CRISTI DANILEŢ – judecător

21/08/2018

Pe intelesul tuturor: impartialitatea si antepronuntarea

impartialitateFoarte des se fac reproșuri în spațiul public privind antepronunțarea, adresate fie unor magistrați care nu au cauze pe rol, dar care sunt implicați în anumite dezbateri publice, fie – cel mai des – unor comentatori diverși, de la miniștri la jurnaliști, în legătură cu anumite soluții judiciare. Toți aceștia greșesc atunci când combat argumentele aducând ca motiv faptul că ar fi interzisă antepronunțarea. 

1. Antepronunțarea este un termen utilizat doar în legătură cu justiția. Nu este un cuvânt ce ar putea fi utilizat în legătură cu alte activități: administrative, politice etc. Deci un politician sau un funcționar nu se poate „antepronunța” dacă anunță că va adopta o anumit decizie, că va vota într-un anumit fel etc.

2. Interdicția antepronunțării este o garanție a imparțialității judiciare. Astfel, justiția corectă este caracterizată prin cei trei „i”: Independența, Imparțialitatea și Integritatea. Imparțialitatea înseamnă lipsa prejudecăților (care ar putea duce la o favorizare sau o defavorizare a unei părți: de ex, toți rromii sunt hoți, o femeie a fost violată pentru că s-a îmbrăcat indecent etc), lipsa conflictului de interese (care ar însemna că judecătorul are un interes în soluționarea cauzei ce ar produce un beneficiu pentru el sau un membru al familiei sale) și evitarea pre-judecării (ceea ce numim în limbaj curent „antepronunțarea”).

3.Antepronunțarea” înseamnă că cel care urmează să ia o decizie judiciară o anunță mai înainte de a se finaliza procedura care trebuie să premeargă acelei hotărâri. Ofer trei exemple: (a) procurorul începe urmărirea penală și afirmă că îl va și trimite în judecată pe cel suspectat – or, urmărirea penală este chiar procedura care îți propune să lămurească dacă un om trebuie sau nu trimis în judecată; (b) judecătorul arestează o persoană și afirmă că aceasta este vinovată – or, cu prilejul arestării, nu se discută vinovăția unei persoane, aceasta fiind nevinovată până la finalizarea procesului de fond, ci doar dacă există suspiciuni cu privire la implicarea sa în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală și există argumente cum că acea persoană ar împiedica desfășurarea normală a procesului; (c) judecătorul respinge întrebarea pusă de un avocat pe motiv că doar sepierde timpul întrucât clientul acestuia oricum e vinovat – or, dacă judecătorul deja știe soluția, nu mai are rost procesul.

4. Antepronunțarea este interzisă pentru a nu permite procurorului/judecătorului să își formeze o idee preconcepută despre o cauză pe care o are de soluționat, căci prin definiție el trebuie să strângă și să evalueze probele în mod imparțial, pentru a adopta la final o decizie obiectivă. Dacă pe parcursul procedurii deja ar avea în minte soluția pe care va urma să o ia la final și, mai mult, ar afirma-o fie în acte oficiale, fie și numai în discuții private, magistratul ar fi cumva „legat” de declarația sa, astfel încât tot ceea ce va face ulterior în dosar va fi doar în sprijinul soluției de acum deja luate. Prin urmare, se poate spune că magistratul ar fi de-a dreptul interesat în soluția sa, deci el nu ar mai fi imparțial și procesul ar fi deturnat de la rolul său, nemaifiind echitabil.

5. De aceea, în acest domeniu nu doar imparțialitatea e esențială, ci și aparența de imparțialitate e importantă: magistratul nu doar că trebuie să fie imparțial, ci să și apară în ochii celorlalți că este imparțial, tocmai pentru a sădi și menține încrederea  în justiție părților din dosare și publicului larg. Așadar, dacă magistratul a făcut o afirmație sau doar niște remarci ori gesturi cu privire la soluția pe care urmează să o dea, chiar dacă totuși el ar reuși să își mențină imparțialitatea în actele pe care le va face până să adopte soluția care și aceasta ar fi una corectă, tot nu ar fi suficient, tocmai pentru că cei din fața lui nu mai au încredere în el.

6. Revenind la discuțiile care au generat prezenta postare, afirm că atunci când e vorba de o cauză judiciară este evident că nu se poate „antepronunța” un jurnalist, sau un ministru, sau un politician, sau un părerolog obișnuit. Fiecare dintre aceștia se cheamă că anticipează, comentează, speculează, dar nu că se antepronunță, pentru că nu aceștia urmează să dea soluția judiciară în cauză, ci doar un magistrat. 

Atenție! Nici măcar un magistrat nu se poate „antepronunța”, dacă este vorba de o cauză care îi revine spre soluționare unui alt magistrat. Însă este adevărat că legea interzice unui judecător/procuror să comenteze în mod public orice cauză, aflată pe rolul său ori pe rolul unui coleg, această faptă fiind abatere disciplinară.

7. Dacă un magistrat care are o cauză spre soluționare se antepronunță (în public sau în privat) cu privire la soluția pe care el ar urma să o dea, atunci este obligat să se abțină de a mai instrumenta respectivul dosar și va fi înlocuit de un coleg. Dacă însă continuă activitatea fără să facă declarație de abținere el riscă o sancțiune disciplinară.

Evident, dacă magistratul în cauză nu s-a abținut din proprie inițiativă și una dintre părțile din dosar află că magistratul s-a antepronunțat, atunci aceasta are posibilitatea să îl recuze, adică să ceară înlocuirea sa. Dacă motivele sunt întemeiate, magistratul va fi înlocuit de un coleg care va continua urmărirea penală/judecata.

.

STUDII: Prezentare PPT, document imparțialitate

22/01/2017

In democrație, Guvernului trebuie sa îi fie frica de popor, nu invers

Filed under: 0. NOUTATI,politic,politica,statul de drept — Cristi Danilet @ 11:14 PM
Tags: ,

protest

Îmi permit o scurtă analiză a evenimentelor din SUA (pe 21 ianuarie peste un milion de femei au protestat la adresa noului președinte, Trump) și din România (pe 22 ianuarie un număr de 30.000 de persoane au manifestat în București, iar alte câteva mii în alte orașe ale țării, împotriva inițiativei noului Guvern de grațiere a unor deținuți).

Ambele evenimente au puncte comune: prin acte civice au legitimat noua putere politică, iar acum se pune probleme dacă prin civism mai poate fi controlat politicul în vreun fel. Astfel, la ei Trump a fost ales Președintele SUA și tocmai a depus jurământul; ca urmare, Trump a ajuns și rămâne Președintele SUA, indiferent ce presiune va exista. La noi, o nouă putere a fost aleasă pentru a conduce țara, iar aceasta tocmai a anunțat că vrea să pune în libertate mai multe mii de deținuți și să dezincrimineze unele fapte penale, măsuri care privesc inclusiv infracțiuni de serviciu și de corupție; dincolo de presiunea străzii, Parlamentul/Guvernul are dreptul exclusiv să pună în libertate pe cine dorește.

Și atunci, ce urmăresc protestatarii? Actele pe care Trump le poate face și actele pe care Guvernul României le poate face sunt acte politice. Tot ceea ce vor face ei se presupune că are girul alegătorilor. Aceste acte ale lor, odată adoptate, nu pot fi întoarse de către cetățenii adunați în stradă. Dar, democrația de tip reprezentativ pe care o trăim se bazează pe un lucru simplu: cel care este ales nu poate face orice. Cine înțelege acest lucru, înțelege esența democrației.

Oamenii nu manifestează în SUA pentru că ar vrea să îl dea jos pe Trump, ci ei doresc ca Trump – cel care în timpul campaniei electorale a adoptat un discurs considerat de unii rasist, homofob, incitator la ură, anti-liberal  – să adopte o anumită politică care să nu îi ignore/vatăme pe ei. Oamenii nu au ieșit pe străzi în România pentru a da jos Guvernul, ci pentru a cere Guvernului să nu abuzeze de puterea sa de a pune pe oricine în libertate. Deci, astfel de manifestări nu sunt despre politică, ci despre politici (publice). Cam asta e democrația adevărată: nu să strigi tot timpul „Sus X! Jos Y!”. Ci să fii conștient că, odată cineva ajuns într-o funcție/demnitate publică, acela nu lucreaza pentru el însuși sau pentru cei care l-au ales, ci în interesul public, al tuturor. Trump în SUA și Guvernul nostru în România se află în momentul în care sunt forțați să înțeleagă asta.

Așadar, oamenii ies în stradă de teamă că cei aleși ar putea decide orice. Le e teamă de siguranța lor: a celor care sunt slabi, care au votat cu alt partid, care constituie o minoritate. Într-o democrație, legile îl ocrotesc pe cel slab și îi limitează puterea celui puternic.

06/09/2016

Interviu: despre conflicte, plagiate, stat de drept, studentie, custodie comuna, educatie

LaPunkt Interviu LaPunkt, 5 sept. 2016: „Despre România, plagiat şi justiţie. Adrian Naftan în dialog cu magistratul Cristi Danileţ”.

Adrian Naftan: Mă gândeam, ca pentru o scurtă incursiune în substanţa interviului, să menţionăm problemele fundamentale pe scena socio-juridică a societăţii româneşti. Cum vedeţi dvs. relaţia dintre fenomenul social şi cel juridic?

— Eu văd trei probleme majore în ţara noastră: sănătatea, educaţia şi justiţia. În acest interviu, mă voi limita la cele două din urmă.

România este o ţară conflictuală. Avem o cultură a conflictului care se relevă mai întâi în discuţiile personale dintre indivizi ce, deseori, se reduc la atacuri personale şi nu la argumente factuale. Cultura noastră litigioasă se reflectă şi în dosarele aflate pe rolul parchetelor şi instanţelor. Faptul că avem o populaţie în care unul din trei adulţi este implicat într-un dosar civil sau penal, mie-mi spune multe despre o anumită intoleranţă a oamenilor combinată cu necunoaşterea drepturilor şi cu încălcarea legislaţiei de către autorităţi. Aceste aspecte duc la menţinerea unei stări litigioase, totul fiind „asezonat” cu ceea ce promovează presa: infractori, interlopi, afacerişti care sunt noile repere aduse seară de seară în faţa telespectatorilor. Astfel, s-a creat un dezechilibru în România: o seamă de valori autentice sunt ţinute în umbră, în timp ce în prim-plan a fost adusă o generaţie de non- valori. Prin acest mod de reaşezare am devenit o societate dezaxată.

A.N.: Pe lângă faptul că avem o cultură a rătăcirii, se pare că avem, după cum spuneţi dumneavoastră, şi o cultură a conflictului.

— Întocmai. Probabil existentă de mulţi ani, aceasta este menţinută fără jenă, devenind din ce în ce mai înrădăcinată în noi. Asta se vede cel mai des la nivelul discursului public care nu este deloc amiabil sau tolerant – şi gândiţi-vă, de la impoliteţea cu care eşti tratat la un magazin privat sau într-o instituţie publică, până la atacurile folosite în mediul politic: totul pare a fi un teatru de război cu un celălalt, totul este o continuă înfruntare. Am permanenta senzaţie că ţi se cere să fii, obligatoriu, de un anumit fel sau să faci parte dintr-o anumită tabără. Altfel, eşti catalogat în mod automat un fel de duşman. Interesant, nu ţi se permite să fii nici măcar neutru: trebuie să fii ori de o parte, ori de o alta. Din păcate, nimeni nu are răbdare sau dorinţa să îţi asculte argumentele.

A.N.: Trăim într-o Românie postcomunistă. Credeţi că aceste probleme se moştenesc de pe urma istoriei noastre recente?

— Poate că este un drum firesc spre democraţie. Dar am avut ocazia să văd multe ţări, de la cele Norvegia şi Lituania la Tunisia şi din Statele Unite ale Americii până în India. Şi am realizat că cele care au cultul lui «rule of law» au încetăţenită o doctrină a alterităţii. În mod sigur noi nu avem o astfel de conştiinţă, a respectului pentru celălalt tocmai pentru că este diferit. Noi suntem cei care provenim dintr-o societate de uniformizaţi şi tot astfel pare să o transmitem mai departe: toţi trebuie să gândim la fel, să ne purtăm la fel, să facem parte din aceeaşi organizaţie, să avem acelaşi discurs, altfel riscăm să-l supărăm pe cel de lângă noi şi să devenim inamicul său. Nu se acceptă faptul că un copil are drepturi într-o lume a adulţilor, că există oameni care au o altă religie decât cea ortodoxă sau catolică, că există minorităţi cu altă orientare sexuală decât majoritatea; un bolnav este ocolit, un fost deţinut este izolat; nu se acceptă că un om public are şi viaţă privată, că cel care deţine o funcţie poate cânta karaoke sau face plajă – fiindcă automat eşti „altfel” într-un sens rău, imediat eşti pus într-o categorie şi eşti luat în derâdere. Curios, am constatat că mulţi dintre cei care o fac sunt dintre aceia care au mari probleme personale sau sunt certaţi cu legea, dar, subrogându-se în lideri de opinie cu sprijinul presei acaparate de grupuri de interese sau, mai nou, utilizând social media, creează valuri de opinie înveninată din partea mulţimii uşor de manipulat. Aşa s-a creat această cultură a disensiunilor, a conflictelor şi a non-toleranţei. Cred că este o moştenire tipic comunistă care, îmbolnăvind generaţiile de atunci, a ajuns, practic, să inflameze şi noile generaţii.

Eu am două fete, una de optsprezece ani şi cealaltă de cincisprezece ani, astfel că mă raportez mult la generaţia adolescenţilor de astăzi. Constat că tinerii nu au repere în societate. Pur şi simplu, nu au spre cine să se orienteze. Cărţile nu se mai citesc, toată lumea este pe Facebook, liderii de opinie autentici nu mai sunt băgaţi în seamă, rămânând doar politicienii fără vlagă intelectuală sau cei care sunt infractori şi, mai nou, plagiatori pe care îi vedem la televizor.

A.N.: România nu are conştiinţa statului de drept…

— Aşa e. De altfel, în limbaj uzual, sintagma «stat de drept» nici nu a fost folosită până la evenimentele nefericite din vara lui 2012. Când eram eu student la Facultatea de Drept, în ’94-’98, în primul an şase cursuri erau alocate lecţiei despre «statul de drept» şi am studiat atunci toate doctrinele posibile. Poate tocmai de aceea şi sunt interesat de dreptul constituţional şi, de aici, preocupările mele pentru separaţia puterilor, independenţa justiţiei, responsabilitatea agenţilor publici.

Sintagma „stat de drept” este folosită în ultima vreme de unii politicieni, însă am constatat că mulţi habar nu au ce înseamnă! Or, este vorba în primul rând despre primatul legii, ceea ce implică responsabilitate, un cuvând folosit doar ipocrit de mai marii zilei. Oamenii trebui să înţeleagă că ei nu se supun altor oameni, ci numai legii, care trebuie respectată de toţi. Prin urmare, cei care fac legea sau o aplică nu au privilegii şi nici imunitate în faţa legii, ci ei sunt primii care trebuie să o respecte. Ca să mă refer la un caz recent: ei înşişi sunt primii care trebuie să stea la coadă, pentru că nu există legal un drept de a te băga în faţă! Toţi suntem egali în faţa legii, iar aplicarea legii nu se negociază cu nimeni.

A.N.: Într-un interviu recent, jurnalistul cultural Marius Constantinescu a spus că jurnalismul cultural poartă o luptă continuă cu celelalte naturi conflictuale ale sale.

— Analiza cărţilor, cronicile plastice sau muzicale nu fac rating. În general, jurnalismul cultural şi de opinie au fost înlocuite cu un ceva care seamănă cu jurnalismul, adaptat oarecum la epoca new-media, dar care se rezumă la alergatul după un număr cât mai mare de click-uri. De aceea nici nu cred că mai putem vorbi de jurnalism de calitate.

Pe mine, ca pe mulţi alţii, mă exasperează presa de tip tabloid: emisiunile de cea mai joasă calitate cu schimb de mame, urmăriri de copii sau soţi, găsire de burlaci, ori ştiri anunţate în prealabil pe banda galbenă ca fiind ceva „senzaţional”, „exploziv” sau „terifiant”. Eu schimb imediat postul, dar oare câţi sunt cei care, atraşi de mirajul dat de marketing, nu o fac? Iată, luna trecută a fost o ştire naţională faptul că pe o plajă a fost „surprinsă”(?!) în bikini o politiciană! Trei zile a scris presa despre asta. Dar nu a fost o ştire, de exemplu, faptul că judecătorul Cristi Danileţ, împreună cu o studentă de la Facultatea de Drept din Iaşi, a ţinut pentru prima dată în România o lecţie în aer liber de educaţie juridică pentru copii şi adulţi, la Vatra-Dornei şi a împărţit acestora cărţi de profil, în mod gratuit!… Cam ăştia suntem: preferăm senzaţionalul, ne plac bărfele, alergăm după fotografii indecente ale altora, proferăm cuvinte triviale. Nimicul ne ocupă mult din timp şi din viaţă, văd. Astfel că nu mai avem timp de cultură şi, oricum, aceasta nu face rating. Asta este ceea ce nu au înţeles jurnaliştii autentici (sau, poate, din contră, au înţeles…): cultura nu poate face rating căci ea nu este ingerabilă de vulg. Astfel încât ori îţi asumi rolul de educator al maselor şi devii cu adevărat formator de opinie, cu toate eşecurile şi dezamăgirile probabile, ori abandonezi şi te vinzi ieftin, virusând o întreagă societate.

Ceea ce mă surprinde pe mine, în mod negativ, nu este neapărat faptul că jurnaliştii de timp nou promovează aceste non-ştiri, cât mai ales faptul că ele se cumpără. De ce oamenii dau banii pe astfel de ziare, de ce se uită la astfel de emisiuni sau de ce deschid astfel de site-uri pe internet? Poate că are legătură cu natura noastră conflictuală… Iată, pe noi nu ne interesează ce a spus un politician într-o dezbatere purtată în Camera Parlamentului, ci ne interesează cu cine întreţine el relaţii amoroase în timpul lui liber! Într-o societate unde primează legea, o astfel de persoană ar trebui respectată şi viaţa sa privată ar fi un subiect tabu, iar presa care publică astfel de fotografii ar plăti bani grei drept despăgubiri. Din păcate, nu avem cine şi unde să explice aceste lucruri de bun simţ. Nu este cine să le deschidă ochii oamenilor.

A.N: Predatul după dictare este, după cum spuneaţi şi într-un recent interviu televizat, asemenea parteneriatului mut dintre cel căruia i se oferă mită şi cel care i-o dă. Cât de densă este această problemă?

— La noi, educaţia înseamnă, preponderent, memorare şi reproducere. Nu avem o educaţie în spiritul creativităţii, care să pună accent pe intuiţie şi originalitate, ci în spiritul repetării celor deja spuse sau făcute de înaintaşi. Nu suntem în stare să inventăm lucruri sau, poate, nu avem curajul de a fi ori de a face altfel, motiv pentru care alegem să mergem pe căi deja bătătorite.

De aceea, nici nu trebuie să ne mire că plagiatul este un fenomen extins în România. Se plagiază în literatură, în artă, în muzică, în ştiinţe, în drept. Am întâlnit jurişti care au cumpărat licenţa de la cineva din generaţiile anterioare, care au promovat pe baza unor lucrări copiate de la alţii fără să indice sursa sau compilând lucrări ale altora fără niciun aport personal la cercetare, ori care au plagiat teze de doctorat. Tragedia este că cei care au făcut aceste lucruri nici măcar nu şi-au pus problema că ceva nu este în regulă. Şi nici nu aveau cum atâta timp cât educaţia din România ultimelor decenii a însemnat dictare, memorare, reproducere. Vă dau un exemplu: existau pe vremea studenţiei mele, există şi acum, profesori care veneau la ore cu hârtia de curs în faţa elevilor şi tot actul de predare se rezuma la dictare: profesorul de facultate (nu de liceu!) citea dintr-un curs, care, de cele mai multe ori, exista în formă tipărită la librărie sau bibliotecă. Ne întrebam, ca studenţi, de ce se întâmplă asta, iar explicaţia era una singură: profesorul nu îşi cunoaştea propriul curs.

Oare nu ar fi bine ca profesorul, la ore, să explice anumite teme, cele mai importante, din cursul său scris? Oare nu ar trebui să se discute mai mult cu studenţii? – încă sunt prea puţini cei care o fac. Oare nu ar trebui discutate, mai ales, principiile şi chestiunile practice? De pildă, sunt uimit să constat că la facultatea de Drept nu se aud cuvinte precum «dreptate» sau «justiţie». Nici măcar cuvântul «lege» nu este tratat ca un concept politico- juridico-filosofic, ci doar ca un sinonim pentru „act normativ”. Vă vine a crede că nimeni nu explică de ce dreptul face parte dintre ştiinţele umaniste şi la ce obligă acest lucru pe cei care vor aplica dreptul?!

Să vă mai spun ceva: dreptul este o ştiinţă. Dar câţi din cei care aplică dreptul sunt, oare, cercetători?! Poate că avem mulţi doctori în drept, dar câţi, oare, mai ştiu care sunt izvoarelor dreptului sau metodele de interpretare ale dreptului? Când am avut ocazia să ies din ţară prin 2005 şi să îmi cumpăr primele cărţi de drept, am constat cu stupoare că majoritatea cărţilor de drept românesc, scrise de profesori din România pe care îi consideram eminenţi, erau nişte plagieri ale cărţilor de drept francez. Ei, pur şi simplu, copiau şi/sau sintetizau cărţile de drept. Aceştia sunt profesorii după care au învăţat generaţii întregi. Nu mă miră prezentul, care se limitează la învăţarea pe de rost a codurilor şi manualelor.

A.N.: Vorbeaţi înainte de inovaţie în drept. Aţi scris vreo carte care să inoveze teoriile dreptului constituţional, spre pildă?

— Nu mi-am propus neapărat să inovez ceva în drept, ci mai ales să îi fac pe ceilalţi să conştientizeze importanţa dreptului în viaţa de zi cu zi – aşa se explică apariţiile mele în spaţiul public prin interviuri în presa scrisă, participări la emisiuni televizate sau reacţii pe propriul blog sau cont de Facebook. Încercând să explic pe înţelesul tuturor modul de organizare a statului, să prezint legislaţia aplicabilă în diverse domenii, să sensibilizez populaţia cu privire la importanţa independenţei justiţiei şi să îmi conving colegii cu privire la necesitatea responsabilizării sistemului judiciar.

Dar chiar şi aşa, trebuie să spun că, în anul 2003, mi-a fost pus un fir de Internet în biroul meu şi am căutat pe Google două cuvinte din limba engleză: «independence» şi «judiciary». Am văzut că erau mii de articole scrise pe acest subiect, la nivelul lui 2003, în condiţiile în care în România post-decembristă erau în revistele de specialitate publicate doar două articole despre independenţa justiţiei. Doar două! În momentul respectiv, am început să caut mai mult: ce însemna, de fapt, «independenţa justiţiei»? Noi aveam sintagma în Constituţie, dar nu-i era cunoscută însemnătatea. După multe cercetări, am descoperit recomandări internaţionale pe care am început să le traduc în premieră în România. Am ajuns să vorbesc, astfel, despre cei trei I – Independenţă, Imparţialitate şi Integritate – în cadrul unei doctrine alcătuite ad-hoc, care pune aceste valori la baza sistemului de justiţie. Despre acestea vorbesc direct sau prin (social-)media la întâlnirile mele cu studenţii, cu oamenii obişnuiţi sau în interviuri. Mai mult, am ajuns să promovez această doctrină în străinătate – de pildă, în momentul de faţă, conduc un proiect european constând în redactarea unui manual care cuprinde toate standardele despre cei trei I publicate vreodată în lume. Prima parte, teoretică, este gata şi în momentul de faţă lucram la volum al doilea, cel practic.

Aş putea menţiona şi câteva contribuţii originale. Am iniţiat şi alcătuit proiectul la prima Strategie de întărire a integrităţii judiciare din ţară, care a fost aprobată de CSM în anul 2011. De trei ani de zile sunt conducătorul unui program de educaţie juridică în modalitate non-formală şi am alcătuit primul manual intitulat „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie – iar recent această materie a fost inclusă în programul guvernamental pentru a face parte peste doi ani din curricullumul şcolar. Am alcătuit acum patru ani prima şi singura carte despre recrutarea în justiţie intitulată „Ghid pentru pregătirea concursului de admitere la INM şi în magistratură”, în care răspund la toate întrebările pe care un absolvent la drept şi le pune în legătură cu intrarea în sistemul judiciar. De asemenea, sunt autorul primei cărţi publicate în România despre medierea penală – o materie care va trebui până la urmă inclusă în manualele de procedură penală. Iar recent am publicat un studiu despre istoria reformei justiţiei din România – un subiect ce ar trebui să facă parte din manualele de istorie a statului şi dreptului românesc care, din păcate, se opresc la nivelul anului 1940; şi tot cu tristeţe spun că sunt facultăţi care au renunţat la această materie, pe care au trecut-o în rândul celor opţionale. După cum o altă greşeală este că la facultăţile de Drept nu se învaţă mai nimic despre organizarea şi etica judiciară – închipuiţi-vă că la nicio facultate de Drept de la noi nu afli care sunt cele trei funcţii ale judecătorului: toţi credem că atribuţia judecătorului constă în soluţionarea de dosare, când în realitate acesta mai trebuie să fie un apărător al statului de drept (de aici necesitatea implicării sale in acţiuni publice pentru prezervarea independenţei justiţiei, inclusiv sub aspect educativ) şi să fie un garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (de aici necesitatea comportamentului care să menţină încrederea publicului în justiţie). Chiar stau şi mă întreb la modul sincer: câţi magistraţi ar putea scrie un eseu de câteva pagini despre statul de drept?

Mai mult, sunt revoltat din cauza faptului că există absolvenţi de drept şi chiar magistraţi care nu ştiu cine au fost, darămite ce au scris, Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, John Locke, David Hume, John Stuart Mill sau Lord Acton. Mulţi dintre studenţii la Drept nu ştiu ce e umanismul, deşi studiază o materie umanistă prin definiţie. Puţini ştiu ce este liberalismul sau iluminismul…Şi atunci, mă întreb, cum pot aceşti oameni să promoveze libertatea şi legea? Cum pot purta ei o discuţie despre democraţie? În ce scop şi cum pot face ei justiţie?! De aceea, nu mă mir că mulţi cred că a face dreptate se rezumă strict la a aplica legea şi că alţii spun că precedentul judiciar nu se poate aplica într-un stat care face parte, ca noi, din sistemul de drept romano-germanic; sau că unii confundă civismul cu politica şi că alţii cad pradă curentelor naţionaliste sau îmbrăţişează doctrine izvorând din totalitarism; sau că sunt unii care îşi ascund profesia pe care o practică când sunt întrebaţi desprea aceasta. Cum ai putea, oare, să discuţi despre rolul judecătorului în societate democratică cu oameni care nu stăpânesc principiile şi pentru care «judecător» sau «democraţie» sunt doar cuvinte, nu concepte fondate în urmă cu secole şi care stau la baza societăţii moderne?!

A.N.: Într-un interviu pe care i l-am luat de curând, scriitoarea Ana Barton îmi spunea că în România se cultivă o cultură a despărţirii, anume că «forma de exprimare liberă a noastră este despărţirea».

— Întăresc şi eu această idee. Şi aş încerca să explic de unde pleacă ea: poate este de la dorinţa noastră de a stăpâni persoanele din jur. Privim oamenii ca şi cum ar fi obiecte ce trebuie folosite după cum dorim noi. Ne reîntoarcem, astfel, la începutul interviului: nu înţelegem conceptul de alteritate. Un „celălalt” ne este de folos doar dacă este „al nostru”. Nu avem respect pentru un celălalt şi nu dorim să ne armonizăm interesele cu el. De- aici, de exemplu, războiul pentru custodia minorului din instanţe: „Copilul este al meu, nu şi al tău!”, îi spune un părinte celuilalt părinte; şi sunt în stare să se judece ani şi să cheltuie o grămadă de bani pentru asta. Din cauza unei gândiri retrograde datând din România comunistă în care regula era că tatăl trebuia să fie plecat pentru a munci pentru familie, iar mama să stea acasă cu copilul („Statul apără interesele mamei şi copilul” – spunea art. 1 alin. 2 din fostul Cod al familiei, în vigoare din 1954 până în 2011), noi nu realizăm nici acum că minorul este o persoană care are doi părinţi, îndreptăţiţi în mod egal să îşi exercite drepturile şi să îşi îndeplinească obligaţiile. În România nu avem concepţia custodiei comune, ceea ce presupune că părinţii trebuie să îngrijească, să crească şi să educe împreună copilul indiferent că locuiesc împreună ori sunt căsătoriţi. Nu: copilul este considerat proprietatea unuia, iar celălalt nu are dreptul să îl vadă decât dacă proprietarul îi dă voie! Or, începând cu anul 2011 avem în România legea care stabileşte principiul autorităţii părinteşti comune, dar familiile noastre nu acceptă asta. Sunt mii de cupluri care se războiesc anual în instanţă. Ei vin la un judecător, care e un terţ faţă de familia lor, să le spună care dintre părinţi e mai bun pentru a primi copilul. Asta este o gândire imatură. Paradoxal, cele mai dificile procese de acest gen sunt cele purtate între părinţi intelectuali, care ar trebui să înţeleagă legea mai uşor. De regulă, taţii sunt cei prejudiciaţi, deoarece în România încă există o prejudecată conform căreia mama are mai multe drepturi decât tatălui. Este o concepţie total eronată a adulţilor needucaţi din România şi o practică judiciară contrară drepturilor omului ce aparţine încă multor judecători ce nu realizează că în această materie este interzisă discriminarea pe motiv de gen al părintelui sau de vârstă ori sex al copilului. Mai mult, deşi judecătorii acordă drepturi taţilor, astăzi avem mame care nu le permit să îşi vadă copiii. Tot ceea ce le interesează sunt banii primiţi ca pensie: copilul este instrumentul ideal pentru o afacere. Astfel, acel copil este crescut într-o atmosferă de înstrăinare şi chiar ură faţp de celălalt părinte. Încetul cu începtul, devine un alienat. Iar vinovat este, în primul rând, părintele custodian.

La fel se întâmplă şi între partenerii de viaţă: unul se consideră proprietar pe celălalt, pe viaţa şi relaţiile acestuia. Vrea să ştie ce vorbeşte, cu cine se întâlneşte etc. De aici apar situaţii în care un partener îşi spionează celălalt partener: îi ascultă clandestin telefonul mobil, îi instalează softuri de supraveghere pe laptop să vadă cu cine corespondează, angajează detectivi particulari sau prieteni care să îl urmărească. Toţi ar trebui să ştie că aceste fapte sunt infracţiuni şi că, la plângerea celui urmărit, cineva ar putea risca un dosar penal.

A.N.: Ce părere aveţi despre răspândirea fenomenului de plagiat printre politicienii din România?

— Am văzut personal câteva dintre lucrările suspectate de plagiat ale unor „personalităţi”. Am dat peste nişte plagiate de-a dreptul ruşinoase. Spun asta pentru că oamenii aceştia nu au schimbat nici măcar aşezarea în pagină sau aliniamentul paragrafelor – pur şi simplu, au copiat mot-à-mot. Există plagiat de idei, dar pe acesta trebuie să îl faci cu cap: iei o idee a altuia, o reformulezi cum vrei tu, dar nu mai menţionezi sursa şi te dai proprietarul ideii respective. Însă ceea ce am văzut mi-a generat instantaneu un sentiment de repulsie: oamenii ăştia au făcut copy-paste!

Am văzut că unii dintre plagiatori invocă faptul că, pe vremea lor, nu ar fi existat regulile privind citarea. Ei bine, mint! Eram student în ’98 când mi-am susţinut lucrarea de licenţă şi îmi aduc aminte că încă de atunci făceam trimiteri la subsol cu privire la sursele utilizate. Este drept, nu îmi făcuse nimeni o instruire în acest sens, dar modul acesta de lucru a fost urmarea unor manuale, cărţi şi reviste de specialitate pe care le citisem şi unde observasem toate acestea. Vă asigur că se folosea indicarea la subsol a surselor originale încă de acum 100 de ani, aspect pe care l-am constatat când am consultat personal bibliografia necesară pentru lucrările mele de cercetare. Mai mult, ar trebui să fii cu totul neghiob pentru a crede că, în materie de drept, cineva poate să scrie cinci pagini fără o trimitere la subsol. La teza mea de doctorat există la fiecare două pagini câte o trimitere la subsol. Pot să o spun, fără să greşesc, că primul indiciu al unui posibil plagiat este următorul: luaţi o carte ştiinţifică, frunzăriţi cinci pagini şi dacă nu aţi întâlnit vreo trimitere la subsol, atunci ea este deja suspectă de plagiat.

Dincolo de numărul mare de impostori care sunt doctori, cred că avem o problemă şi mai mare: cum convingem noua generaţie de tineri că nu este bine să plagiezi, când ea vede că acel om care a plagiat a ajuns mare vedetă sau politician şi este primit toată ziua pe la televizor ca şi cum ar fi nu ştiu ce model de urmat? Oare nu manipulează grosier presa care, în loc să instituie un embargou asupra acestor indivizi, le permite să apară în mijlocul publicului?!

A.N.: Totuşi, există oameni care, după ce le-a fost demonstrat plagiatul, l-au negat cu o stare apropiată ipohondriei. Cum vă explicaţi această menţinere a imposturii?

— Atâta timp cât noi nu avem un cult al lui „rule of law”, legea nu va fi respectată. Noi vedem legea ca şi cum ar fi o regulă impusă de afară, care nu ne priveşte şi, deseori, a cărei apariţie are ceva suspect în ea; prin urmare, nu avem motive să respectăm legea şi vom detesta organul care a edictat-o ori care o aplică. Cât timp nu acceptăm legea, ea va rămâne pentru noi o regulă ce nu ne aparţine şi care este, mai degrabă, ceva represiv şi care ne provoacă repulsie, respingere. Însă, dacă am accepta-o, legea nu ar mai fi ceva impus, ci ar deveni o regulă asumată; în acel moment norma juridică s-ar transforma în normă morală. Din „a lor”, legea ar deveni „a mea” — atunci, la nivel ideatic, planul legal şi planul moral s-ar confunda şi nu ar mai trebui să căutăm metode de a eluda legea, ci doar modalităţi de a o aplica. Însă ca aceasta să se întâmple trebuie să realizăm că legea e destinată menţinerii ordinii sociale şi protejării drepturilor omului; că libertatea nu înseamnă să facem ce vrem, ci să adoptăm un comportament numai în cadrul prescris de lege; că organele legii nu acţionează după bunul plac, ci pentru a asigura supremaţia legii şi egalităţii cetăţenilor în faţa ei. Or, pentru însuşirea acestui mod de viaţă e necesară o minimă educaţie juridică care s-ar putea însuşi încă din şcoală, iar pentru aprofundare e necesară o cultură juridică care se poate dobândi mai ales în facultăţile de drept, de ştiinţe politice sau de filozofie. Altfel, vom asista neputincioşi cum România e ţara în care se spune cu o uşurinţă dezarmantă că „legea este făcută ca să fie încălcată”, în care şpaga este un modus vivendi şi în care disoluţia autorităţii statului e completată de puseuri de revoltă împotriva celor care sancţionează nerespectarea legii.

Întorcându-mă la întrebarea despre plagiatorii dovediţi, care insistă cu neruşinare în nevinovăţia lor: ei sunt la fel ca vinovatul clasic ce pledează pentru nevinovăţie, al impostorului care atacă în diferite moduri organul care îl găseşte culpabil. Am văzut cu toţii chiar cazuri de infractori prinşi în flagrant delict care insistă ca nu au comis vreo ilegalitate. Deseori, aceştia se apără public cum că ar fi o e eroare judiciară sau că organul decident este manipulat politic. Să fim serioşi, pe aceşti mincinoşi naţionali nu îi mai crede nimeni!

Reiau ce am spus la început: filosofia poporul român este „trăirea conflictuală”. În jurul acestei trăiri, călcăm pe cadavre distrugându-ne adversarul (dacă nu e un concurent politic sau de afaceri, atunci este organul care aplică legea) sau ne lăudăm cu înfrângerea noastră (ne place să ne plângem de milă, să ne considerăm un popor damnat). Şi vreau să insist aici: ne place foarte mult, şi nu înţeleg de ce, să ne lăudăm cu lucrurile negative din România, atât la nivel macro – şi mă gândesc aici la atacurile veninoase ale unora îndreptate împotriva adversarilor politici sau a instituţiilor statului (de aceea, nu mai surprinde pe nimeni scăderea încrederii publicului în justiţie când tocmai cei ce au condus sau conduc statul au probleme cu legea şi, fiind urmăriţi pentru asta, aleg nu să îşi facă apărări în biroului procurorului sau în sala de judecată, ci în faţa telespectatorilor atacând justiţia) –, dar şi la nivel micro – şi mă gândesc aici la uitătura urâtă a vânzătoarei de la magazin pe care o deranjezi când trimite mesaje pe telefonul mobil, sau la răspunsul în doi peri de la vreo instituţie a statului, ori la proverbială duşmănie a vecinului). Nu construim nimic, ci doar dărâmăm. Dar eu sunt optimist din fire: cred cu tărie că putem reface totul, dar avem nevoie de o răsturnare a valorilor prezente, de o reconstrucţie a axiologiei poporului român bazază pe valorile umaniste şi etica individuală.

A.N.: Pe pagina de Facebook personală a unui politician, exista acest comentariu: „Plagiatul este în inimă, nu pe foaie!”. Comentariul acela a primit multe aprecieri, iar asta demonstrează că mulţi oameni asemeni celui ce a scris acel comentariu nu cunosc conceptul de «plagiat» şi nici nu pot recunoaşte un plagiat.

— (râde) În cazul demnitarilor, al magistraţilor şi al funcţionarilor trebuie avut în vedere faptul că cel care deţine titlul de doctor în ştiinţe primeşte un plus de 15% la salariu. Dacă un astfel de doctor a plagiat teza de doctorat, înseamnă că a primit acei bani nemeritat. Practic, i-a furat din banii publicului care cotizează la bugetul statului pentru a se plăti salariile. Prin urmare, normal ar fi ca publicul să fie revoltat şi să se manifeste ca atare nu faţă de autoritatea care a constatat plagiatul, ci faţă de hoţul-plagiator. Un popor cu o gândire sănătoasă s-ar manifesta prin oprobriu public faţă de plagiator şi ar milita pentru recuperarea banilor, pentru că banii aceia au fost furaţi şi trebuiesc daţi înapoi. Aşa ar trebuie să funcţioneze o societate: să considere firesc ca fiecare cetăţean care a comis un rău să fie sancţionat şi să fie obligat să repare daunele.

A.N.: O ultimă întrebare, domnule Danileţ: a fost dialogul nostru un act de justiţie?

— Desigur. Printr-un astfel de dialog restaurăm valori călcate în picioare prea mult timp: cinstea, omenia, civismul, legalitatea, deontologia sunt valori care trebuie reaşezate la temelia societăţii. Prin urmare, facem un act de justiţie socială, iar modalitatea aleasă este educaţia. Sub acest aspect, mai vreau să precizez ceva: lumea, astăzi, confundă legea cu justiţia. Cu alte cuvinte, confundă regula cu tragerea la răspundere pentru încălcarea ei. Oamenii vor acum multă justiţie. De altfel şi apelează foarte des la justiţie, preferând să piardă ani întregi, să cheltuie bani şi chiar să fie învinşi juridic, decât să meargă la un mediator sau să înceapă să respecte legea. Astfel încât statul e nevoit să investească în sedii de instanţă, să angajeze mai mult personal, să mărească salariile magistraţilor în loc să investească în educaţie. Trăim un paradox social: în locul prevenţiei, preferăm represiunea. Cred că este timpul să ne punem următoarea problemă: noi, de fapt, ce vrem? Încotro mergem? Cât de mult mai vrem intervenţie post-factum? Cât mai investim în justiţie? Iată, ne apucăm să construim noi penitenciare. Dar, oare, nu mai bine am construi şcoli? Nu mai bine am reforma sistemul de educaţie? Nu mai bine am pregăti profesori care să-i înveţe dreptul pe copii încă de la grădiniţă, dar în mod obligatoriu la şcoală şi, mai ales, la liceu?

Dialogurile acestea, precum cel întreţinut de noi, sunt absolut necesare. Ele sunt nu numai semnale de alarmă, ci şi constatări sau, iată, acte reale de educaţie. Căci, în final totul, se rezumă la principii şi valori, printre care Justiţia şi Legea, Adevărul şi Dreptatea, Judecătorul şi, de ce nu, Educaţia, pe care suntem datori să ni le însuşim şi să le promovăm.

28/09/2015

De la ciocniri între culturi la mutații în drept

Filed under: statul de drept — Cristi Danilet @ 3:19 PM
Tags:

refugiati-siriaNu este vreo îndoială că ceea ce se petrece acum în Europa este o ciocnire între două civilizații foarte diferite. Nu îmi pot imagina posibile efecte sau chiar soluții ale acestui conflict, dar pot face niște observații cu privire la nevoia de adaptare a dreptului la noua stare de lucruri.

După Evul Mediu întunecat, grație unor iluminiști de seamă, individul a început să fie privit ca persoană, iar statul ca o entitate suverană, menită să ocrotească cetățeanul. Începând cu secolul al XVIII-lea, se elaborează declarații și constituții în Europa și SUA care privesc omul ca pe un beneficiar de drepturi. Recunoașterea lor la nivel internațional are loc prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar la nivel european, prin încheierea unor convenții și tratate care stau la baza Consiliului Europei și a Uniunii Europene.

Începând cu atentatele de la New York din 2001, are loc o modificare în privința modului în care sunt privite drepturile omului. Atunci a fost elaborat Patriot Act, care permite supravegherea tehnică a persoanelor cu privire la care există suspiciuni că ar avea legături cu grupări teroriste, și s-au înființat închisori speciale, unde deținuții au fost închiși, interogați și chiar torturați în afara oricărui control judiciar. După atentatul de la Londra, au fost instalate camere video în toate locurile frecventate de public.

Au existat multe voci care au criticat aceste măsuri pe motiv că ar permite abuzuri și încălcări ale drepturilor omului, în special cu privire la viața privată și la demnitate și chiar s-a inițiat o procedură în fața Curții de la Strasbourg. Răspunsul a fost următorul: e adevărat că există documente obligatorii cu privire la respectarea drepturilor omului (atenție, nu ale oamenilor!), dar omul trăiește în societate și ea trebuie să îl protejeze. La rândul ei, societatea trebuie securizată. Este adevărat, uneori se produc erori, încălcări ale drepturilor, apar victime colaterale. Dar între dreptul individual al omului la viața privată și dreptul la securitate al societății, cel din urmă are prioritate. Practic, juriștii înșiși acceptă că a avut loc o exacerbare a drepturilor omului care a ajuns să blocheze mecanisme de protecție globală.

Îndrăznesc să spun că situația refugiaților și imigranților din aceste zile pune o problemă asemănătoare. Pe de o parte, avem țările europene, care ocrotesc dreptul la religie și la liberă circulație; diversitatea, toleranța și nediscriminarea caracterizează populația europeană la un astfel de nivel, încât invocarea divinității sau a creștinismului (care a stat la baza creării Europei așa cum o știm) să fie evitate. Pe de altă parte, avem o civilizație profund religioasă, care nu cunoaște această sintagmă a „drepturilor omului”, care este intolerantă la alte credințe și e dispusă să pornească oricând Jihadul. Ciocnirea între cele două culturi a început: evenimentulCharlie Hebdo a fost un semnal violent că Europa are de făcut față unei noi provocări. Și ea a venit: acum se pune problema dăinuirii Europei sau a transformării sale radicale.

Dreptul, care s-a dorit a fi un sistem de protecție a individului, se dovedește de fapt un sistem care vulnerabilizează societatea în ansamblu. Paradoxal, drepturile omului ocrotesc individul potențial periculos pentru societate. De aceea cred că poate e timpul să discutăm despre necesitatea ca drepturile omului să treacă la un alt nivel, al drepturilor oamenilor sau chiar ale societății, păstrând, evident, precauțiile de a nu se ajunge la o mutație dinspre individualism spre socialism. Altfel, ceea ce înțelegem azi prin drept va fi în curând doar ceva iluzoriu, iar societatea, și așa înfricoșată, va rămâne neputincioasă pentru un viitor imprevizibil.

*publicat în revistatimpul.ro

13/08/2015

Atacul la Procurorul General: nepermis

Filed under: independenta justitiei,Parchet,politic,separatia puterilor,statul de drept — Cristi Danilet @ 2:57 AM
Tags:

tiberiu-nitu_Procuror-generalIeri un deputat a cerut demisia Procurorului General, nemulţumit fiind de soluţia dată de procurorul de caz cu privire la o plângere privindu-l pe premier. Nu este pentru prima dată când se cere demisia unui magistrat de rang înalt în legătură cu anumite soluţii judiciare, aspect inadmisibil într-o societate democratică.

Îmi exprim dezacordul cu privire la declaraţia de ieri care insinuează, pe de o parte, că între Procurorul General al PICCJ şi primul-ministru ar exista o legătură inadecvată şi, pe de altă parte, că procurorii de caz trebuie să dea soluţii agreate de politicieni.

Cu toţii trebuie să acceptăm că independenţa justiţiei presupune independenţa la nivelul a trei categorii de pofesionişti ai dreptului: judecători, procurori şi avocaţi. Aceasta înseamnă că nicio persoană, instituţie sau autoritatea statului nu are voie să exercite vreoo presiune, ameninţare, influenţă sau intervenţie asupra activităţii lor.

Procurorii îşi exercită funcţia în numele societăţii şi al interesului public. Ei nu sunt avocaţi ai statului şi nu sunt angajaţi ai Guvernului.

Procurorul care îndeplineşte o funcţie de conducere nu are voie să intervină în instrumentarea unui caz care a fost atribuit unui procuror aflat în subordinea sa administrativă. Ci procurorul de caz are deplină independenţă decizională, superiorul său putând interveni asupra măsurilor sau soluţiilor acestuia doar în scris şi numai pentru exercitarea controlului ierarhic în anumite condiţii expres prevăzute de lege. Orice alt gen de intervenţie poate fi calificată drept abatere disciplinară sau chiar infracţiune.

Numirea Procurorului General al PICCJ are un caracter complex, fiind implicat ministrul justiţiei care o recomandă, CSM care o avizează şi Preşedintele României care o dispune. După momentul numirii încetează orice legătură cu ministrul sau preşedintele, fiind interzisă de lege orice interferenţă în activitatea sa şi, prin el, în activitatea procurorilor de caz.

Cel nemulţumit de o soluţie a unui procuror are la îndemână căi de atac judiciare. Cel care este nemulţumit de conduita unui procuror poate sesiza Inspecţia Judiciară din cadrul CSM. Cererile de demisie sau revocare a magistratului din partea celor implicaţi în dosar sau din partea unor persoane străine de cauză sunt inacceptabile.

Independenţei justiţiei, componentă a cerinţelor pe care le presupune statul de drept, este menită să garanteze procese corecte şi imparţiale. De aceea, respectarea şi promovarea ei reprezintă îndatoriri ale oricărui cetăţean, dar mai ales ale autorităţilor publice şi în special ale persoanelor care fac parte din celelalte două puteri.

21/02/2013

Daca si cum trebuie magistratii sa promoveze statul de drept

Filed under: 1. EXPLICATIE,statul de drept — Cristi Danilet @ 7:07 PM

2268_pag-14

Motto: `Judecătorul este personajul central al statului de drept`
Dec. CCR nr. 375/2005p.28 

Autorităţile şi institutiile statului trebuie să respecte justitia. Justiţia la rândul ei, trebuie să promoveze şi să susţină statul de drept. Iar magistraţii trebuie să apere şi să contribuie la realizarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

Personal, am un interes constant de aproximativ 10 ani pentru statul de drept şi drepturile omului. Anumite acţiuni promovate de mine – individual şi instituţional – în spaţiul public, au generat surprindere, mirare şi chiar critici acerbe cu privire la posibilitatea de a le adopta. Într-o ţară în care nu există cultura statului de drept, nu e de mirare că există astfel de critici faţă de o conduită publică din partea unui magistrat – acesta, prin tradiţie pur românească, trebuie să fie un tip retras, chiar anonim şi care să se ocupe strict de soluţionarea cauzelor. Ei bine, acţiunile mele publice îşi au justificarea nu numai în credinţa că fără valorile de care sunt interesat democraţia nu ar putea rezista în România; dar ele au şi o justificare legală, pe care înţeleg să o expun mai jos.

Aşadar, mă interesează statul de drept şi drepturile omului:

1. ca cetatean, pentru ca imi doresc sa traiesc in democratie, iar statul de drept este esenţial pentru existenţa acesteia. De altfel, am vorbit public despre acesta din 2009, adică înainte sa ajung membru CSM:

Statul de drept desemneaza acea structura in care statul si dreptul se afla intr-un raport de complementaritate. Pe de o parte, dreptul nu poate exista in afara statului, caci doar acesta din urma poate conferi anumitor norme caracterul de juridicitate si obligativitate a caror aplicare si respectare poate fi impusa prin metode coercitive. Pe de alta parte, dreptul (normele juridice) limiteaza statul, impunand un anumit tip de actiune agentilor statului. Prin urmare, statul nu poate exista in afara dreptului. Cum nimic nu exista dincolo de stat, nimeni nu e deasupra legii. Ceea ce duce la concluzia ca insusi statul trebuie sa se supuna propriilor sale reguli, el insusi autolimitandu-se. Statul de drept se caracterizeaza prin forţa dreptului şi nu prin dreptul forţei, ca in statul poliţienesc. Domnia oamenilor e inlocuită astfel cu domnia legii”.

 .

2.1. ca judecător, pentru ca sunt obligat în mod expres să susţin statul de drept (numit şi supremaţia legii sau preeminenţa dreptului) de către Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor:

“Art. 4 alin.1 – Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi să participe la formarea profesională continuă”.

.

2.2…..pentru că, obligat de Legea nr. 303/2004 să respect Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, trebuie să ţin seama de art. 7 din acest Cod:

Art. 7 – Judecătorii şi procurorii au îndatorirea să promoveze supremaţia legii, statul de drept şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor”.

.

2.3. …pentru că am jurat acest lucru, potrivit Legii nr. 303/2004, la începutul carierei:

Art. 34 – (1) Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorii şi procurorii depun următorul jurământ: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

.

2.4. …jurământ care este conform cu instrumentele europene – Declaraţie privind etica judiciară, adoptată de RECJ în 2010. Conform acestora, judecătorii trebuie să promoveze în mod activ statul de drept şi în afara activităţii obişnuite de soluţionare a cauzelor şi să reacţioneze ferm atunci când democraţia este în pericol:

„Obligaţia de rezervă nu poate da naştere unei scuze de inactivitate din partea judecătorului. Judecătorul trebuie să aibă un rol educaţional pentru a promova legea, împreună cu alte instituţii cu aceeaşi misiune.

Loialitatea, împreună cu independenţa, înseamnă că atunci când judecătorul depune un jurământ, indiferent de formula acestuia, acest jurământ simbolizează angajamentul faţă de statul de drept. Loialitate judiciară presupune două cerinţe: să nu se depăşească atribuţiile încredinţate şi să le exercite. Această loialitate nu poate să fi cerută judecătorului atunci când democraţia şi libertăţile fundamentale sunt în pericol”.

.

2.5. …pentru că îmi înţeleg şi accept cele trei funcţii pe care le are un judecător într-o democraţie, aşa cum sunt enumerate de Declaraţia Universală privind Independenţa Justiţiei din 1983:: „2.01 a) să înfăptuiască justiţia în mod imparţial între cetăţeni şi cetăţeni, respectiv între cetăţeni şi stat; b) să promoveze, în limitele corespunzătoare ale funcției judiciare,  respectarea și realizarea drepturilor omului; și c) să se asigure că toți oamenii sunt capabili să trăiască în siguranță respectându-se statul de drept”.

.

şi pentru că îmi asum rolul educativ la care mă obligă instrumentele mondiale în materie – Principiile şi Comentariul la Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară:

Pct 36: Separarea puterilor sau a funcţiilor: Esenţa conceptului de independenţă a justiţiei este reprezentată de teoria separaţiei puterilor: Justiţia, fiind unul dintre cei trei piloni fundamentali şi egali dintr-un stat democratic modern, ar trebui să funcţioneze independent de celelalte două: legislativul şi executivul. Relaţia dintre cele trei puteri publice ar  trebui să fie una de respect reciproc, fiecare recunoscând şi respectând rolul celorlalte. Acest lucru este necesar deoarece justiţia are un rol şi funcţii importante în raport cu celelalte două puteri. Ea se asigură că guvernul şi administraţia răspund pentru acţiunile lor şi, în ceea ce priveşte legislativul, este implicată în a asigura corectitudinea punerii în aplicare a legilor şi, acolo unde este cazul, în asigurarea conformităţii acestor legi cu constituţia ori cu convenţiile regionale şi internaţionale care fac parte din dreptul intern. Spre a-şi putea îndeplini rolul în aceste privinţe şi pentru a se asigura exercitarea în deplină libertate, fără restricţii, a funcţiei sale de judecată în mod legal şi independent, corpul judecătorilor trebuie să fie liber de legături şi influenţe necorespunzătoare din partea celorlalte puteri în stat. Astfel, independenţa este garanţia imparţialităţii

Pct. 44 Încurajarea conştientizării publicului cu privire la independenţa justiţiei Judecătorul trebuie să fie conştient că nu toată lumea este familiarizată cu aceste concepte şi cu impactul lor asupra responsabilităţilor judiciare. Educarea publicului în legătură cu puterea judecătorească şi cu independenţa justiţiei devine astfel o sarcină importantă atât pentru guvern şi instituţiile acestuia cât şi pentru puterea judecătorească însăşi, deoarece neînţelegerile pot afecta negativ încrederea populaţiei în Justiţie. Este posibil ca populaţia să nu obţină din mass media o perspectivă pe deplin echilibrată asupra principiului independenţei justiţiei, deoarece media poate înfăţişa puterea judecătorească în mod incorect ca fiind un sistem de apărare a judecătorilor faţă de orice formă de control sau dezbatere publică referitoare la acţiunile lor. Judecătorul trebuie deci, în interesul publicului, să profite de ocaziile adecvate pentru a ajuta publicul să înţeleagă fundamentala importanţă a independenţei justiţiei.

 .

3.1. ca membru CSM pentru ca în misiunea noastră instituţională intră apărarea independenţei si imaginea justitiei, conform Opiniei 7/2005 a CCJE:

„55. Atunci când un judecător sau o instanţă este provocata sau atacată de către mass media (sau de actori politici sau alţi actori sociali prin intermediul mass media) pe motive legate de administrarea justiţiei, CCJE consideră că, dată fiind obligaţia magistraţilor de rezervă, judecătorul ar trebui să se abţină să îşi exprime reacţia pe aceeaşi cale. Având în vedere faptul că instanţele pot rectifica informaţiile eronate difuzate în presă, CCJE crede că este de dorit ca sistemele judiciare naţionale să se bucure de sprijinul unor persoane sau al unui organ (de ex. Consiliul Superior al Magistraturii sau asociaţiile judecătorilor) capabil şi gata să răspundă prompt şi eficient la asemenea provocări sau atacuri, dacă este cazul”.

.

3.2. ….pentru că suntem obligaţi să facem demersurile necesare apărării sistemului şi magistraţilor, inclusiv a membrilor CSM, conform Opiniei 10/2007 a CCJE:

„83. Consiliul Justiţiei ar trebui să fie abilitat nu numai să-şi exprime public punctul de vedere, ci şi să facă toate demersurile utile pe lângă public, autorităţi publice şi, atunci când este necesar, instanţe pentru a apăra reputaţia instituţiei judiciare şi/sau a membrilor săi. 84. Consiliul Justiţiei ar putea fi organul capabil să joace direct un rol mai amplu în protecţia şi promovarea imaginii justiţiei, acest rol implicând găsirea unui echilibru între, pe de o parte, drepturile şi libertăţile aflate în conflict, actorii sociali şi politici şi mass media şi, pe de altă parte, interesul publicului pentru o funcţionare independentă şi eficientă a sistemului judiciar”.

 .

4.1 Ca membru CSM, am avut şi am la baza actiunilor mele ceea ce Comitetul Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei arată ca sunt atacuri nepermise la adresa justitie, în Recomandarea (2010) 12 privind judecătorii:

„18. Dacă comentează deciziile judecătoreşti, executivul şi legislativul trebuie să evite criticile care ar submina independenţa puterii judecătoreşti sau ar slăbi încrederea publicului în justiţie. De asemenea, acestea ar trebui să evite acţiuni ce pot pune sub semnul întrebării intenţia lor de a respecta deciziile judecătorilor, altele decât cele prin care îşi manifestă intenţia lor de a formula o cale de atac”.

.

4.2.…şi ceea ce Comisia Europeană în raportul din ian.2013 consideră că nu trebuie să se întâmple pentru respectarea statului de drept şi a independenţei sistemului judiciar:

pag.4 „dovada clară a exercitării de presiuni asupra instituţiilor judiciare şi a lipsei de respect pentru independenţa sistemului judiciar; acte de intimidare sau hărţuire comise împotriva unor persoane care lucrează în instituţii judiciare  şi  anticorupţie importante, inclusiv ameninţări cu un caracter personal împotriva judecătorilor şi a familiilor acestora şi campanii mediatice de hărţuire. Un punct critic este acceptarea hotărârilor judecătoreşti: pentru aceasta este necesar ca toţi membrii clasei politice să ajungă la un consens privind abţinerea de la criticarea hotărârilor judecătoreşti, de la subminarea credibilităţii magistraţilor sau de la exercitarea de presiuni asupra acestora.

 .

5.1 Ca membru CSM, constat ca Plenul CSM a confirmat instituţional acţiunile individuale ale membrilor CSM:

– in comunicatul din 26 iunie 2012 Plenul CSM a constatat presiuni într-un dosar mediatizat şi soluţionat de instanţa supremă:

toate afirmaţiile lansate în spaţiul public fiind încercări cointeresate a diverşilor factori de a decredibiliza justiţia română şi magistraţii, în legătură directă şi punctuală cu decizia pronunţată în acest dosar.”

– in comunicatul din 18 sept.2012 Plenul CSM apara reputatia a trei membri CSM si se afirmă:

„5. Nu s-a constatat, privitor la cei trei membri CSM vizaţi de această campanie de defăimare şi denigrare, nicio legătură contrară statutului de judecător/procuror cu Preşedintele ţării, oameni polici sau partide politice, informaţiile de presă fiind vehiculate de unele publicaţii de presă în mod tendenţios şi speculativ, pentru a acredita ideea falsă că politicul controlează justiţia prin intermediul unor magistraţi, situaţie  de natură să afecteze imaginea sistemului judiciar”.

– in comunicatul din 18 sept 2012 Plenul CSM afirmă cu privire la declaratiile a trei politicieni:

„Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut că declaraţiile analizate sunt de natură a aduce atingere independenţei, prestigiului şi credibilităţii justiţiei cu consecinţa subminării autorităţii acesteia, inclusiv a sistemului judiciar în ansamblul său şi, considerând întemeiată cererea de apărarea independenţei sistemului judiciar şi a magistraţilor în înfăptuirea şi realizarea actului de justiţie, a procedat la admiterea ei”.

.

5.2. …. că actiunile noastre au fost apreciate de  politicienii din Comisia Europeană în raportul din iulie 2012:

pag.5 „Pronunțarea în luna iunie a unei condamnări definitive într-un caz emblematic de corupție la nivel înalt, precum și acțiunile Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Consiliului Superior al Magistraturii și ale Curții Constituționale de a rezista contestărilor politice ale independenței sistemului judiciar și de a-și afirma integritatea profesională după pronunțarea verdictului au reprezentat o schimbare majoră în acest sens”.

Subsol pag.5 „În luna iunie, poziția publică adoptată de Consiliul Superior al Magistraturii pentru a apăra independența sistemului judiciar în contextul unor intervenții publice privind un important caz de corupție la nivel înalt a transmis un mesaj important.

.

 5.3. ………că actiunile noastre au fost apreciate de  experţii independenţi din cadrul Comisia de la Venetia care, la fel, ]n decembrie 2012 apreciază acţiunile noastre:

„71. Apărarea împotriva presiunii nejustificate asupra judecătorilor şi procurorilor reprezintă o sarcină tipică a unui consiliu judiciar”.

.

 5.4. ….. că echipa tehnica de experţi ai Comisiei Europene constată în iulie 2012 ca prin acţiunile noastre ne-am îndeplinit tocmai rolul nostru constitutional:

Pag. 13. Percepțiile publice cu privire la integritatea sistemului judiciar în ansamblul său sunt în mod inevitabil modelate de perceptia asupra CSM. De-a lungul ultimilor cinci ani, CSM a avut sarcina de a restabili încrederea publicului, datorită unui număr de cazuri care au subminat legitimitatea și credibilitatea Consiliului, facand să arate ca e vorba de un Consiliu care nu reușește să recunoască faptul că protejarea reputației justitiei este parte din atributiile sale de bază. Deciziile recente luate de CSM pentru a apera proactiv independenta justiției și statul de drept, precum și instrumentarea de catre CSM a unui număr de cazuri recente, sunt pași care arată un CSM mult mai pregatiti să-și exercite rolul său constituțional și să abordeze problema încrederii publice (de exemplu, in luna iunie CSM a emis o declarație pentru apărarea independenței sistemului judiciar fata de  de intervențiile publice și atacurilor venite de la un număr de instituții, asociații și avocații, în ceea ce privește un important caz de inalta corupție. În iulie CSM a emis, de asemenea, o declarație de asteptare pentru punerea în aplicare integrală a tuturor deciziilor judecătorești în urma îndoieli publice despre punerea în aplicare efectivă a unui număr de hotărâri judecătorești definitive).”

.

5.5. ..…rol pe care noi il avem explicit dat prin Constitutia expres revizuită in 2003 – atenţie – tocmai pentru a se introduce acesta pentru prima data in legislaţia noastră:

„art. 134 (1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.”

.

5.6 …..rol îndeplinit prin atribuţiile arătate în Legea 317/2004, prima dintre aceste atribuţii fiind:

„Art. 30 – (1) Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a se sesiza şi din oficiu pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor.”

 .

6. Si nu in ultimul rând pentru ca, in calitate de candidat pentru a deveni membru CSM, m-am angajat în 2010 printr-un proiect public sa împărtăşesc 5 valori, dintre care prima este chiar cea de garant al independentei justiţiei:

Cinci sunt valorile împărtăşite de noi si pe care le vedem ca misiuni permanente pentru CSM: I. garant al independenţei justiţiei; II. o autoritate puternica si respectata; III. o instituţie obiectiva si transparenta; IV. organism pentru o justiţie competentă; V. o instituţie responsabilă”

Iar angajamentul de asumare inclusiv individuală a anumitor poziţii rezultă din intenţia manifestată public în acelaşi proiect, la pct II.2..

„2. (…) asumarea individuala de catre membrii CSM a mandatului lor (…)”

„6. Implicarea în mod direct atunci când, prin orice mijloace, va fi stirbita independenţa magistraţilor. CSM va trebui sa combata curentul negativ de opinie bazat pe date trunchiate si pe populisme – ceea e este total inadecvat într-un domeniu ce arbitreaza de regula doua parţi cu interese contrare. De aceea, membrii CSM trebuie sa aiba o poziţie constanta si ferma în mass-media în legatura cu orice subiect major de interes public privind justiţia si sa apere fara rezerve si în cel mai scurt timp poziţia magistraţilor ce fac în mod nejustificat obiectul unor campanii de presa (Atacurile aduse mai ales prin presa unor judecatori sau procurori sau chiar CSM afecteaza grav imaginea justiţiei si pericliteaza actul de justiţie, sporind neîncrederea justiţiabililor. De aceea se impune o reacţie vehementa din partea celor atacaţi, la nivel individual, a întregului sistem, a asociaţiilor magistraţilor si a CSM, ori de câte ori apar si sunt mediatizate opinii, articole, informaţii de natura a afecta reputaţia profesionala a magistraţilor.)”

 

In fine, dacă mai era nevoie: pentru că în Profilul Magistratului se spune că una dintre calitățile sale mentale este: „ 3. Conştientizarea socială şi angajamentul. Este competenţa care-i permite magistratului să analizeze, să evalueze şi să se angajeze creativ în reconstruirea modelelor (schemelor) după care se desfăşoară practicile sociale curente legate de exerciţiul profesiunii de magistrat în sistemul juridic românesc. Conştientizarea socială implică: mobilizarea intenţionată a resurselor de atenţie şi efort pentru înţelegerea rolului persoanelor în reactivarea selectivă a modelelor de gândire şi acţiune anterior exersate în practicile profesionale; capacitatea individului de a face judecăţi practice şi normative asupra traiectoriilor posibile ale acţiunilor ca răspuns la cerinţe, dileme şi ambiguităţi ale situaţiilor profesionale şi sociale; în sfârşit, asumarea unui rol creativ în inovarea modelelor de acţiune şi susţinerea repetării lor suficiente în practica acţiunilor curente. Disponibilităţile creative ale magistratului se realizează în găsirea răspunsurilor la întrebarea cum pot fi provocate, reconsiderate şi reformulate modelele de acţiune practicate curent, pentru a îmbunătăţi calitatea actului de justiţie? Obiectul reflexivităţii magistratului include comunitatea locală şi societatea românească în ansamblu. Capacitatea de a înţelege modelele de gândire şi acţiune manifestate în spaţiul public, de a face judecăţi asupra alternativelor posibile ale acţiunilor importante pentru comunitate, chestionarea rutinelor face din magistrat o persoană sensibilă la problemele societăţii căreia îi apără valorile.”