promovează aceste non-ştiri, cât mai ales faptul că ele se cumpără. De ce oamenii dau banii pe astfel de ziare, de ce se uită la astfel de emisiuni sau de ce deschid astfel de site-uri pe internet? Poate că are legătură cu natura noastră conflictuală… Iată, pe noi nu ne interesează ce a spus un politician într-o dezbatere purtată în Camera Parlamentului, ci ne interesează cu cine întreţine el relaţii amoroase în timpul lui liber! Într-o societate unde primează legea, o astfel de persoană ar trebui respectată şi viaţa sa privată ar fi un subiect tabu, iar presa care publică astfel de fotografii ar plăti bani grei drept despăgubiri. Din păcate, nu avem cine şi unde să explice aceste lucruri de bun simţ. Nu este cine să le deschidă ochii oamenilor.

A.N: Predatul după dictare este, după cum spuneaţi şi într-un recent interviu televizat, asemenea parteneriatului mut dintre cel căruia i se oferă mită şi cel care i-o dă. Cât de densă este această problemă?

— La noi, educaţia înseamnă, preponderent, memorare şi reproducere. Nu avem o educaţie în spiritul creativităţii, care să pună accent pe intuiţie şi originalitate, ci în spiritul repetării celor deja spuse sau făcute de înaintaşi. Nu suntem în stare să inventăm lucruri sau, poate, nu avem curajul de a fi ori de a face altfel, motiv pentru care alegem să mergem pe căi deja bătătorite.

De aceea, nici nu trebuie să ne mire că plagiatul este un fenomen extins în România. Se plagiază în literatură, în artă, în muzică, în ştiinţe, în drept. Am întâlnit jurişti care au cumpărat licenţa de la cineva din generaţiile anterioare, care au promovat pe baza unor lucrări copiate de la alţii fără să indice sursa sau compilând lucrări ale altora fără niciun aport personal la cercetare, ori care au plagiat teze de doctorat. Tragedia este că cei care au făcut aceste lucruri nici măcar nu şi-au pus problema că ceva nu este în regulă. Şi nici nu aveau cum atâta timp cât educaţia din România ultimelor decenii a însemnat dictare, memorare, reproducere. Vă dau un exemplu: existau pe vremea studenţiei mele, există şi acum, profesori care veneau la ore cu hârtia de curs în faţa elevilor şi tot actul de predare se rezuma la dictare: profesorul de facultate (nu de liceu!) citea dintr-un curs, care, de cele mai multe ori, exista în formă tipărită la librărie sau bibliotecă. Ne întrebam, ca studenţi, de ce se întâmplă asta, iar explicaţia era una singură: profesorul nu îşi cunoaştea propriul curs.

Oare nu ar fi bine ca profesorul, la ore, să explice anumite teme, cele mai importante, din cursul său scris? Oare nu ar trebui să se discute mai mult cu studenţii? – încă sunt prea puţini cei care o fac. Oare nu ar trebui discutate, mai ales, principiile şi chestiunile practice? De pildă, sunt uimit să constat că la facultatea de Drept nu se aud cuvinte precum «dreptate» sau «justiţie». Nici măcar cuvântul «lege» nu este tratat ca un concept politico- juridico-filosofic, ci doar ca un sinonim pentru „act normativ”. Vă vine a crede că nimeni nu explică de ce dreptul face parte dintre ştiinţele umaniste şi la ce obligă acest lucru pe cei care vor aplica dreptul?!

Să vă mai spun ceva: dreptul este o ştiinţă. Dar câţi din cei care aplică dreptul sunt, oare, cercetători?! Poate că avem mulţi doctori în drept, dar câţi, oare, mai ştiu care sunt izvoarelor dreptului sau metodele de interpretare ale dreptului? Când am avut ocazia să ies din ţară prin 2005 şi să îmi cumpăr primele cărţi de drept, am constat cu stupoare că majoritatea cărţilor de drept românesc, scrise de profesori din România pe care îi consideram eminenţi, erau nişte plagieri ale cărţilor de drept francez. Ei, pur şi simplu, copiau şi/sau sintetizau cărţile de drept. Aceştia sunt profesorii după care au învăţat generaţii întregi. Nu mă miră prezentul, care se limitează la învăţarea pe de rost a codurilor şi manualelor.

A.N.: Vorbeaţi înainte de inovaţie în drept. Aţi scris vreo carte care să inoveze teoriile dreptului constituţional, spre pildă?

— Nu mi-am propus neapărat să inovez ceva în drept, ci mai ales să îi fac pe ceilalţi să conştientizeze importanţa dreptului în viaţa de zi cu zi – aşa se explică apariţiile mele în spaţiul public prin interviuri în presa scrisă, participări la emisiuni televizate sau reacţii pe propriul blog sau cont de Facebook. Încercând să explic pe înţelesul tuturor modul de organizare a statului, să prezint legislaţia aplicabilă în diverse domenii, să sensibilizez populaţia cu privire la importanţa independenţei justiţiei şi să îmi conving colegii cu privire la necesitatea responsabilizării sistemului judiciar.

Dar chiar şi aşa, trebuie să spun că, în anul 2003, mi-a fost pus un fir de Internet în biroul meu şi am căutat pe Google două cuvinte din limba engleză: «independence» şi «judiciary». Am văzut că erau mii de articole scrise pe acest subiect, la nivelul lui 2003, în condiţiile în care în România post-decembristă erau în revistele de specialitate publicate doar două articole despre independenţa justiţiei. Doar două! În momentul respectiv, am început să caut mai mult: ce însemna, de fapt, «independenţa justiţiei»? Noi aveam sintagma în Constituţie, dar nu-i era cunoscută însemnătatea. După multe cercetări, am descoperit recomandări internaţionale pe care am început să le traduc în premieră în România. Am ajuns să vorbesc, astfel, despre cei trei I – Independenţă, Imparţialitate şi Integritate – în cadrul unei doctrine alcătuite ad-hoc, care pune aceste valori la baza sistemului de justiţie. Despre acestea vorbesc direct sau prin (social-)media la întâlnirile mele cu studenţii, cu oamenii obişnuiţi sau în interviuri. Mai mult, am ajuns să promovez această doctrină în străinătate – de pildă, în momentul de faţă, conduc un proiect european constând în redactarea unui manual care cuprinde toate standardele despre cei trei I publicate vreodată în lume. Prima parte, teoretică, este gata şi în momentul de faţă lucram la volum al doilea, cel practic.

Aş putea menţiona şi câteva contribuţii originale. Am iniţiat şi alcătuit proiectul la prima Strategie de întărire a integrităţii judiciare din ţară, care a fost aprobată de CSM în anul 2011. De trei ani de zile sunt conducătorul unui program de educaţie juridică în modalitate non-formală şi am alcătuit primul manual intitulat „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie – iar recent această materie a fost inclusă în programul guvernamental pentru a face parte peste doi ani din curricullumul şcolar. Am alcătuit acum patru ani prima şi singura carte despre recrutarea în justiţie intitulată „Ghid pentru pregătirea concursului de admitere la INM şi în magistratură”, în care răspund la toate întrebările pe care un absolvent la drept şi le pune în legătură cu intrarea în sistemul judiciar. De asemenea, sunt autorul primei cărţi publicate în România despre medierea penală – o materie care va trebui până la urmă inclusă în manualele de procedură penală. Iar recent am publicat un studiu despre istoria reformei justiţiei din România – un subiect ce ar trebui să facă parte din manualele de istorie a statului şi dreptului românesc care, din păcate, se opresc la nivelul anului 1940; şi tot cu tristeţe spun că sunt facultăţi care au renunţat la această materie, pe care au trecut-o în rândul celor opţionale. După cum o altă greşeală este că la facultăţile de Drept nu se învaţă mai nimic despre organizarea şi etica judiciară – închipuiţi-vă că la nicio facultate de Drept de la noi nu afli care sunt cele trei funcţii ale judecătorului: toţi credem că atribuţia judecătorului constă în soluţionarea de dosare, când în realitate acesta mai trebuie să fie un apărător al statului de drept (de aici necesitatea implicării sale in acţiuni publice pentru prezervarea independenţei justiţiei, inclusiv sub aspect educativ) şi să fie un garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (de aici necesitatea comportamentului care să menţină încrederea publicului în justiţie). Chiar stau şi mă întreb la modul sincer: câţi magistraţi ar putea scrie un eseu de câteva pagini despre statul de drept?

Mai mult, sunt revoltat din cauza faptului că există absolvenţi de drept şi chiar magistraţi care nu ştiu cine au fost, darămite ce au scris, Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, John Locke, David Hume, John Stuart Mill sau Lord Acton. Mulţi dintre studenţii la Drept nu ştiu ce e umanismul, deşi studiază o materie umanistă prin definiţie. Puţini ştiu ce este liberalismul sau iluminismul…Şi atunci, mă întreb, cum pot aceşti oameni să promoveze libertatea şi legea? Cum pot purta ei o discuţie despre democraţie? În ce scop şi cum pot face ei justiţie?! De aceea, nu mă mir că mulţi cred că a face dreptate se rezumă strict la a aplica legea şi că alţii spun că precedentul judiciar nu se poate aplica într-un stat care face parte, ca noi, din sistemul de drept romano-germanic; sau că unii confundă civismul cu politica şi că alţii cad pradă curentelor naţionaliste sau îmbrăţişează doctrine izvorând din totalitarism; sau că sunt unii care îşi ascund profesia pe care o practică când sunt întrebaţi desprea aceasta. Cum ai putea, oare, să discuţi despre rolul judecătorului în societate democratică cu oameni care nu stăpânesc principiile şi pentru care «judecător» sau «democraţie» sunt doar cuvinte, nu concepte fondate în urmă cu secole şi care stau la baza societăţii moderne?!

A.N.: Într-un interviu pe care i l-am luat de curând, scriitoarea Ana Barton îmi spunea că în România se cultivă o cultură a despărţirii, anume că «forma de exprimare liberă a noastră este despărţirea».

— Întăresc şi eu această idee. Şi aş încerca să explic de unde pleacă ea: poate este de la dorinţa noastră de a stăpâni persoanele din jur. Privim oamenii ca şi cum ar fi obiecte ce trebuie folosite după cum dorim noi. Ne reîntoarcem, astfel, la începutul interviului: nu înţelegem conceptul de alteritate. Un „celălalt” ne este de folos doar dacă este „al nostru”. Nu avem respect pentru un celălalt şi nu dorim să ne armonizăm interesele cu el. De- aici, de exemplu, războiul pentru custodia minorului din instanţe: „Copilul este al meu, nu şi al tău!”, îi spune un părinte celuilalt părinte; şi sunt în stare să se judece ani şi să cheltuie o grămadă de bani pentru asta. Din cauza unei gândiri retrograde datând din România comunistă în care regula era că tatăl trebuia să fie plecat pentru a munci pentru familie, iar mama să stea acasă cu copilul („Statul apără interesele mamei şi copilul” – spunea art. 1 alin. 2 din fostul Cod al familiei, în vigoare din 1954 până în 2011), noi nu realizăm nici acum că minorul este o persoană care are doi părinţi, îndreptăţiţi în mod egal să îşi exercite drepturile şi să îşi îndeplinească obligaţiile. În România nu avem concepţia custodiei comune, ceea ce presupune că părinţii trebuie să îngrijească, să crească şi să educe împreună copilul indiferent că locuiesc împreună ori sunt căsătoriţi. Nu: copilul este considerat proprietatea unuia, iar celălalt nu are dreptul să îl vadă decât dacă proprietarul îi dă voie! Or, începând cu anul 2011 avem în România legea care stabileşte principiul autorităţii părinteşti comune, dar familiile noastre nu acceptă asta. Sunt mii de cupluri care se războiesc anual în instanţă. Ei vin la un judecător, care e un terţ faţă de familia lor, să le spună care dintre părinţi e mai bun pentru a primi copilul. Asta este o gândire imatură. Paradoxal, cele mai dificile procese de acest gen sunt cele purtate între părinţi intelectuali, care ar trebui să înţeleagă legea mai uşor. De regulă, taţii sunt cei prejudiciaţi, deoarece în România încă există o prejudecată conform căreia mama are mai multe drepturi decât tatălui. Este o concepţie total eronată a adulţilor needucaţi din România şi o practică judiciară contrară drepturilor omului ce aparţine încă multor judecători ce nu realizează că în această materie este interzisă discriminarea pe motiv de gen al părintelui sau de vârstă ori sex al copilului. Mai mult, deşi judecătorii acordă drepturi taţilor, astăzi avem mame care nu le permit să îşi vadă copiii. Tot ceea ce le interesează sunt banii primiţi ca pensie: copilul este instrumentul ideal pentru o afacere. Astfel, acel copil este crescut într-o atmosferă de înstrăinare şi chiar ură faţp de celălalt părinte. Încetul cu începtul, devine un alienat. Iar vinovat este, în primul rând, părintele custodian.

La fel se întâmplă şi între partenerii de viaţă: unul se consideră proprietar pe celălalt, pe viaţa şi relaţiile acestuia. Vrea să ştie ce vorbeşte, cu cine se întâlneşte etc. De aici apar situaţii în care un partener îşi spionează celălalt partener: îi ascultă clandestin telefonul mobil, îi instalează softuri de supraveghere pe laptop să vadă cu cine corespondează, angajează detectivi particulari sau prieteni care să îl urmărească. Toţi ar trebui să ştie că aceste fapte sunt infracţiuni şi că, la plângerea celui urmărit, cineva ar putea risca un dosar penal.

A.N.: Ce părere aveţi despre răspândirea fenomenului de plagiat printre politicienii din România?

— Am văzut personal câteva dintre lucrările suspectate de plagiat ale unor „personalităţi”. Am dat peste nişte plagiate de-a dreptul ruşinoase. Spun asta pentru că oamenii aceştia nu au schimbat nici măcar aşezarea în pagină sau aliniamentul paragrafelor – pur şi simplu, au copiat mot-à-mot. Există plagiat de idei, dar pe acesta trebuie să îl faci cu cap: iei o idee a altuia, o reformulezi cum vrei tu, dar nu mai menţionezi sursa şi te dai proprietarul ideii respective. Însă ceea ce am văzut mi-a generat instantaneu un sentiment de repulsie: oamenii ăştia au făcut copy-paste!

Am văzut că unii dintre plagiatori invocă faptul că, pe vremea lor, nu ar fi existat regulile privind citarea. Ei bine, mint! Eram student în ’98 când mi-am susţinut lucrarea de licenţă şi îmi aduc aminte că încă de atunci făceam trimiteri la subsol cu privire la sursele utilizate. Este drept, nu îmi făcuse nimeni o instruire în acest sens, dar modul acesta de lucru a fost urmarea unor manuale, cărţi şi reviste de specialitate pe care le citisem şi unde observasem toate acestea. Vă asigur că se folosea indicarea la subsol a surselor originale încă de acum 100 de ani, aspect pe care l-am constatat când am consultat personal bibliografia necesară pentru lucrările mele de cercetare. Mai mult, ar trebui să fii cu totul neghiob pentru a crede că, în materie de drept, cineva poate să scrie cinci pagini fără o trimitere la subsol. La teza mea de doctorat există la fiecare două pagini câte o trimitere la subsol. Pot să o spun, fără să greşesc, că primul indiciu al unui posibil plagiat este următorul: luaţi o carte ştiinţifică, frunzăriţi cinci pagini şi dacă nu aţi întâlnit vreo trimitere la subsol, atunci ea este deja suspectă de plagiat.

Dincolo de numărul mare de impostori care sunt doctori, cred că avem o problemă şi mai mare: cum convingem noua generaţie de tineri că nu este bine să plagiezi, când ea vede că acel om care a plagiat a ajuns mare vedetă sau politician şi este primit toată ziua pe la televizor ca şi cum ar fi nu ştiu ce model de urmat? Oare nu manipulează grosier presa care, în loc să instituie un embargou asupra acestor indivizi, le permite să apară în mijlocul publicului?!

A.N.: Totuşi, există oameni care, după ce le-a fost demonstrat plagiatul, l-au negat cu o stare apropiată ipohondriei. Cum vă explicaţi această menţinere a imposturii?

— Atâta timp cât noi nu avem un cult al lui „rule of law”, legea nu va fi respectată. Noi vedem legea ca şi cum ar fi o regulă impusă de afară, care nu ne priveşte şi, deseori, a cărei apariţie are ceva suspect în ea; prin urmare, nu avem motive să respectăm legea şi vom detesta organul care a edictat-o ori care o aplică. Cât timp nu acceptăm legea, ea va rămâne pentru noi o regulă ce nu ne aparţine şi care este, mai degrabă, ceva represiv şi care ne provoacă repulsie, respingere. Însă, dacă am accepta-o, legea nu ar mai fi ceva impus, ci ar deveni o regulă asumată; în acel moment norma juridică s-ar transforma în normă morală. Din „a lor”, legea ar deveni „a mea” — atunci, la nivel ideatic, planul legal şi planul moral s-ar confunda şi nu ar mai trebui să căutăm metode de a eluda legea, ci doar modalităţi de a o aplica. Însă ca aceasta să se întâmple trebuie să realizăm că legea e destinată menţinerii ordinii sociale şi protejării drepturilor omului; că libertatea nu înseamnă să facem ce vrem, ci să adoptăm un comportament numai în cadrul prescris de lege; că organele legii nu acţionează după bunul plac, ci pentru a asigura supremaţia legii şi egalităţii cetăţenilor în faţa ei. Or, pentru însuşirea acestui mod de viaţă e necesară o minimă educaţie juridică care s-ar putea însuşi încă din şcoală, iar pentru aprofundare e necesară o cultură juridică care se poate dobândi mai ales în facultăţile de drept, de ştiinţe politice sau de filozofie. Altfel, vom asista neputincioşi cum România e ţara în care se spune cu o uşurinţă dezarmantă că „legea este făcută ca să fie încălcată”, în care şpaga este un modus vivendi şi în care disoluţia autorităţii statului e completată de puseuri de revoltă împotriva celor care sancţionează nerespectarea legii.

Întorcându-mă la întrebarea despre plagiatorii dovediţi, care insistă cu neruşinare în nevinovăţia lor: ei sunt la fel ca vinovatul clasic ce pledează pentru nevinovăţie, al impostorului care atacă în diferite moduri organul care îl găseşte culpabil. Am văzut cu toţii chiar cazuri de infractori prinşi în flagrant delict care insistă ca nu au comis vreo ilegalitate. Deseori, aceştia se apără public cum că ar fi o e eroare judiciară sau că organul decident este manipulat politic. Să fim serioşi, pe aceşti mincinoşi naţionali nu îi mai crede nimeni!

Reiau ce am spus la început: filosofia poporul român este „trăirea conflictuală”. În jurul acestei trăiri, călcăm pe cadavre distrugându-ne adversarul (dacă nu e un concurent politic sau de afaceri, atunci este organul care aplică legea) sau ne lăudăm cu înfrângerea noastră (ne place să ne plângem de milă, să ne considerăm un popor damnat). Şi vreau să insist aici: ne place foarte mult, şi nu înţeleg de ce, să ne lăudăm cu lucrurile negative din România, atât la nivel macro – şi mă gândesc aici la atacurile veninoase ale unora îndreptate împotriva adversarilor politici sau a instituţiilor statului (de aceea, nu mai surprinde pe nimeni scăderea încrederii publicului în justiţie când tocmai cei ce au condus sau conduc statul au probleme cu legea şi, fiind urmăriţi pentru asta, aleg nu să îşi facă apărări în biroului procurorului sau în sala de judecată, ci în faţa telespectatorilor atacând justiţia) –, dar şi la nivel micro – şi mă gândesc aici la uitătura urâtă a vânzătoarei de la magazin pe care o deranjezi când trimite mesaje pe telefonul mobil, sau la răspunsul în doi peri de la vreo instituţie a statului, ori la proverbială duşmănie a vecinului). Nu construim nimic, ci doar dărâmăm. Dar eu sunt optimist din fire: cred cu tărie că putem reface totul, dar avem nevoie de o răsturnare a valorilor prezente, de o reconstrucţie a axiologiei poporului român bazază pe valorile umaniste şi etica individuală.

A.N.: Pe pagina de Facebook personală a unui politician, exista acest comentariu: „Plagiatul este în inimă, nu pe foaie!”. Comentariul acela a primit multe aprecieri, iar asta demonstrează că mulţi oameni asemeni celui ce a scris acel comentariu nu cunosc conceptul de «plagiat» şi nici nu pot recunoaşte un plagiat.

— (râde) În cazul demnitarilor, al magistraţilor şi al funcţionarilor trebuie avut în vedere faptul că cel care deţine titlul de doctor în ştiinţe primeşte un plus de 15% la salariu. Dacă un astfel de doctor a plagiat teza de doctorat, înseamnă că a primit acei bani nemeritat. Practic, i-a furat din banii publicului care cotizează la bugetul statului pentru a se plăti salariile. Prin urmare, normal ar fi ca publicul să fie revoltat şi să se manifeste ca atare nu faţă de autoritatea care a constatat plagiatul, ci faţă de hoţul-plagiator. Un popor cu o gândire sănătoasă s-ar manifesta prin oprobriu public faţă de plagiator şi ar milita pentru recuperarea banilor, pentru că banii aceia au fost furaţi şi trebuiesc daţi înapoi. Aşa ar trebuie să funcţioneze o societate: să considere firesc ca fiecare cetăţean care a comis un rău să fie sancţionat şi să fie obligat să repare daunele.

A.N.: O ultimă întrebare, domnule Danileţ: a fost dialogul nostru un act de justiţie?

— Desigur. Printr-un astfel de dialog restaurăm valori călcate în picioare prea mult timp: cinstea, omenia, civismul, legalitatea, deontologia sunt valori care trebuie reaşezate la temelia societăţii. Prin urmare, facem un act de justiţie socială, iar modalitatea aleasă este educaţia. Sub acest aspect, mai vreau să precizez ceva: lumea, astăzi, confundă legea cu justiţia. Cu alte cuvinte, confundă regula cu tragerea la răspundere pentru încălcarea ei. Oamenii vor acum multă justiţie. De altfel şi apelează foarte des la justiţie, preferând să piardă ani întregi, să cheltuie bani şi chiar să fie învinşi juridic, decât să meargă la un mediator sau să înceapă să respecte legea. Astfel încât statul e nevoit să investească în sedii de instanţă, să angajeze mai mult personal, să mărească salariile magistraţilor în loc să investească în educaţie. Trăim un paradox social: în locul prevenţiei, preferăm represiunea. Cred că este timpul să ne punem următoarea problemă: noi, de fapt, ce vrem? Încotro mergem? Cât de mult mai vrem intervenţie post-factum? Cât mai investim în justiţie? Iată, ne apucăm să construim noi penitenciare. Dar, oare, nu mai bine am construi şcoli? Nu mai bine am reforma sistemul de educaţie? Nu mai bine am pregăti profesori care să-i înveţe dreptul pe copii încă de la grădiniţă, dar în mod obligatoriu la şcoală şi, mai ales, la liceu?

Dialogurile acestea, precum cel întreţinut de noi, sunt absolut necesare. Ele sunt nu numai semnale de alarmă, ci şi constatări sau, iată, acte reale de educaţie. Căci, în final totul, se rezumă la principii şi valori, printre care Justiţia şi Legea, Adevărul şi Dreptatea, Judecătorul şi, de ce nu, Educaţia, pe care suntem datori să ni le însuşim şi să le promovăm.

21/10/2015

Cristi Danilet la conferinta `Integritate in Leadeship` 2015

Filed under: integritate,interviu — Cristi Danilet @ 2:16 PM

12106737_883834938318355_4171544455157672738_nAcum trei ani am discutat cu reprezentanţii asociaţiei Liderii de Mâine despre necesitatea organizării unor manifestări în care tinerilor să li se vorbească despre valori şi mai ales despre integritate. Aşa s-a născut un ciclu de conferinţe anuale care a ajuns la a treia ediţie.

Prezentarea subsemnatului din 2015 poate fi accesată AICI

PRELEGERE: Despre cei trei `i` şi admiterea în justiţie. Despre situaţia din Republica Moldova. Despre tineri şi reforma justiţiei. Despre CSM, legi şi procese. Despre democraţie şi implicaţiile justiţiei. Despre demnitate şi libertatea de exprimare. Despre importanţa jurisprudenţei. Despre noile coduri. Despre lideri şi valori. Dspre proiectul `educaţie juridică în şcoli`. Despre corupţie. Despre reguli. Despre trecut-comunism şi despre viitor-asumare. Despre educaţie.

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI: Despre principii de ghidare în viaţă: familie, legalitate, să spui “nu!”, curajul de a fi normal, lectura, comunitate. Despre implicarea politicului în justiţie. Despre educarea integritatii: atitudine, patriotism, conformism.

Promo cu imagini de la prima ediţie din 2013 AICI. Prezentarea din anul 2014 poate fi accesată AICI.

O altă conferinţă despre valori (ciclul de prezentări BIG, a doua sesiune) în 2015 este disponibilă AICI.

27/11/2013

Integritate judiciara: Panama – Ghid aplicare art. 11 UNCAC

Filed under: coruptia,integritate — Cristi Danilet @ 5:44 AM
Tags: , , ,

OLYMPUS DIGITAL CAMERAMă aflu în Panama City, capitala Republicii Panama, făcând parte din delegația României care participă la cea de-a cincea Conferință a Statelor membre la Convenția ONU împotriva corupției. De regulă, la astfel de întâlniri participă diplomați și reprezentanți din instituțiile implicate direct în prevenirea și combaterea corupției. Pentru că anul acesta se discută în mod special corupția judiciară, invitația primită de la organizatori (UNODC) a specificat necesitatea de a participa și reprezentanți ai magistraților. Ca urmare, prin hotărârea Plenului CSM nr. 1025/19.09.2013, luată în unanimitate, am fost desemnat să particip, alături de un alt coleg din CSM. Din delegație mai fac parte reprezentanți ai MAE, MJ si MPublic.

Azi, în a doua zi a lucrărilor Conferinței,  s-au desfășurat mai multe activități în paralel: conferința plenară (unde a vorbit și seful delegației române despre atenția acordată anticorupției de către România), un eveniment special privind recuperarea bunurilor în cadrul proiectului StAR, altul pe cooperare internațională și un altul pe integritatea judiciară.

Evident, eu am participat la discuțiile pe integritate judiciară. A fost pus în discuție un material – Ghid cu privire la aplicarea și evaluarea art. 11 din UNCAC – întocmit de UNODC, UNDP, OECD și GIZ.

Art. 11 are două părți : prima este obligatorie – se referă la independența și integritatea judecătorilor; a doua este facultativă – se referă la independența și integritatea procurorilor acolo unde aceștia au un statut asemănător cu al judecătorilor (așa cum este în România). A durat un an conceperea și dezbaterea Ghidului. La baza sa stau Principiile de la Bangalore  privind conduita judiciară dezvoltate de Judicial Integrity Group, care sunt insoțite de Comentarii. Principiile de la Bangalore sunt: Independenta (garantie indiscutabila a funcționării justiției), Imparțialitatea (obiectivitatea judiciară), Integritatea (aspectul personal al integrității), Eticheta (conduita în interiorul și în afara sălii de judecată), Egalitatea (tratament nediscriminatoriu al justițiabililor), Competența (formare inițială și continuă a magistraților), Diligența (îndeplinirea efectivă și eficientă a funcției judiciare).

Ghidul s-a născut din nevoia de a trata împreună Principiile de la Bangalore (declarație de natură etică, facultativ pentru justițiile naționale) și art. 11 a UNCAC (convenție  internațională, obligatorie pentru statele semnatare). Aceasta cu atât mai mult cu cât există mecanisme distincte de implementare a dispozițiilor din UNCAC.

Ghidul a fost discutat în trei întâlniri: în Iordania, în Bangkok și la Viena. Ghidul de aplicare a art. 11 UNCAC  are, la rândul lui, două părți: prima parte cuprinde măsuri de implementare a art. 11, iar a doua parte cuprinde cadrul de evaluare a acesteia. Măsurile care trebuie luate aparțin unele statului – independență, finanțare, legislație etc, iar altele revin însuși sistemului judiciar – responsabilitate, management judiciar, adoptarea codurilor de conduită etc.

Din declarațiile celor care au prezentat Ghidul, am reținut câteva afirmații: Percepția publică este foarte importantă. Oamenii trebuie să fie convinși de justețea sistemului judiciar. Dacă nu au încredere, vor încerca să îl corupă pentru a obține dreptatea. Pentru combaterea corupției trebuie create instituțiile, dar apoi ele trebuie să pună în aplicare misiunea lor – trebuie să se vadă că lucrează. Mecanismul de justiție poate fi distrus de câteva fapte izolate de corupție. De integritatea justiției este  interesat și mediul economic: rule of law este esențială pentru funcționarea pieței. De aceea, cele trei puteri trebuie să coopereze: să elaboreze instrumente, să culeagă datele, să monitorizeze aplicarea legilor, să poarte un dialog la nivel de politici.

După prezentarea Ghidului, s-a dat cuvântul celor din sală. În luarea mea de cuvânt am arătat că este nevoie să se creeze o cultură a anticorupției judiciare . Subiectul „corupție judiciară” este foarte sensibil și magistrații nu se simt comod să discute despre acesta. De aceea, trebuie găsite căi de a-l pune în discuția lor, căci e inadmisibil să poți pretinde lupta împotriva corupției – care este, iată, un fenomen global, din moment ce e tratat la nivel ONU – de la un sistem de justiție care are el însuși probleme cu corupția. Am amintit de exemplul României: de la o țară unde cei care vorbeau despre corupția din justiție erau ei înșiși reclamați la CSM de către colegi, am ajuns să avem declarații publice ale magistraților, ghiduri privind conflictele de interese din justiție, cărți despre corupția și anticorupția judiciară și chiar o Strategie sectorială privind integritatea judiciară. Am încheiat spunând că o justiție dreaptă este aceea în care judecătorii și procurorii li se acordă  independență și li se cere integritate.

Luarea mea de cuvânt a produs o dezbatere despre necesitatea libertății de expresie și de asociere a judecătorilor – subiect tabu în multe state.  După dezbatere, am fost contactat de reprezentantul UNDP pentru a discuta despre necesitatea de a găsi chiar în interiorul sistemului a unor judecători dispuși să vorbească despre corupția din justiție; și de reprezentantul GIZ pentru a discuta despre strategia noastră de întărire a integrității judiciare.

În zilele următoare, ne va fi pusă la dispoziție  varianta finală a Ghidului. Ea va fi trimisă oficial statelor, de către UNODC. Dacă voi intra în posesia Ghidului mai devreme, îl voi traduce și îl voi pune la dispoziția publicului. Oricum, va ajunge și în posesia CSM și MJ cărora le revine  obligația de implementare.

Mențiuni suplimentare: În 2006 am redactat un Ghid pentru judecători cu privire la conflictele de interese din justiție (coautor). Am participat în 2007, din partea României, la întâlnirea de la Viena pentru redactarea Comentariului la Principiile de la Bangalore (p.20 menționează acest lucru) . În 2008 am participat la cursul „Building Judicial Integrity” organziat de CEELI la Praga. În 2009 am scris o carte privind corupția și anticorupția din justiție  (distribuită de mine doritorilor și principalelor bliblioteci din România în format print – 2000 exemplare in RO și 1000 exemplare în EN, și disponibilă gratuit pe internet). În 2010 am tradus în limba română Comentariul la Principiile de la Bangalore și le-am pus la dispoziția publicului, gratuit, pe internet. În 2011 am inclus referințe la aceste standarde în Strategia de întărire a integrității judiciare, aprobată la inițiativa mea de către CSM.  În același am coordonat Comisia de Transparență și Integritate din cadrul CSM. În 2012 am susținut campania anticorupție cu prilejul 9 decembrie – Ziua Internațională împotriva Corupției. În 2013 am participat la cursul „Etică și integritate instituțională” organizat de Institutul European Român și Ministerul Justiției. Și tot anul acesta am participat ca expert in cadrul Grupului de lucru pentru prevenirea curupției, reunit sub egida UNODC, la Viena, Austria, întrunirea care a pregătit Ghidul pentru implementarea art. 11 al UNCAC.  În ultimii ani am fost invitat ca expert sau trainer în Macedonia, Moldova, Muntenegru, Turcia pe subiecte ținând de integritatea judiciară.

11/01/2012

Magistratii – controlati in viata privata

Filed under: independenta justitiei,integritate — Cristi Danilet @ 9:18 PM

Proiectul recent de modificare a legilor justiţiei (respins la Camera Deputaţilor şi trecut la Senat, iar azi validat de Curtea Constitutionala) în vederea accentuării răspunderii magistraţilor (din păcate, nu şi a responsabilizării – cunoscut fiind că numai acolo unde încetează responsabilizarea începe răspunderea), conţine o reglementare ciudată care nu cred că a făcut obiectul dezbaterilor publice şi care va afecta viaţa privată a magistraţilor. 

Astfel, prin proiect se introduce ca abatere disciplinară la art. 99 lit a din Legea 303/2004: „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”.[1] Acum mulţi ani, în fosta Legea 92 era o abatere oarecum în legătură – „încălcarea codului deontologic” – care a fost preluată pentru o scurtă perioadă de timp în legea 303 din sept 2004 şi care a fost apoi înlăturată, în mod corect după mine, la reforma din 2005. 

Această abatere a plecat de la nesancţionare de către fostul CSM a unei judecătoare surprinsă la volanul autoturismului său, care a avut conduita considerată de presă ca fiind total improprie cu privire la poliţişti şi cameramani. Introducerea ei a fost încurajată atât de fostul CSM cât şi de majoritatea membrilor din actualul CSM care au susţinut, contrar reglementărilor internaţionale în materie, că organul disciplinar trebuie să fie în acelaşi timp şi organul de reglementare şi sancţionare în domeniul eticii judiciare. 

Abaterea care se vrea acum introdusă în lege este formulată foarte vag, ceea va da naştere la abuzuri şi la presiuni asupra magistraţilor, şi îi va sustrage pe aceştia oricărei forme de protecţie a vieţii private anulându-le practic existenţa vieţii ca individ. Chiar şi sub actuala reglementare au fost două sesizări adresate CSM în anul 2011 prin care se cerea să se constate încălcarea deontologiei de: o judecătoare suspectată de relaţii prea apropiate cu un avocat ce a pledat în anumite dosare soluţionate de ea, o altă judecătoare sindic filmată pe ascuns luând masa într-un loc public cu un lichidator – din fericire, ambele sesizări au fost respinse. 

Această reglementare nu corespunde exigenţelor CEDO şi trebuie urgent de renunţat la ea. În susţinerea acestei opinii ale mele, invoc jurisprudenţa recentă a Curţii de la Strasbourg, pe care le-o recomand ministrului justiţiei şi secretarilor săi de stat atunci când mai iniţiază proiecte cu privire la statutul magistraţilor pe care şi-i doresc puşi sub un total control. Este vorba de hotărârea din 2010 pronunţată în cauza Ozpinar vs Turcia, din care voi reproduce întocmai pasajele incidente în situaţia din România: 

Acuzaţiile la adresa judecătoarei turce (pct.8 din hotărârea CEDO):

1) În urma unei dispute cu mama sa, reclamanta s-ar fi mutat din casa unde cele două locuiau împreună, pe vremea când era necăsătorită, pentru a locui într-un apartament pentru care se ştia că plăteşte chiria dl. G.A., căsătorit, cu patru copii. Se presupunea că reclamanta a avut relaţii apropiate cu acest avocat: ceea ce i-a permis acestuia să intre în biroul său de mai multe ori, a plecat din instanţă în maşina acestuia, şi a luat prânzul de două ori cu acesta în birou. Astfel, s-a creat convingerea că procesele în care pleda acesta  aveau să fie judecate în favoarea lui.

Reclamanta a lăsat să se mai creadă că avea o relaţie apropiată cu H.M., un primar, S.Y., un consilier local, un jandarm, H.A., un director de la ocolul silvic, dar şi cu avocatul menţionat anterior. Mai exact, aceasta i-ar fi permis lui H.M. să intre în biroul ei, ar fi părăsit instanţa în maşina lui, îşi petrecuse singură weekendurile vara la casa de vacanţă a acestui primar, ar fi rămas singură cu un jandarm în biroul său, cu uşa încuiată.

3) În incinta Palatului de Justiţie, reclamanta s-ar fi certat cu mama sa, care locuieşte în altă casă.

4) Şase luni mai târziu, reclamanta a venit la tribunal într-un taxi, care se spune că ar fi fost plătit de sus-numitul avocat.

5) Reclamanta ar fi dispus liberarea provizorie a aceluiaşi acuzat din două cauze în care acesta a fost reprezentat de respectivul avocat, astfel : (a) în cadrul unei acţiuni penale împotriva lui M.K., acuzat de loviri sau alte violenţe asupra  unei terţe părţi, reclamanta ar fi dispus la 9 februarie 2001 liberarea provizorie pe cauţiune, împotriva cererii de menţinere în arest făcută de procurorul competent, (b) reclamanta s-ar fi întors mai repede (pe 4 aprilie) din concediul început la 1 aprilie, după care pe 9 aprilie2002 adispus liberarea provizorie a aceleiaşi persoane, acuzată din nou de loviri.

6) În anumite zile, reclamanta ar fi fost machiată strident, şi ar fi purtat în timpul programului de lucru, o fustă mult prea scurtă, necorespunzătoare statutului său de judecătoare.

7) Reclamanta ar fi avut obiceiul de a întârzia la lucru nemotivat, de a pleca de la lucru mai devreme şi de a lipsi în repetate rânduri. 

CSM din Turcia a exclus-o din magistratură (pct 16): La  noiembrie 2003, Consiliul Superior al Magistraturii, reunit în şedinţă plenară, a decis, în majoritate, să revoce reclamanta din funcţie, în temeiul art. 69 din Legea nr. 2802, concluzionând că : „În ceea ce priveşte ancheta cu privire la acuzaţiile aduse judecătoarei Arzu Özpınar, s-a stabilit că prin atitudinile şi relaţiile sale necorespunzătoare, aceasta a adus atingere demnităţii şi onoarei profesiei sale şi a pierdut orice urmă de demnitate şi consideraţie personală ; că a dat de înţeles că lasă sentimentele personale să intervină în activitatea sa profesională ; că are obiceiul să întârzie nemotivat la lucru, să plece mai devreme şi să lipsească în repetate rânduri. Prin urmare, aceasta este revocată din funcţie […]”. 

Legislaţia aplicabilă (pct 24): Legea nr. 2802 privind judecătorii şi procurorii prevede: Art. 69 – „Revocarea – […] În cazul în care actul pentru care se impune sancţiunea disciplinară este de natură să aducă atingere onoarei, demnităţii şi prestigiului funcţiei, acesta va fi sancţionat cu revocarea, chiar dacă nu constituie o infracţiune şi nu necesită condamnare.”

CEDO despre cercetarea vieţii private a magistraţilor (pct. 43-48):  Curtea este de părere că ancheta referitoare la viaţa profesională şi privată a reclamantei, condusă de inspector, în cursul căreia martorii au fost interogaţi cu privire la diverse aspecte ale vieţii reclamantei, precum şi revocarea administrativă care a rezultat din această anchetă, motivată în principal de concluzii trase din acţiunile acesteia, pot fi considerate ingerinţe în dreptul său la respectarea vieţii private. 

CEDO despre art. 69 din lege (pct.50-54): Curtea este nevoită în acest caz să îşi exprime îndoiala cu privire la a stabili dacă „legea” din litigiu enunţă în termeni suficient de clari elementele esenţiale competenţelor autorităţilor în materie. 

Concluziile CEDO (pct.67-76): „Societatea democratică” este caracterizată prin pluralism, toleranţă şi spirit deschis. Statutul de magistrat nu o privează pe reclamantă de protecţia pe care i-o oferă art. 8 din convenţie. Curtea observă că faptele reproşate reclamantei făceau referire nu numai la exercitarea atribuţiilor sale, dar în mare parte, şi la imaginea acesteia în faţa justiţiabililor. Prin urmare, ancheta litigiului depăşea inevitabil limitele vieţii profesionale. Curtea poate înţelege că adoptarea de către magistrat, în viaţa profesională sau în cea privată, a unei conduite care nu îl face demn de încrederea şi respectul cuvenit, poate avea un anumit efect asupra reputaţiei puterii judiciare. Totuşi, în chestiunile legate de viaţa privată a unui funcţionar, acesta trebuie să fie capabil să prevadă, într-o anumită măsură, consecinţele acţiunilor sale din particular şi, după caz, să beneficieze de garanţii adecvate. Asemenea garanţii sunt cu atât mai necesare când viaţa profesională câştigă teren adesea în viaţa privată, în aşa fel încât devine din ce în ce mai greu să se facă distincţie în ce calitate acţionează individul la un anumit moment. Curtea consideră că, în asemenea situaţii, în legislaţia internă ar trebui prevăzute măsuri adecvate pentru a proteja viaţa privată a unui magistrat. 

Dacă această reglementare aberantă care se vrea introdusă în legislaţia României va intra în vigoare, anticipez că întrebările la care CSM din România va trebui să răspundă vor fi: sancţionăm magistraţii care nu au viză de flotant pentru apartamentul la care locuiesc, care au datorii la bloc, care circulă cu maşina şi trec prin intersecţie pe culoarea roşie a semaforului, care scutură covorul de praf peste balconului vecinului de dedesubt, care nu îşi plătesc la timp cheltuielile la bloc, care au relaţii extraconjugale sau de concubinaj, pe femeile care au fuste scurte sau bărbaţii neraşi ori cu părul lung, pe magistraţii microbişti care scuipă seminţe şi înjură la un meci?

Oare pentru asta ne trebuie CSM?! OK, dacă în asta vrem să îl transformăm – în organ de controlat judecătorii la unghiuţe şi batistuţe dimineaţa – atunci sfătuiesc legiuitorul să respecte cerinţele CEDO şi să spună în lege, în mod expres, ce tip de conduite trebuie să adopte un magistrat în diverse situaţii, şi care sunt acele conduite care pot atrage sancţionarea lui disciplinară, ca să ştie omul dacă mai scoate capul din casă sau va sta izolat, aşa cum i se va cere.

 *

Înainte de a finaliza prezentul articol, am luat la cunoştinţă de un comunicat al CSM adresat MAE în legătură cu un incident implicând o judecătoare in străinătate. Eu nu am fost încunoştinţat în prealabil şi nici nu sunt de acord cu acest comunicat. Despre ce e vorba: la un post TV s-a dat ştirea cum că o judecătoare aflată în Bulgaria în vacanţă ar fi intrat în panică după o pană de curat care a prins-o într-o telecabină şi ar fi avut pălmuit un poliţist venit să o liniştească. Dincolo de faptul că CSM nu are competenţe în a verifica informaţii privind magistraţii, ci numai Inspecţia Judiciară, ceea ce am arătat mai sus deja se întâmplă. Din păcate. Iar legeanici măcar nu a intrat în vigoare încă! 


[1] Las la o parte faptul că noua reglementare este atât de generală că practic include şi alte abateri disciplinare care se vor reglementate distinct, cum ar fi cea de la lit.c: „atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili sau reprezentanţii altor instituţii”.

06/02/2011

Unii nu stiu ce e integritatea

Filed under: 1. EXPLICATIE,integritate — Cristi Danilet @ 10:32 PM

Integritatea profesionala este pentru mine un crez. Desi pare greu de acceptat de cei obisnuiti sa vada peste tot relatii, exista in lumea asta si oameni corecti, care incearca si chiar reusesc sa fie buni profesionisti. Si vreau sa cred ca ma numar printre acestia.

Inainte de campania electorala pentru CSM am primit un telefon de la un jurnalist care m-a anuntat ca cineva ii furnizase niste hotarari judecatoresti privind litigii ale mele care tin de familie. Stiind de nemernicia unui coleg din sistem care a mintit un presedinte de instanta pentru a face rost de acele hotarari pe motiv ca urmeaza sa scrie un articol de specialitate pronind de la anumite hotarari judecatoresti, am replicat jurnalistului ca e viata mea privata si nu accept sa discut despre aceasta. Nu folosisem in niciun fel calitatea profesionala pentru a purta acele procese. Am denuntat la acel moment, pe blogul propriu, santajul care se incerca de acel coleg asupra mea.

In urma cu o saptamana, acelasi jurnalist m-a avertizat ca presedintele CSM urma sa fie atacat in presa, ca nu trebuie sa ne suparam caci asta e presa, si ca presedintele incalcase deontologia. Am replicat ca nu incalci cu nimic deontologia daca participi la o distractie in privat unde nu folosesti calitatea oficiala, iar faptul ca presa sanatoasa nu a preluat un astfel de subiect a dovedit ca am dreptate. Apoi el mi-a spus in mod explicit sa ii dau ce am despre magistrati ca el va publica. I-am replicat imediat ca purtarea de acum incolo a vreunei discutii cu el ma pune pe mine in situatia de a incalca deontologia si am decis sa refuz orice colaborare cu acel jurnalist sau presa unde scrie.

Ca sa fiu mai explicit: mi s-au solicitat informatii despre magistrati, de care urma sa iau la cunostinta in virtutea calitatii mele de membru CSM, eu intelegand lesne ca urma sa fiu/fim protejati de atacuri in presa. Ei bine, nu am de gand sa fac acest troc.

Cat despre informatiile vehiculate despre mine in legatura cu apartenenta la unele organizatii:  Printr-un mesaj postat pe 7 ian. 2011 pe forumul de discutii al SoJust imi anuntat demisia din aceasta organizatie non-profesionala, depusa in scris la vicepresedinte. Printr-un mesaj similar postat pe 17 ian 2011 pe site-ul UNJR am anuntat demisia din aceasta organizatie profesionala a judecatorilor. Cele doua demisii au fost operate imediat in CV-ul de pe blogul meu la rubrica `Despre mine`. Pe data de 21 ian 2011 am semnat declaratia de integritate propusa de presedintele CSM; constatand ca este necunoscuta publicului intrucat urmatoarele sedinte ale CSM au fost date peste cap de decizia CCR in ce ne priveste, pe 1 febr 2011 am postat-o si pe site-ul CSM. Pe 3 febr am instiintat si TI-Ro de demisia mea. Inca o precizare: nu am primit niciodata vreo forma de finantare de la veuna din cele trei organizatii – contrar asteptarilor, toata activitatea mea a fost pur si simplu din dedicatie.

Sunt primul membru CSM care am procedat astfel, renuntand la calitatea de membru in organizatiile in care am activat ani buni, pe simplul motiv ca am vrut sa anunt in mod public angajamentul meu de a incerca sa evit orice partizanat sau aparenta de partizanat in solutiile pe care le voi da.

In rest, informatiile despre mine se vor putea obtine de la CSM si de pe blogul meu (unde inca din prima zi ca membru CSM am creat o sectiune speciala ce releva agenda mea zilnica, lucru inca unic in Romania pentru un angajat al statului).

Si, ca sa inchei in nota in care am inceput: voi evita conflictul de interese si nu voi vota niciodata in CSM atunci cand se va putea pune problema unei lipse de obiectivitate datorita relatiilor mele cu cei aflati in fata mea. Nu ma intereseaza beneficiul in folosul personal sau al altora din exercitarea acestei functii. Nu am cerut niciodata si nu voi cere presei sa ma sustina in vrun fel sau sa ma picteze in culori roz bombon; din contra, eu am fost cel sunat si solicitat sa imi exprim opinia sau sa scriu editoriale ori sa raspund intrebarilor unor interviuri – niciodata nu le-am initiat eu. Nu datorez nici un fel de recunostinta si nu am nici un fel de serviciu de intors pentru ca ocup functia de judecator si pe cea de membru CSM. Nimanui.

E ceea ce ma face sa fiu independent in exercitarea functiei. O calitate pe care din ce in ce mai multi magistrati si-o manifesta, ceea ce  e insa greu de acceptat pentru multi din afara, obisnuiti sa controleze sistemul prin tot felul de mecanisme.

 

22/04/2010

Presedintele UNJR – nevinovat

Filed under: integritate — Cristi Danilet @ 7:25 PM
Sectia de judecatori a CSM a decis sa respinga sesizarea Inspectiei Judiciare cu privire la incalcarea de catre jud. Dana Gîrbovan, presedintele UNJR, a dispozitiilor art 9 alin. 2 din Codul deontologic al judecatorilor si procurorilor. Vina acesteia ar fi constatat in faptul ca a semnat un comunicat de presa din partea UNJR prin care asociatia a criticat poyitia Parlamentului care nu a acordat aviz pozitiv pentru desfasurarea activitatii de cercetare penala cu privire la un fost membru al Guvernului.

Dana Gîrbovan a fost audiata timp de doua ore cu privire la acuzatia formulata de catre Inspectie. Au luat cuvantul in apararea sa judecatorii Adrian Neacsu – pres Tr Vrancea si membru fondator UNJR, Horatius Dumbrava- pres CA Tg Mures si fondator UNJR, Lavinia Lefterache – judecator CAB si membru Senatul UNJR, care au insistat cu privire la libertatea de exprimare a judecatorilor in privinta actelor politice care incalca independenta justitiei si cu privire la importanta libertatii de asociere a magistratilor.

Au mai participat judecatorii Dana Cigan – C.A.Oradea, Madalina Afrasinie – Tr. Buc, Simona Neacsu – Jud Buftea, toti membri UNJR.

Cateva zeci de judecatori au trimis in aceasta dimineata catre CSM semnatura lor de sprijin a Danei Gîrbovan.

07/04/2010

CSM si vulnerabilitatile sistemului

Filed under: coruptia,CSM,integritate — Cristi Danilet @ 7:50 PM

In 2007 afirmam pentru prima data public ca justitia prezinta vulnerabilitati cu privire la integritatea de sistem si integritatea personala. Cazurile de coruptie judiciara deveneau tot mai numeroase, iar legaturile inadecvate intre judecatori/procurori si politicieni ori oameni de afaceri tot mai des apareau in presa. Din acele afirmatii ale mele s-a nascut o ancheta disciplinara, apoi una deontologica care m-au vizat pe motiv ca am jignit colegii si…o carte. In final, m-am `scos` cu un fel de NUP intemeiat pe o exceptie de procedura.

Au trecut 2 ani si ceva si acum 408 de magistrati au sesizat CSM ca e timpul sa se ia masuri cu privire la cazurile de incalcare a statutului magistratilor cu privire la judecatorii care sunt suspectati de a interveni in modul corect de solutionare a unor dosare.

Nu gresesc cand spun ca tacerea atata timp a CSM a incurajat accentuarea vulnerabilitatilor: in Romania este interzis sa discuti oficial despre erori judiciare si coruptie judiciara. In loc sa se ia atitudine chiar si cu privire la un singur astfel de caz, s-a preferat tacerea ca si cum asta echivala cu inexistenta problemei. Nu se discuta despre deontologie judiciara, conflicte de interese in justitie, coruptie judiciara, evaluare personala si evaluare de sistem. Totul este doar o birocratie imensa. Hartiile acopera tare ale sistemului,  inscrisurile acopera nevoia de planuri de proiecte de prevenire si combatere ale acestora.

Urmarirea penala a unui judecator de instanta suprema pentru coruptie este un lucru extrem de grav.  Dar problemele sunt sesizate de mult insa….s-au trecut rapid sub tacere. Astfel, In 2006 s-a semnalat la instanta suprema schimbarea unui dosar de la un complet la altul si nu s-a luat nicio masura ulterioara sanctionarii judecatorului. In 2007 presa a semnalat ca o judecatoare cu functie de conducere la un tribunal a fost prinsa bauta la volan si nu s-a gasit mecanismul de a reactiona adecvat. In acelasi an un intreg concurs pentru ocuparea functiilor de conducere la parchete este bulversat de efectuarea urmaririi penale impotriva unor magistrati care ar fi aranjat primirea subiectelor de concurs in afara cadrului legal, dar CSM nu a facut nicio ancheta interna pertinenta. In 2008 DNA atentiona ca la ICCJ completul de 9 judecatori care solutioneaza cauze civile este alcatuit uneori si din judecatori civilisti si iar s-a trecut cu vederea, principiul specializarii fiind in mod flagrant incalcat. In acelasi an presa semnala ca la instanta suprema cauzele se stramuta de la o instanta la alta dupa criterii insuficient de cunoscute, si iar nu a fost nici un raspuns desi luarea unui dosar de la o instanta la alta pe langa faptul ca trebuie sa fie exceptionala fata de importanta judecatorii unei fapte cat mai aproape de locul unde s-a produs, este o infirmare a impartialitatii tuturor judecatorilor de la o instanta, ceea ce ridica suspiciuni asupra credibilitatii lor. In 2009 apar pe Juridice.ro interviuri de-a dreptul jenante cu judecatori candidati (si reusiti!) la ICCJ si CSM se incapataneaza sa ascunda redarea oficiala a acestor interviuri si sa respecte Ghidul pe care el insusi l-a redactat in 2005. In dec. 2009 DNA anunta cu privire la un judecator de suprema inceperea urmaririi penale iar in martie 2010 presa semnala posibila implicarea a mai multor magistrati in solutionarea ilegala a unor dosare la instanta suprema, insa CSM se impiedica de proceduri si termene si lasa justitia sa devina subiect de media in fiecare seara, nerealizand ca intarzirea in furnizarea unui raspuns prompt si adecvat e menit sa afecteze intreaga magistratura. In recentul raport de activitate al DNA se anunta ca numai in 2009 au ramas definitive 6 hotarari de condamnare a unor judecatori si procurori pentru fapte de coruptie si iar se ignora acest lucru.

Iar azi avem o propunere de arestare cu privire la un judecator de suprema. Pentru imaginea justitiei, este o lovitura din care va trece mult timp sa ne revenim.

Si as vrea sa se inteleaga bine: nu sunt pentru acuzarea in corpore a membrilor magistraturii, ci pentru reactii promte care sa impiedice linsajele mediatice ale acestora;  nu sunt pentru sanctionarea populista a unor colegi, cat pentru apararea magistratilor corecti; nu sunt pentru combatere in primul rand, ci mai ales pentru prevenirea comportamentelor neintegre; nu sunt pentru ignorarea/ascunderea vulnerabilitatilor, ci pentru discutarea lor deschisa cu cei din sistem si cu societatea civila mai ales.

30/03/2010

Parlamentarii nu vor justitie independenta

Filed under: independenta justitiei,integritate — Cristi Danilet @ 8:18 PM

In fiecare seara auzim retorica unor alesi ai poporului care invoca respectarea independentei justiei; dar a doua zi citim in presa de retele ce privesc relatii apropiate cu justitiari in ideea de a-si asigura solutii favorabile lor sau amicilor lor.

L-am auzit pe ministrul justitiei cum ca e de acord cu demersul celor 300 de judecatori; dar Tribunalul de la Vrancea e pe cale sa se prabuseasca cand trece vreun camion mai greu prin preajma, iar pe Palatul de Justitie din Oradea zilele acestea au aparut placute prin care trecatorii sunt avertizati ca se desprind bucati din cladire. Asta in timp ce Banca Mondiala ne-a dat un imprumut de 110 mil. euro pe care nu nu suntem in stare sa ii cheltuim.

Iar noi, naivii, nu am vrut decat un lucru simplu: sa convenim la nivel de principiu ca toate cele trei puteri isi asuma sustinerea si finantarea unei justitii independente – nu spun ca asta scrie in toate recomandarile si declaratiile indernationale, in conventiile internationale, in Constitutia tarii si in legea de organizare judiciara. Cu toate acestea, azi Parlamentul Romaniei a respins Raportul comisiei speciale constituite pentru a analiza criza din justitie si, prin urmare, ideea semnarii Pactului National pentru Justitie. Desigur, a lipsit o dezbatere pe acest subiect. Bineinteles, nici macar nu au fost reprezentanti ai protestarilor de anul trecut, sau ai CSM ori MJ., ori a ONG-urilor care au mediat conflictul dintre puteri in acele zile ale lui spetembrie 2009. Pentru ei a fost un simplu vot dat alaturi de cel pentru respingerea raportului de activitate al TVR si schimbarea presedintelui – de abia asta a fost stirea atractiva a serii, nicidecum cea interesand justitia.

Prin acest vot, despre care eu inca sper sa fie o gluma de 1 aprilie, parlamentarii Romaniei ne spun ca:

– nu vor ca ICCJ sa preia de la MJ bugetul instantelor, dar uita ca  tot ei au adoptat inca din 2004 o lege in acest sens;

– nu vor ca taxele de timbru sa ramana la justie, desi Constitutia pe care si ei trebuie sa o respecte spune ca sumele incasate drept taxe nu pot fi folosite in alte destinatii;

– nu vor ca justitia ca aiba fonduri suficiente, astfel ca apoi sa se  poata imputa public ca justitia nu functioneaza;

– nu vor sa fie reevaluate onorariile avocatilor din oficiu, pentru ca in Parlament sunt numerosi avocati;

– nu vor sa fie renegociate tarifele practicate de Posta Romana pentru serviciile judiciare, dar ii anunt pe aceasta cale ca aceasta renegociere deja s-a realizat. Asa cum s-au realizat multe alte lucruri cerute de noi in timpul protestului din 2009.

Prin acest vot, parlamentarii romani nu recunosc criza de anul trecut din justitie, desi aceasta a generat cel mai mare protest din istoria justitei romanesti si despre ea se vorbeste si in recentul Raport al Comisiei Europene. Si tot in acest raport se indica puterilor sa semneze Pactul.

Prin votul de azi, Parlamentul spune clar ca vrea o justitie nedemna, saraca si calcata in picioare. O justitie care sa nu ii cerceteze decat daca ei dau voie prin aviz. O justitie care poate fi cumparata. O justitie care poate fi controlata. O justitie care poate fi pusa la zid prin populisme ieftine.Vrea judecatori tributari, slabi, santajabili.

Pentru acesti parlamentari, eu si multi alti colegi de ai mei putem spune un singur lucru: se inseala amarnic.

29/03/2010

Predoiu si ONG-urile sustin Petitia Integritatii

Filed under: integritate — Cristi Danilet @ 4:14 PM

Petitia magistratilor pentru Integritate si Demnitate a fost semnata pana in prezent de 350 de judecatori si procurori. E pentru prima data cand magistratii militeaza pentru curatenie din interior, afirmand ca avem mari vulnerabilitati in sistem care trebuie radical si urgent remediate.

Populatia sustine demersul nostru. Comentariile de pe blogul SAR o spune fara dubiu.

ONG-urile specializate pe justitie sau pe drepturile omului sustin petitia noastra. Azi au emis un comunicat de sustinere intitulat, sugestiv, `Cu robele curate`.

Prea si formatorii de opinie sustine demersul nostru: pt. Liviu Antonesei, protestul nostru este unul istoric Adevarul, pt Sorin Ionita suntem cei 300 EvZ, pt Ziare.com gestul nostru este o cotitura in reformarea sistemului, la fel Dan Turturica se solidarizeaza cu protestul nostru RoL.

Insusi ministrul justitiei, Catalin Predoiu, sustine petitia magistratilor. E primul gest de acest gen al ministrului. Dupa ce in timpul protestului de anul trecut a incercat sa reduca intreaga miscare strict la pretentii materiale si dupa ce a incercat fara succes sa inoculeze ideea unor interese oculte ale celor care au fost lideri ai miscarii si au negociat cu puterile publice in numele colegilor lor magistrati, acum a inteles buna credinta a multor magistrati si intentia lor de reformare reala a sistemului. Ministrul se declara de acord cu pretentiile noastre, pentru o justitie cu adevarat independenta si magistrati integri. As putea spune ca ministrul a semnat Pactul pentru Justitie, dupa ce Comisia Europeana l-a semnat si ea!

28/03/2010

Cazul`Voicu`- ce trebuie facut in legatura cu magistratii

Filed under: integritate — Cristi Danilet @ 10:43 PM

Petitia magistratilor Integritate si Demnitate a ajuns sa fie interpretata intr-un mod diferit de intentia semnatarilor. Mai mult, se pare ca s-a ajuns sa se impute semnatarilor faptul ca ar reactiona la presiunile din media si ca  prin iesirea lor ar incalca prezumtia de nevinovatie a celor doi magistrati invinuiti de acte de coruptie. In fapt, sunt convins ca nu se vrea decat diminuarea importantei acestui demers unic pana acum al membrilor sistemului judiciar care arata public ca ei insisi isi doresc integritatea magistratilor si independenta justitiei Se incearca a se inocula public ca  semnatarii ar dori in mod netemeinic sanctionarea/crucificarea colegilor invinuiti, cand de fapt in niciun moment nu s-a facut o asemenea afirmatie.

Cred ca nu s-a inteles exact ceea ce am cerut in Petitie. Incerc sa fac o lamurire in acest sens, aratand cum vad eu solutionarea acestei situatii prin toate mijloacele legale si bunele practici existente:

d.p.d.v. penal: ancheta penala cu privire la magistratii suspectati de coruptie sa se deruleze cu celeritate si daca sunt magistrati care au facut trafic de influenta pentru a obtine anumite solutii in dosare aflate pe rolul colegilor lor , ei sa fie sanctionati – pentru aceasta, DNA trebuie sa termine urmarirea penala; daca nu sunt vinovati, sa dea rapid solutia procedurala de inchiderea a urmaririi penale, dar daca ii considera vinovati pe cei doi magistrati invinuiti in prezent sa ii trimita in judecata, urmand ca justitia sa stabileasca daca acestia au comis respectivele infractiuni; pana la o hotarare definitiva de condamnare, cei doi se bucura, indiscutabil, de prezumtia de nevinovatie; daca cei doi magistrati sunt judecati si in final se constata ca nu sunt vinovati, DNA va trebui sa isi asume raspunderea cu privire la esec; vorbim de  proceduri care vor dura minim un an de zile;

d.p.d.v. disciplinar: ancheta disciplinara initiata de CSM sa se desfasoare rapid si daca a fost comisa o incalcare a regulilor din statutul magistratilor (art 99 lit b din Legea nr. 303/2004), constand in interventii ilegale pe langa colegi, acestia sa fie sanctionati disciplinar independent de finalizarea procesului penal – pentru aceasta, Inspectia Judiciara trebuie sa termine verificarile preliminare, sa sesizeze comisia de disciplina (am inteles din iesirile publice ale purtatorului de cuvant al CSM ca aceasta se va intampla luni, pe 29.03.2010) si daca au incalcat statutul sa sesizeze sectia de judecatori pentru judecata, hotararea fiind atacabila cu recurs la ICCJ; vorbim de o perioada de cateva luni;

d.p.d.v. deontologic: fata de dispozitiile din Codul deontologic al judecatorilor si procurorilor adoptat in 2005 de CSM, acest organism trebuie sa spuna daca e indicat ca magistratii (la nivel general, de aceasta data) sa aiba legaturi cu oamenii politici cu care sa vorbeasca de dosare, daca nu ar fi indicat ca magistratii acuzati de coruptie  (si care fac obiectul unor ample dezbateri publice) sa aiba o pozitie publica adresata colegilor lor prin care sa le ofere explicatii, respectiv daca nu ar fi indicat ca magistratii acuzati de coruptie sa nu intre o perioada in sala putand, de exemplu, sa isi ia concediu o perioada pana se lamuresc lucrurile – toate acestea se pot face imediat;

pe linie asociativa: intrucat unul dintre magistratii in cauza face parte din AMR  si acesta are un organ deontologic  distinct, Consiliul National de Etica Profesionala (Statut, Regulament , Structura) sa se pronunte asupra incalcarii art.3 alin1 din Codul deontogic al AMR si a pct 1.3, 1.6, 2.2, 3.1, 4.9 din Ghidul de aplicare a codului deontologic al AMR – aceasta se poate face prin reunirea CNEP imediat, care poate stabili ca nu s-a incalcat nicio reglementare etica sau  in caz contrar sa sezizeze AMR pentru a aplice avertismentul, a dispune excluderea din asociatie sau a sesiza CSM;  aceasta reactie ar recredibiliza AMR si ar demonstra ca organismul creat cu fonduri europene competent in materie de deontologie asociativa este unul functional;

– d.p.d.v. al apararii independentei justitiei (art 30 alin 1 teza 1 din Legea 317/2004): intrucat in presa se fac afirmatii in legatura cu legaturi intre oamenii politici si judecatori (la modul general), creindu-se aparenta unei subordonari a justitiei, CSM trebuie sa ia urgent o pozitie publica prin care sa asigure populatia ca asa ceva nu caracterizeaza sistemul judiciar si sa ceara politicului abandonarea la astfel de tentative/practici – se poate face imediat;

– d.p.d.v. al apararii reputatiei profesionale a magistratilor (art 30 alin 1 teza a 2-a din Legea 317/2004): intrucat in presa se fac afirmatii in legatura cu posibilitatea influentarii judecatorilor in vederea obtinerii unor solutii favorabile, CSM trebuie sa ia urgent o pozitie publica, asigurand populatia de corectitudinea judecatorilor  (la modul general) in fiecare caz pe care acestia il solutioneaza – se poate face, de asemenea, imediat, altfel efectele pe termen lung ale aceste i lipse de reactii pot fi devastataore sub aspectul increderii in justitie a populatiei in general si a justitiabililor in special; evident, daca nu sunt elemente care sa-i incrimineze pe magistratii implicati in cazul `Voicu` acestia trebuie aparati cu prisosinta, dar inteleg deja ca CSM a decis, pe 25 febr.2010, amanarea cererii de aparare a reputatiei unuia dintre ei probabil pana la finalizarea investigatiilor disciplinare care insa, daca vor fi defavorabile, vor impune respingerea acestei cereri..

.

21/03/2010

Justitia din spatele cazului `Voicu`

Filed under: coruptia,integritate,protest — Cristi Danilet @ 10:40 PM

Jud. Horatius Dumbrava, Adrian Neacsu, Cristi Danilet  

Cazul „Voicu” are potentialul devastator al unui tsunami pentru justitia romana ce se va produce inevitabil in lipsa unei reactii imediate si ferme din partea corpului judiciar. Pentru magistrati tacerea inseamna acum, mai mult ca niciodata, nu discretie izvorata din obligatia de rezerva, ci complicitate tacita la comportamente deviante. In situatii exceptionale, precum cea de fata, pentru supravietuirea principiilor etice ale profesiei de magistrat se impune nu doar afirmarea lor, ci intarirea acestora prin gesturi explicite si ferme de delimitare si condamnare. Aceasta pentru a atrage atentia ca magistratii, in marea lor majoritate profesionisti, se delimiteaza de cazurile izolate de magistrati incorecti si conduite inadmisibile.

Trebuie precizat ca nicaieri in aceast material nu vorbim de fapte dovedite, ci doar de aparenta lor publica, asa cum a fost construita prin devoalarea unor stenograme in presa, precum si de persoane aflate pe deplin sub protectia juridica a prezumtiei de nevinovatie si chiar a celei morale de onorabilitate.

De ce tac magistratii? Justificarea rezistentei colective a magistratilor, ancorati de altfel intr-o lunga istorie a pasivitatii in raport cu afirmarea propriei conditii de reala putere constituita in stat, este aceea ca justitia este atacata pe nedrept din toate partile; ca celelalte puteri isi doresc subordonarea si supunerea judecatorilor; ca mass media saboteaza fundamentul democratic al statului crucificand magistratii pe nedrept si generalizand cazurile particulare in interesul senzationalului; ca printr-un plan concertat si mai degraba ocult se intentioneaza slabirea autoritatii si prestigiului singurei puteri a carei menire este mentinerea echilibrului si a pacii sociale in societatea romaneasca.

Oare asa sa fie? Lipsa de incredere in justitie sa isi aiba originea doar in exteriorul profesiei? Cazul intens mediatizat in aceste zile arata clar ca magistratii trebuie sa accepte ca atacurile pot veni si din interiorul profesiei. Ca turpitudinea, lasitatea, servilismul unor magistrati isi au izvorul in tocmai deficitul lor personal de etica si nu numai in faptul ca sunt constransi, fara optiunea rezistentei, de elemente exterioare profesiei.

Cel mai mare si concret pericol la adresa independentei justitiei il constituie caracterul coruptibil al magistratului insusi. Fata de politicieni ori fata de presiunea grupurilor sociale, economice si de interese, ne putem izola, singuri sau colectiv, prin apelul la forta nenegociabila a statutului nostru; corpul profesional este insa total expus si lipsit de aparare in fata  tradarilor etice din interior si a cedarilor mercantile la nivel individual.

Fermitatea reactiei si intransigenta condamnarii trebuie sa fie aceeasi atat fata de atacurile din exterior la adresa independentei, cat si fata de cele din interior, care sunt mult mai oculte si mai josnice. Acele cazuri, izolate desigur, dar reale, de trafic al integritatii profesiei la adapostul luptei solidare a corpului profesional pentru apararea prestigiului si inviolabilitatii justitiei, trebuiesc expulzate, blamate, tratate fara nicio indulgenta.

Implicatii asupra imaginii. Daca suntem sinceri pana la capat si dorim, asa cum am afirmat pe parcursul intregului protest desfasurat in anul 2009, sa fim un corp profesional de elita, independent si curat, atunci trebuie sa ne delimitam si sa asanam  comportamentele toxice din sistem.

Negocierea individuala pentru profit, material sau de influenta, a integritatii profesiei submineaza insusi fundamentul luptei pentru independenta justitiei. Oare ce crede un observator neutru cand, dupa ce afla prin canalele oficiale ca, intr-un gest de maxima demnitate, magistratii si-au trimis reprezentanti in Parlament unde si-au prezentat in mod transparent si public problemele de sistem si au purtat astfel discutii cu celelalte puteri in stat, negociind solutii si remedii in limitele constitutionale, asadar oare ce crede acest observator care, nu peste mult timp, afla din transcrierea unor convorbiri telefonice publicate de mass media ca sunt si magistrati care discuta in mod obisnuit pe sub masa cu politicieni ori oameni de afaceri despre dosare si afaceri judiciare?! Oare nu este tentat sa considere primul demers ca fiind unul ipocrit, coborand totul in derizoriu?

Pentru a salva imaginea unei profesii, care ea insasi se percepe ca fiind una de elita, avand la baza un inalt profesionalism si etica intransigenta, ne intrebam cum ar trebui sa se procedeze in astfel de situatii? Caci daca corpul judiciar nu reactioneaza si nu gaseste rapid raspunsuri ferme si clare se va ajunge la afundarea in derizoriu a principiilor de etica si morala pe care magistratii le vehiculeaza.

Reactia CSM. Faptele in care este implicat un senator al Romaniei, Catalin Voicu, fata de care Directia Nationala Anticoruptie a demarat si desfasoara o ampla ancheta specifica, sunt cunoscute publicului inca din luna decembrie 2009. Totodata, presa si comunicarile institutionale ale DNA au relevat faptul ca in scandal sunt implicati si magistrati. Consiliul Superior al Magistraturii ar fi trebuit sa reactioneze chiar in luna decembrie 2009 prin demararea anchetei disciplinare cu privire la acesti magistrati. Independent de ancheta desfasurata de DNA, pentru a apara reputatia marii majoritati a magistratilor, ce asistau neputinciosi la desfasurarea unor evenimente in care erau si ei tarati, fara voie, era necesar ca CSM sa fi dispus demararea procedurilor disciplinare. Sau cel putin sa fi avut o pozitie oficiala de delimitare de practicile situate in afara statutului magistratilor si a codului deontologic.

Se vede insa ca CSM, organism special construit constitutional pentru a apara independenta justitiei, reputatia magistratilor, inclusiv de a o apara de comportamentul deviant al unor magistrati, are ca prioritati cu totul altceva decat acest scandal ce tinde a compromite iremediabil profesia de magistrat. Preocuparile CSM in momentul de fata sunt: cine si cum ar trebui sa ocupe functiile de conducere, daca mai pot sau nu candida membrii actualului CSM pentru un al doilea mandat la CSM, transformarea unor posturi de grefieri si de soferi de pe la instante si parchete etc.

Reactia tardiva a CSM este de neinteles. Iar scandalul de la varful justitiei romane, inca neconsumat integral, consfinteste in mod evident esecul politicilor de recrutare a judecatorilor la ICCJ, care de ani de zile au loc netransparent si arbitrar, precum si a evaluarii profesionale absolut formale a magistratilor. Fiecare judecator ajuns la instanta suprema a primit girul profesional si moral al CSM, improvizat in comisie de examinare, spre nedumerirea corpului profesional.  Dezinteresul CSM intareste suspiciunile si ingrijorarea cu privire la posibilitatea folosirii procedurii de promovare la ICCJ pentru a rasplati obedientele, pentru a intari centrele de putere si influenta, ori pentru a asigura o retragere a actualilor membri CSM sau staff-ului tehnic al acestuia la iminenta incetare a actualului mandat. 

Cazul Voicu are potentialul de a explica publicului, chiar si numai la nivelul aparentei, si resortul real al intarzierilor in definitivarea criteriilor de performanta agreate cu Comisia europeana in cadrul mecanismului de cooperare si verificare privind justitia. Cine mai poate acorda incredere presupuselor eforturi care se fac la nivelul ICCJ pentru unificarea practicii judecatoresti, implicit pentru introducerea caracterului partial previzibil al solutiilor judecatoresti? Pai, intr-un sistem judiciar in care judecatorii nu s-ar mai bucura de libertatea absoluta de a interpreta original legea, urmand a fi nevoiti sa se supuna disciplinei jurisdictionale si sa-si justifice public orice abatere de la o jurisprudenta constanta si imobila, acestia si-ar pierde libertatea de a-si trafica nelimitat propria incorectitudine. Unificarea practicii judiciare prin efectul legii ar fi cel mai eficient mijloc de prevenire a coruptiei. Eficienta mai mare nu poate avea decat integritatea individuala, pusa deocamdata, pana vom avea solutii definitive, sub semnul suspiciunii la nivelul ICCJ.

Reactia asociatiilor profesionale. Asociatiile profesionale s-au implicat foarte activ in apararea drepturilor si statutului profesiei de magistrat, lucru reflectat pe deplin pe parcursul protestului anului 2009. Statutul magistratului este construit pe conceptul central al independentei sistemului de justitie si al independentei magistratilor, aceasta insemnand ca magistratii nu se supun niciunei influente din exterior in ce priveste activitatea specifica profesiei si, bineinteles, ca se opun unei astfel de influente. 

Dar cel putin unul dintre judecatorii asupra carora planeaza suspiciuni este membru marcant al Asociatiei Magistratilor din Romania, cea mai veche asociatie profesionala din justitie. Sub coordonarea acestui judecator asociatia a publicat ghiduri de etica profesionala pentru magistrati, cu pretentia legitima de autoreglementare a deontologiei, aspect care nu poate fi gestionat de CSM – cu rol preponderent de instanta disciplinara. Si atunci ne punem intrebarea fireasca: care sunt criteriile etice ale profesiei promovate de asociatiile profesionale pentru propriii sai membri; care sunt standardele integritatii propuse pentru restul corpului profesional si chiar a societatii; care este reactia adecvata a colegilor de asociatie fata de un asemenea magistrat?

Asociatiile profesionale ale magistratilor, altadata atat de active in comunicate, luari de pozitie in cazurile in care unul dintre magistrati sau profesia era atacata de politicieni sau mass media, au ales, cu exceptia recenta dar importanta a UNJR,  sa taca. Contraproductiva tacerea de pana acum, de neinteles pentru ca lipsa de reactie nu conduce la altceva decat la culpabilizarea unei profesii intregi. Si mai dureros este faptul ca prin astfel de eschivari se arunca o pata de neincredere asupra revendicarilor din anul 2009, iar afirmarea unor principii de independenta si inamovibilitate nu par altceva decat balmajeli menite pentru a amagi exteriorul.

Falsa iluzie: exteriorul ne percepe asa cum actionam sau nu actionam – profesie care lupta eficient pentru bani si tace atunci cand, prin cativa magistrati, este culpabilizata. O reactie de delimitare fata de practici care nu fac cinste profesiei ar arata ca intr-adevar justitia a ajuns unde-si doresc multi dintre magistrati, adica o reala coloana vertebrala a societatii romanesti. Aici nu este vorba de comportamentul de natura penala (ce nu este inca stabilit, prezumtia de nevinovatie fiind valoarea absoluta aparata de orice magistrat), ci de comportamentul etic al magistratului, de modul in care magistratul, in viziunea asociatiilor profesionale, ar trebui sa reactioneze ipotetic in situatii ca cele dezvaluite de mass media. O presiune pozitiva a asociatiilor profesionale pe astfel de coordonate ar putea schimba imaginea, si asa sifonata, ca in sistem se aranjeaza dosare la comanda oamenilor politici sau a oamenilor de afaceri. Dovada ca nu este tocmai asa este chiar denuntul pe care un judecator al ICCJ se pare ca l-a facut in cauza „Voicu”, element care ar fi trebuit sa atraga atentia asociatiilor profesionale. Pe cine aparam, ca asociatii profesionale, mai ales cand prin contagiune suspiciunile se pot intinde in mod nemeritat si asupra celei ai caror membri fac obiectul campaniei de presa? Pe colegii, putini la numar, ce se preteaza, ca aparenta si acuzatie publica, la aranjamente de dosare? Pe cei care denunta astfel de presiuni? Chiar nu intereseaza asociatiile profesionale astfel de dileme etice? Sunt poate mai importante castigurile salariale si lupta pentru pensii speciale? 

Reactia magistratilor implicati In scandalul mediatic legat de senatorul Voicu, subiect al scandalului sunt si cativa magistrati. Aici nu intra in discutie presupusele fapte penale, neexistand nici un fel de vinovatie in acest moment, ci cum s-au comportat sau cum ar fi trebuit sa se comporte acesti magistrati, in primul rand in raport cu tagma profesionala din care fac parte, si, mai apoi, cu exteriorul. Colegii magistrati, subiect al scandalului mediatic, au ales sa taca, sau sa afirme ca „telejustitia” nu este justitie.

Este adevarat ca „telejustitia” nu face dreptate. Dar ea, „telejustitia”, semnaleaza posibile comportamente etice indoielnice ce se cer urgent explicate, inclusiv de cei implicati, fie prin a afirma fara echivoc ca nimic din ce se spune la „telejustitie” nu este adevarat, fie ca e partial adevarat, adevarul fiind insa trunchiat, fie ca e totul adevarat, dar ca acest adevar nu are nimic in afara eticii profesionale, si asta tocmai pentru a indica, ferm si la obiect, ca justitia nu a fost implicata in faptele alegate de mass media si comentatori.

Avand in vedere ca cel putin unul din magistrati are o functie foarte importanta de conducere, era esential ca acesti magistrati sa fi explicat colegilor lor  magistrati ce s-a intamplat. Oare cum se simte un tanar judecator auzind acuzatii extrem de grave la adresa unor colegi de-ai lui cu functii foarte inalte, decat ca fara vina sa face parte dintr-o cooperativa?

Si oare, pornind de la prezumtia ca nu s-a intamplat nimic in afara eticii profesionale, dar atunci cand in spatiu public apar acuzatii foarte grave, nu este normal ca, pentru a fi confirmata prezumtia, cei acuzati sa explice fie Colegiului Inaltei Curti de Casatie si Justitie (colegii lor pana la urma), fie chiar sa renunte pe perioada desfasurarii anchetelor la functiile de conducere, tocmai pentru a arata ca ei se pun la dispozitia colegilor lor, pana la finalizarea anchetei disciplinare, neavand nimic de ascuns?

Care este viitorul profesiei noastre intr-o astfel de valtoare a unor evenimente in care justitia apare ca fiind in cardasie cu persoane din alte structuri constitutionale ale statului?

Este importanta reactia hotarata de delimitare fata de astfel de practici, ca cele relevate de mass media in ultimele zile, si care sa vina din partea oficialitatilor autoritatii judecatoresti (CSM prin membrii sai, dar si prin Inspectia Judiciara), precum si a asociatiilor profesionale?

Cum se poate spala rusinea pe care zilele astea o traiesc, suntem convinsi, toti magistratii? Putem spune public: „noi nu suntem asa, ci suntem corecti, cinstiti si facem dreptate!”? Putem face asta? Suntem in stare?

UPDATE: UNJR, intr-un comunicat postat aseara, a reactionat. Felicitari!

27/01/2010

Intre sanctiune disciplinara si convingere morala

Filed under: integritate — Cristi Danilet @ 8:18 PM

Va semnalez un articol pe care eu si profesorul de filosofie Ion Copoeru de la Cluj l-am scris impreuna, prin care am analizat instrumentele si procedurile etice din justitia romana.

Am facut o analiza a standardelor internationale in domeniu, am facut distinctia disciplinar-deontologic-conduita etica, am analizat noile propuneri europene in materia independentei magistratului, atributiile consililor judiciare in domeniu si am aratat necesitatea infiintarii comisiilor de consultanta etica la nivel local.

Danilet, Copoeru_sancţiune disciplinară şi convingere morală