CRISTI DANILEŢ – judecător

15/05/2017

EvZ dezinformeaza cu privire la SIPA. Solicit publicarea unui drept la replica.

Filed under: impotriva dezinformarii,presa — Cristi Danilet @ 11:16 AM
Tags: ,

EvZ dezinformează azi cu privire la activitatea SIPA. Solicit publicației ca în ediția de mâine să producă probele care au stat la baza gravelor acuzații făcute, altfel să își ceară scuze cititorilor pentru dezinformare și mie pentru calomnia comisă, după care să publice următorul drept la replică.

„Nu am modificat, copiat sau divulgat vreo informație conținută în documentele din Arhiva SIPA. Monica Macovei este cea care a desfiinţat SIPA şi nu a avut nici o informatie  secretă despre magistrati. Jurnalistul Dan Tapalagă nu mai lucra în Ministerul Justiției când s-a desfășurat activitatea de inventarierea a arhivei.

  1. În raportul de țară din 2004 Comisia Europeană a criticat existența unui serviciu secret militarizat în sistemul de justiție.
  2. Imediat după preluarea mandatului în decembrie 2004, ministrul Macovei a numit un procuror la conducerea DGPA (fosta SIPA) și a dispus stoparea activității de strângere a informaţiilor despre magistraţi. Activitatea s-a redus doar la colectarea de informații vizând sistemul penitenciar.
  3. Noul director general al DGPA a prezentat un raport în comisiile de specialitate ale Parlamentului cu privire la activitatea acestui serviciu.
  4. La sfârșitul anului 2005 ministrul a solicitat Guvernului să aprobe desființarea DGPA, cea ce s-a întâmplat la începutul anului următor. Este, după ştiinţa mea, singurul caz când în România se desfiinţează în mod total un serviciu secret. La acea data jurnalistul Dan Tăpălagă nu mai lucra în Ministerul Justiției, unde și-a desfășurat activitatea doar câteva luni în prima parte a anului 2005.
  5. S-a înființat o comisie de lichidare a acestui serviciu, din care am făcut parte în calitate de magistrat și consilier al ministrului justiției, pentru a urmări operațiunile de preluare a documentației. Cu excepția directorului DGPA, niciun membru nu a venit în contact fizic cu arhiva. Întreg personalul (aproximativ 200 persoane), alcătuit în majoritatea sa din ofițeri de informații preluați din alte servicii ale statului, inclusiv fosta Securitate, a fost disponibilizat. Toate dosarele, inclusiv notele informative de la cele 10 servicii teritoriale au fost depozitate la sediul central, situat în clădirea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, iar încăperea a fost sigilată.
  6. Pe baza ordinului dat de ministrul Macovei, pentru a întocmi un raport destinat opiniei publice despre activitatea fostei SIPA (redenumita DGPA sub ministrul anterior), eu am făcut parte și din comisia de inventariere a documentelor din arhivă, alături de un coleg procuror. Accesul s-a făcut în anul 2007, cu autorizaţie emisă potrivit Legii privind protecţia informaţiilor clasificate şi în condiţii stricte, fiind interzis să intrăm cu aparatură electronică sau cu genţi asupra noastră. Nu am cunoștință de existența vreunor aparate de copiere sau ca materiale din arhivă să fie depozitate pe alt mediu de stocare decât cel imprimat. S-au completat procese-verbale de desigilare și resigilare cu ocazia celor trei intrări în incintă.
  7. Inventarierea a avut loc doar parţial, numai cu privire la tipul de informații strânse de SIPA, iar raportul nu a mai fost întocmit, căci mandatul Monicai Macovei a fost revocat dupa trei luni de la intrarea Romaniei in UE. Noul ministru Chiuariu a schimbat ordinul lui Macovei si se pare că alte persoane ar fi continuat această activitate. Nu am cunoștință de niciun raport cu privire la lipsa unor documente din arhivă; de altfel, această lipsă nici nu s-ar fi putut constata din moment ce documentele nu erau încă inventariate, ci erau doar depozitate așa cum au fost trimise de la structurile teritoriale.
  8. Nicio informaţie din arhiva SIPA nu a ajuns la ministrul Macovei. Evident nicio astfel de informaţie nu a fost folosită în vreun fel de către membrii comisiei, copierea, stocarea sau dezvăluirea lor constituind infracţiuni în țara noastră. Niciun magistrat nu a făcut vreo declarație sau plângere – așa cum îl obligă legea statutului – în ultimii 10 ani că ar fi fost folosite împotriva sa astfel de informații.
  9. Pe baza documentelor pe care le-am văzut personal (aproximativ 300 de note informative, fără a putea preciza numărul total al lor care se ridică cel puțin la câteva mii, datând doar din perioada 2001-2005, restul fiind – așa ni s-a spus – arse din ordinul miniștrilor de justiție anteriori), precizez: anterior mandatului Macovei, SIPA/DGPA a cules şi informaţii privind viaţa privată a magistraţilor şi a altor categorii de persoane aflate in contact cu sistemul de justiţie. Fiind revoltat că nimeni nu a fost tras la răspundere vreodată pentru activitatea ilegală a acestui serviciu faţă de colegii mei magistraţi, am decis să fac un raport verbal cu privire la activitatea SIPA. Astfel, am adus la cunoştinţa publicului aceste aspecte, prin relatări constante în presă (Revista22, pesurse.ro, EvZ) și pe blogul personal (aici) făcute începând cu luna mai 2007, în cadrul unei conferinţe special organizate în 2008 de către o asociaţie a magistraţilor la care au participat și reprezentanți ai unor ambasade, precum și într-o carte despre corupția din justiție publicată în anul 2009.
  10. Dezmint orice afirmații făcute către public cu privire la modificarea, păstrarea sau divulgarea vreunor date sau informații cu care am intrat în contact. Legătura dintre contribuția mea la desființarea acestui serviciu secret și evoluția în carieră este total neavenită: de altfel, în prezent sunt judecător la Tribunalul CLuj unde eram și înainte de detașarea în Ministerul Justiției în anul 2005, iar numirea mea la CSM a fost în baza alegerii din partea a 900 de judecători din toată țara, operațiune desfășurată în anul 2010. Astfel de afirmații sunt calomniatoare și voi acționa ca atare. Mai arăt că la momentul documentării pentru scrierea articolului din EvZ nu am fost contactat de nici un reprezentant al acestei publicații”.
Anunțuri

12/10/2016

`Increderea scazuta in justitie`- doar o stire bine asezata in pagina

Filed under: jurnalism,presa — Cristi Danilet @ 3:47 PM
Tags: , ,

trust1.pngO ştire: Pe 17 august 2016 presa din România a prezentat o ştire cu privire la încrederea românilor din justiţie: comparativ cu 2015, ar fi vorba de o scădere de 13 procente.

Un raport: Este vorba de Standard Eurobarometer 85. Spring 2016 ce apăruse în iulie 2016. Sunt două tipuri de îngrijorări evaluate în raport: cu privire la situaţia generală din UE şi cu privire la situaţia naţională.

Cu privire la UE, românii sunt îngrijoraţi în primul rând de imigranţi şi terorism. Românii nu sunt atât de îngrijoraţi de situaţia economică, finanţele publice şi de şomaj. Suntem singurul stat din UE care îşi exprimă îngrijorarea cu privire la infracţionalitatea din UE între primele trei. Iar a patra îngrijorare este sistemul de sănătate.

Cu privire la România, primele trei îngrijorări ale românilor sunt sănătatea, şomajul şi inflaţia. Urmează situaţia economică şi pensiile. Apoi educaţia, infracţionalitatea şi taxele. La nivel personal, românii chestionaţi au declarat că îi preocupă creşterea preţurilor, sistemul de sănătate, pensiile, condiţiile de trai din ţară şi venitul din familie. România se situează sub media UE la situaţia economică: 78% sunt nemulţumiţi.

Raportul se încheie cu specificarea că 28% dintre europeni au încredere în propriul parlament şi 27% au încrederea în propriul guvern, tendinţa generală fiind de uşoară scădere.

O anexă: Raportul este însoţit de o anexă cu date statistice. De aici rezultă că în România încrederea în justiţie este de 35%, în poliţie de 50%, în armată 72%, în administraţia publică 30%, în partidele politice 13%, în autorităţile locale şi regionale 35%, în Guvern 24%, în Parlament 14%, în UE 47%, în UN 46%.

Tot de aici aflăm că românii sunt total nemulţumiţi de democraţie în proporţie de 68%, fiind depăşiţi în UE doar de greci. Pentru a înlătura euroscepticismul românilor promovat de unele televiziuni, anexa ne arată că românii vor să se ia mai multe decizii la nivelul UE, în proporţie de 58%. Iar 70% sunt foarte optimişti cu privire la viitorul UE. Cât priveşte impresia că statul intervine prea mult în viaţa noastră, doar 53% dintre români cred asta, ceea ce ne situează pe locul 20 din cele 28 de state membre. Intersant, doar 57% dintre români declară că nu prea înţeleg ce se întâmplă în lume – suntem pe locul patru de la coadă cu privire la acest aspect.

Nişte concluzii: Scopul principal al raportului a fost evaluarea unor aspecte europene. Pentru presa din România a fost interesată scăderea încrederii în justiţie (deşi magistraţii nu sunt aleşti de popor), dar nu a fost interesant faptul că românii nu cred în democraţie şi nici în instituţia fundamentală a democraţiei, Parlamentul (ai cărui membri sunt aleşi de populaţie). Realitatea din România e una sumbră şi nu are cum să fie trecută sub tăcere: încrederea în Parlament este de 2,5 ori sub cea din Justiţie, iar în Guvernul tehnocrat este de 1,5 ori mai mică ca cea în justiţie. 

07/05/2013

Update: CCR a decis – insulta si calomnia inapoi in Codul Penal

Filed under: CCR,jurnalism,presa — Cristi Danilet @ 2:11 PM

UPDATE: Dec 206/2013 a fost publicata in M.Of. 350 din 13 iunie 2013.

Vad ca se interpretează mult si diferit decizia CCR de saptamana trecuta privind insulta si calomnie. As face cateva precizari in speranta ca interpretarile aparute in spatiul public sunt generate de nestiinta si nu de rea-credinta:

1. Prin aceasta decizie CCR stabileste ca judecătorii nu pot refuza sa aplice Constitutia in interpretarea data de CCR. Atât.
Despre ce e vorba? Asa cum am aratat pe larg in postarea trecuta, o parte din judecători si apoi instanta suprema au stabilit ca nu are niciun efect decizia CCR din 2007 prin care s-a decis ca Parlamentul a gresit când a abrogat in 2006 infracţiunile de insulta si calomnie din Codul Penal. Acum s-a lămurit: judecătorii nu pot refuza aplicarea unei decizii a CCR. Eu spun ca asta ar fi trebuit sa fie clar pentru toata lumea, dar – iata- se mai intampla sincope chiar si in justitie. Dupa faimoasa decizie nr. 838/2009  cand CCR a stabilit ca insisi judecatorii trebuie sa respecte legea edictata de legiuitor neputandu-se ei transforma in legiuitor, acum s-a stabilit ca insisi judecatorii trebuie sa respecte Constitutia si interpretarile date ei de CCR, singura care o poate interpreta oficial. Inutil sa reamintesc juramantul magistratului „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire.”

2. Ca urmare justitia va soluţiona din nou, dupa o pauza de patru ani, dosare de insulta si calomnie. E de retinut ca ancheta nu poate demara din oficiu, ci doar la vointa persoanei vătămate daca formulează plângere prelabila la Parchet/Politie in termen de doua luni de la da cunoasterii identitătii faptuitorului. Daca victima nu formuleaza plangere, organele judiciare nu pot instrumenta dosarul. Daca victima si-a retras plangerea sau partile se impacat, organele judiciare vor inceta procedura.

3. Cei vinovati vor putea fi sanctionati de judecător doar cu amenda penala: 150-10.000 lei pentru insulta si 250-13.000 lei pentru calomnie. Asadar, nu exista sancţiunea închisorii pt aceste infracţiuni. Exista calea de atac a recursului si e posibila impacarea partilor avand ca efect incetarea procesului penal inclusiv in fata acestei instante. In latura civila a cauzei, autorul poate fi obligat la plata de despagubiri catre victima, la cererea acesteia.

4. Condamnatii definitiv vor avea pt. trei ani cazier. Dupa aceasta perioada intervine reabilitarea de drept.

5. Infractiunile de insulta si calomnie nu privesc doar jurnalistii, ci orice persoana.

6. Cele doua infractiuni nu au ca scop limitarea libertatii de exprimare, ci au ca scop exercitarea libertatii de exprimare fara a abuza de acest drept. Caci este abuz daca se foloseste aceasta libertate pentru a afecta cu rea-credinta demnitatea altei persoane.

7. Victima are mai departe deschisa calea civila: daca nu formuleaza plangere prealabila in termen de doua luni pentru comiterea celor doua infractiuni, ea poate formula actiune civila in despagubiri pentru prejudiciul cauzat in termen e 3 ani de la comiterea faptei.

30/04/2013

CCR a decis: Insulta si calomnia înapoi în Codul Penal

Filed under: CCR,jurnalism,presa — Cristi Danilet @ 7:05 AM

UPDATE: Dec 2006/2013 a fost publicata in M.Of. 350 din 13 iunie 2013.

1. Codul penal: incriminarea insultei și calomniei

Insulta era incriminată în art. 205 Codul Penal:Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, ori atribuirea unei persoane a unui defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate”. Calomnia în art. 206 C.pen: „Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public”. În cuprinsul art. 207 din acelaşi cod erau reglementate cazurile de admisibilitate a probei verităţii pentru aceste două infracţiuni: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”.

2. Parlamentul: abrogarea incriminării

Prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal textele au fost abrogate expres dispozițiile art. 205-207 C.pen.

Argumentele abrogării se regăsesc la pag. 4-5 din Expunerea de motive care a însoțit proiectul de lege și sunt în număr de trei: (1) sub amenințarea permanentă a unei sancțiuni penale libertatea de exprimare este afectată în mod semnificativ, căci impune o autocenzură a unei persoane care ar trebui determinată doar de rațiuni etice, nu sancționatorii; (2) chiar dacă se lezează demnitatea unei persoane prin exercitarea libertății de exprimare, indiferent de prejudiciile cauzate, aplicarea unei pedepse penale este vădit disproporționată față de scopul urmărit prin sancționarea unor astfel de fapte; (3) în caz de exercitarea abuzivă a libertății de exprimare, persoana lezată are posibilitatea să obțină pe cale civilă repararea prejudiciului suferit.

3. CCR: neconstituționalitatea abrogării

Prin Decizia nr.62/2007 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 privind modificarea şi completarea Codului penal sunt neconstituţionale.

CCR a stabilit că abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal şi dezincriminarea, pe această cale, a infracţiunilor de insultă şi de calomnie încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 21 din Constituţia României, republicată, referitoare la unele valori garantate în statul de drept şi la principiul liberului acces la justiţie, corelat cu dreptul la un proces echitabil şi la un recurs efectiv, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. S-a apreciat că prin abrogarea celor 3 texte de lege din Codul penal a fost încălcat şi principiul egalităţii în drepturi prevăzut în art. 16 din Constituţie, contravenindu-se totodată şi interdicţiei de lezare a demnităţii, onoarei, vieţii particulare şi a dreptului la propria imagine ca urmare a exercitării libertăţii de exprimare, astfel cum această libertate este limitată prin prevederile art. 30 alin. (6) şi (8) din Constituţia României, republicată.

4. ICCJ: ieșirea din vigoare a incriminării

Potrivit art 147 alin. 1 din Constituție „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Ulterior publicării deciziei nr. 62/2007, Parlamentul nu și-a îndeplinit obligația. Ca urmare, cu  privire la efectele acestei decizii, în doctrina juridică și practica judiciară au apărut două curente de opinie:

  1. dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal continuă să fie în vigoare: aceasta pentru că deciziile CCR sunt obligatorii şi că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 au încetat să mai existe din moment ce Parlamentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune de acord reglementările din acest text de lege, constatat neconstituţional, cu prevederile corespunzătoare din Constituţie;
  2. dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal nu mai sunt în vigoare: reincriminarea faptelor de insultă şi de calomnie doar pe baza deciziei prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiei de abrogare a textelor de lege prin care cele două fapte erau incriminate ar fi în neconcordanţă şi cu principiul legalităţii incriminării consacrat prin Constituţie

ICCJ-Secțiile Unite a tranșat această dispută, admițând un recurs în interesul legii, prin  Decizia 8/2010 unde a stabilit că „Normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare.”

Argumentul a fost că doar Parlamentul poate incrimina infracțiuni (art. 2 Cpen) și că nu este admisibil ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial (art. 64 alin. 3 din Legea nr. 24/2000).

5. CCR: ICCJ a greșit

Ieri, 29 apr. 2013, cu unanimitate de voturi, CCR a constatat că dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin Decizia ICCJ – Secțiile Unite nr.8/2010 este neconstituțională, contravenind Constituției și Deciziei CCCR nr.62/2007.

Într-adevăr, cred și eu că demersul instanței supreme de a invalida o decizie a CCR constituie un amestec nepermis în atribuțiile acesteia. De altfel, noua decizie a CCR este conformă cu practica ei constantă, asumată prin Deciziile nr.20/2000, nr.62/2007, nr.783/2009, nr.124/2010, nr.414/2010, nr. 1039/2012. În această din urmă decizie CCR a reţinut în mod expres că, „în cazul constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii de abrogare, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147 alin.(1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte, deoarece acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (…), sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ. În continuare, Curtea reţine că nicio altă autoritate publică, fie ea şi instanţă judecătorească, nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept.

6. Trei ani de încălcări sistematice ale drepturilor personale

Efectele interpretării date de ICCJ a dus la apariția în spațiul public a unui limbaj licențios. Insultele și calomniile comise în public și mai ales prin intermediul presei de către simpli cetățeni, oameni politici și ziariști au devenit ceva curent. În absența unor sancțiuni penale, am asistat neputincioși la o lezare gravă și continuă a personalității umane, demnității, onoarei şi reputaţiei celor astfel agresaţi. Acest lucru a fost încurajat însă și de lipsa de fermitate a Consiliului Național al Audiovizualului în aplicarea sancțiunilor pentru încălcarea legislației specifice (oricum, însă, această autoritate nu are și competențe asupra presei scrise), dar și de durata mare a proceselor civile și cuantumul relativ mic al despăgubirilor bănești acordate pentru cei ce au apelat totuși la această cale în vederea reparării daunelor morale.

a. Or, art. 1 alin. 3 din Constituție prevede că demnitatea omului este o valoare supremă și e garantată. Însă, în absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art.205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată. (Dec. CCR nr. 62/2007). Este adevărat, cel vătămat avea și are deschisă calea unei acțiuni civile pentru obținere de despăgubiri (daune morale). O asemenea formă de ocrotire juridică nu este însă reglementată explicit, ci este instituită pe cale jurisprudenţială și oricum nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale – așadar, ceea ce se obține pe cale civilă nu este ocrotirea demnității, ci repararea prejudiciului suferit.

b. Cu privire la mass-media, art. 30 alin. 8 Constituție stabilește că „Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege. Or, delictele de presă ar fi trebuit stabilite fie prin lege specială – dar la noi, după abrogarea Legii nr. 3/1974 s-a refuzat în mod constant adoptarea unei noi legi în acest domeniu, deși există în alte state, cum ar fi Franţa; fie prin Codul penal  – de unde însă Parlamentul le-a eliminat prin Legea nr. 278/2006. Așadar, textul constituțional privind necesitatea stabilirii prin lege a delictelor de presă rămânea inaplicabil.

c. Este adevărat că libertatea de exprimare e consacrată prin art.30 alin 1 din Constitutia Romaniei, art.10 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art.19 paragraful 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

d. Dar libertatea de exprimare nu este un drept absolut (dec. CCR nr.139/2005). Într-o societate democratică libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane (dec. CCR nr.62/2007) – în acest sens, art.57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Și  libertatea de exprimare are anumite limite: art 30 alin.(6) din Constituție prevede că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine„. Aceste valori reglementate ca limite ale libertății de exprimare se regăsesc, de altfel, și în art.10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale și în art.19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

7. Concluzii:

a. În caz de constatare a neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale de abrogare, acele dispoziţii îşi încetează aplicabilitatea, iar prevederile legale abrogate printr-o dispoziţie constatată neconstituţională continuă să fie active şi să producă efecte. Prin urmare, nici nu mai trebuie așteptată publicarea în Monitorul Oficial a motivării deciziei de ieri a CCR, căci parchetele și instanțele sunt obligate să ia în considerare direct decizia CCR nr. 62/2007 și să ignore decizia ICCJ – Secțiile Unite nr.8/2010.

b. Opinia mea este că faptele ce aduc atingere demnității pot fi încadrate în textul art. 205 sau, după caz, art. 206 C.pen chiar dacă au fost comise anterior zilei de ieri. Aceasta pentru că din data  12 februarie 2007 când a fost publicată în M.Of. nr.104/2007 decizia nr. 62 cele două infracțiuni de insultă și calomnie se regăsesc în Codul Penal. Oricum, problema se pune pentru un număr restrâns de cauze, căci pentru declanșarea urmăririi penale  e necesar ca victima să depună plângere prealabilă în termen de două luni de la momentul cunoașterii identității făptuitorului (art. 284 Cpp).

c. Nu există nicio incompatibilitate între principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei (dec CCR 298/2003, 62/2007). De altfel, incriminări asemănătoare celei cuprinse în textele din Codul penal referitoare la infracţiunile contra demnităţii, unele chiar mai severe, se întâlnesc şi în legislaţiile altor ţări europene, precum: Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Portugalia, Spania, Grecia, Finlanda, Cehia, Slovenia, Ungaria.

d. Cred că începând de azi presa va deveni mai responsabilă (iar, în cazul televiziunilor, nu numai redactorii, ci și invitații lor). Sincer, sper că atacurile personale vor fi înlocuite de argumente factuale cu privire la cei criticați. Așa cum fac deja, de o perioadă lungă de timp, mulți jurnaliști corecți și mulți analiști profesioniști.

 

11/11/2012

Profesionalismul presei – un drept al cetatenilor

Filed under: presa — Cristi Danilet @ 2:16 PM
Tags:

Pretexte: Sunt consumator de ştiri din mass-media. În această calitate, am sesizat că dispar jurnalele scrise, că agenţiile de ştiri nu se rezumă la ştiri, ci acum produc şi opinii, că se înmulţesc televiziunile (80% din informaţii ni le luăm de la TV). În paralel am realizat cum rolul televiziunilor de informare se transformă în dezinformare şi manipulare, iar cel de formare se transformă într-unul de anti-educaţie.

Am sesizat că a dispărut Clubul Român de Presă. Am auzit de jurnalişti implicaţi în afaceri dubioase şi şantaje. Am citit sondaje despre corupţia din presă. Am mai văzut cum au dispărut organismele de reglaj deontologic deşi – paradoxal – au crescut numărul codurilor de aceste gen. Iar recent am asistat întristat la – cumva – autodizolvarea CNA.

Săptămâna trecută am participat la lansarea de către ActiveWatch a raportului despre calitatea mass-media în timpul referendumului de astă-vară. Concluzii triste: nu mai avem organisme de presă, ci instituţii de propagandă, în care tendenţiozitatea negativă este, de acum, o caracteristică.  Şi o spun specialişti, nu eu.

Patru constatări: Asistăm, poate unii chiar afectaţi, la o masacrare a realităţii, la o divizare forţată a noastră, la o maculare rău-voitoare a „celorlalţi”. Deformaţia profesională mă face să întreb rapid: „Cine e vinovat?”. De data asta, deşi nu e vorba de ceva juridic, ci de un domeniu etic, mă voi risca să dau un răspuns multiplu:

Unu: pseudo-jurnaliştii. Există jurnaliştii autentici – care caută ştiri, le transmit cu acurateţe publicului, le analizează în mod obiectiv. Evident, nu la ei mă refer. Ci la acei indivizi care, în dorinţa stupidă de emulaţie faţă de emisiunea lor din seara precedentă,  vor să impresioneze şi mai tare, erijându-se în moralişti sociali şi aplicând tactica rudimentră a apelului la emoţionalul privitorilor.  Şi la acele doamne care cu un ton mai degrabă de precupeţe reuşesc să desacralizeze locul de întâlnire pe care l-au reprezentat cândva studiourile TV, prin subiecte stupide şi mondenităţi de prost gust, etalându-şi falnic lipsa cunoştinţelor generale minime. Mânaţi de autosuficienţă, mulţi au impresia că sunt puşi acolo nu să modereze, ci de-a dreptul să dicteze (acţiuni, valori, conştiinţe, până şi decizii judiciare). Au deseori o conduită inaceptabilă (ei pun întrebări, tot ei răspund; ironizează interlocutorii; au apetit pentru distrugere personală şi chiar socială); codul deontologic postat obligatoriu pe site-ul angajatorului nu este nici măcar cunoscut, darămite respectat; îşi justifică atitudinea invocând „libertatea de exprimare” (dar – culmea! – refuzând totodată ca ei însişi să facă obiectul criticii ca modalitate de exercitare de altcineva a aceleiaşi libertăţi de exprimare). Sper ca într-o bună zi să descopere că celebrul art. 10 din CEDO care consacră această libertate în alin.1, mai are şi un alin.2 care îi vizează în mod direct. Toţi aceştia au contribuit la diminuarea drastică a încrederii în instituţii şi la desconsiderarea oamenilor. De fapt, au contribuit la neîncrederea în România.

Doi: entitatea mass-media (postul TV).  E o imensă şi probabil profitabilă afacere. Televiziunea devine astfel o fabrică de imagini în mişcare, deseori într-o avalanşă haotică, ilogică şi uneori ne-necesară. E interesată doar de exclusivităţi şi rating. Contează câţi privitori au fost la un anumit moment în faţa ecranului. Nu calitatea ştirii, nu importanţa ei. Subiectul trebuie livrat cumva, dar nu într-un mod atractiv, ci de-a dreptul scandalos. Pentru că aşa vrea poporul (ah, cuvântul ăsta îl tot aud de ceva vreme, şi poate într-o viitoare analiză de data asta pe un subiect strict juridic, am să arăt cum aparenta grijă de popor e de fapt un populism ieftin de amăgit acest popor parcă damnat: Parlamentul e al poporului, televiziunea e a poporului, justiţia trebuie să răspundă în faţa poporului, politicienii se întorc la popor – îmi aduc aminte că la un moment dat fabricile erau ale poporului şi chiar ţara era considerată a poporului, tocmai de aceea se şi numea…Republica Populară Română – triste vremuri). Motiv pentru care vom fi anunţaţi de o bandă galbenă, cu multe ore înainte, de „exclusivul” sau „senzaţionalul” subiect ce urmează a ne ţine cu ochii boldiţi la ecrane să vedem cine de cine s-a mai despărţit, ce dezvăluiri a mai făcut careva sau ce documente au mai fost procurate pe surse. Sub o crasă neasumare a rolului de limitator al abuzurilor audio-vizuale de către CNA, entităţile media s-au transformat în instituţii de propagandă politică, în portavoci de partid.

Trei: invitaţii din platou (numiţi de un intelectual „clănţănitori”, iar în argoul intern al mediei „părelologi”).  Chemaţi pe grabă, pe parti-pris-uri, aproape indiferent de ştire, cu cât mai mulţi în studio cu atât mai bine. Invitaţii sunt deseori ei înşişi jurnalişti, că ajungi să nu mai ştii care e moderatorul şi care invitatul. Alţii sunt şi jurnalişti, şi patroni de media, şi politicieni (mă întreb dacă nu cumva aici se bat cap în cap totuşi nişte interese). Mai toţi  sunt experţi în toate, de la fotbal, politică şi drepturile consumatorului, până la justiţie, relaţii externe şi tactică militară (analistul în toate – o nouă profesie în România)). Acum, doar ce văd seara pe subiectul justiţie mă  îngrozeşte. Deseori prin afirmaţiile făcute şi imaginile difuzate se încalcă drepturi ale unor persoane – cum ar fi dreptul la demnitate când eşti înjurat de careva din platou; dreptul la prezumţia de nevinovăţie când eşti implicat într-un proces şi apare chipul tău filmat în timpul procedurilor fără acordul tău; dreptul la viaţă privată când îţi sunt prezentate discuţiile interceptate în vreun dosar; dreptul la imagine când ţi se publică o fotografie privată fără acceptul tău. Apoi, prin comentarea unor proceduri judiciare se spun nişte de-a dreptul grozăvii juridice (uneori de invitaţi care sunt avocaţi, deşi statutul propriu le interzice acest lucru) – de la faptul că dosarele ar fi instrumentate politic, până la criticarea unor hotărâri judecătoreşti în dosare nevăzute de comentatori, sau victimizarea marilor infractori în loc de stigmatizarea lor.

Patru: privitorii. Aici nu toţi sunt vinovaţi, să ne înţelegem. Unii se uită încântaţi la ecranul din faţa lor: foştii consumatori de filme XXX la miez de noapte aşteaptă acum febrilând în mod febril să vadă o altfel de „partidă” care deseori se transformă într-un adevărat serial orgiastic petrecut live. Alţii se comportă precum drogaţii: ştiu că le face rău, dar devenind dependenţi au înlocuit telenovelele de altădată cu serialele de linşaj organizat, deseori pe acelaşi scenariu şi rareori cu subiecţi diferiţi. Alţii intră, ca într-o practică ocultă, pe aceleaşi nivel de vibraţii: invectivele rostite de participanţii la show-ul TV sunt pentru ei mantre care pot fi apoi replicate, aşa că repede după închiderea emisiuni plonjează în spaţiul virtual al internetului şi dau drumul în mod curajos sub protecţia anonimatului la comentarii care mai de care mai porcoase. Nu, ăştia nu sunt vinovaţi.

Singurii vinovaţi sunt oamenii lucizi şi care totuşi nu au curajul să spună celor apropiaţi şi apoi altora că ceva nu e în regulă cu TV-ul din ziua de azi: că nu putem fi un popor numai de violatori, pedofili şi corupţi cum se deduce din ştiri; că nu e admisibil să cauţi scandalosul şi din cea mai nevinovată întâmplare; că nu poţi acuza, ci doar suspecta un om, până nu se produc probe; că la o TV profesionistă e obligatoriu prin lege să se ceară şi opinia celui criticat; că un moderator nu are voie să se implice partinic în discuţie şi că el trebuie să vegheze ca publicului să îi fie transmisă o informaţie corectă şi ca invitaţii să adopte o conduită adecvată; că trebuie avut încredere în instituţiile statului şi doar angajaţii lor care fac ilegalităţi trebuie analizaţi; că nu persoana, ci faptele unui om pot constitui obiect al dezbaterii; că TV are rol nu doar de informare, ci şi de formare, iar halul în care au ajuns discuţiile în platou fac anumite canale sau emisiuni să fie periculoase pentru tineri; că nu e în regulă ca la TV cultura să fie hulită şi intelectualii batjocoriţi, în timp ce se dezvoltă o singură cultură – cea a urii pentru „celălalt care nu e cu/ca noi”; că nu e în regulă dihotomizarea voită şi accentuată a poporului; că nu e ok că politica s-a transformat în politicianism; că nu e tocmai în regulă ca perioada campaniilor electorale să fim invadaţi de suspiciuni, speculaţii, acuze în stare nu să ne convingă pe cine să votăm, ci să ne descumpănească şi mai mult cu privire la calitatea clasei politice (poate că şi ultima perioadă, în care am avut alegeri şi referendumuri an de an au contribuit major la deteriorarea stării de lucruri pe care o semnalez); că poate nu e indicat să discutăm atâta politică, şi mai deloc despre civism – de exemplu, că independenţa justiţiei nu e o sintagmă negociabilă, ci o axiomă pe care se clădeşte însuşi statul de drept ce caracterizează democraţia autentică.

O propunere: Cred că în România jurnalismul (sau cum s-o mai fi numind acum) a ajuns la minimul său de stadiu existenţial. Dar poate tocmai de aceea, fiind la pământ, ar trebui să fie uşor de reconstruit, de data aceasta într-un mod sănătos. Se impune responsabilizarea presei, fără îndoială. Iar jurnaliştii de bună credinţă precum şi organizaţiile care militează pentru libertatea de exprimare ar trebui să fie primii care să îşi dorească acest lucru. Cred că o reglementare mai bună a modul în care se poate face presă, se impune –  desigur, nu ca un mijloc de cenzură, ci ca şi creionare a unui spaţiu în care se pot desfăşura acţiuni ale unei prese profesioniste.

Sunt convins că sunt mulţi dintre noi, şi chiar dintre jurnalişti, care nu fac compromisuri, ceea ce trebuie să ne facă a ne simţi demni. Sunt convins că mulţi nu suntem şantajabili, deci nu ar trebui să avem teamă (e fantastic cum mulţi simt o frică imensă să aibă o poziţie împotrivă, de teamă să nu devină un subiect rostogolit de ziare şi TV). Sunt convins că, într-o lume plină de nevertebrate, avem totuşi şi oameni cu coloană printre noi, deci are cine milita pentru principii (şi ţin să felicit pe cei cinci membri ai CNA care au avut curajul să atragă atenţia asupra a ceea ce este în interior). Şi, cu siguranţă, există şi agenţi ai schimbării, deci ar trebui să ne asumăm astfel de iniţiative (şi este de menţionat opinia GDS în această direcţie).

Justificare: Jurnalismul nu se poate face de oricine şi oriunde. Atunci când eşti implicat în difuzarea informaţiilor prin mijloace de comunicare în masă nu eşti nici blogger, nici comentator anomim pe un site. Iar ceea ce se întâmplă cu/la TV, ne priveşte pe toţi: pentru că e un mijloc de transmitere a unor informaţii la care noi avem dreptul (asta apropo de definiţia libertăţii de exprimare, care nu presupune doar dreptul de a transmite informaţii, ci şi dreptul de a primi informaţii!, aspect care ar justifica orice acţiune de civism pentru responsabilizarea presei). Informaţiile nu pot fi denaturate în mod voit, iar noi nu putem fi manipulaţi doar pentru că suntem consideraţi o masă non-combativă de privitori la un simplu ecran. Presa trebuie să fie câinele de pază a democraţiei, şi nu un câine turbat care muşcă grav şi pe oricine nu corespunde profilului dictat de interesele de grup. Iar pe mine, ca cetăţean, mă interesează democraţia. Am dreptul la ea. Tot astfel cum am dreptul la un parlament responsabil, un guvern corect, o justiţie integră, tot astfel am dreptul la o presă sănătoasă.

O concluzie: Democraţia trebuie să aibă la bază o justiţie independentă şi o presă liberă, aşa cum arătam  într-un text din urmă cu vreo 8 ani. Dacă în urma reformelor din 2004-2005 justiţia a devenit independentă, în privinţa presei nu a avut loc vreo reformă: interesele economice şi politice au contribuit la decăderea setului de valori pe care ar trebui să se clădească adevărate locuri de informare, de cultură şi de educaţie, nicidecum teatre de război (de multe ori chiar între trusturile media se desfăşoară un război fratricid…). Or, nu aceasta este o presă liberă. Nici măcar nu ştiu dacă mai este „presă”, fiiind afectată însăşi misiunea ei de informare corectă a cetăţenilor, aspect esenţial pentru democraţie şi stat de drept.

Update1: după publicarea articolului, a apărut următoarea ştire: „George Entwistle, directorul general al BBC, numit în această funcţie pe 5 iulie anul acesta, când l-a înlocuit pe Mark Thompson, a demisionat din funcţie după ce radiodifuzorul britanic a difuzat un program calificat drept „jurnalism de proastă calitate”. Cam asta inseamnă responsabilitatea presei acolo. Dar probabil dacă întrebi ceva „jurnalişti” de la noi despre standardele editoriale ale BBC, nici nu vor şti ce sunt alea.

Update2: cam ce au înțeles unii despre pledoaria mea pentru dreptul cetățeanului la o presă curată, a se vedea Jurnalul, RTV.

Update3: ce spun altii despre `presa` de la noi: Alin Fumurescu, Brandusa Armanca, Dan Tapalaga, Vladimir Tismaneanu, Radu Vancu, Andrei Pantu, Mircea Deaca, Vlad Zografi, Vladimir Tismaneanu, 2, Mircea Mihaes, Andrei Plesu, Luiza Barcan, Brandusa Armanca,2, Andrei Plesu, 2Frankfurter Allgemeine, Deutsche Welle, Deutsche Welle,2, Tiberiu Lovin, Dan Badea, MEDIADEMFrankfurter Allgemeine Zeitung, Dan Grigore, Melania Cincea, Andrei Badin, Liviu Avram, A.LăzescuLiviu Alexa, Sorina Matei, EuObserver, CristiGhinea, DanTapalaga.

Update4: iata unde a dus tacerea jurnalistilor onesti si complicitatea celorlalti Protest, Costin Andries

amr

26/05/2012

Presa si Justitia – un binom necesar

Filed under: presa — Cristi Danilet @ 6:07 PM

Asteptarile populatiei si parerea generala despre justitie

Populatia apeleaza la justitie pentru rezolvarea diverselor litigii. Justitiabilii doresc sa fie judecati repede si bine, de catre judecatori obiectivi, care sa-i trateze in mod egal si sa aplice in mod corect legea. Dar nu e suficient ca justitia sa fie facuta, ci trebuie ca acest lucru sa se si vada. Iar mass-media este cea care poate contribui la restabilirea increderii populatiei in sistemul judiciar. Pentru aceasta, trebuie regandita relatia dintre justitie si media, stabilitit un sistem real de comunicare si un comportament intre cele doua institutii care sa faciliteze aceasta cooperare.

De aceea, trebuie asigurarata in mod real transparenta justitiei. Magistratii trebuie sa fie interesati ca publicul sa cunoasca ceea ce se intampla in instante; ei trebuie sa fie deschisi si activi in comunicarea cu societatea, iar educarea si informarea trebuie intelese ca absolute necesare intr-o societate democratica.

Independenta justitiei si libertatea presei. Limite

Conditia ca justitia sa fie obiectiva, corecta este independenta ei. Iar aceasta independenta nu este un privilegiu al judecatorilor, ci un beneficiu al cetatenilor; nu este o prerogativa a judecatorilor, ci este cel mai important privilegiu al oamenilor care doresc sa traiasca in pace, protejati de lege.

Justitia trebuie sa fie independenta, dar si presa trebuie sa fie la fel. Si poate ca o presa libera chiar depinde de o justitie independenta, si invers. De aceea presa trebuie sa fie unul dintre cei mai puternici sustinatori ai independentei justitiei. Iar daca celelalte puteri vor aduce atingere independentei justitiei, cu siguranta urmatoarea tintita va fi presa – cele doua institutii find singurele menite a sanctiona abuzurile celorlalte puteri.

Trebuie insa precizat ca justitia trebuie sa fie independenta fata de media. Nu e vorba de o fraternizare pentru a influenta actul de judecata privind un ziarist de exemplu (caci s-ar incalca principiul impartialitatii), ci de a gasi calea comuna catre realizarea dreptatii asteptata de societate, a sigurantei atat de cautata de public. Datoria unui  judecator este de a lua o hotarare corecta, dreapta, legala chiar daca ea este nepopulara.

Protejarea independentei justitiei. Libertatea de a vorbi a judecatorilor

Independenta justitiei trebuie acceptata ca principiu al statului de drept, atat de autoritati, cat si de cetateni, de public. Pentru existenta unei societati libere si democratice, justitia trebuie sa fie independenta si in stare sa aplice legea fara nici o presiune din partea guvernului, a politicului, a grupurilor de interese sau a particularilor. Independenta justitiei (dar si perceptia efectiva a publicului asupra acestei independente) este esentiala pentru legitimarea magistratilor drept garanti ai drepturilor si libertatilor.

Ea trebuie protejata din exterior. Pentru aceasta, publicul trebuie sa cunoasca rostul justitiei si importanta independentei sale. Cetatenii trebui sa stie ca orice procedura se finalizeaza cu o hotarare care este pronuntata in numele legii si, odata ramasa definitiva si irevocabila, ea are putere de lucru judecat, considerandu-se ca spune adevarul astfel ca, intocmai ca si o lege – buna sau nu – ea este obligatorie si trebuie respectata cat timp este in vigoare. In caz contrar, respectarea ei va fi impusa prin coercitia statului. Dar trebuie sa realizam ca justitia nu se poate intemeia in intregime pe forta, ci baza reala a unui sistemul judiciar o reprezinta increderea publica. Daca publicul va respecta judecatorii, in acelasi timp si instantele, si intreg sistemul judiciar va fi respectat.

Daca publicul sprijina aplicarea si respectarea principiul independentei, se vor identifica cu concursul populatiei mai usor incalcarile acestuia, respectiv vor fi descurajati cei ce vor sa il incalce, caci acestia vor sti ca nu sunt sanse pentru a influenta vreun judecator. Pentru acest motiv publicul trebuie sa fie informat in mod corect si profesional despre modul de functionare a sistemului juridic.

Independenta justitiei trebuie protejata si din interior. Fiecarui judecator ii revine obligatia de a o apara atat in exercitarea functiei publice, cat si in particular, adaptandu-si comportamentul conform cerintelor independentei justitiei. Conduita judecatorilor trebuie sa fie pe deplin responsabila, sa coincida cu ceea ce asteapta populatia de la ei, tocmai pentru a nu fi pusa sub semnul indoielii integritatea lor morala si profesionala.

Judecatorilor le revine si obligatia de a intari increderea publica in puterea judecatoreasca. Aceasta implica insa o comunicare intre cei din sistem si public. Magistratii – in special judecatorii – ca personificare a obiectivitatii in desfasurarea oricarei proceduri judiciare – nu ar trebui sa fie reticenti la contactul cu societatea civila, caci nu este de ajuns faptul ca sedintele de judecata sunt publice, ci rolul educativ se poate indeplini si in afara salii de judecata..

Magistratii ar trebui sa informeze publicul cu privire la sistemul juridic. Judecatorii au libertatea si chiar obligatia de a vorbi in public despre probleme care afecteaza puterea judecatoreasca vazuta ca institutie, despre munca judiciara si despre probleme de interes public care au legatura cu puterea judecatoreasca sau cu activitatea instantelor. Judecatorii insisi trebuie sa vorbeasca despre principiile generale ale dreptului, de modul de organizare si functionare a sistemului juridic, iar prin reprezentantii lor (purtatorii de cuvant ale instantelor si organizatiilor profesionale) ar trebui sa explice procedurile desfasurate in anumite cazuri ce prezinta interes pentru public. Sigur ca, pe langa publicatiile cu informatii de interes juridic, pentru populatie principalul mijloc de comunicare este presa. In relatie cu presa, cand e vorba de un anume caz, este important sa existe un ofiter de presa, specializat si probleme juridice si in chestiuni jurnalistice.

Reportajele media informeaza publicul cu privire la ceea ce urmareste o hotarare judecatoreasca sa previna. Dar nu impartasim practica unor reporteri de a cita “surse judiciare”, pentru ca informatiile primite astfel nu pot fi decat zvonuri – ceea ce trebuie evitat cand e vorba de justitie -, iar magistratii care refuza sa-si decline identitate fie nu dau dovada de verticalitate, neputandu-li-se acorda astfel incredere, fie considera ca nu exista mecanismele necesare ocrotirii independentei lor.

Este obligatoriu ca asociatiile profesionale ale judecatorilor si/sau Consiliul Superior al Magistraturii sa ia pozitie atunci cand in atentia publicului intra un judecator. Daca se comenteaza o hotarare a lui trebuie explicat, de exemplu, ca nu trebuie criticata persoana care a dat-o, ci considerentele de fapt si de drept care au stat la baza pronuntarii. De cele mai multe ori, judecatorii nu se pot apara, caci nu exista un sistem de protectie a lor impotriva criticilor din presa, nu exista un drept la replica. Aceasta din dorinta de a nu se intra intr-o polemica cu presa, chipurile pentru a nu se aduce astfel atingere prestigiului justitiei, invocandu-se o retinere impusa de deontologia profesionala. Dar tocmai un astfel de raspuns creaza impresia ca ratiunile atacului au fost reale, ceea ce este menit sa mentina neincrederea
populatiei in justitie. In aceste conditii, judecatorii devin tinte usoare, fie ale ziaristilor care fac totul pentru a se vinde publicatia, fie ale grupurilor de interes ce actioneaza in scopul de a manipula justitia.

Puncte comune intre mass-media si justitie

Atat presa cat si justitia sunt menite sa contribuie la mentinerea democratiei. Presa are acelasi scop cu justitia: in timp ce mass-media demascheaza ilegalitatile, justitia le constata din punct de vedere juridic si le sanctioneaza. De aici rezulta menirea lor comuna, aceea de a fi contraputeri, caci fata de celelalte puteri trebuie sa actioneze pentru a impiedica abuzurile lor. De altfel, fata de orice incalcare a legii trebuie sa reactioneze promt si eficace, in vederea descoperirii si sanctionarii lor: media – prin oprobiul public, justitia – prin aplicarea sanctiunilor juridice.

Atat presa cat si justitia trebuie sa aiba un rol educativ si preventiv. Ambele sunt in slujba cetateanului si trebuie sa actioneze in folosul acestuia. Prin modul de desfasurarea a unei sedinte de judecata si continutul hotararilor pronuntate, prin articolele scrise, conferintele si dezbaterile organizate, judecatorii ar putea contribui la educarea cetatenilor in vederea dobandirii unui bagaj minim de cunostinte juridice indispensabile unui actual/viitor justitiabil. Prin prezentarea unor cauze deosebite, a modului lor de solutionare, presa ar putea contribui la trezirea interesului social al cetatenilor pentru cunoasterea legilor in vederea prevenirii savarsirii de fapte ilicite sau a sesizarii comiterii unor asemenea fapte.

Scopul comun al ambelor institutii presupune responsabilitatea acestora. Aceasta se manifesta pentru justitie in competenta: o justitie independenta nu inseamna o justitie neverificata, caci impotriva unei hotarari incorecte se pot utiliza caile de atac, iar impotriva vreunui delict al magistratului comis in exercitarea functiei sale, va fi antrenata raspunderea sa materiala, civila sau chiar penala. Pentru media, responsabilitatea inseamna acuratete in redarea evenimentelor juridice; iar in cazul in care un ziarist ar comite un delict penal sau civil, el va fi sanctionat potrivit legii daca masura se impune intr-o societate democratica, caci calitatea de ziarist nu este caz de impunitate in caz de incalcare a legii.

Presa si prezumtia de nevinovatie

Relatia dintre presa si jurisdictia penala este mai deosebita. Sigur ca se recunoaste libertatea de exprimare a presei, dar deseori aceasta intra in conflict cu drepturile fundamentale a celor cercetati penal. Ma refer in special la respectarea prezumtiei de nevinovatie. Astazi, constatam ca a devenit o moda filmarea actiunilor politienesti sau conferintele de presa organizate cu ocazia prinderii infractorilor importanti, interogatoriile luate de presa chiar in sediul institutiilor judiciare, redarea pe posturile de televiziune a imaginilor celor cercetati fara a se fi obtinut in prealabil acceptul acestora. Dar sunt incalcari ale dreptului la viata privata chiar si in cazul martorilor sau victimelor unor infractiuni. Or, accentul ar trebui pus pe educarea cetatenilor in spiritul respectarii legilor, prevenirii comiterii de infractiuni si interventiei promte a organelor judiciare pentru ca ei – cetatenii onesti – sa fie si sa se simta in siguranta. Propriile anchete ale mass-media pot crea asteptari false ale populatiei si crea o imagine gresita a unei stari de fapt, pe care numai o cercetare penala efectuata de catre organele judiciare o poate lamuri. Eventualele contradictii va facilita neincrederea populatiei in sistem.

In fine, presiunile pe care le resimt judecatorii care solutioneaza cauzele penale sunt mai mari, tocmai datorita atentiei sporite acordate de public, ceea ce le pot afecta performantele profesionale, in detrimentul in primul rand al celor cercetati. Sigur ca fiind persone publice, judecatorii trebuie sa suporte criticismul publicului asupra activitatii si comportamentului lor, dar jurnalistii nu ar trebui sa treca granita dintre comentarii factuale la atacuri personale malitioase.

Justitia – serviciu public

Justitia nu trebuie considerata doar o autoritate, o putere. Ea este si un serviciu public, atribut cu care judecatorii trebuie sa se obisnuiasca. Fiind un serviciu in slujba societatii, presa are tot dreptul sa se intereseze de modul de organizare si calitatea acesteia (conditiile de lucru ale judecatorilor, modul de perfectionare a acestora, bugetul instantelor, infrastructura informatica si tehnica, relatia cu publicul la compartimente precum registratura si arhiva unde publicul are contact direct cu lucratorii, numarul personalului auxiliar si responsabilitatile acestora, nr. cazuri solutionate etc.). Cred ar fi util ca numele judecatorilor sa fie afisat inclusiv frontispiciul tribunei – este aproape o chestiune de bun simt ca justitiabilul sa cunoasca identitatea celui care-i solutioneaza cauza.

In SUA se propune ca instantele si personalul sa adopte o atitudine tip “client – serviciu”: sedintele de judecata trebuie sa fie mai prietenoase si mai usor de inteles, sa se faca educatie publica despre rolul justitiei, judecatorii sa fie mai deschisi, sa organizeze intruniri regulate, sa se construiasca relatii de intelegere cu media pe aceste aspect.

Poate ca judecatorii ar trebui sa realizeze adevaratul lor rol, acela de arbitri sociali. Functia pe care o indeplinesc nu e menita sa-i tina undeva deasupra societatii, ci chiar in mijlocul ei. Ei trebuie sa realizeze ca sunt in slujba cetateanului, nu departe de el. Poate ca accesul la justitie – drept consacrat constitutional – ar trebui inteles si in acest sens: ca instantele sa fie accesibile in mod real oamenilor pe care ii servesc. Iar acest serviciu public ar trebui organizat astfel incat sa raspunda intereselor cetatenilor, de aceea s-ar impune dialogul cu ei si chiar evaluari regulate de catre ei a sistemului judiciar.

Increderea in justitie

Pentru a servi efectiv comunitatea, judecatorii cer respect si incredere. Increderea este cruciala in administrarea justitiei. Populatia trebuie sa fie constienta de independenta si impartialitatea justitiei, sa aiba convingerea ca judecatorii nu urmaresc vreun interes, ca nu vor favoriza vreo parte, ci ca vor depune efortul pentru a solutiona cauza potrivit legii si constiintei lor, care nu poate fi decat conforma cu legea.

Dar constatam ca nu sunt de ajuns relatarile in mass-media, deseori distorsionate sau trunchiate. Presa alearga, in general, dupa senzational, dupa stiri socante: intotdeauna va releva o hotarare ilegala sau un judecator corupt, dar aproape niciodata o hotarare buna sau un judecator cinstit. Prezentand in mod pompos unele cazuri izolate, transformand actul de justitie in show, prin modul de penetrare de care beneficiaza presa se ajunge azi la generalizari negative asupra intregului sistem judiciar si asupra lucratorilor din acesta.

Puterea judecatoreasca are responsabilitatea de a asigura increderea publicului in sistemul juridic. La randul ei, presa reprezinta vocea publicului, dar in acelasi timp puterea mass-mediei sta in faptul ca ea este formatoare de opinie. Ea creeaza si modifica opinia maselor. De aceea, ca si in cazul magistratilor, se cere obiectivitate. Se afirma chiar ca probitatea personala si profesionala a lucratorilor din presa scrisa si audiovizuala trebuie sa fie cel putin egala cu aceea a magistratilor care impart dreptatea.

http://cursdeguvernare.ro/cristi-danilet-presa-si-justitia-un-binom-necesar.html

22/05/2012

Justiţia vs (?!) Presa. Istoria recentă a unei iniţiative ce a generat dezbateri aprinse

Filed under: CSM,presa — Cristi Danilet @ 10:31 PM

Prezenţa mai multor jurnalişti şi ong-işti la sediul CSM pe 22 mai 2012, când s-a discutat necesitatea aprobării unui proiect de ghid pentru relaţia justiţie-presă elaborat în cadrul unui proiect cu finanţare olandeză, a scos în evidenţă carenţe în comunicare din partea CSM.

Am scris AICI un editorial publicat pe platforma de informaţii membricsm.ro, unde am făcut un scurt istoric al acestei iniţiative care se vrea/s-a vrut benefică atât pentru sistemul juridic, cât şi pentru mass-media.

.

O postare mai veche, dar actuală
Scriam acum 8 ani un articol despre relaţia sistemului judiciar cu mass-media. L-am intitulat „Presa vs (?!) Justiţia”, semnificativ pentru acea perioadă când judecătorii şi procurorii erau lipsiţi de un organism care să le apere reputaţia profesională, în care un caz ruşinos din justiţie era tratat drept un fenomen în sistem, în care presa independentă făcea o adevărată dizidenţă şi în care un alt gen de presa era folosită pentru decapitarea unor instanţe şi parchete sau timorarea asociaţiilor profesionale.

Concluzionam atunci că presa trebuie să fie un partener al justiţiei, că ambele au rol educativ şi preventiv, că presa e mecanismul prin care poate creşte încrederea în justiţie,că justiţia trebuie să fie independentă dar şi presa la fel.  Că justiţia trebuie să fie imparţială iar presa să dea dovadă de acurateţe, că presa este o formă de responsabilizare a procurorilor şi judecătorilor, că apropierea dintre justiţie şi presă nu poate merge până la influenţarea corectitudinii actului de justiţie, că nu e admisibil ca uneori campaniile de prezentare publică a unor cazuri să meargă până la campanii anti-magistrat.

O situaţie mai veche, încă actuală
Nu aş putea spune că de atunci lucrurile s-au îmbunătăţit foarte mult. Poate mai mult totuşi în justiţie decât în presă: cu excepţia înfiinţării CSM ca organism independent, simptomele unei prese cancanistice şi şantajiste s-au păstrat şi chiar accentuat, iar aşa-numitele „surse judiciare” au devenit mai oficiale decât purtătorii de cuvânt. Cazurile sunt oarecum izolate, dar semnificative. Condamnări penale sau sancţionări civile ale unor jurnalişti care au încălcat grav viaţa privată, care au publicat fotografii sau filmări fără acceptul subiecţilor, sau care au adus injurii unor persoane, inclusiv publice, sunt de acum cunoscute. Din păcate, la aceasta situaţie a contribuit neimplementarea în România aRezoluţiei şi Recomandării din 1993 privind etica jurnalistică ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, precum şi lipsei unui organism deontologic naţional la nivelul acestei profesii.

Însă, doar pentru că în presă există asemenea specimene care nu fac cinste breslei (şi cărora mă feresc să le spun „jurnalişti” sau „ziarişti”), nu înseamnă să punem căluş jurnaliştilor de bună-credinţă, cu adevărat profesionişti. De aceea, îmi menţin pe de-a-ntregul concluziile din articolul citat, care poate e chiar mai actual ca atunci când l-am scris.

O relaţie mai veche între justiţie şi presă
Revenind la proiectul CSM intrat în dezbatere publică în aceste zile, nu aş vrea ca el să fie privit ca o iniţiativă „Justiţie vs. Presa”, deşi după cum a demarat şi la ce formă s-a ajuns iniţial o atare caracteristică nu ar fi departe de adevăr.

Astfel, anul trecut am fost sesizaţi de necesitatea de a îmbunătăţi actualul Ghid de relaţii justiţie-presa (Hot CSM nr. 277/2006) şi actualul Ghid de relaţii al purtătorului de cuvânt al CSM cu instanţele/parchetele şi presa (Hot CSM nr. 542/2008). Pe de o parte, magistraţii ne-au sesizat că aceste reglementări permit accesul jurnaliştilor, în lipsa unei acreditări şi chiar neinvocând vreun interes, la dosare inclusiv interesând viaţa privată, sau că deseori sunt fotocopiate stenograme care apar apoi în presă deşi discuţiile redate nu au legătură directă cu cazul instrumentat. Pe de altă parte jurnaliştii ne-au sesizat fie că nu se cunosc prevederile Ghidului actual (deşi hotărârile din 2006 şi 2008 erau publicată, a apărut chiar şi un Ghid practic pentru jurnalisti în 2008), fie că se aplică diferit acest Ghid de către parchete (PICCJ dă copii de pe rechizitorii, DNA refuză acest lucru) sau de către instanţe (unele permit accesul presei la orice dosar, altele îl restricţionează discriminatoriu sau contrar dispoziţiilor CSM, unele permit efectuarea de copii altele doar consultarea dosarului), sau că unii jurnalişti sunt favorizaţi de anumiţi purtători de cuvânt, ori că Ghidul e până la urmă un îndrumar cân el ar trebui să fie obligatoriu.

Am discutat toate acestea în Comisia 4 „Transparenţă şi Integritate” pe care am coordonat-o anul trecut (aici pot fi vizualizate propunerile instanţelor, iar aici  sunt procesele-verbale ale întâlnirilor pe care le-am avut în cadrul comisiei cu presa). Mai mult, în martie 2011 apăruse noul cod al audiovizualului, în octombrie 2011 intrase în vigoare şi Noul Cod Civil care conţine reglementări specifice în acest domeniu, a apărut un studiu al CEDO în materie de internet şi o fişă tematică a CEDO privind jurisprudenţa dreptului la propria imagine; tot astfel, la nivelul RECJ se lucra la un raport privind relaţia justiţie-presă la nivelul UE (ce tocmai a fost aprobat săptămâna trecută la nivel UE). Astfel a apărut ideea de a actualiza ghidul, de a-l compatibiliza cu noile instrumente, şi de a reglementa chestiunile nelămurite, în scopul de a-i da un caracter obligatoriu şi unitar. Acest lucru a fost asumat de CSM prin adoptarea Strategia de întărire a integrităţii judiciare şi a Planului de acţiune aferent, care la p.5 prevede necesitatea îmbunătăţirii Ghidului de relaţie justiţie-presa, în urma unei consultări cu reprezentanţii mass-media, cu ONG-urile în domeniu, cu purtătorii de cuvânt.

O relaţie ce se vrea nouă între justiţie şi presă
Din nefericire, în plină campanie pentru integritate judiciară, la iniţiativa noii conduceri CSM aleasă anul acesta, a fost desfiinţată Comisia 4.

Proiectul a mers mai departe în cadrul unei echipe desemnate în martie 2012 de preşedintele CSM, alcătuite din purtătorul de cuvânt al CSM, al DNA, al CAB, consilierul PG şi un jurnalist (p.15-16 din fisa proiect). Pe 26 martie, Comisia 1 a desemnat ca trei membri CSM să fie informaţi cu stadiul şi rezultatul acestui proiect, dar acest lucru nu s-a întâmplat. În aprilie a avut loc o întâlnire a purtătorilor de cuvânt din instanţe şi parchete cu echipa de proiect, experţi olandezi şi Procurorul General (p.16-18 de din raport proiect) şi iar membrii CSM nu au fost informaţi.

Săptămâna trecută, în data de 17 mai ne-am trezit că avem pe ordinea de zi votarea asupra Ghidului într-o formă pe care nu o ştia nimeni şi care la unele puncte conţinea două sau chiar trei variante de text. Mai mult, această formă nu trecuse prin Comisia 1 care are ca obiectiv redactarea unor asemenea proiecte precum şi transparenţa justiţiei. O parte a membrilor CSM a insistat în adoptarea acestui Ghid, argumentând că trebuie să luăm de bună varianta echipei tehnice şi că lucrurile sunt urgente întrucât pe 23 mai urma să aibă loc închiderea proiectului şi trebuie să ţinem seama de un calendar asumat. O altă parte am susţinut că e necesar să ne documentăm cu privire la Ghid şi să cădem la un acord cu privire la formele acestuia în cadrul Comisiei 1. În cele din urmă, Plenul a acceptat amânarea până marţi, 22 mai.

Şi pentru că formă Ghidului reieşită din proiect încă nu era disponibilă pe site-ul oficial al CSM (de altfel, în ultimele săptămâni nu se mai publică nici un document pe ordinea de zi s CSM, contrar promisiunilor făcute de conducerea CSM la învestire), am luat deciziapublicării sale pe blogul membricsm.ro susţinut de patru membri. Am provocat astfel o dezbatere publică absolut necesară.

Ieri, Comisia nr.1 s-a reunit pentru a discuta acest proiect de Ghid reieşit din echipa tehnică. S-a folosit inclusiv un punct de vedere al Directiei noastre de Legislatie, care până în acel moment nu fusese implicată în nici un fel, deşi acesta este rolul său esenţial în CSM. După dezbateri, colegii participanţi au ajuns la o formă mult îmbunătăţită faţă de cea iniţială. Această formă a fost pusă pe ordinea de zi marţi 22 mai dimineaţa, cu doua ore înainte de a se trece la votarea sa.

Mai mulţi jurnalişti (printre care şi cei implicaţi în proiect – enumeraţi aici) şi ong-işti au venit azi în şedinţa Plenului. Ei au solicitat amânarea votului pentru a se dezbate şi cu ei forma Ghidului impusă de Comisiei 1,arătând că jurnaliştii consultaţi nu au reprezentativitate pentru tot corpul lor profesional, mai ales că ONG-urile având ca obiect libertatea de exprimare, precum şi instituţiile de media (CNA, CRP) nu au fost înştiinţate de acest proiect. De asemenea, au atras  atenţia că e inacceptabilă orice formă de cenzură a presei privind accesul la informaţiile din dosarele de interes public. În paralel, reprezentantul unui ONG a luat legăura cu Ambasada Olandei care a arătat că dead-line-ul stabilit iniţial poate fi modificat fără probleme. În cele din urmă, Plenul CSM a aprobat consultarea celor interesaţi pe marginea proiectului de Ghid al Comisiei 1 până la 30 mai şi votarea acestuia şi a eventualelor amendamente în şedinţa din 1 iunie 2012. Cum CSM nu a anunţat oficial acest lucru, nici până la ora redactării acestei postări, deşi a fost practic cel mai important eveniment al ordinii de zi, am decis informarea publicului tot prin intermediul platformei membricsm.ro, care a devenit astfel cea mai completă şi rapidă agenţie de ştiri internă.

Concluzii:
Indiscutabil, proiectul a fost manageriat prost: nu a fost popularizat suficient, nu s-a determinat presa să participe, nu au fost implicate ONG-urile în domeniu sau instituţiile de profil, nu s-au cunoscut formele textului nici măcar de membrii CSM, nu s-a acordat un timp necesar pentru consultare pe ultima formă, nu s-au postat documentele pe site-ul CSM.
Cu toate acestea, s-a reuşit până la urmă demararea unei proceduri de dezbatere publică. Standardele care urmează a fi fixate sunt deosebit de importante pentru viitorul relaţiei justiţie-presă, pentru transparenţa justiţiei şi pentru încrederea publicului în justiţie. Stângăcia noastră trebuie trecută cu vederea si viitorul privit în mod constructiv. Aşteptăm propunerile celor interesaţi de perfecţionarea proiectului de Ghid ce va fi votat vinerea viitoare de CSM.

Standarde internaţionale de referinţă:

– Rezoluţia (1003) 1993 şi Rcomandarea (1215) 1993 privind etica jurnalistică, APCE, 1993

– Principiile de la Madrid privind relaţia dintre mass-media şi independenţa judiciară,ECOSOC, 1994

– Rec (2003)13 privind furnzarea de informaţii prin intermediul mass-media în egătură cu procesele penale, CM al CoE, 2003

– Declaratia privind libertatea discursului politic in media, CM al CoE, 2004

– Raport justiţie, societate şi media, RECJ, 2012.

28/07/2011

Cum se face o dezbinare? Studiu de caz.

Filed under: 1. EXPLICATIE,presa — Cristi Danilet @ 12:54 AM

1. Să presupunem că lucrezi într-o instituţie. Şi ai o problemă cu instituţia vecină. Soluţia cea mai simplă este să dai telefon la câţiva presari, îi chemi la o „întâlnire informală” (aşa se cheamă, am învăţat şi eu de curând) şi le dai ceva despre „ceilalţi”. Evident, din această complicitate de comun acceptată, presarii ies cu articole „pe surse”, iar tu ieşi cu protecţie a imaginii că doar nimeni nu va trage în tine atât timp cât le furnizezi material de presă.

 2. Să presupunem şi altceva. Că se apropie un material bombă (cum ar fi, să spunem, să spunem…raportul anual din cadrul MCV). În care scrie ceva nasol de tine, dar şi de instituţia vecină. Păi, cea mai bună soluţie este să îl scurgi la presă cu două zile înainte să apară oficial. După epuizarea subiectelor, vii cu o analiză aşa zis tehnică, prin care insişti că în raport scrie că tu eşti bine, şi că ceilalţi prost. Păi, cine mai are timp să citească cu ochii lui raportul să se convingă dacă e aşa sau nu? Moda e că azi se trimit la presă materiale în format word ca ziariştii să îşi ia cu copy/paste direct articolul, împreună – desigur – cu interpretarea ta. Şi…te-ai scos. Pariu fac că nimeni nu a avut curiozitatea să analizeze câte şi care sunt nerealizările  instituţiilor menţionate în raportul MCV din 2010 şi apoi în cel din 2011. S-ar putea să aibă ceva surprize.

 3. Să mai presupunem ceva. Să spunem că instituţia adversă redactează un material căruia, dacă i s-ar face publicitate, ar face să crească brusc în ochii publicului, chiar al presei. Şi că redactează în acelaşi timp şi un material cu prevederi discutabile, chiar nepopuliste. Soluţia pentru o dezinformare completă şi umbrire a efortului real este simplă: scrii o scrisoare acelei instituţii, o pui pe site-ul tău (e cea mai tare chestie posibilă: să îţi postezi corespondenţa instituţională pe site-ul propriu, după modelul `întâi te lovesc apoi te invit la ceai` sau ceva de genul, dar poate e o nouă formă de diplomaţie şi nu m-am updatat eu) şi o trimiţi la toată presa, prin care critici cel de-al doilea material şi nu aminteşti nimic de primul. 

Ce se va întâmpla, e lesne de anticipat. Azi nu se mai scriu ştiri despre evenimente, ci se dau informaţii despre ce spun unii despre evenimente (ceva de genul telefonul fără fir). De ce? Poate pentru că unii jurnalişti nu mai au timp să vadă ce se întâmplă (de ex, acum unii nu mai aleargă pe teren să culeagă ştiri, căci vin ştirile la ei prin comunicate, mail-uri etc; chiar mă gândesc ce mană cerească e pentru unii faptul că şedinţele CSM-ului – acesta nou, prăfuit şi birocratic, cum i se spune de curând – se transmit online: stai acasă pe fotoliu şi te uiţi la şedinţă, după care dai o ştire de presă cum că s-a făcut şi desfăcut). Prin urmare, 100% ştirea va fi preluată, căci are toate ingredientele: e scandaloasă, o primeşti pe tavă şi nici măcar nu trebuie să verifici ce scrie acolo din moment ce conţinutul său e asumat deja de o instituţie. 

4. Studiu de caz 1: Ah, la ce ma refer în concret? Păi, de curând am redactat în CSM proiectul de Strategie de integritate şi Planul de acţiuni aferent, precum şi structura Codului etic pentru membrii CSM (iată că sistemul judiciar a ajuns la un stadiu de asumare şi e bine să nu minimizăm acest lucru prin colportări sms-uite). Nu a apărut niciun cuvânt despre aceste documente, nicăieri. Până şi în Raportul tehnic din cadrul MCV scrie de ele (p.7) – firesc, doar fac parte din anticorupţia monitorizată şi de interes larg inclusiv pentru minister; dar niciun comentariu, nici în presă, nici pe site-uri (am spus eu că de fapt nimeni nu a mai citit aceste rapoarte, după ce s-au `scurs` la presă anterior publicării).

Pe ceea ce s-a făcut mare tapaj a fost însă proiectul de Plan multianual al CSM în care s-au strâns mai multe idei, necenzurate, dintre care unele ar fi neîmbrăţişate de ministru sau de o parte a presei. Am arătat ieri ce e cu acest plan şi cum, strategic, critica lui publică e datată la o săptămână după publicarea pe site-ul CSM (în condiţiile deplinei transparenţe pe care o practicăm deja de 6 luni şi care văd că uneori se întoarce împotriva noastre, dar cu toate asta nu vom abdica de la principiu) – dar când apare?! taman în ziua când a apărut Raportul MCV ca lumea să creadă că e de fapt răspunsul CSMla Raport (sigur, faptul că Planul e datat 12 iulie şi Raportul apare în 20 iulie, poate fi un amănunt neglijabil, dar nescuzabil pentru o presă sănătoasă)… În fine, faptul că toate ideile de acolo au fost în spaţiul public în timpul campaniei, dar nu au fost niciun comentariu asupra lor (cu unele excepţii), nu mai interesează pe nimeni. 

5. Studiu de caz 2: Cam tot aşa s-a procedat şi cu promovarea la ICCJ.În februarie 2011 membrii din noul CSM au afirmat că procedura de promovare nu asigură obiectivitatea. Toţi candidaţii au fost respinşi. În 7 iunie s-a decis de Plen punerea pe ordinea de zi a candidaturilor pentru o nouă promovare, procedură declanşată în martie pe locurile rămase neocupate din procedura anterioară. Îmi amintesc ce tam-tam a făcut presa, ce editoriale au apărut, cum că reformiştii dau înapoi, cum că s-a votat nu ştiu cum în plen etc. Dar când pe 15 iunie secţia de judecători a blocat şi această promovare, nimeni nu a mai scris un cuvânt. Nimic…. 

Dezbinare? Dezinformare? Neinformare? Nu mai contează. Răul e produs deja. Voit. 

Cam atât despre asta.

03/05/2011

La multi ani ani presei libere!

Filed under: dr.omului,presa — Cristi Danilet @ 9:42 AM

Conform articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „Orice persoană are dreptul la libertatea opiniilor si exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără vreo imixtiune şi de a căuta, a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”.

Ziua Mondială a Libertăţii Presei este celebrată în fiecare an la data de 3 mai la nivel mondial, fiind aprobată prin decizia 48/432 din 20 decembrie 1993 de Adunarea Generală a ONU. Este o oportunitate de a celebra principiile fundamentale ale libertăţii presei, pentru a evalua libertatea presei, pentru a apăra mass-media de atacurile cu privire la independenţa sa şi de a comemora jurnaliştii care şi-au pierdut viaţa la datorie. De atunci, acesta a fost sărbătorită în fiecare an la 3 mai, odată cu aniversarea a Declaraţiei de Windhoek, aprobată în 1991 de Conferinţa generală a UNESCO (anul acesta se sărbătoreşte cea de 20-a aniversare a acestei declaraţii). Documentul solicită o mass-media liberă, independentă şi pluralistă la nivel mondial căci presa liberă este esenţială pentru democraţie şi un drept fundamental al omului.

Personal, am un mare respect faţă de presa profesionistă. De acurateţea informaţiilor prezentate depinde cunoaşterea exactă a activităţilor instituţiilor publice şi a evenimentelor care au loc, informarea populaţiei corectă şi la timp fiind absolut necesară. De forţa argumentelor aduse de jurnalist depinde formarea opiniilor publice. Un articol scris de mine în 2004 Presa vs. (?!) Justitia pare a fi încă extrem de actual.

Chiar cred că de independenţa justiţiei şi libertatea presei depinde democraţia într-un stat. Iar noi toti putem sprijini şi ocroti aceste valori.

La mulţi ani presei libere!

01/11/2008

T.A.T.A. la Cluj

Filed under: presa — Cristi Danilet @ 10:31 PM

In preambul la Codul Familiei scrie ca `statul ocroteste mama si copilul`. De cele mai multe ori, in urma divortului, copiii sunt incredintati mamei spre crestere si educare. Taticii pastreaza un drept de a avea legaturi persoanle cu minorul, dar instantele reduc acest drept la un program de vizitare. De multe ori mamele pun piedici acestei legaturi in scop de razbunare sau de santaj patrimonial. Multe nu sunt interesate decat de plata de catre tata a pensiei de intretinere catre minor, pe care ar face orice sa il tina cat mai departe de tata. Autoritatile nu permit tatilor, dupa divort, sa se intereseaze de soarta copiilor lor.  

Toate acestea nu sunt fictiuni: sunt povesti adevarate care se repeta de prea multe ori. Si exista o asociatie, T.A.T.A., care incearca sa sensibilizeze opinia publica cu privire la o mentalitate invechita, tributara conceptiei ca un copil este doar un bun, a carui destinatie se transeaza la divort, ca tatal este vinovat de violenta din familie sau de destramarea casniciei. T.A.T.A. promoveaza dreptul taticilor de a nu fi discriminati intr-o societate marcata de atatea boli, din care cele legate de prejudecati sunt printre cele mai nocive. T.A.T.A. militeaza pentru custodia comuna ca sistem complementar actualei legislatii.

Vineri, 31 oct. 2008, s-a lansat la Cluj o structura teritoriala a acestei asociatii.

Relatari in presa: ClonCityNews, ZiuaCj

Relatari de la evenimente din alte judete: TVR, Cotidianul, Evenimentul, Click, Ziare.com, EMaramures, Ieseanul, Compact, InteresulPublic, CanCan, MonitorulExpres

15/04/2008

CSM si presa

Filed under: CSM,presa — Cristi Danilet @ 9:14 PM

Azi a aparut un articol in Ziarul referitor la niste activitati ale unor procurori, care incepe cu un repros adresat CSM care nu ar fi sanctionat pentru coruptie magistratii.

Imediat, CSM a reactionat, in doua modalitati:

1. publicand un drept la replica pe site. Prin acesta a solicitat publicarea integrala a continutului sau in publicatia vinovata, acuza ca aspectele din articol sunt neadevarate (desi, dupa legile statului roman, CSM intr-adevar nu sanctioneaza coruptii, CSM insusi confundand sanctionarea coruptilor cu actiunile disciplinare!!!), ii urecheaza pe cei doi jurnalisti pentru lipsa de deontologie. Cu toate acestea, CSM se sesizeaza din oficiu si trimite inspectia sa vada daca procurorii cu pricina fac ceva ilegal -adica ceva de genul `te plesnesc ca m-ai injurat, dar stii ca s-ar putea sa ai dreptate?!`.

Dar finalul e grandios: pentru ca ne-ati suparat acum, vom trimite o plangere la CRP in legatura cu afrimatiile calomnioase frecvent publicate de acest ziar la adresa magistratilor sau a unor membri CSM. Adica, `las` ca va stim noi pe astia, care ne injurati tot timpul si iata ca acum avem ocazia sa ne razbunam!`

2. publicand un comunicat sub titlul Afirmatii calomnioase. Daca e sa aplicam aceeasi unitate de masura cu declaratiile lui Basescu despre judecatorul din cazul Borbei caruia CSM i-a reprosat ca nu este o hotarare de condamnare a omului, deci nu il poti face corupt, indraznesc sa afirm ca daca nu exista o hotarare de condamnare a ziaristilor ei nu pot fi facuti calomniatori!

Merg mai departe: in comunicat se vorbeste de dreptul la replica formulat, pt ca publicul sa fie corect informat si ziaristii sa isi ceara scuze cetatenilor si magistratilor. Uuups, eu nu vreau sa imi ceara scuze nimeni, articolul cu pricina nu m-a ranit cu nimic.

Apoi in comunicat se aduc niste precizari. De fapt, se reiau integral afirmatiile din dreptul la replica, inclusiv cele cu sesizarea CRP. In plus, ziaristilor li se reproseaza ca este imorala acuzarea intregului corp de magistrati. Eu, repet, nu ma simt vizat cu nimic.

Imi place cum CSM din organul disiplinar al magistratilor a devenit organul deontologic al presarilor: ii acuza pe autoarii articolului, Simona Fica si Dan Albu de incalcarea normelor deontologice ale jurnalistilor.

Toata hartia si banii statului cu aceste doua demersuri sunt inutile: dreptul la replica se solicita in baza Legii presei nr 3/1974, iar daca publicatia refuza se poate obtine obligarea ei prin intermediul instantei. Or, o postare pe internet de catre CSM acopera acest `dr. la replica`; dreptul la precizari este de asemenea prevazut in antica lege, asa ca nu vad rostul lor intr-un document intitulat `comunicat`.

Si in fine, pentru stiinta CSM si ca sa terminam circul: editorul publicatiei ZIARUL nu este membru CRP, si nici vreunul dintre autori nu este membru individual in CRP. Deci…

07/03/2008

Banii si hotararile

Filed under: organizare instante,presa — Cristi Danilet @ 11:13 PM

carte.jpgAcum doua zile, in RoL s-a scris despre veniturile magistratilor, care ar depasi 5.ooo euro lunar la instanta suprema. Unii magistrati din tara au sarit ca arsi: cum indrazneste ziaristul sa spuna despre toti ca au salarii mari, sa insufle ideea ca sunt nemeritate, sa spuna ca isi dau singur hotarari pe drepturi salariale etc. S-au apucat de strans semnaturi, au sesizat CRP cum ca jurnalistul ar fi incalcat codul deontologic si au sesizat si CSM sa dea un drept la replica (eu zic sa il sanctioneze si CSM-ul pe ziarist – ce daca nu e magistrat, CSM poate orice in tara asta!).

Bun, acum mie mi-a venit o idee. Recent am redactat o hotarare intr-un proces cu de acum celebra taxa auto speciala si am constatat ca legislatia din Romania contravine Tratatului CEE, astfel incat cei care aduc autoturisme din import si le inmatriculeaza in Romania nu trebuie sa plateasca taxa. In mod normal, o astfel de hotarare ar trebui sa fie accesibila tuturor pe portalul instantelor, insa mai marii justitiei romane au decis ca in acest fel s-ar incalca legislatia cu privire la protectia datelor personale. Bine, cineva ar putea spune ca problema s-ar rezolva f. simplu, cum am facut eu in hotararea de mai sus: am inlocuit numele partilor cu initialele acestora.

Insa daca s-ar face asa ceva, s-ar da peste cap o afacere care aduce bani frumosi magistratilor si despre care jurnalistul de mai sus nu a scris: in mod regulat, sectiile instantei supreme si curtile de apel scot asa numitele `Culegeri de jurispudenta`. E o modalitate de a face bani atat pentru magistratii care incaseaza drepturi de autor pentru hotararile vandute (as intelege asemenea drepturi numai pentru hotararile comentate, nu pentru cele preluate direct din calculator si facut copy-paste in culegere), cat si pentru editurile preferate, care le vand cetatenilor sub forma de carte, CD etc.. fie ca sunt ale ICCJ, fie ale CApel. Trebuie insa sa arat ca unele din deciziile cuprinse in aceste culegeri sunt irelevante, altele discutabile, iar altele cu adevarat revolutionare nu apar in culegeri de teama de a nu schimba anumite…practici (a se citi `mentalitati`).

Din pacate, ce nu se intelege este ca cetateanul care apeleaza la justitie trebuie sa stie practica unei instante intr-o anumita materie. Si atunci trebuie sa aiba posibilitatea de a vedea cum solutioneaza judecatorul tipul de cauze similare cu cea promovata de el. Ori, aceasta numai electronic se poate rezolva.  Intr-un singur judet am intalnit o astfel de posibilitate, la Judecatoria Pitesti si Tribunalul Arges, si asta in urma cu 2 ani.

Revin la problema mea cu taxa auto. Acum am pus hotararea pe site: free. Ca sunt finut si ma gandesc ca statul doar ma plateste sa dau astfel de hotarari (sa le gandesc, pronunt, redactez). Dar daca mai scriu multi in presa ca avem salarii peste 5000 euro, ma apuc si eu sa vand hotarari, bucata cu bucata. Astfel, daca trimit astfel de hotarari pe mail la 50 de avocati pentru a le putea folosi in procese similare, si macar 10 dintre ei imi platesc drepturile de `autor`, inseamna ca dintr-un onorariu de minim 300 Euro luati pe o cauza mi -ar cuveni si mie, sa zicem, 10%, astfel ca la o hotarare as obtine de la 300 euro incolo, iar daca dau cel putin 10 hotarari ca asta pe luna, il oblig pe jurnalistul de la RoL sa modifice in sus cifrele de care vorbea.

Si, desigur, asta inseamna ca voi modifica continutul studiului meu mai vechi pe tema `Cui apartine solutia jurisdictiei`, iar in cartea de vizita si la titlul blogului am sa modific `Cristi Danilet-judecator`, in `Cristi Danilet – autor de hotarari judecatoresti`.

 

13/10/2007

Prezumtia de nevinovatie: expirata

Filed under: independenta justitiei,presa — Cristi Danilet @ 9:47 AM

La TV si in presa virtuala au aparut imagini cu un fost ministru si cu un actual ministru care ar fi implicati intr-un aranjament al unei licitatii. Nu pot analiza gestul celor implicati, fiind vorba de unul sau mai multe procese penale in desfasurare.

Pun insa in discutie doar „scurgerea” in media a unor date, probe, informatii care ar putea face parte din probatoriul utilizat de catre organele judiciare. Nu e prima oara cand ne confruntam cu asa ceva: de multe ori, fara nici un ascunzis, martorii sau partile implicate, ori avocatii acestora fac declaratii publice, la TV si chiar in fata parchetului despre audierile si continutul relatarilor facute procurorilor.

Inregistrarile video in cauza pot proveni din mai multe surse, tocmai de aceea cred ca nu va fi descoperit autorul: de la procurorii DNA care instrumentau cauza, de la politia judiciara din DNA care au facut filajul si inregistrarea, de la expertii audio-video implicati in procesarea inregistrarilor, de la judecatorii si personalul auxiliar care au analizat dosarul in vederea propununtarii asupra propunerii de arestare a unuia dintre protagonisti.

Prin aparitia acestor inregistrari in media s-a dus naibii respectarea prezumtiei de nevinovatie. E drept ca la fel a facut si ministrul justitiei cand a prezentat public date din proiectul de raport al CSM asupra activitatii DNA. In nici un caz gestul incalificabil al acestuia nu poate constitui un argument pentru cei care au dat acum filmul la presa.

Pentru ca ce nu inteleg acesi oameni – ai legii ?! – este ca statul roman va fi condamnat in mod cert la CEDO pentru cele petrecute, caci respectarea art. 6 para.2 din Conventie presupune ca oficialii statului sa se abtina de la a face afirmatii cu privire la vinovatia unei persoane in timp cat o procedura penala este inca in desfasurare, dar si luarea masurilor necesare ca aceasta incalcare sa nu se produca.

E un regres imens in democratie, e o incalcare a principiilor statutului de drept. Devine tot mai necesara incriminarea unei infractiuni de OBSTRUCTIONAREA JUSTITIEI: nimeni sa nu dezvaluie probele din doare in timpul unui proces aflat cel putin in faza de urmarire penala.

 

PS CSM a anuntat deja ca face verificari cu privire la…aici nu stim cu privire la ce. Ni se spune ca CSM apara magistratii. Pai in video cu pricina nu se vorbea de magistrati! In fine, remarc adanca impartialitate a CSM: cand au iesit in presa extrase din Raportul Inspectiei asupra DNA, nu s-a facut nici o ancheta.

17/09/2007

Presa: Raportul asupra DNA

Filed under: presa — Cristi Danilet @ 9:25 AM

 daniel_morar.jpgDupa cum ne-am obisnuit in Romania – statul de drept unde apararea drepturilor omului e in prim plan etc – presa afla inaintea magistratilor tot ceea ce tine de cariera lor.

Azi, ne prezinta extrase din mult asteptatul raport asupra DNA (ala de-o anuntat CSM ca il dezbate in octombrie): Gardianul si Gandul. Primul chiar se lauda ca are exclusivitate, dar probabil azi exclusivitatea inseamna altceva. In fine, bazandu-ma pe buna credinta a presei si a celor care au avut pe mana raportul, azi am formulat o cerere catre CSM. Tare sunt curios ce imi va raspunde:

Domnule presedinte,

Intrucat in editia de azi din doua cotidiene apar fragmente din Raportul de control efectuat de Inspectia Judiciara si dispus de CSM asupra activitatii DNA, in temeiul Legii 544 din 2001 formulez prezentele solicitari:

–  sa imi precizati daca pana in data de 16 sept 2007 inclusiv, vreo persoana fizica sau juridica a formulat cerere de punere la dispozitie a acestui raport sau daca a solicitat acces in vreun alt mod la raport, cine este persoana in cauza si cum s-a solutionat cererea acesteia;

– sa imi precizati daca dupa finalizarea controlului acest raport a fost comunicat din oficiu/la cerere unor persoane din institutiile publice (Ministerul Justitiei, Parchetul de pe langa ICCJ etc), care sunt aceste persoane, institutii, la ce data s-a facut comunicarea si care a fost motivul acestei comunicari;

–  sa imi puneti la dispozitie raportul respectiv, in intregime, in varianta electronica.  

Astept raspunsul dvs in termenul legal de 10 zile.

Multumesc,

Cristi DANILET – judecator, Tribunalul Cluj

UPDATE: Eu am trimis mesajul de mai sus la ora 12. Dupa vreo doua ore, da un comunicat DNA. Iar la ora 17, a reactionat si CSM care `isi manifesta adanca preocupare` bla, bla (asta cu adanca preocupare e ca aia cu `a luat act cu profunda durere de trecerea in nefiinta`) – eu nu inteleg de ce se scuza atata: i-a acuzat cinveva pe ei? Vina le apartine fie inspectorilor, fie membrilor din sectia de procurori, fie ministrului justitiei, doar ei avand contact cu raportul.

In orice caz, daca ce a aparut azi in presa chiar sunt extrase din Raport, sa ne fereasca sfantul de un control facut de astfel de inspectori, care nu stiu legea si limitele unei inspectii. Iar CSM-istii care i-au votat sa fie inspectori, sunt responsabili solidar. Tare mi-e ca bate un vant. Al schimbarii. Si e rece tare!

 

04/09/2007

Mediafax si Scrisoarea celor 21

Filed under: CSM,presa — Cristi Danilet @ 11:31 PM

Azi a aparut pe agentiile de presa stirea referitoare la comunicatul continand APELUL celor 21 ONG-uri cu privire la cresterea transparentei CSM: HotNews, AmosNews, Juridice.ro. Atentia, ca sa nu spun dezamagirea, mi-a fost atrasa/generata de stirea prezentata de MEDIAFAX, semnata de Lucia Efrim (toto@mediafax.ro), cu privire la acest comunicat. 

In opinia mea stirea (in sens gazetaresc) ce putea fi extrasa din acest comunicat ar fi fost ca pentru prima data in Romania 21 de ONG-uri adopta o pozitie comuna intr-o chestiune deosebit de importanta privin justitia.

Insa, iata ce ne spune stirea de pe Mediafax, in care e prezent un singur paragraf din scrisoarea semnata de ONG-uri si trimisa CSM care umple vreo 7 pagini: 

1. ca acest comunicat ar fi semnat de 11 ONG-uri, alaturi de asociatii ale magistratilor. Nu e tocmai asa: semnatarii sunt 21 de organizatii, dintre care 5 sunt asociatii de judecatori, 1 e asociatie de magistrati, 2 sunt forumuri electronice specializate pe stiri juridice, 1 este federatie a personalului auxiliar din justitie, iar 12 sunt asociatii cu activitate notorie in domeniul reformei justitiei si statului de drept. 

2. ca acest comunicat a fost remis presei de judecatorul Cristi Danilet, fost  consilier al Monicai Macovei, ministru al justitiei pana in 4 aprilie. In primul rand, imi pare ca se da un fel de conotatie negativa functiei pe care temporar am detinut-o. Oricum, ce relevanta are functia administrativa pe care o aveam in urma cu jumatate de an?! O fi vreo anatema pe care trebuie sa o port acum? Daca da, pentru cat timp trebuie sa stau undeva ascuns si fara drept de a comunica?!

In al doilea rand, am semnat masajul de expediare al comunicatului in calitate de `membru SoJust` (unde indeplinesc functia de secretar, deci eu sunt ala de tine evidenta documentelor ce intra si ies, si mai am si o baza de date cu adresele de e-mail al magistratilor si presei). Sa mor eu daca am semnat `fost consilier` J.

Oricum, daca e sa mai fiu mentionat cu alte `ex`-uri, retineti in prilejurile viitoare: ex-pionier, ex-locuitor in Vatra-Dornei, ex-student la Iasi, ex-judecator la Judecatoria Cluj-Napoca, ex-secretar al AMR Cluj, ex-prigonit de ministrul PSD in 2003, ex-purtator de cuvant cu nenumarati jurnalisti de-a lungul timpului.  

3. ca unele dintre organizatiile semnatare ar fi destul de apropiate de Monica Macovei  Aha, acum inteleg: se inoculeaza pe undeva ideea ca acest comunicat ar fi de fapt croit de Macovei. E cam nasol ca membru SoJust sa vad ca unii de prin afara ne cred suficienti de tampiti sa nu putem initia un astfel de demers singuri. In fine, ramane sa dovedim contrariul in timp.

Inca ceva: sa pui Fundatia Soros in mod explicit ca fiind apropiata de Macovei, dupa unele episoade relatate chiar de presa, mi se pare de-a dreptul ilar. Sa fie clar: semnarea acestui comunicat nu are nici o legatura cu simpatia pentru fostul ministru al justitiei. Liantul a fost interesul tuturor ca CSM sa fie nu o institutie neperformanta si de fatada, care se transforma in al doilea MJ, ci o autoritate judecatoreasca puternica, care sa reprezinte magistratii pe care sa ii apere de imixtiuni si sa reprezinte cetatenii carora sa le garanteze un act de justitie de calitate. Poate ati obsevat ca in loc sa devina mai deschis, CSM este tot mai inchistat, obscur, cu note care rasar in sedinta peste noapte. Apropo, ati vazut ca Raportul anual privind CSM si cel pe starea justitiei nici macar nu a fost dezbatute anul asta in Parlament, dupa ce ca au fost trimise acolo cu luni intarziere?

 4. ca niciuna dintre organizatiile notate in comunicatul remis de Danilet nu si-a trimis reprezentanti la sedintele CSM, pentru a trage concluzii privind modul in care se deruleaza dezbaterile, audierile, etc. Mai sa fie, dar ce bine monitorizeaza Mediafaxul sedintele CSM, de stie cum si cine intra! Ei, uita-te ca e omis reprezentantul permanet al Juridice.ro, care ne prezinta stenogramele sedintelor CSM – de ex in 23 aug. Sau poate vreti sa ne referim la sedinta din 5 iulie 2007, cand vedem cum se desteapta unii dupa o luna: tot de la corespondentul Juridice aflam cum d-na N.A.V. este admisa de CSM (pct.4, poz 3) ca judecator in procedura pentru juristii cu 10 ani vechime, in urma unui interviu ce a durat mai putin de 5 min dupa ce d-na picase concursul pentru juristii cu 5 ani vechime cu o luna mai devreme (poz.115). Unde a fost atunci omniprezenta presa, sa semnaleze lipsa totala de profesionalism a interviurilor prin care sunt admisi magistrati fara examinare teoretica?! 

5. ca a doua zi dupa dezbateri, de fiecare data CSM publica rezultatele dezbaterilor, in ciuda sustinerilor semnatarilor care cer respectarea termenului de 3 zile pentru publicarea pe site a proiectului ordinii de zi. Cred ca vorbim de lucruri diferite. Noi vorbeam de ordinea de zi, adica chestia aia pe care CSM trebuie sa o afiseze, potrivit legii, cu 3 zile inainte, sa stie tot romanul ce va face acest organism (remarcati ca legea spune ca se publica `ordinea de zi`, nicidecum `proiectul ordinii de zi`, ceea ce face ca acele puncte aparute suplimentar direct in sedinta, cum ar fi puncul 80 de la sedinta din 23 august vizandu-l pe presedintele Popa al ICCJ, sa nu poate fi dezbatute – sigur, asta daca CSM ar respecta legea, iar presa, le-ar atrage atentia).

Mediafax vorbeste de rezultatele dezbaterilor. Dar daca tot s-a deschis subiectul, vedeti ca aceste rezultate sunt de cele mai multe ori eliptice. Astfel, cine ne poate spune la ce se refera CSM, de ex in sedinta din 23 august 2007, cand afirma: `Plenul  Consiliului Superior al Magistraturii  a luat act de conţinutul adresei nr. 2384/C/2007` (pct.3), sau `Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a  aprobat conţinutul notei Direcţiei resurse umane şi organizare nr.7744/DRUO/2007 privind îndeplinirea măsurii prevăzută la capitolul 2 punctul II.2.3 din Planul de acţiune, pe trimestrul II al anului 2007` (pct.4), sau `Plenul  Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat: Planul de învăţământ pentru anul I, conform solicitării Institutului Naţional al Magistraturii Programul de stagiu pentru anul II, pentru anul universitar 2007-2008, conform solicitării Institutului Naţional al Magistraturii (pct.25), Plenul Consiliului Superior al Magistraturii  a luat act de conţinutul notei Direcţiei legislaţie, documentare şi contencios (pct.47)`, sau `Plenul  Consiliului Superior al Magistraturii  a luat act de conţinutul Raportului întocmit ca urmare a desfăşurării seminarului „Apărarea reputaţiei profesionale a magistraţilor” 27-29 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti` (pct62), sau `Plenul  Consiliului Superior al Magistraturii  a luat act de conţinutul notei sus-menţionată` (pct 70), sau `Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a decis amânarea analizării  notei  sus-menţionate, urmând a constitui punct pe ordinea de zi a următoarei şedinţe a Plenului` (pct. 80)?. A, si se mai arata ca aceste rezultate se publica a doua zi dupa fiecare sedinta. (apararea CSM-ului facuta de Mediafax, incontinuu, ma surprinde; traiam cu iluzia ca presa e independenta). Pai, daca citesti in mod constant site-ul CSM gasesti altceva: de ex, sedinta aia de pomina cu interviul pt magistratura s-a tinut pe 5 iulie si a fost postata pe 10 iulie, dupa cum reiese din adresa URL atasata http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/10_07_2007__10817_ro.htm, cea din 14 iunie e publicata pe 18 iunie http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/18_06_2007__10417_ro.htm, cea din 26 iunie e publicata pe 29 iunie http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/29_06_2007__10584_ro.htm etc. 

6. ca jurnalistii interesati de notele CSM pot sa le ceara in baza legii 544 din 2001. Majoritatea semnatarilor nu sunt jurnalisti! Oricum, nu e musai sa ai aceasta calitate sa ceri documentele pe Legea 544. Dar vedeti ca ONG-urile le solicita in comunicat sa fie publice inainte, nu dupa sedinta. Insa ce ciudat mi se pare ca eu, magistrat, sa solicit pe legea 544 documente de la CSM (institutie care potrivit legii da socotela magistratilor) si aceasta desi acel document s-ar putea sa ma priveasca in mod direct!

Apoi, sa ne gandim putin: daca notele (apropo, de unde denumirea asta de `note`, frate, ca ma duce capul la vremuri ce le credeam apuse?!) respective sunt considerate de interes public si sunt remise in mod curent jurnalistilor (asa cum sustine Mediafax), de ce nu ar fi ele postate direct pe site, sa le vada si aia din provincie si cei care nu pot veni la sedintele CSM? Ca doar nu trebuie sa ne mutam acum cu totii la Bucuresti ca sa avem acces la acele documente. 

7. ca Raportul de monitorizare de anul trecut al Comisiei Europene stipula ca Romania va trebui sa asigure transparenta si eficienta sistemului judiciar, mai ales prin marirea capacitatilor si responsabilitatilor CSM. In acest sens, spunea Comisia Europeana, va trebui raportat si monitorizat impactul pe care il vor avea noile coduri de procedura civila si penala. Hmmm, trebuie sa recunosc ca acet paragraf se potriveste ca nuca in perete cu restul stirii. Ce legatura au codurile cu cerinta de transparenta a CSM trimisa azi la presa?! 

8. ca, recent, consilierul european Dieter Schlafen, care asigura asistenta CSM, a afirmat ca aceasta este una dintre cele mai transparente din tara. Pai, daca el (atentie: de la 1 ian suntem si noi `europeni`) a spus asta, inseamna ca a facut treaba buna acolo, ca doar e platit pentru asta. Insa noi spuneam o chestie simpla: vrem sa ni se asigure accesul la documentele, materialele şi notele care intră în dezbaterea plenului sau a secţiilor CSM. 

9. ca apelul ONG-urilor vine intr-un moment in care este asteptat rezultatul controlului de fond al CSM la DNA, institutie sustinuta puternic de fostul ministru Macovei, inclusiv la Comisia Europeana. Majoritatea acestor organizatii si-au exprimat nemultumirea fata de modul „abuziv” in care actualul ministru al Justitiei, Tudor Chiuariu, a cerut revocarea unuia dintre sefii DNA, solicitare ce a condus la controlul activitatii Directiei. Ei, frumos final de stire. Acum ne luminam: de fapt, totul e un complot – obscurele organizatii semnatare, manipulate de fostul ministru, au `tras`  in CSM ca sa…Upsss, aici ma blochez: unde e marsavia comisa?

Finalul apoteotic imi naste o serie de dileme: – inteleg ca Macovei sustine DNA, dar presa nu?! Pai nu e ea cea care tipa ca e plin de corupti in Romania? – majoritatea este pentru mine jumatate plus unul, adica cel putin 10, dar mai putin de 21. Or, de aici aflam ca au semnat protestul contra lui Chiuariu doar 5 organizatii; – nu stiu ce cauta ghilimelele la `abuziv`: din moment ce nu s-a dat curs cererii de revocare a lui Tulus si s-a declansat un control de fond pentru a se verifica sustinerile ministrului Chiuariu, evident ca cererea lui de revocare pe loc a lui Tulus chiar era abuziva; – nu stiu care e momentul cu `asteptarea`, caci m-am uitat pe ordinea de zi din 5 sept. si CSM nu va discuta raportul de control la DNA. Doar daca nu va aparea peste noapte. Oricum, sa fim realisti, acest moment e asteptat chiar de la data declansarii controlului. De toata lumea. Nu?! (UPDATE 13.09.2007: CSM a anuntat ca raportul asupra DNA se va dezbate in octombrie; deci, inca o soparla a Luciei Efrim a fost demontata).

Oricum, logica ar fi trebuit sa conduca la concluzia ca e chiar indicat sa se ceara transparenta CSM cu atat mai mult intr-o perioada asa de delicata si controversata in legatura cu raportul! Ah, m-am prins: pai daca ONG-urile pun mana pe documente inainte de sedinta, cum ar fi si documentul cu raportul DNA, atunci presei nu ar avea ce sa i se mai `scurga` cu 24 ore inainte.  

Ma gandeam ca o agentie de stiti isi pastreaza  obiectivitatea cand preia un comunicat, dar vad ca in mod constant comunicatele SoJust sunt nu preluate, ci interpretate de Mediafax.  Iar daca maine 2-3 ziare le-ar prelua intocmai (caci sunt destui cei care isi fac ziarele stand pe fotoliu si preluand stiri de pe agentiilede presa), cititorii care si-ar face impresia dupa `implanturile` acestei agentii de presa. Insa, ce vorbesc eu de manipulare, cand jurnalista L.Efrim isi permite sa scrie in luna mai 2007 ca SoJust difuzeaza gratis pornografie pe Internet – desene, caricaturi, filme! Apoi, nu stiu ce a vazut dumneaei pe site-ul nostru, dar eu in afara de pozele membrilor, nu am gasit altele si sigur in acele fotografii nici unul nu e dezbracat. Dar trebuie sa ai suficient tupeu si multa ura sa dai in mod nefondat in niste oameni care incearca sa mai schimbe ceva din justitia romana! 

Toate asta ma fac sa nu mai apelez la serviciile Mediafax. Caci, asa cum publicul si presa pretinde judecatorilor sa fie independenti si impartiali, si noi asteptam de la presa obiectivitate si acuratete. Chiar ma gandesc cum va suna comunicatul pe care Mediafax il va prelua de la CSM ca raspuns la comunicatul celor 21 de ONG-uri. Dar, parca cine il va mai citi?

24/05/2007

Imi deschid si eu ziar

Filed under: presa — Cristi Danilet @ 8:21 AM

Viaţa te surprinde uneori în cele mai nepregătite momente. Când crezi că lucrurile se aşează puţin, exact atunci se răstoarnă la 180 de grade.

Am avut impresia că după votul de duminică ne va fi mai clar cum stăm din punct de vedere politic şi încotro trebuie să ne îndreptăm.  Tocmai aşteptam să văd ce discuţii, demisii, alianţe vor avea loc, când scena naţională mi-a oferit un spectacol pentru care nu plătisem bilet: întreaga mass-medie abundă de ştiri şi opinii legate de faptul că preşedintele ţării îi ia unei jurnaliste telefonul pe care se înregistrează apoi o discuţie privată între el şi soţie în cadrul căreia adresează cuvinte cu anumite conotaţii („păsărică”, „ţigancă împuţită”) la adresa proprietarei mobilului.Las la o parte că, mai mult decât voit, atenţia întregii populaţii a fost abătută de la rezultatul referendumului la acest incident.

Ceea ce m-a frapat a fost reacţia colegilor de breaslă ale jurnalistei. Carevasăzică se adună forul lor, numit Clubul Român de Presă, şi iau decizia de a formula plângere (defapt e vorba de „denunţ”, căci „plângere” nu poate formula decât victima) contra preşedintelui (una chiar pentru `sechestrare de telefon`, ceea ce m-a amuzat teribil, căci de o asemenea infracţiune nu a auzit nici bunicul), respectiv de a instaura un embargou mediatic în zilele de joi şi vineri, legate de reinstalarea preşedintelui la Cotroceni. M-am uitat pe site-ul CRP şi am văzut ce societăţi şi jurnalişti sunt membri şi am răsuflat uşurat. Nu toţi fac parte din CRP, deci în cele două zile nu vom fi lipsiţi cu totul de ştiri.

Gestul CRP însă mă duce cu gândul la ocaua lui Cuza: precupeţii foloseau două greutăţi pentru vânzarea mărfii, în scopul de a-i înşela pe clienţi. Ce vreau să spun? Nu tare demult, preşedintele a folosit, tot într-o discuţie privată, un termen cu tentă sexuală („găozar”) la adresa unui ziarist bărbat. Nu am auzit atunci nici de proteste, nici de comunicate, nici de embargouri. Lunar aproape, Consiliul Superior al Magistraturii infirmă articolele apărute în presă despre nereguli în soluţionarea unor dosare, dar nu am auzit ca CRP să reacţioneze şi să impună jurnaliştilor o documentarea mai realistă a cazurilor tratate ori tratarea cu respect a magistraţilor. Mai tot timpul vedem în ziare declaraţii de părţi şi martori, alte probe din cursul urmăririi penale, dar nu am văzut ca CRP să adopte atitudine contra încălcării grave a prezumţiei de nevinovăţie a celor cercetaţi, încălcare care va duce iar la obligarea noastră de către CEDO la plata unor sume uriaşe de bani.Şi iar nu am observat ca CRP să adopte o atitudine de principiu, să ceară o lege a presei. De ani de zile, pe toate căile, ziariştii se opun unei asemenea legi, de teama unei cenzuri. Argumentul este pe de o parte ilar, căci nomele constituţionale interzic cenzura de orice fel. Pe de altă parte, dovedeşte şi necunoaşterea art 10 par 2 din Convenţia Europeană care limitează libertatea de exprimare în anumite situaţii, nicicând respectate în România, unde se scrie orice despre oricine.

O lege a presei i-ar ocroti pe jurnalişti de atacuri nemeritate. Dar ne-ar ocroti şi pe noi ceilalţi de abuzurile lor, i-ar responsabiliza. Nu înţeleg de ce jurnaşliştii cer cu încăpăţânare tragerea la răspundere a magistraţilor care ar comite erori, dar ei ar trebui să fie ocrotiţi de aşa ceva.În fine, pe lângă faptul că se încalcă dreptul la viaţă privată al unei persoane publice (să fim serioşi: în particular, câţi dintre noi nu înjurăm vecinii, colegii, soţul chiar; nu mai vorbesc de şefi, de politicieni şi chiar de analişti politici omniprezenţi), CRP comite la rându-i un abuz: recomandând colegilor de breaslă ca două zile să nu relateze despre reinstalarea preşedintelui la Cotroceni, eveniment unic în istoria României, se încalcă dreptul a milioane de oameni la a primi informaţii. Dar, nu-i aşa, libertatea de exprimare permite numai oamenilor de presă să scrie, căci despre dreptul corelativ al populaţiei, de a primi informaţii şi ca acestea să fie de calitate, nimeni nu vorbeşte…

Şi atunci, ce ar trebui să facem? Să ne deschidem un ziar.

(publicat in Ziua de Cluj, 24 mai 2007)

02/11/2006

Libertatea presei si independenta justitiei

Filed under: presa — Cristi Danilet @ 7:41 AM

Din 2004 când au fost adoptate noi legi pentru sistemul judiciar, putem spune că avem o justiţie independentă. Mijloacele de control politic şi administrativ a personalului din sistem au fost anihilate sau simţitor diminuate.

Modul în care magistraţii şi personalul judiciar îşi vor exercita funcţiile mai departe, ţine deja de ei personal. Probabil celor care ani de-a rândul au fost obligaţi să îşi justifice deciziile în faţa şefilor sau ale politicului le vine greu acum să se dezveţe.

Şi aici mă gândesc la unii procurori care încă mai organizează aşa numitele „şedinţe de analiză a soluţiilor judecătorilor” în vederea declarării căilor de atac. Se ajunge astfel la aberanta situaţie ca un procuror că spună că soluţia este bună, iar un altul că soluţia judecătorului este ilegală sau netemeinică, urmând ca şeful parchetului să decidă dacă se va declanşa calea de atac sau nu. Unii procurori chiar au reclamat faptul că au fost obligaţi de şefii lor să declare apel contra propriei convingeri, ceea ce mă face să mă întreb de ce procurorii nu se simt independenţi dacă în lege, de anul trecut, scrie în mod expres asta.

Dar mă mai gândesc şi la unii judecători care, pentru a se prezenta la concursurile în vederea ocupării unor funcţii de conducere, au telefonat la Ministerul Justiţiei sau la Consiliul Superior al Magistraturii pentru „a li se da voie” să candideze.

Cât priveşte presa, aceasta e liberă, cel puţin teoretic, imediat după 1990. Atunci a început clădirea libertăţii de exprimare în România, care a explodat şi ea tot cam prin 2004. Şi aici rămâne problema vechilor practici, înnoite şi reînnoite mai ales în perioadele electorale. E drept că jurnalistul, angajat al unui trust media, nu prea poate să se opună anumitor „directive”, cum ar putea face un magistrat. El nu se bucură de acea stabilitatea pe care o are un judecător sau un procuror. Nevoia unui loc de muncă te poate face la un moment dat să devii tributar anumitor persoane sau reguli nescrise. Dar dacă mă raportez la buna credinţă a celui care conduce trustul de presă, pot gândi că exercitarea profesiei de jurnalist este, ca şi la magistrat, strâns legată de gradul de conştiinţă pe care persoana în cauză îl are vizavi de rolul său.

Magistratul, apărător al legii, ar trebui să moară dacă în jurul lui este nedreptate. El trebuie să rezolve cauzele bine, repede şi doar conform legii şi să facă toate eforturile ca şi colegii săi să procedeze la fel. O eventuală inactivitate, nepăsare faţă de îndeplinirea neconformă a obligaţilor de către alţi magistraţi ar fi la fel de gravă ca abuzurile acestora din urmă. Aceasta se numeşte lipsă de integritate.Jurnalistul, la rândul său, ar trebui să fie lancea cu care să împungă entităţile publice în a-şi îndeplini obligaţiile pentru care sunt plătite din bugetul statului să le facă. Informaţiile de bună calitate, exacte şi de interes pentru cetăţeni ar trebui să fie pilonii pe care să se sprijine orice articol de presă audio-vizuală.

Puterea judecătorească are responsabilitatea de a asigura încrederea publicului în sistemul juridic. La rândul ei, presa reprezintă vocea publicului, dar în acelaşi timp puterea mass-mediei stă în faptul că ea este formatoare de opinie. Ea creează şi modifică opinia maselor. De aceea, ca şi în cazul magistraţilor, se cere obiectivitate. Se afirmă chiar că probitatea personală şi profesională a lucrătorilor din presa scrisă şi audiovizuală trebuie să fie cel puţin egală cu aceea a magistraţilor care împart dreptatea.

Închei susţinând că magistraţii şi jurnalişti trebuie să dea dovadă de o maximă corectitudine. Pentru că şi unii, şi alţii au acelaşi scop: în timp ce mass-media demaschează ilegalităţile, justiţia le constată din punct de vedere juridic şi le sancţionează. De aici rezultă menirea lor comună, aceea de a fi contraputeri, căci faţă de celelalte puteri ele acţionează pentru a împiedica abuzurile acestora. De altfel, faţă de orice încălcare a legii trebuie să acţioneze în vederea descoperirii şi sancţionării lor: media – prin oprobiul public, justiţia – prin aplicarea sancţiunilor juridice.

(publicat in Ziua de Cluj, 2 nov. 2006)

14/05/2006

Puterea presei sau spionii oficiali

Filed under: presa — Cristi Danilet @ 6:54 AM

De peste un an de zile lucrez în administraţia centrală. Şi, din prima zi, m-a uimit un lucru: verva cu care demnitarii şi înalţii funcţionari ai statului citesc presa. Indiferent că sunt din putere sau din opoziţie, că e aservită vreunui grup de interese sau nu, că e vorba de vreo fiţuică apărută peste noapte sau de un cotidian cu vechime, presa e citită cu frică, cu încântare, cu nerăbdare, cu ură sau cu satisfacţie.

Puţină lume se uită la ştirile TV: informaţiile sunt date puţin timp şi privitorii nu au cum le păstra. Dar cele din presa scrisă rămân în atenţie cel puţin pentru o zi. Şi, atunci, poate apărea o problemă: cineva poate declanşa o anchetă, un ziar concurent poate pune o întrebare, sau, pur şi simplu, cei care te cunosc ajung să te privească altfel după ce citesc articolul. Oricum, presa e în stare să te urce sau să te coboare. Câţi eroi nu am văzut ridicaţi în slăvi de presă şi câte înjurături nu au luat apoi.

Dar presa mai are un rol: acela de “spion oficial”, ca să spun aşa. În ziua de azi nu prea ştiu ce rol mai au corpurile de control sau diferite organisme birocratice de inspecţie, dar pot spune, fără să mă înşel, că, în domeniul dezvăluirilor de acte de corupţie, abuzuri sau incompetenţe, presa scrisă dă dovadă de mult mai mare eficienţă. Poţi afla ce măgărie s-a mai întâmplat în instituţia pe care o conduci doar deschizând un ziar. Legăturile pe care le au jurnaliştii cu anumite persoane din autorităţile şi instituţiile publice (aşa numitele surse) sunt mai puternice decât cele ale serviciilor secrete sau ale procurorilor.

În ziua de azi, mulţi funcţionari sau simpli angajaţi au realizat că, datorită fie diverselor interese existente în sistemul în care lucrează, fie datorită birocraţiei excesive, neregulile din sistem au slabe şanse să fie îndreptate dacă nu se află, „în afară”, de ele. Şi, nici nu poţi condamna o astfel de atitudine. Este adevărat că există o lege privind protecţia avertizorilor de integritate, adică a persoanelor care la un moment dat sunt dispuse să dezvăluie aceste nereguli, dar mai este mult până la aplicarea ei.Între timp, omul simplu preferă să se adreseze presei. Ştie că jurnalistul îi va păstra confidenţială identitatea şi mai ştie că, dacă scandalul ajunge public, există şanse să se schimbe ceva. Modul acesta de gândire mă sperie. Datorită lui, ajungi ca în presă să nu mai citeşti ştiri, ci anchete şi interpretări subiective ale unor jurnalişti cu privire la o anumită stare de fapt.

Şi, datorită puterii de penetrare a presei, scrise în special, se ajunge (in)voluntar la o manipulare a opiniei publice. Câţi dintre noi am fost conştienţi că, în cazul celebrului „Nica – furtul secolului” (individul care în 2004 a jefuit o maşină ce transporta saci de bani), când ni s-a prezentat în direct la TV reţinerea lui şi percheziţia, când şeful poliţiei şi al parchetului l-au declarat vinovat, acelei persoane i s-a încălcat un drept – cel al prezumţiei de nevinovăţie?! Puţini s-au gândit la aceasta în acele momente. Nu îndrăznesc să vorbesc despre alte mari cauze, aflate acum în cercetare şi despre care găsim în presă nu doar narări de fapte, ci adevărate verdicte de vinovăţie.

Datorită unui astfel de comportament, al fugii după senzaţional, din păcate, România va mai suferi condamnări la Strasbourg. Şi cu toţii vom ajunge să plătim din buzunarul nostru despăgubirile pe care statul le va datora acestor persoane. Dacă o persoană este vinovată sau  nu, doar justiţia poate spune, şi asta numai când există o hotărâre finală. Iar presa nu face justiţie, asta trebuie să înţelegem cu toţii. Cum justiţie nu fac nici procurorii, nici serviciile secrete şi nici opinia publică.

(publicat in Ziua de Cluj, 14 mai 2006)