CRISTI DANILEŢ – judecător

15/05/2017

EvZ dezinformeaza cu privire la SIPA. Solicit publicarea unui drept la replica.

Filed under: impotriva dezinformarii,presa — Cristi Danilet @ 11:16 AM
Tags: ,

EvZ dezinformează azi cu privire la activitatea SIPA. Solicit publicației ca în ediția de mâine să producă probele care au stat la baza gravelor acuzații făcute, altfel să își ceară scuze cititorilor pentru dezinformare și mie pentru calomnia comisă, după care să publice următorul drept la replică.

„Nu am modificat, copiat sau divulgat vreo informație conținută în documentele din Arhiva SIPA. Monica Macovei este cea care a desfiinţat SIPA şi nu a avut nici o informatie  secretă despre magistrati. Jurnalistul Dan Tapalagă nu mai lucra în Ministerul Justiției când s-a desfășurat activitatea de inventarierea a arhivei.

  1. În raportul de țară din 2004 Comisia Europeană a criticat existența unui serviciu secret militarizat în sistemul de justiție.
  2. Imediat după preluarea mandatului în decembrie 2004, ministrul Macovei a numit un procuror la conducerea DGPA (fosta SIPA) și a dispus stoparea activității de strângere a informaţiilor despre magistraţi. Activitatea s-a redus doar la colectarea de informații vizând sistemul penitenciar.
  3. Noul director general al DGPA a prezentat un raport în comisiile de specialitate ale Parlamentului cu privire la activitatea acestui serviciu.
  4. La sfârșitul anului 2005 ministrul a solicitat Guvernului să aprobe desființarea DGPA, cea ce s-a întâmplat la începutul anului următor. Este, după ştiinţa mea, singurul caz când în România se desfiinţează în mod total un serviciu secret. La acea data jurnalistul Dan Tăpălagă nu mai lucra în Ministerul Justiției, unde și-a desfășurat activitatea doar câteva luni în prima parte a anului 2005.
  5. S-a înființat o comisie de lichidare a acestui serviciu, din care am făcut parte în calitate de magistrat și consilier al ministrului justiției, pentru a urmări operațiunile de preluare a documentației. Cu excepția directorului DGPA, niciun membru nu a venit în contact fizic cu arhiva. Întreg personalul (aproximativ 200 persoane), alcătuit în majoritatea sa din ofițeri de informații preluați din alte servicii ale statului, inclusiv fosta Securitate, a fost disponibilizat. Toate dosarele, inclusiv notele informative de la cele 10 servicii teritoriale au fost depozitate la sediul central, situat în clădirea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, iar încăperea a fost sigilată.
  6. Pe baza ordinului dat de ministrul Macovei, pentru a întocmi un raport destinat opiniei publice despre activitatea fostei SIPA (redenumita DGPA sub ministrul anterior), eu am făcut parte și din comisia de inventariere a documentelor din arhivă, alături de un coleg procuror. Accesul s-a făcut în anul 2007, cu autorizaţie emisă potrivit Legii privind protecţia informaţiilor clasificate şi în condiţii stricte, fiind interzis să intrăm cu aparatură electronică sau cu genţi asupra noastră. Nu am cunoștință de existența vreunor aparate de copiere sau ca materiale din arhivă să fie depozitate pe alt mediu de stocare decât cel imprimat. S-au completat procese-verbale de desigilare și resigilare cu ocazia celor trei intrări în incintă.
  7. Inventarierea a avut loc doar parţial, numai cu privire la tipul de informații strânse de SIPA, iar raportul nu a mai fost întocmit, căci mandatul Monicai Macovei a fost revocat dupa trei luni de la intrarea Romaniei in UE. Noul ministru Chiuariu a schimbat ordinul lui Macovei si se pare că alte persoane ar fi continuat această activitate. Nu am cunoștință de niciun raport cu privire la lipsa unor documente din arhivă; de altfel, această lipsă nici nu s-ar fi putut constata din moment ce documentele nu erau încă inventariate, ci erau doar depozitate așa cum au fost trimise de la structurile teritoriale.
  8. Nicio informaţie din arhiva SIPA nu a ajuns la ministrul Macovei. Evident nicio astfel de informaţie nu a fost folosită în vreun fel de către membrii comisiei, copierea, stocarea sau dezvăluirea lor constituind infracţiuni în țara noastră. Niciun magistrat nu a făcut vreo declarație sau plângere – așa cum îl obligă legea statutului – în ultimii 10 ani că ar fi fost folosite împotriva sa astfel de informații.
  9. Pe baza documentelor pe care le-am văzut personal (aproximativ 300 de note informative, fără a putea preciza numărul total al lor care se ridică cel puțin la câteva mii, datând doar din perioada 2001-2005, restul fiind – așa ni s-a spus – arse din ordinul miniștrilor de justiție anteriori), precizez: anterior mandatului Macovei, SIPA/DGPA a cules şi informaţii privind viaţa privată a magistraţilor şi a altor categorii de persoane aflate in contact cu sistemul de justiţie. Fiind revoltat că nimeni nu a fost tras la răspundere vreodată pentru activitatea ilegală a acestui serviciu faţă de colegii mei magistraţi, am decis să fac un raport verbal cu privire la activitatea SIPA. Astfel, am adus la cunoştinţa publicului aceste aspecte, prin relatări constante în presă (Revista22, pesurse.ro, EvZ) și pe blogul personal (aici) făcute începând cu luna mai 2007, în cadrul unei conferinţe special organizate în 2008 de către o asociaţie a magistraţilor la care au participat și reprezentanți ai unor ambasade, precum și într-o carte despre corupția din justiție publicată în anul 2009.
  10. Dezmint orice afirmații făcute către public cu privire la modificarea, păstrarea sau divulgarea vreunor date sau informații cu care am intrat în contact. Legătura dintre contribuția mea la desființarea acestui serviciu secret și evoluția în carieră este total neavenită: de altfel, în prezent sunt judecător la Tribunalul CLuj unde eram și înainte de detașarea în Ministerul Justiției în anul 2005, iar numirea mea la CSM a fost în baza alegerii din partea a 900 de judecători din toată țara, operațiune desfășurată în anul 2010. Astfel de afirmații sunt calomniatoare și voi acționa ca atare. Mai arăt că la momentul documentării pentru scrierea articolului din EvZ nu am fost contactat de nici un reprezentant al acestei publicații”.

11/05/2017

Familia pe intelesul tuturor – Ep. 2: Familia in legislatia civila

familiaAnalizând legislația în materie civilă, am constatat că Legislativul țării a reglementat: familia, familia monoparentală, familia adoptatoare, familia extinsă, familia substitutivă, familia separată. În înțelesul anumitor legi, sunt membri de familie fostul soț, cel care îngrijește o persoană, concubinii, cei care gospodăresc împreună, dar chiar și majorul care trăiește singur.

Legea fondului funciar, 1991, art. 8: (4) Prin familie se înţelege soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor.

Legea locuințelor trecute la stat, 1995, art. 7 (3) a) și art. 9 (6): membrii familiei chiriașului – soţ, sotie, copii minori.

Legea cadrelor militare, 1995, art. 112: În sensul prevederilor prezentei legi, familia cadrelor militare cuprinde soţul, copiii şi părinţii aflaţi în întreţinerea legală a acestora. Art. 8 (2) Poate face excepţie, la cerere, de la prevederile alin. 2 cadrul militar care (…) formează o familie monoparentală.

Legea locuințelor, 1996, art. 17: Prin familie, în sensul prezentei legi, se înţelege soţul, soţia, copiii şi părinţii soţilor, care locuiesc şi gospodăresc împreună.

OUG alocația familială și de susțiere, 2003: Art. 1: Beneficiază de alocaţia familială complementara, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, familiile formate din soţ, sotie şi copiii în vârsta de până la 18 ani aflaţi în întreţinerea acestora, care locuiesc împreună. Art. 5: Beneficiază de alocaţie de sustinere familiile formate din persoana singura şi copiii în vârsta de până la 18 ani aflaţi în întreţinere şi care locuiesc împreună cu aceasta, denumite familii monoparentale. Art. 10: Sunt consideraţi ca făcând parte din familia definită la art. 1 şi 5 şi copiii adoptati, încredinţaţi sau aflaţi în plasament familial ori pentru care s-a instituit tutela, potrivit legii. Art. 15: (1) Componența familiei, filiaţia copiilor şi situaţia lor juridică faţă de reprezentanţii legali se dovedesc cu livretul de familie (Notă: HG 495/2007 reglementează livretul de familie, care face trimitere la Legea 119/1197 ce prevede la art. 2 (1) În sensul prezentei legi, prin familie se înţelege: a) soţul, sotia şi copiii lor sau ai oricăruia dintre ei, având domiciliul comun; b) persoana singura, necăsătorită, vaduva sau divortata şi copiii acesteia cu care domiciliază şi care se afla în întreţinerea sa. (2) Sunt consideraţi ca făcând parte din familie şi copiii adoptati, copiii aflaţi în plasament familial sau încredinţaţi familiei definite la alin. (1), potrivit legii).

Legea adopției, 2004, art. 2: În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: i) familie adoptatoare – soţul şi soţia care au adoptat sau doresc să adopte, în condiţiile prezentei legi; j) familie – părinţii şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora; k) familie extinsă – rudele copilului până la gradul al patrulea inclusiv; l) familie substitutivă – persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în condiţiile legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului;

Legea drepturilor copilului, 2004, art. 4: În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: b) familie – părinţii şi copiii acestora; c) familie extinsă – rudele copilului, până la gradul IV inclusiv; d) familie substitutivă – persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, inclusiv afinii până la gradul IV şi asistenţii maternali care asigură creşterea şi îngrijirea copilului, în condiţiile legii.

OUG ajutorul public judiciar, 2008, art 5: (1) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, prin familie se înţelege soţul/soţia, copiii sau alţi descendenţi în linie dreaptă în vârstă de până la 18 ani aflaţi în întreţinerea solicitantului, precum şi copiii sau alţi descendenţi în linie dreaptă în vârstă de peste 18 ani, dar nu mai mult de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor şi în întreţinerea solicitantului. (2) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, se consideră membru al familiei şi persoana care are domiciliul ori reşedinţa comună şi gospodăreşte împreună cu solicitantul, copiii sau alţi descendenţi în linie dreaptă ai acesteia în vârstă de până la 18 ani aflaţi în întreţinerea solicitantului, precum şi copiii sau alţi descendenţi în linie dreaptă în vârstă de peste 18 ani, dar nu mai mult de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor şi în întreţinerea solicitantului.

Codul civil, 2009, Art. 258: (1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi (…). (4) În sensul prezentului cod, prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie. Art. 259 (1) Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii. (2) Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.

Legea alocației pt susținerea familiei, 2010, art. 2: (1) Beneficiază de alocaţia prevăzută la art. 1 familia formată din soţ, soţie şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora, care locuiesc împreună, denumită în continuare familie. (2) Beneficiază de alocaţie şi familia formată din persoana singură şi copiii aflaţi în întreţinerea acesteia şi care locuiesc împreună cu aceasta, denumită în continuare familie monoparentală. (3) Se consideră familie în înţelesul prevederilor alin. (1) şi bărbatul şi femeia necăsătoriţi, cu copiii lor şi ai fiecăruia dintre ei, care locuiesc şi gospodăresc împreună, dacă aceasta se consemnează în ancheta socială.

Legea venitului minim de incluziune, 2016, art. 6: (1) În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: b) familie – constituie o familie persoanele aflate în una dintre următoarele situaţii: 1. soţ şi soţie, căsătoriţi în condiţiile legii, care locuiesc împreună; 2. soţ şi soţie cu copiii lor necăsătoriţi, aflaţi în întreţinere cu vârsta de până la 18 ani sau de până la 26 de ani pentru cei care urmează o formă de învăţământ – cursuri de zi, organizată potrivit legii, cu domiciliul ori reşedinţa comună înscrisă în actele de identitate şi care locuiesc împreună; 3. bărbatul şi femeia necăsătoriţi care trăiesc şi locuiesc împreună, dacă această situaţie se confirmă la verificarea în teren; 4. bărbatul şi femeia necăsătoriţi care trăiesc şi locuiesc împreună, cu copiii lor necăsătoriţi şi/sau ai fiecăruia dintre ei, având vârsta de până la 18 ani sau de până la 26 de ani dacă urmează o formă de învăţământ – cursuri de zi, organizată potrivit legii, care locuiesc împreună, dacă această situaţie se confirmă la verificarea în teren; 5. fraţii fără copii, care gospodăresc împreună şi au domiciliul sau reşedinţa comună, separat de domiciliul ori reşedinţa părinţilor; 6. părintele/părinţii care locuieşte/locuiesc cu copiii lui/lor necăsătoriţi aflaţi în întreţinere, cu vârsta de peste 18 ani şi care au certificat de persoană încadrată într-un grad de handicap/dizabilitate accentuat/ă sau grav/ă; c) familie monoparentală – desemnează familia formată din persoana singură şi copilul/copiii aflaţi în întreţinere, în vârstă de până la 18 ani sau de până la 26 de ani pentru cei care urmează o formă de învăţământ – cursuri de zi, organizată potrivit legii, şi care locuiesc şi gospodăresc împreună. (2) Părinţii şi copiii lor necăsătoriţi în vârstă de peste 18 ani care nu frecventează o formă de învăţământ organizată potrivit legii sau părinţii şi copiii lor necăsătoriţi în vârstă de peste 26 de ani care frecventează o formă de învăţământ organizată conform legii, care locuiesc şi/sau gospodăresc împreună, constituie familii separate. (3) În înţelesul prezentei legi, persoana singură definită la alin. (1) lit. a) (adică persoana care a împlinit vârsta de 18 ani, locuieşte singură şi nu se mai află în întreţinerea părinţilor, precum şi persoana cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, care locuieşte şi se gospodăreşte singură şi are capacitate de exerciţiu anticipată, potrivit prevederilor art. 40 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), în calitatea sa de beneficiar al venitului minim de incluziune, se consideră membru de familie.

ARHIVĂ: Ep.1 – Familia în Codul penal

10/05/2017

FAMILIA pe intelesul tuturor – Ep.1. Familia in legislatia penala

Filed under: Demitizare,familia — Cristi Danilet @ 11:20 PM
Tags: , ,

bataieCE ESTE FAMILIA? DE CÂTE FELURI ESTE FAMILIA? CINE SUNT MEMBRII FAMILIEI?

Începând din seara asta voi spune și demonstra ce este „familia” în legislația noastră, în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în jurisprudența CEDO de la Strasbourg și în cea a Curții Supreme de Justiție din SUA, pentru a demonta miturile care există și a sublinia ridicolul inițiativei legislative privind modificarea Constituției de care se vorbește în aceste zile.

EPISODUL 1: Încep cu cea mai dură reglementare, Codul penal, care pentru anumite infracțiuni folosește sintagma „membru de familie” cu un înțeles propriu acestei materii:
Art. 177 Codul penal – Membru de familie
(1) Prin „membru de familie” se înţelege:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc

Legea combaterii violenței în familie, 2003, art. 5: În sensul prezentei legi, prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul/soţia şi/sau fostul soţ/fosta soţie; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, indiferent dacă convieţuiesc sau nu (urmare a deciziei CCR din 27.04.2017); ; d) tutorele sau altă persoană care exercită în fapt ori în drept drepturile faţă de persoana copilului; e) reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijeşte persoana cu boală psihică, dizabilitate intelectuală ori handicap fizic, cu excepţia celor care îndeplinesc aceste atribuţii în exercitarea sarcinilor profesionale.

„TRADUCERE”: Din familie (în sens penal, adică când e vorba de infracțiuni îndreptate contra unor membri ai acestei comunități) fac parte: străbunici, bunici, părinți, fii, nepoți, strănepoți, fratele, nepotul de frate, soțul, concubinii, cei care educă un minor sau îngrijesc o persoană bolnavă – nu contează nici care este sexul lor, nici dacă au sau nu au copii.

02/05/2017

Magistratii nu pot fi audiati in Comisiile parlamentare

Filed under: CCR,Parlament — Cristi Danilet @ 11:42 PM
Tags: ,


palatulparlamentuluiExistă propuneri cum ca cetățenii să fie obligați să se prezinte în fața comisiilor parlamentare. Evdeint, printre ei, se dorește să fie chemați și magistrații. 
Eu susţin că aceste propuneri nu sunt conforme cu practica CSM și jurisprudența Curții Constituționale.

În data de 24 mai 2007, Plenul CSM a decis în unanimitate că „procurorii nu pot fi citaţi şi obligaţi să se prezinte în calitate de martori în faţa Comisiilor parlamentare, deoarece, conform normelor  constituţionale,  fac parte din autoritatea judecătorească. De asemenea, s-a hotărât că, în mod excepţional, pot participa în calitate de invitaţi la Comisiile parlamentare atunci când este necesară clarificarea unor aspecte de natură tehnică sau a unor informaţii de interes public.”

Singura cale legală de discutare în Parlament a activităţii parchetului este conform art 79 şi 88 din Legea 304/2004: PICCJ, respectiv DNA elaborează anual un raport privind activitatea desfăşurată, pe care îl prezintă CSM şi ministrului justiţiei, nu mai târziu de luna februarie a anului următor. Ministrul justiţiei va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a PICCJ, respectiv DNA.

Decizia CCR nr.45/1994: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii [art.123 alin.(2) din Constituţie], iar rolul de consiliu de disciplină pentru ei îl are numai CSM [art.133 alin.(2) coroborat cu art.124 alin.(1) din Constituţie]. Orice dispoziţie regulamentară care ar implica posibilitatea citării unui judecător în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care stabilesc, chiar dacă implicit, separaţia puterilor în stat şi, desigur, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. De asemenea, citarea unui cetăţean în faţa unei comisii parlamentare, ca martor sau în orice altă calitatea, contravine dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti şi justiţia. Desigur, nimic nu împiedică comisiile parlamentare să invite anumite persoane pentru a da relaţii în legătură cu obiectul anchetei”.

Decizia CCR nr. 46/1994: „La art. 55 alin. 4 din regulament se prevede dreptul comisiei permanente de a invita pentru audiere, in cadrul anchetei cu care a fost insarcinata, orice persoana care are o calitate oficiala, cu exceptiile prevazute in continuare, iar la art. 57 alin. 3 se prevede dreptul comisiei de ancheta de a invita la audiere orice persoana. Referirea la orice persoana, indiferent ca are sau nu are o calitate oficiala, este neconstitutionala intrucat excede limitele controlului parlamentar ce se poate exercita, in principal, asupra Guvernului si serviciilor publice, dar nu asupra Presedintelui Romaniei, cu exceptia cazurilor prevazute de art. 84 alin. (3) si de art. 95 din Constitutie – aceasta fiind insa de competenta constitutionala a Camerelor reunite in sedinta comuna -, precum si, in temeiul principiului separatiei puterilor in stat, nici asupra judecatorilor (nu doar celor de la Curtea Suprema de Justitie, cum se prevede la art. 55 alin. 4 din regulament), potrivit art. 133 alin. (2) din Constitutie. De asemenea, invitarea unui cetatean, ca martor sau in oricare alta calitate, avand in vedere caracterul obligatoriu al prezentei acestuia, se poate face numai cu respectarea dispozitiilor constitutionale privind libertatile cetatenesti si justitia.

Decizia CCR nr. 317/2006: „Art. 79 alin. (1) și (2), privind dreptul comisiei de anchetă de a invita orice persoană care are cunoștință despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza ce formează obiectul activității comisiei, obligația oricărei persoane care are asemenea cunoștințe ori deține mijloace de probă pentru a le înfățișa comisiei, precum și obligația instituțiilor și organizațiilor de a răspunde solicitărilor sale, sunt neconstituționale deoarece obligațiile sunt stabilite în sarcina unor persoane fizice și juridice din afara Senatului, în lipsa unor raporturi de drept constituțional.”

In istoria noastră recentă există o anchetă parlamentară efectuată într-un caz judiciar – este vorba de raportul din 2006 a Comisiei drepturilor omului din cadrul Camerei Deputaților în cazul omului de afaceri Ovidiu Tender cercetat în dosarul RAFO-Onești. Atunci, CSM a reacționat pe considerentul încălcării separației puterilor. Raportul nu a avut niciun efect.

În data de 16 august 2012 conducerea CSM a comunicat public că nu este posibilă audierea procurorilor de către parlament, în baza argumentelor aduse anterior de CSM.

11/04/2017

Imunitatea demnitarilor

Filed under: CCR,CSM,Guvern,Parlament — Cristi Danilet @ 3:29 PM
Tags: , , , ,

palatulparlamentuluiParlamentarii nu pot răspunde juridic pentru legile adoptate de Parlament, miniștrii nu pot răspunde juridic pentru ordonanțele și ordonanțele de urgență adoptate de Guvern, magistrații nu pot răspunde pentru hotărârile date, judecătorii CCR nu pot răspunde pentru deciziile CCR – se numește imunitate funcțională. Dar pentru infracțiuni de drept comun, ei răspund ca orice cetățean. Sau ar trebui…Astfel, în procedura de urmărire sau de judecată, există anumite obstacole procesuale:

  • Parlamentarii nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte (art. 72 alin. 2 Constituție)
  • Miniștrii și foștii miniștri nu pot fi urmăriți penal fără cerere din partea Camerei pentru cei care sunt parlamentari, ori a Președintelui țării pentru cei care nu sunt parlamentari (art. 109 alin. 2 Constituție), iar ulterior nu pot fi reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată  fără încuviințarea Camerei din care fac parte (art 13 alin. 3 Legea 115/1999); odată trimis în judecată, ministrul este automat suspendat din funcție;
  • Magistrații, adică judecătorii de la instanțele ordinare și procurorii, nu pot fi percheziționați, reținuți, arestați preventiv sau arestați la domiciliu fără încuviințarea CSM (art. 94 alin. 1 Legea 303/2004). Odată arestat sau trimis în judecată, magistratul este automat suspendat din funcție, iar în caz de condamnare definitivă este exclus din profesie;
  • Judecătorii de la CCR nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României (art. 66 din Legea 47/1992). Odată trimis în judecată, judecătorul CCR este automat suspendat din funcție; în caz de condamnare definitivă, este exclus de drept din Curte.;
  • Azi s-a votat de către Camera Deputaților un proiect de lege potrivit căruia judecătorii de la CCR nu vor putea urmăriți penal, reținuți, arestaţi, percheziționați sau trimişi în judecată penală decât cu încuviințarea Plenului CCR; judecătorul trimis în judecată va fi suspendat automat din funcție, iar în caz de condamnare definitivă funcția sa va înceta de drept.
  • Președintele României are imunitate totală pe durata mandatului (art. 84 alin. 2 teza întâi Constituție);
  • Membrii Parlamentului European au în țară acelea și imunități ca parlamentarii naționali, iar pe teritoriul altei țări nu pot fi urmăriți sau arestați (art. 9 Protocolul 7);
  • Judecătorii Curții Europene de Justiție li se poate ridica imunitatea de Plenul CJUE (art. 3 Protocolul 3)

Mi-a atras atenția o refglementare: ART. 11 „Privilegiile şi imunitãţile sunt acordate reprezentanţilor membrilor nu în beneficiul lor personal, ci în scopul de a asigura exercitarea funcţiilor lor în deplina independenta în ceea ce priveşte Comitetul ministrilor. În consecinta, un membru are nu numai dreptul dar şi îndatorirea sa ridice imunitatea reprezentantului sau în toate cazurile în care, dupã pãrerea sa, imunitatea ar impiedica realizarea justiţiei şi în care imunitatea poate fi ridicatã fãrã sa prejudicieze scopului pentru care este acordatã” *(Acordul general din 1949 cu privire la imunităție Consiliului Europei).

 

05/04/2017

CCR a decis: fara condamnati penal in Barouri

Filed under: avocat,coruptia — Cristi Danilet @ 10:10 AM
Tags: , , ,

Ca urmare a unei decizii de admitere a neconstituționalității de ieri, cei condamnați definitiv pentru comiterea unei infracțiuni intenționate trebuie excluși din avocatură, fără a se mai cerceta dacă fapta lor aduce sau nu atingere prestigiului profesiei cum cere legea. Ca urmare a acestei decizii, nici nu pot fi primiți în avocatură cei care sunt deja condamnați. Începe mare curățenie în Barouri!

Potrivit legii avocaturii calitatea de avocat încetează dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii. (art. 27 lit. d). Este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei (art. 14 lit. a).

 Or, sintagma „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei”  tocmai a fost declarată neconstituțională, pentru că redactarea ei este lipsită de claritate și precizie (nu se arată în mod clar acele infracțiuni care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat), ceea ce lasă loc arbitrariului (unii avocați sunt excluși, alții nu sunt excluși din profesie deși au comis fapte de aceeași natură).

Din păcate, pe baza unei legi incorecte d.p.d.v. tehnic dar și imorale, spun eu, până acum am întâlnit în practică cazuri de-a dreptul paradoxale:

– au fost situații de avocați condamnați cu suspendare pentru trafic de influență la judecători care nu au fost excluși din Barou și au continuat să pledeze…chiar în fața acelor judecători. Motivul Baroului fie nu a fost precizat, fie s-a bazat pe faptul că instanța nu a interzis odată cu soluția de condamnare și profesarea în continuare a avocaturii;

– au fost primiți în avocatură inclusiv magistrați condamnați pentru corupție sau infracțiuni asimilate corupției (și care fie demisionau înainte, fie erau excluși din magistratură după condamnare). Motivul Baroului de primire a acestora era faptul că infracțiunea fusese comisă anterior intrării în profesia de avocat: cu alte cuvinte, fapta lor afectase prestigiul instanțelor sau al parchetelor, nicidecum prestigiul avocaților….

Soluția de ieri a CCR este obligatorie, se aplică pentru viitor și produce două efecte:

  1. Pe de o parte, de la data publicării în Monitorul Oficial a motivării acestei decizii, toate persoanele condamnate pentru infracțiuni intenționate care se află în Barou trebuie excluse imediat din avocatură, dacă între timp nu a intervenit reabilitarea. Activitatea lor trecută nu este afectată: rămân avocați până la data publicării deciziei de excludere pe baza hotărârii CCR, astfel că actele întocmite de ei își păstrează valabilitatea.
  2. Pe de altă parte, de acum încolo nu mai pot fi primite în avocatură persoane condamnate, căci legea prevede că poate fi membru al unui barou din România cel care nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate (art. 12 alin. 1 lit c).

Așadar, până se corectează legea și se va prevedea că anumite condamnări nu atrag, totuși, starea de nedemnitate (de exemplu, infracțiuni comise cu intenție dar fără vreo legătură cu sistemul de justiție sau alte infracțiuni decât cele grave) – adică în termen de 45 zile de la publicarea motivării – cei condamnați pentru orice fel de faptă comisă cu intenție nu mai pot fi primiți în avocatură, iar dacă sunt deja în Barou, ei trebuie excluși.

Impotriva dezinformarii: „Judecatoarea C.Bogdan a primit bani de la una din partile procesului”

Filed under: impotriva dezinformarii — Cristi Danilet @ 9:30 AM
Tags: , ,

Un articol de presă apărut astăzi reia o știre mai veche, cum că judecătoarea Camelia Bogdan a fost exclusă din magistratură pentru faptul că a prestat o activitate de formare alta decât cea permisă de lege și pentru aceasta a primit bani de la una din părțile implicate în dosarul ICA.

Camelia B

Informația este eronată. Astfel, judecătoarea Camelia Bogdan a soluționat acum trei ani cauza penală cunoscută în presă drept „dosarul ICA”, finalizat prin condamnarea unui inculpat la 10 ani închisoare și confiscarea sumei de 100 milioane lei. În luna februarie a acestui an CSM a decis excluderea ei din magistratură drept sancțiune disciplinară. Citind hotărârea nr. 1J din 8.02.2016 a secției de judecători a CSM ne lămurim asupra motivului excluderii: acesta nu are legătură cu dosarul soluționat, prin urmare nu există niciun efect cu privire la soluția de condamnare din dosarul penal menționat. Așadar judecătoarea a fost sancționată pentru că a pregătit în domeniul anticorupției niște funcționari dintr-un minister (nu personal din justiție, lucru permis de legislație magistraților), fiind plătită din fonduri externe în cadrul unui program implementat de o societate comercială (așadar nu din fondurile uneia dintre părțile din dosarul soluționat de ea).

C.Bogdan2

04/04/2017

INTERVIU: „Gratierea nu rezolva problema, trebuie imbunatatite conditiile din penitenciare”

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 11:04 PM
Tags: , , , , ,

INTERVIU Cristi Danileț: „Pentru ce să se dorească grațierea?! Dacă motivul este lipsa condițiilor din penitenciare, atunci să se îmbunătățească aceste condiții”

Cristi Danileț: Ca judecător, nu pot spune decât că sunt obligat să aplic un act normativ indiferent cât ar fi el de ciudat. Dar nu am putut să nu observ câteva chestiuni în neregulă cu această Ordonanță de urgență. În primul rând, motivarea din preambulul Ordonanței 13 nu avea un corespondent în textul ei. Se spunea acolo că este necesară această modificare a Codului Penal și a Codului de Procedură Penală pentru a se respecta anumite decizii ale Curții Constituționale. În realitate, textul de lege a mers mai departe.

De exemplu, la infracțiunea de abuz în serviciu s-a scăzut pedeapsa legală și s-a pus o anumită limită a prejudiciului, neglijența în serviciu a fost eliminată din Cod, conflictul de interese a fost eliminat pe jumătate. În al doilea rând, lucrul care m-a uimit cel mai mult a fost acel termen de zece zile pentru intrarea în vigoare a modificărilor la Codul Penal, un lucru nemaiîntâlnit până atunci. Adică, o ordonanță de urgență apare în situații excepționale, când trebuie rapid intervenit pentru a nu se întâmpla o nenorocire, dar aici se dădea un termen de zece zile, deci încă se mai putea aștepta. Fac o parateză: iată că Ordonanța 13 a dispărut, suntem în situația de dinainte de adoptarea ei, au mai trecut două luni și nu s-a întâmplat nimic grav în România în legătură cu acele infracțiuni. A fost vreo urgență?! Aș fi vrut să avem o decizie a Curții Constituționale pe această chestiune…

Modul cum a fost adoptată această Ordonanță (fără a se aștepta avizul CSM, care a fost solicitat în aceeași zi cu adoptarea) și consecințele ei cu totul nemaiîntâlnite (renunțarea la anumite infracțiuni, închiderea câtorva sute de dosare aflate în instrumentare, eliberarea unor persoane din penitenciare condamnate deja definitiv pentru infracțiuni asimilate corupției) ne-a făcut pe unii dintre noi – pe procurorul general Augustin Lazăr, pe președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, Cristina Tarcea, inclusiv pe șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, pe mine sau pe președinții unor asociații profesionale ale magistraților, precum și pe conducerea unor facultăți de Drept din România – să credem că se urmărește un alt scop decât cel juridic. Or, un astfel de eveniment obligă magistrații să iasă public și să le explice cetățenilor care sunt efectele apariției unui asemenea act normativ, pentru că ei au îndatorirea deontologică să susțină statul de drept.

„Toată treaba ați făcut-o degeaba. Noi decidem ca voi să închideți dosare”

R.U.: Și care erau aceste efecte?
C.D.: România a adoptat ca politică națională lupta anticorupție. Iar magistrații au ca sarcină de serviciu combaterea corupției, ceea ce înseamnă că, după ce adună probe într-un dosar, ei îi condamnă pe oamenii vinovați. Pe de altă parte, o altă putere a statului a găsit de cuviință să intervină și să blocheze această activitate spunând, practic: „Toată treaba ați făcut-o degeaba. Noi, în momentul ăsta, decidem ca voi să închideți niște dosare și să eliberăm niște oameni din penitenciare”.

Aparent, Ordonanța a apărut pentru a corecta niște articole din Codul Penal și a elibera niște deținuți care nu au condiții adecvate în penitenciare. Acum, noi știm situația reală și este adevărat că unele penitenciare din România nu au condiții de hotel. Dar știm la fel de bine că nu sunt condiții cu mult diferite în multe spitale sau școli din România. Și vă mai spun că sunt unii deținuți care au făcut duș pentru prima dată la penitenciar, pentru că, acasă la ei, nu au așa ceva și încă au WC-ul în fundul curții. Știm că situația din penitenciarele din România nu este bună, însă nici noi nu trimitem oameni în închisoare decât în cazuri extreme. Vorbim despre oameni foarte periculoși pentru societate sau recidiviști. Nicio persoană care comite o faptă penală ușoară, care este la prima abatere și colaborează în mod corect cu organele judiciare nu ajunge la închisoare. Apoi, în definitiv, oamenii ajung în închisoare pentru că încalcă legea. Or, nimeni nu i-a pus să comită infracțiuni. Eu, la facultate, m-am dus benevol și am acceptat condițiile din cămin și vă spun că azi sunt deținuți care au condiții mai bune decât le au mulți studenți, inclusiv la Drept.

Mă întreb, de data asta ca cetățean și ca tată, dacă este normal să lăsăm violatori în libertate, să lăsăm tâlhari în libertate, să lăsăm hoți în libertate, poate chiar criminali? Toată discuția despre grațiere era una falsă, iar Ordonanța 13 împreună cu proiectul de lege privind grațierea au venit la pachet. Politicienii care au venit cu acest pachet ne-au spus ceva de genul: „Avem condiții grele în penitenciare, dar rezolvăm situația eliberând câteva mii de deținuți, micșorând unele pedepse din lege sau eliminând niște infracțiuni”.

R.U.: Dar CSM sesizase că proiectele erau pe lângă lege.
C.D.: Da, după descinderea Președintelui țării la Guvern, unde a dezvăluit existența celor „doi elefanți”, cele două proiecte au fost trimise la CSM care, după consultarea instanțelor și parchetelor, au spus că ele conțin mai multe nereguli. Este adevărat că CSM nu trebuie să-și dea avizul pentru orice act normaiv, dar când Guvernul, Parlamentul o cer, noi le oferim această… consultanță, dacă vreți. Obligatoriu sau nu, avizul CSM cântărește greu, pentru că sunt specialiști în Drept care lucrează acolo. 

Dar adoptarea acestor acte normative este o măsură politică, nu una juridică. Așadar, dacă Parlamentul sau Guvernul vor dori, mâine, să abroge tot Codul Penal, au libertatea să o facă și trebuie să înțelegem asta, oricât ar oripila populația. Asta nu înseamnă ca lumea să stea în expectativă. De asta au fost protestele, de asta au fost avizele negative de la CSM, reacțiile individuale sau asociative ale magistraților. Pentru a ne exprima nemulțumirea în privința unor chestiuni care privesc întreaga populație: siguranța fiecăruia și combaterea corupției. Decizia finală, însă, aparține politicienilor din Parlament sau Guvern.

„A fost pentru prima dată în România când s-a dat o ordonanță de urgență de abrogare a unor infracțiuni”

R.U.: De ce credeți că au lăsat acel termen de zece zile până când Ordonanța 13 ar fi trebuit să intre în vigoare?
C.D.: Juridic, nu există nicio explicație. Cred că cineva care a fost implicat în redactarea actului normativ și-a dat seama de faptul că este o problemă cu el și se poate ajunge la o răspundere individuală penală. Am avut un astfel de precedent – vorbesc despre cazul fostului ministru al Justiției, Tudor Chiuariu, care a promovat, în 2007, o Hotărâre de Guvern cu privire la un teren aparținând Poștei Române împotriva avizului negativ primit de la direcția de specialitate, cerând ca acesta să fie schimbat și care, ulterior, a fost condamnat.

În cazul Ordonanței 13, am înțeles că am avut aceeași situație: avizele nu au existat sau au fost schimbate, s-au încălcat proceduri interne și, atunci, probabil că persoana care a redactat actul l-a sfătuit pe ministrul Justiției, Florin Iordache, să introducă acel termen de zece zile. Personal, îi transmit un gând bun acelei persoane căci, fără un astfel de termen, Ordonanța 13 ar fi produs efecte chiar din noaptea de 1 februarie 2017, când a fost publicată în Monitorul Oficial, iar noi, magistrații, ar fi trebuit să o aplic din dimineața următoare.

Dar de ce este important să înțelegem ce s-a întâmplat cu Ordonanța 13? Pentru că a fost pentru prima dată când, în România, s-a dat o ordonanță de urgență de abrogare a unor infracțiuni sau de ușurare a tratamentului penal pentru altele. Până acum, s-au corectat, prin ordonanțe, texte de lege sau chiar s-au introdus infracțiuni în Codul Penal. Dar când dezincriminezi, prin ordonanță de urgență, faptele sau doar le reduci sancțiunea, se produce un efect unic: chiar dacă ordonanța este ulterior abrogată de o altă ordonanță a Guvernului, sau este respinsă ulterior prin lege în Parlament, sau este declarată neconstituțională de către CCR, ea își produce efectele pentru toate dosarele aflate în curs de soluționare. Pentru asta, Ordonanța trebuie să fie în vigoare chiar și un minut. Dar Ordonanța 13 a fost abrogată înainte de a intra în vigoare și acest efect nu s-a mai produs.

R.U.: Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu, care era prevăzută și în Ordonanța 13, cu stabilirea acelui plafon de 200.000 de lei, au existat și niște dezinformări. S-a spus că abuzul în serviciu nu mai era prevăzut în legislație și că, de fapt, Ordonanța 13 îl readucea în Codul Penal. Ce a fost cu această manipulare?
C.D.: În vara anului trecut, în mai multe cazuri, s-a cerut Curții Constituționale să decidă că această infracțiune conține o formulare neclară și, astfel, ar încălca Constituția. Astfel, regula este că o lege trebuie să fie clară, explicită, pentru ca cetățenii să știe ce au de făcut și ce le este interzis. Dacă Curtea constată că sunt probleme cu acel text, fie el va fi eliminat, fie el va fi interpretat. În cazul de față, Curții Constituționale i s-a cerut să constate că sintagma „îndeplinirea în mod defectuos a atribuțiilor de serviciu” din conținutul infracțiunii nu ar fi clar: ce înseamnă „defectuos”? în raport cu ce anume o acțiune este defectuoasă?

Iar Curtea a decis așa: nu avem o problemă cu incriminarea acestei fapte, ea există și în alte legislații, inclusiv în a noastră. Problema este doar cu o parte din formulare și, astfel, CCR a precizat că, dacă „îndeplinirea în mod defectuos” se raportează doar la încălcarea legilor, a ordonanțelor obișnuite și a ordonanțelor de urgență, atunci textul este în regulă. Însă, tot ce înseamnă încălcare sau neîndeplinire corespunzătoare a atribuțiilor prevăzute în alte acte normative, precum ordine de miniștri, hotărâri de guvern, ordine date de șeful ierarhic, fișa postului, contract de muncă, pentru asta oamenii nu pot fi trași la răspundere penală, ci ei vor răspunde disciplinar, civil, administrativ. Adică, nu este necesar să-l trimitem pe om la închisoare doar pentru că a încălcat un ordin al șefului lui.

După momentul apariției Ordonanței 13, câțiva avocați, printre care și doi profesori la Drept, au venit cu o justificare extrem de ciudată: „Ordonanța 13 era bună, pentru că ea, de fapt, corecta lucrurile. Adică reintroducea abuzul în serviciu, dispărut din legislație în vara lui 2016, când a apărut decizia CCR”. Uitându-mă ce s-a întâmplat atunci, am văzut această decizie a CCR era una de interpretare.

Sunt cel puțin 50 de decizii de interpretare date, în ultimii zece ani, de CCR. Dar acei profesori susțineau că deciziile date de Curte sunt ori de admitere, ori de respingere. Ori un text este constituțional, ori este neconstituțional. Nu poate fi constituțional doar după o anumită interpretare. Fals! Legea permite Curții Constituționale să lase un text în vigoare, dacă el este interpretat într-un anumit fel. Deciziile Curții Constituționale sunt la nivelul Constituției, nu se mai discută pe ele. Chiar și greșite să fie, deciziile CCR sunt definitive și obligatorii pentru tot timpul cât va exista actuala Constituție. Dar oamenii, neștiind, au luat de bun ce spuneau respectivii.

R.U.: Deci, în mod clar, a fost o minciună ceea ce s-a spus, iar acest lucru a fost speculat mult de anumiți politicieni care au susținut Ordonanța 13.
C.D.: Da, a fost o minciună grosieră care a venit ca mănușă unor politicieni care sperau să mai salveze ceva din Ordonanța 13. Oamenii simpli, nefamiliarizați cu fenomenele juridice, nu au putut observa aceste lucruri.

Și eu, și procurorul general am ieșit public și am explicat ce efecte a avut decizia CCR de anul trecut, dar minciuna luase deja amploare. În argumentele pe care le-am adus eu, am indicat deciziile Curților Constituționale aplicabile în asemenea situații, când un text de lege rămâne valabil dacă el este interpretat de magistrați așa cum spune Curtea.

Or, eu nu mă joc cu interpretarea, aduc argumente când ies în spațiul public. Însă părerologii vin cu diverse opinii nesusținute de lege, dar mai ușor de acceptat de publicul larg, având în vedere și sprijinul mediatic. Asta este o problemă în România: omul nu se duce la sursa primară să verifice singur cum stau lucrurile, să stabilească cine din cei care ies în spațiul public minte și cine are dreptate. Am mai întâlnit și opinia că CCR ar impune un anumit prag valoric la abuzul în serviciu, altfel, spun aceiași părerologi, orice încălcare a atribuțiilor de serviciu care produce un prejudiciu cât de mic ar putea duce un om la închisoare. În realitatea, Curtea spune altceva: în lipsa unui prag valoric, nu înseamnă că orice încălcare se sancționează penal, ci trebui să se țină seama că există alte forme de răspundere, mai ușoare, care trebuie aplicate gradual. Penalul devine incident numai pentru situații grave, iar CCR spune că asta înseamnă să fie vorba doar despre o încălcare a legii.

„Abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu există în toată lumea”

R.U.: Să rămânem la abuzul în serviciu, unii politicieni și o parte a presei susțin că, în alte țări, nu există abuz în serviciu. Suntem „ciudați” că avem infracțiunea asta?
C.D.: În anul 2013, Comisia de la Veneția a dat o opinie cu privire la legătura dintre raspunderea politică și cea penală a miniștrilor. Se precizează că nu trebuie să cercetezi miniștri pentru că adoptă anumite acte normative, la fel cum parlamentarii nu răspund pentru voturile și opiniile lor (opiniile spuse în Cameră – și subliniez asta, căci unii parlamentari de la noi au impresia că poți spune orice în spațiul public). Comisia de la Veneția a făcut, ca bază a acestei opinii, și un studiu comparat al legislațiilor din toate cele 27 de statate membre ale UE pe abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu. Practic, sunt folosite diverse denumiri pentru exact aceeași infracțiune.

Dar, în România, unii au citit doar opinia și, apoi, au spus că nu există abuz în serviciu în alte țări. Ba există. Abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu există în toată lumea. Mai mult, Convenția de la Merida din 2003, adică Convenția ONU cu privire la combaterea corupției, impune, la Articolul 19, ca toate statele membre din lume, adică peste 180, să aibă în propria legislație infracțiunea de abuz în serviciu, întocmai așa cum este definită la noi.

R.U.: Să vorbim despre cercetările pe care le-a făcut DNA la Guvern, după ce s-a dat Ordonanța 13. Dacă miniștrii nu pot fi cercetați pentru că dau o ordonanță de urgență, de ce s-a deschis acest dosar? 
C.D.: Când un procuror primește o sesizare cu privire la comiterea unei infracțiuni, potrivit noului Cod, este obligat să înceapă urmărirea penală cu privire la faptele semnalate. De exemplu, cineva spune la Parchet că a văzut un om decedat pe stradă. Procurorii încep urmărirea penală pentru omor, chiar dacă individul s-a sinucis sau a căzut peste el un copac. Juridic, se numește urmărire penală in rem, asupra faptelor. După care, iei declarații de la martori, strângi probe și, dacă se ajunge la concluzia că infracțiunea a fost săvârșită de o persoană pe care o identifici, o pui sub urmărire. Acea persoană devine suspect, moment în care are anumite drepturi și obligații.

Ceea ce s-a întâmplat la DNA în legătură cu Ordonanța 13 a fost începerea urmăririi penale in rem, pentru anumite infracțiuni sesizate și nu s-a mai început urmărirea penală in personam, pentru că, după audierea unor martori și strângerea anumitor probe cu înscrisuri de la Ministerul Justiției și de la Guvern, s-a ajuns la concluzia că, pentru două fapte care erau de competența DNA nu sunt probe, iar pentru celelalte fapte dosarul trebuie instrumentat de Parchetul General. Curtea Constituțională a interpretat că ancheta pe care a făcut-o DNA, deși nu s-a dus mai departe împotriva miniștrilor, a fost prea mult legată de activitatea de elaborare a emiterii unui act normativ, iar ei au imunitate față de această activitate.

R.U.: Dar Curtea de unde putea ști în ce a constat ancheta DNA? Pentru că, fiind vorba despre un dosar aflat în stadiu incipient, deci încă secret, nici la CCR nu poate fi trimis pentru a fi studiat în amănunt.
C.D.: Nu știu ce documente a avut CCR pe masă. Dar este clar că, dacă Curtea a spus că DNA a intrat prea mult în cercetarea miniștrilor, cred că a avut niște documente care dovedesc acest lucru. Nici publicul, dar nici eu, ca judecător, nu avem de unde ști lucrurile astea. Nu știu nici dosarul DNA, nici ceea ce s-a trimis la Curtea Constituțională.

R.U.: Dar, teoretic, ce documente din dosar ar fi putut ajunge la Curte?
C.D.: Nu cred că un dosar de urmărire penală are ce căuta la Curte, nu avem vreun precedent în acest sens. În mod firesc, la Curtea Constituțională ajung sesizări doar când dosarele sunt la judecătorii din instanțele obișnuite și cei implicați invocă nereguli în legătură cu textele legale. Acum am avut, mai mult, o sesizare cu un conflict juridic între DNA și Guvern, iar dosarul era în faza de urmărire penală. Citind decizia dată de CCR, rezultă că a ajuns acolo denunțul formulat și ordonanța procurorului de începere a urmăririi penale. În rest, nu cred că au ajuns declarațiile de martori.

Nu e normal ca dosarele să se plimbe pe la instituțiile statului, chiar dacă este vorba despre CCR. La fel, nu sunt de acord cu faptul ca dosare de la DNA sau de la Parchetul General să se plimbe pe la parlamentari atunci când ei dau acele avize pentru urmăriri penale sau pentru arestări preventive. Nicio lege nu permite ca dosarul să fie luat de la procurori, să ajungă în Parlament, iar aleșii să se uite prin hârtii și să spună: „Da, colegul nostru nu este vinovat”. Un singur document trebuie să ajungă acolo, un referat al procurorului în legătură cu cercetările care se fac și măsurile care se impun.

R.U.: În motivarea Curții a fost și acea opinie separată a judecătoarei Livia Stanciu, care demonta tot ceea ce CCR spunea cu privire la cercetarea DNA. Deși, legal, opinia minoritară nu este luată în calcul, care este importanța ei?
C.D.: Legea permite ca, atunci când se iau decizii într-un organism plenar, așa cum este Curtea Constituțională, o parte dintre judecătorii care nu sunt de acord cu opinia majorității să își redacteze propria opinie. Avem, uneori, decizii ale Curții în care un judecător sau mai mulți, maximum patru, pentru că în total sunt nouă, să arate că la deliberare el sau ei au avut o altă opinie. Faptul că un judecător își argumentează votul contrar majorității este lăudabil, căci astfel permite cititorior să vadă care au fost punctele în divergență dintre judecători și care au fost justificările aduse. Dar, din punct de vedere juridic, acea motivare nu are nicio consecință: ceea ce contează și ceea ce se va aplica în mod obligatoriu este decizia Plenului Curții, însoțită de motivarea majorității judecătorilor. Este posibil însă ca, în viitor, dacă CCR va decide să își schimbe practica, acea opinie separată să fie folosită ca reper. 

R.U.: Dosarului deschis de DNA privind modul în care a fost dată Ordonanța 13 a avut la bază un denunț, așa cum discutam. Dacă nu era acest denunț, procurorii nu ar fi putut vedea dacă a fost vorba despre oportunitate sau nu în cazul Ordonanței. Dar să presupunem că Guvernul dă o ordonanță de urgență la ora 22.00, în timp ce premierul este amenințat cu pistolul la cap. Nimeni nu spune nimic, nu există niciun denunț. În acest caz, am avea o ordonanță de urgență dată sub presiune, în folosul cuiva, însă procurorii nu se pot sesiza. Ce se întâmplă în acest caz?
C.D.: Trebuie să facem distincție între imunitatea funcțională a parlamentarilor, a miniștrilor, a judecătorilor și infracțiunile săvârșite de ei în legătură cu serviciul: primul aspect privește deciziile luate de ei, al doilea privește modul de luare a acestor decizii. De exemplu, dacă eu, judecător, primesc mită să dau o anumită soluție, asta nu înseamnă că soluția mea este greșită. Pentru că, dacă legea prevede o pedeapsă între unu și cinci ani, iar eu dau condamnare de un an cu suspendare, atunci soluția mea este legală. Dar eu am primit mită. Nu poate să vină DNA să mă ancheteze pentru soluția mea, ci vine DNA să mă ancheteze pentru ilegalitatea pe care am comis-o luând mită; soluția mea rămâne în picioare și nu poate fi inversată decât de o altă instanță. La fel este și la miniștri: dacă ei sunt amenințați, șantajați, cumpărați ca să dea acte normative, acel document rămâne în vigoare până va fi răsturnat în Parlament, care trebuie să îl aprobe/respingă, sau de către CCR, care poate fi sesizată pentru a analiza constituționalitatea lui.

R.U.: Deci, dacă nu ar fi existat acel denunț la DNA, în cazul Ordonanței 13, procurorii anticorupție ar fi avut ce verifica în Guvern?
C.D.: Fie că relata presa că ceva este în neregulă, fie că aflau de la serviciile de informații, fie că exista o presiune publică mare, se putea începe urmărirea penală pentru o infracțiune, dar nu pentru că s-a dat un act normativ. Cum am arătat, miniștrii nu pot fi anchetați pentru abuz în serviciu doar pentru că au adoptat acte normative în cadrul Guvernului. Nu are importanță că acestea nu sunt conforme cu dorința cetățenilor.

Pe de altă parte, consider că este anormal ca, în România, Guvernul să dea acte normative de importanța legilor. Ordonanțele de guvern și ordonanțele de urgență, nu sunt pemise în alte state: Guvernul se ocupă de executarea legilor date de Parlament. La noi, este o ciudățenie, este un amestec al puterilor.

Un alt amestec, deși puterile sunt separate, între legislativ și executiv, este faptul că un ministru poate fi, în același timp, parlamentar. Și am avut cazuri în care aceste persoane au votat într-un fel în minister și invers în Parlament. Victor Ponta, de exemplu, când era premier, a dat un proiect de lege în Guvern pentru Roșia Montana și s-a dus în Parlament, fiind și deputat, unde a votat împotriva acelui proiect. Lucrurile acestea nu sunt normale. Separația puterilor este, uneori, doar teorie.

Sau, alt exemplu, ești președinte al unei camere a Parlamentului și chemi miniștrii la discuții cu tine. Adică tu, cel care reprezinți puterea legislativă care dă legi, îi chemi la tine pe cei care trebuie să execute legile și cu care, din punct de vedere al statutului, ești egal, pentru a discuta politicile guvernamentale altfel decât prin intermediul instrumentelor oferite de Constituție: întrebări, interpelări, moțiuni de cenzură. Sau, un alt lucru ilogic: să fii șef de partid, adică să reprezinți interesele unui grup organizat legal, și în același timp să fii premier, adică să reprezinți interesul public, al tuturor. Arhitectura statului nostru încă are de suferit.

„În ziua în care a fost dată Ordonanța 13, cred că publicul a simțit nesiguranță”

R.U.: Să revenim la CCR, unde fiecare membru este numit politic. Acest lucru nu poate fi periculos pentru democrație? Mă gândesc la presiunile care pot fi făcute asupra acestor judecători de către partidul care i-a susținut.
C.D.: Membrii CCR sunt numiți politic și la fel este și în alte state, pentru că CCR, în limbaj de specialitate, este un organism politico-juridic. Adică activitatea lui nu este una de judecată, nu soluționează dosare precum instanțele judecătorești, ci verifică constituționalitatea legilor țării. Legile sunt emise de politic, prin urmare, activitatea CCR este mai degrabă una politică. Este normal ca membrii CCR să fie numiți de puterile politice, dar, pentru că CCR este chemată, uneori, să arbitreze puterile statului, poate că ar trebui și juridicul să aibă niște oameni pe care să-i desemneze. Deocamdată, legal, nu avem posibilitatea asta. Oricum, indiferent cine face numirea, ceea ce trebuie analizat și, poate, îmbunătățit este nu modalitatea de numire a oamenilor de acolo, ci criteriile folosite pentru numirea lor: CV-urile lor să fie publice înainte de numirile lor, să fie dezbatere pe propuneri, să se analizeze meritele, întreaga carieră și, apoi, să aibă loc numirea efectivă.

R.U.: Care sunt regulile acum?
C.D.: Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Nu se specifică în lege ce înseamnă „înaltă competenţă profesională”, astfel că, în urma unui vot politic, poate fi numit judecător la CCR atât un profesor universitar sau avocat ori fost magistrat, cât și un jurist la o fabrică sau la o firmă obscură. Asta depinde de cât este de responsabilă clasa politică și de cât de atent este publicul de aceste numiri. Deseori, publicul nu este interesat de acest lucru. De exemplu, acum câțiva ani, CSM a emis un regulament în care a spus că, atunci când recrutăm judecători și procurori la începutul carierei, precum și atunci când promovăm judecători la Curtea Supremă, publicul are posibilitatea să trimită o scrisoare către CSM și să sesizeze dacă sunt lucruri în neregulă cu acei oameni. De patru-cinci ani de când este acel regulament, nu am primit nicio scrisoare. Publicul nu este interesat sau nu știe despre astfel de mecanisme. Dar, întorcându-mă la judecătorii de la CCR, cred că este de datoria publicului să se intereseze cine sunt aceștia, așa cum trebuie să se intereseze cine ne sunt parlamentarii, cine ne sunt miniștrii.

R.U.: Justiția pare, totuși, să îi intereseze foarte mult pe cetățeni, protestele legate de Ordonanța 13 au scos în stradă sute de mii de oameni. De câțiva ani, la manifestații, se strigă „D-N-A / Să vină să vă ia!”. Și asta arată un atașament al cetățenilor față de Justiție.
C.D.: Poate părea puțin ciudat ca lumea să spună: vrem să vă vedem la închisoare, vrem să vină DNA… Dar, asta sună bine, conform vremurilor în care trăim. Eu sunt adeptul justiției sociale. Pentru mine, justiția definește, mai degrabă, un sentiment, or asta ține mai mult de morală decât de judiciar. Până să fac eu, judecător, justiție, există publicul. Iar publicul trebuie să aibă sentimentul că se face justiție, că se face dreptate. Publicul trebuie să știe că există un aparat judiciar care își face treaba, iar asta îl liniștește, apare sentimentul de siguranță. 

În ziua în care a fost dată Ordonanța 13, cred că publicul a simțit nesiguranță. Și-a spus ceva de genul: „Ah, deci se întâmplă ceva noaptea, foarte repede. E vorba despre oameni trimiși la închisoare, care urmează să fie lăsați liberi. Noi nu ne mai simțim în siguranță”.

Publicul s-a întrebat dacă este normal ca judecătorul să spună că cineva trebuie să stea în închisoare zece ani, dar Guvernul să spună că cinci sunt de ajuns și persoana trebuie eliberată?!

Protestând, oamenii și-au exprimat dorința de stabilitate și de siguranță: legile să fie emise de Parlament, să aibă loc dezbateri pe proiectele legislative, oamenii condamnați de judecători la închisoare să stea acolo etc. Pentru mine, ca magistrat, încrederea oamenilor în aparatul judiciar mi se pare un lucru deosebit: statistic vorbind, oamenii au de două ori mai multă încredere în Justiție decât în Guvern și de trei ori mai multă decât în Parlament. Asta ne onorează, dar ne și obligă.

R.U.: Senatorul PSD Șerban Nicolae a depus în Parlament o serie de amendamente la Codul Penal, care privesc grațierea. Amendamentele au fost criticate de opinia publică, iar parlamentarul a spus că le va retrage. Acest lucru, însă, nu s-a întâmplat până la finele lui martie. Ce ar trebui să privească grațierea?
C.D.: Mie încă nu îmi este clar de ce se dorește grațierea. Oricum, ea ar trebui să privească numai sancțiuni definitive din dosarele penale (nu și pedepsele încă neaplicate în dosarele aflate în derulare) și ar trebui să se refere doar la cei care sunt în penitenciare. Unii spun că ar trebui aplicată grațierea și pentru cei care sunt condamnați la pedepse cu suspendare.

Dar atunci întreb: pentru ce se dă grațierea? Unii au spus pentru că așa se face în România o dată la zece ani. Vă asigur că acesta nu este un argument juridic, ci este un populism ieftin. Alții au spus că motivul este suprapopularea penitenciarelor. Ei bine, eu vă spun că numai o parte din penitenciare sunt suprapopulate.

Oricum, eliberarea unor deținuți nu rezolvă problema. Decidenții trebuie să facă tot posibilul să fie condiții adecvate în penitenciare, pentru că acolo sunt trimiși cei care au comis infracțiuni din două motive: să îi sancționăm pentru ce au comis și să le îndreptăm comportamentul pe viitor, respectiv pentru a-i proteja de ei pe cei aflați în libertate. Dacă nu se iau măsuri cu privire la locurile și condițiile din penitenciare, atunci eu, judecător, va trebui să nu mai trimit la închisoare oamenii vinovați de jaf, crime, violuri, corupție, trafic de droguri sau de persoane. Îi voi condamna, dar pentru că n-avem locuri suficiente sau condiții adecvate, îi voi lăsa pe stradă sau acasă. Își permite asta societatea? Eu nu am dreptul să analizez, doar ridic această întrebare.

Și vă mai spun ceva: politicienii au spus că trebuie dată o grațiere pentru că urmează să fim condamnați la CEDO și să plătim despăgubiri. Sincer, eu cred că statul român își permite să plătească despăgubirile la CEDO. E simplu, punem în executare confiscările ordonate de judecători în ultimii cinci ani. Avem sute de milioane de euro de încasat și banii aștia încă nu sunt vărsați la bugetul statului. Haideți să îi încasăm, plătim și la CEDO, construim și noi penitenciare. Apoi, dacă vrem să grațiem anumite persoane, o putem face în două feluri. Fie șeful statului o face în situații strigătoare la cer sau în situații sociale, familiale extrem de serioase, dar individuale, fie dă Parlamentul grațiere colectivă, dar, la fel, pentru anumite persoane. De exemplu, pentru recidiviști – nu, pentru criminali – nu, pentru teroriști – nu.

Este strict decizia Parlamentului ce criterii alege, dacă vrea să excludă sau să includă infracțiuni de corupție. Dar, din nou, eu, ca public, mă pot exprima: nu suntem de acord cu grațierea corupților, pentru că suntem într-un stat în care corupția este endemică. Noi trebuie să continuăm lupta anticorupție, nu să premiem corupții cu eliberarea din penitenciare.

Legea nu-ți interzice să grațiezi criminali, dar suntem în siguranță dacă, ieri, am condamnat un criminal la 20 de ani de închisoare și, azi, Parlamentul îl grațiază pentru că nu sunt locuri în închisoare? Atunci, tu, public, vii și te pronunți. De aceea este necesară dezbaterea, dar ea se poate purta numai la Parlament. De aceea nu pot fi date ordonanțe de urgență în materie de grațiere, ci se dau legi, pentru că în timpul dezbaterii pot apărea amendamente sau chiar se ajunge la concluzia că legea trebuie respinsă.

R.U.: Să presupunem că se dă o lege a grațierii ca să mai golim pușcăriile, nu ajungem la o altă problemă, anume ce faci cu acei oameni pe care îi lași pe stradă deodată? Mulți dintre ei nu își găsesc serviciu, poate nu își mai găsesc nici familiile, nici casă. Eliberezi pușcăriile, dar creezi o problemă în libertate? Îi eliberăm, mâine, pe toți din pușcărie, dar statul îi pregătește pe acești oameni pentru reintegrarea în societate?
C.D.: În primul rând, grațierea trebuie dată pentru persoanele care nu sunt recidiviste și, părerea mea, pentru cele care au plătit statului cheltuielile judiciare și au plătit victimei despăgubirile. Asta mi se pare normal. Am văzut că, în acest proiect al grațierii care se discută acum, condamnații trebuie să plătească acești bani după ce sunt eliberați. Pe undeva există o logică: ai fost în penitenciar și nu ai avut de unde plăti; când ieși, te duci la muncă și, într-un an, îi plătești despăgubirile victimei. Eu zic că, uneori, în procesul penal, se uită că sunt două părți. Iar o parte importantă, dar ignorată, este victima. Apoi, capacitatea noastră de reinserție nu există, mai ales că, la orice angajare, se cere cazierul.

Dacă vrei să fii vânzător și ești condamnat pentru furt, ai puține șanse ca patronul să te angajeze. La fel, nu poți fi judecător, polițist, profesor, dacă ai cazier. Interesant este, însă, că poți fi parlamentar…

R.U.: Sunt țări unde există organizații care primesc bani de la stat pentru a se ocupa de reintegrarea celor ieșiți din pușcării. Cum este la noi?
C.D.: Noi avem organe specializate ale statului de care rareori se vorbește, serviciile de probațiune. Ele au fost înființate în anul 2000 și ar trebui să aibă personal suficient care să se ocupe de supravegherea celor care sunt condamnați, dar fără a fi trimiși în penitenciar, respectiv de supravegherea și reinserția celor care ies din penitenciar, fie la expirarea în întregime a duratei dispuse de judecător, fie mai înainte, pentru bună purtare. Realitatea este că asemenea servicii de probațiune nu au resursele umane necesare pentru a se ocupa de astfel de situații. De aici, probabil, și rata recidivei: peste 50% din cei care au trecut o dată printr-un penitenciar se reîntorc comițând o nouă infracțiune.

„Am avut o evaluare făcută de ministrul Justiției, nu un control”

R.U.: După cercetările începute de DNA la Guvern în legătură cu Ordonanța 13, dosar care s-a declinat la Parchetul General, ministrul Justiției, Tudorel Toader, a făcut o evaluare a procurorilor șefi ai celor două Parchete. A mai existat, până acum, o astfel de evaluare și ce părere aveți despre concluziile prezentate de ministru?
C.D.: În Constituție scrie că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiției, iar în legea cu privire la statutul magistraților scrie că procurorii sunt independenți. Aparent, este o problemă. De multe ori s-a interpretat sintagma „sub autoritatea ministrului Justiției” ca fiind posibilitatea ministrului de a numi și de a revoca procurorii, inclusiv de a le ordona ce să facă în dosare penale. Au existat vremuri în România, până în 1997, când ministrul Justiției putea da ordin să se înceapă, nu să se și închidă, urmărirea penală. Era un drept prevăzut în lege. În 1997 a fost o mare reformă și, în cursul anilor, s-au redus puterile ministrului asupra procurorilor. Astăzi, ministrul este implicat în numirea procurorului șef al DNA, Parchetului General și DIICOT, dar nu îl poate da jos când dorește.

O singură dată a existat, în vremea unui fost ministru al Justiției, Tudor Chiuariu, o situație în care acesta, la mai puțin de două săptămâni de când fusese numit, a propus revocarea procuroului Doru Țuluș, șeful Secției a II-a din DNA. Vorbim despre luna mai 2007. Atunci, a fost pentru prima dată în justiția română când un ministru voia să dea jos un procuror, după apariția noilor legi, astfel încât a creat un val de nemulțumire. Foarte mulți magistrați au reacționa pro-Țulus. CSM a spus așa: vrei să dai jos un procuror șef, doar că tu ești ministru, nu ai făcut nicio evaluare. Pur și simplu, intervine cineva din Executiv în cariera unui magistrat, fără să argumenteze. Cei din CSM au spus că fac ei o analiză a activității procurorului șef Țuluș și, după acel control, au arătat că nu sunt motive de revocare. Chiuariu a spus așa: eu tot îi trimit șefului statului propunerea de revocare, pentru că nu sunt obligat să țin seama de ce spune CSM. Asta deși doar CSM are actele magistraților, mapa lor profesională, are acces la dosarele lor. Tu, ministrul Justiției, nu ai aceste pârghii. Scrie și în lege că ministrul numai prin procurori anume desemnați poate controla activitatea șefilor din Parchet. Altfel, dacă tu ești în Ministerul Justiției, iar ei sunt în Parchet, tu cum le faci control?! Nu ai cum. Nu ai acces la dosarele lor. Asta este separația funcțiilor și, la noi, funcționează.

R.U.: Ministrul Justiției a prezentat, până la urmă, un raport public cu privire la Procurorul General și Procurorul șef al DNA. Deși raportul părea critic, totuși concluzia a fost că nu se impune declanșarea mecanismului de revocare a celor doi. Cum se explică acest lucru?
C.D.: Nici nu se putea ajunge la altă concluzie. Ministrul Justiției este cel care face propunerea de numire a unui procuror în funcția de conducere de la Parchetul General, DNA și DIICOT; CSM dă un aviz consultativ, iar decizia de numire îi aparține șefului statului. Procedura este simetrică la revocare, însă motivele și modul de constatare a lor sunt expres prevăzute în Legea nr. 303/2004. Astfel, șefii Parchetelor pot fi demiși dacă sunt sancționați de CSM sau dacă își exercită în mod necorespunzător atribuțiile manageriale. Așadar, nu poate fi demis un șef de parchet pentru că un procuror din subordine a dat o anumită soluție într-o cauză concretă, chiar dacă a intervenit Curtea Constituțională. Or, în cazul de față am avut o evaluare, nu un control, făcută de ministru, prin care a explicat decizia CCR cu privire la investigația făcută de DNA. Dacă ministrul ar putea revoca un procuror șef doar pentru că așa vrea el sau partidul i-o cere, ar fi vorba despre un act periculos de controlare a carierei unui magistrat care, după reforma justiției din anii 2004-2005, este interzis.

R.U.: S-a reluat o temă, în perioada aceasta, legată de unirea DIICOT cu DNA. Ce ar presupune acest lucru? Este nevoie de acest lucru sau e doar o strategie de schimbare a unor șefi incomozi?
C.D.: În privința DIICOT, tocmai s-a dat o lege care îi întărește poziția de instituție distinctă de alte direcții specializate din Ministerul Public. Eu cred mult în specializarea magistraților. În prezent sunt 9.250 de legi în vigoare în România. Este imposibil, ca judecător sau ca procuror, să le știi pe toate. De aceea ai nevoie de o specializare. Acesta este motivul pentru care suntem împărțiți pe secții sau departamente. DNA este specializat pe anticorupție și infracțiuni asimilate corupției, iar DIICOT se ocupă de crimă organizată și terorism. Unirea lor ar fi ceva formal, pentru că, oricum, ar trebui să rămână două departamente separate. Am văzut uneori că Guvernul procedează la astfel de reorganizări doar ca să schimbe șefii. Noi nu ne mai numim DNA, DIICOT, ci DNA-DIICOT, prin urmare, pe voi, șefii, vă schimbăm. Sper să nu se întâmple așa cu instituțiile judiciare, noi trebuie să rămânem în afara jocurilor politice care sunt, deseori, în afara moralității.

R.U.: Deci, din punct de vedere juridic, nu s-ar s-ar justifica o astfel de măsură.
C.D.: Nu. Din punct de vedere juridic, nu s-ar justifica. Din contră, cred că ar avea drept efect ineficiența celor două Direcții. Ar fi o instituție-mamut și nu există niciun argument pentru a face asta. Doar dacă zicem că nu mai avem bani ca să plătim doi șefi, ci doar unul singur. În rest, tot îți trebuie un buget, tot îți trebuie procurori, departamente. În concluzie, nu cred că e posibilă o unire DNA-DIICOT.

R.U.: Când s-a făcut noul Cod Penal, nu ar fi trebuit luată un calcul problema aglomerației din penitenciare, eventual construirea unora noi? Ar fi trebuit să existe și viziune, având în vedere că noul Cod prevede ca, pentru mai multe infracțiuni, condamnatului să i se adune pedepsele. În vechiul Cod se lua doar pedeapsa cea mai mare și, eventual, un spor.
C.D.: Când codurile acestea se redactau, cineva a venit cu ideea să se facă studiu de impact. Îmi amintesc că ministrul Justiției era Cătălin Predoiu, care a anunțat o licitație publică, iar o casă de avocatură a câștigat peste un milion de euro de la stat ca să facă studiul de impact. În studiul respectiv s-a scris ce anume avem nevoie dacă intră în vigoare noul Cod Penal și de Procedură Penală, dar și cât costă statul român Codurile sub aspectul efectelor. Studiul ne-a arătat că ne trebuie mai multe săli de judecată, consilieri de probațiune, nu mai rețin dacă era specificat ceva legat de penitenciare noi, dar cert este că nu s-a întâmplat mare lucru. Practic, niște avocați au câștigat un milion de euro, au publicat studiile și asta a fost tot. Iar urmare a aplicării noilor Coduri, pentru cei care comit mai multe infracțiuni sau care sunt recidiviști, este obligatoriu de aplicat pedepse mai mari, astfel că se ajunge ca unii să fie condamnați la pedepse mai mari decât înainte de 2014, când a apărut noua legislație.

C.D.: Domnule judecător, există în rândul magistraților oameni cu probleme penale, ale căror dosare ajung să fie judecate în instanțele locale de către proprii colegi. Credeți că ar fi oportun să se mute automat, prin lege, un astfel de dosar într-un alt județ, pentru a nu exista suspiciuni, presiuni asupra judecătorilor?
C.D.: La cererea procurorilor, un astfel de dosar se mută la instanțele din alt județ. Dar cred că ar fi corect să se prevadă chiar în lege, în mod obligatoriu, să nu fii judecat în județul în care activezi ca magistrat.

R.U.: Și tot din acest punct de vedere, ar fi oportun să se stabilească, prin lege, ca dosarele așa-numiților baroni locali să fie strămutate automat la instanțele din alte județe? Sunt de notorietate legăturile acestor personaje cu șefi de Poliție, cu magistrați sau cu familiile acestora.
C.D.: În mod firesc, când sunt suspiciuni că justiția ar putea fi influențată fie de un astfel de personaj cu putere politică, fie de un om de afaceri important, sau sunt altfel de presiuni, precum cele exercitate prin mass-media locală, dosarul ar trebui judecat în altă parte. În prezent, cel care poate cere asta este doar cineva implicat în dosar, fie victima, fie cel acuzat, fie procurorul. În lege nu apare ca obligativitate o astfel de strămutare, însă pare logică problema invocată de dumneavoastră. Suspiciunile de incorectitudine asupra judecătorilor sunt, uneori, nefondate, dar nu neg puterea foarte mare pe care o au anumite autorități locale de a influența justiția. O astfel de măsură poate ar face bine pentru toată lumea, strămutările dosarelor în alte județe sunt oricând binevenite, reduce din presiunea existentă asupra judecătorilor locali și înlătură suspiciunile din partea publicului.

R.U.: Aveți un ministru preferat al Justiției, din punctul de vedere al reformelor pe care le-a făcut?
C.D.: Dintre foștii miniștri, după părerea mea, doi sunt cei care au avut un rol fundamental. Unul a fost ministrul Valeriu Stoica, iar celălalt a fost ministrul Monica Macovei. Ministrul Stoica pentru întărirea statutului magistraților, iar ministrul Macovei pentru politicile anticorupție inițiate. Ei, de fapt, sunt cei care, deocamdată, rămân emblematici pentru sistemul nostru postdecembrist.

03/04/2017

T.Toader despre Justitie

Filed under: CCR,Parchet,politica — Cristi Danilet @ 10:16 PM
Tags: ,

TTÎn această seară, la o televiziune, ministrul justiției Toader Tudorel a făcut câteva afirmații prin care a demontat multe din susținerile făcute în spațiul public de către politicieni, avocați și jurnaliști în legătură cu deciziile CCR pe marginea abuzului în serviciu și ancheta DNA pe OUG 13: În caz de încălcare a Constituției de către instituțiile publice, nu există sancțiuni personale;

  • Conform Constituției, procurorii îți desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției. Parchetele vor fi auditate: numărul de dosare, durata de soluționare, ordinea de soluționare, costurile dosarelor, respectarea practicii CEDO. Ministrul nu poate controla dosare;
  • Justiția română scârțâie din cauza unor probleme precum: legi incoerente, încărcătură prea mare cu dosare, instanțe și parchete cu puțini magistrați;
  • Protocoalele dintre instituții sunt firești, atât timp cât prevederile lor nu încalcă legea;
  • Asociațiile profesionale ale magistraților au uneori opinii ce țin de zona politică;
  • Balanța justiției întotdeauna este înclinată, căci judecătorul nu poate da dreptate ambelor părți;
  • Abuzul în serviciu nu trebuie să aibă un prag valoric;
  • Grațierea nu e singura soluție de rezolvare a problemelor din penitenciare;
  • Evaluarea Procurorului General și procurorului-șef DNA a fost făcută fără vreo influență de la ambasade sau partide;
  • Ministerul Justiției va propune în zilele următoare modificarea codului penal și de procedură penală potrivit deciziilor Curții Constituționale și va institui răspunderea juridică a magistraților (O așteptare personală: să vedem dacă va propune și reincriminarea insultei și calomniei, așa cum cere CCR!)
  • Codruța Kovesi merită să fie în continuare doctor în drept. Teza sa e consistentă.

Mă bucur că profesorul Toader Tudorel a rămas același om vertical pe care eu și mulți colegi de ai mei magistrați și avocați îl știam încă de când îi eram studenți.

29/03/2017

Avocații devin partenerii justitiei!

Filed under: avocat — Cristi Danilet @ 3:24 PM
Tags: , , , ,
avocat
.
O declarație de parteneriat procurori-judecători făcută în 2015, în mod festiv, la Bilanțul de activitate al DNA a fost motiv de speculație cu privire la existența unor înțelegeri oculte între judecători și procurori. Iată că, începând de ieri, avocații au devenit în mod legal astfel de parteneri ai justiției.
.
Mai țineți minte ce furori a făcut declarația președintelui ICCJ făcută în 2015 cu privire la parteneriatul DNA-Justiție? Degeaba s-a spus că o astfel de declarație se făcuse și cu un an în urmă, că este vorba doar de un parteneriat  bazat pe o colaborare instituțională și nu ocultă, că de fapt toți cetățenii cinstiți și presa sănătoasă ar trebui să facă parte din acest parteneriat anticoruptie (căci nu poți fi decât de o parte: a legii sau împotriva ei).
.
Ei bine, nu mică mi-a fost surprinderea când am citit în Monitorul Oficial nr. 210 apărut pe 28 martie 2017 o modificare la legea avocaturii. Astfel, prin pct 16 din  Legea nr. 25/2017  se modifică dispoziția din art 39 din Legea 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat în sensul următor: „În exercitarea profesiei, avocații sunt parteneri indispensabili ai justiției (…)”.
 .
Așadar, de ieri, avocații sunt în mod oficial, legal, partenerii justiției. Cum „justiție” are aici sensul de „sistem de justiție”, rezultă că e vorba de un parteneriat avocați-judecători, respectiv avocați-procurori. Acum, dacă mă întrebați pe mine, acest „parteneriat” este firesc și nu se referă la mașinațiuni, compromisuri și înțelegeri neoneste între cei implicați (de exemplu, de ani întregi, eu folosesc cuvântul „colegi” atât cu privire la procurori, cât și cu privire la avocați, atât în sala de judecată cât și în afara ei). Și, oricum, acest parteneriat se referă la orice altceva decât ar trece prin minte detractorilor abonați ai justiției române (pentru cei care cunosc puțină organizare a profesiei de avocat, este vorba de o modificare a rolului avocaturii care până nu demult era considerată un serviciu auxiliar al justiției, statut impropriu, dar tradițional, acordat avocaturii).
.
Sunt însă curios dacă vom avea reacții viscerale precum cele de doi ani încoace când era vorba – nota bene – de o declarație, și nu de o lege, ca acum.

24/03/2017

Mars pentru familie si viata

Filed under: copii — Cristi Danilet @ 8:45 AM
Tags: , , , ,

familieÎntr-una din zilele viitoare se organizează un MARȘ PENTRU FAMILIE ȘI VIAȚĂ. Acum, unii avem și familie, mai și trăim pe deasupra. Dar nu vreau să vorbesc acum despre părinții de sexe diferite, care sunt căsătoriți, au copii și …trăiesc.

Eu mă gândesc dacă acest marș este și pentru:

  • cei care sunt căsătoriți, nu au copii, deși la încheierea căsătoriei au primit „livret de familie”;
  • cei care au actul de căsătorie de la Primărie, dar nu s-au cununuat religios;
  • cei care sunt căsătoriți, nu au copii împreună, dar au copii fiecare din relații anterioare;
  • cei care au copii, dar nu sunt căsătoriți;
  • cei care nu au copii, nu sunt căsătoriți, dar au partener stabil;
  • cei care adoptă copii, indiferent că au sau nu partener de viață;
  • cei care au și cresc copii, însă sunt separați, divorțați sau văduvi;
  • bunicii care cresc nepoții fiindcă părinții sunt plecați la muncă sau decedați;
  • bunicii care cresc copii care cresc nepoți, cu toțiii locuind împreună;
  • persoanele care cresc ca asistenți maternali copiii ce au fost abandonați;
  • persoanele – rude de sânge, afini sau străini – cărora li s-au dat copii în tutelă sau chiar în plasament pentru că proprii părinți i-au părăsit, abuzat sau neglijat.

Din punct de vedere legal toți cei enumerați mai sunt sunt o „familie” (și, în legislație, poartă diverse denumiri: familie monoparentală, familie extinsă, familie substitutivă, familie asimilată etc). Ah, da, încă ceva: au și ei viață.

În calitate de oameni, înzestrați fiind cu LIBERTATE, decidem singuri dacă ne căsătorim sau trăim în concubinaj, dacă ne cununăm religios sau ne limităm doar la cununia civilă, dacă dorim să avem copii sau să întrerupem sarcina. Toate aceste aspecte țin de VIAȚA PRIVATĂ, iar acesta este un aspect esențial al libertății în care societatea nu are voie să decidă în locul individului. Ci individul este liber ca, respectând legea (și sublinez asta) și în funcție de propria moralitate, să își asume faptele și urmările lor.

Spalatul rufelor tine, totusi, de igiena

Filed under: coruptia,democratie participativa — Cristi Danilet @ 8:35 AM
Tags: , ,

masina spalatGăsesc drept halucinantă expresia „rufele murdare se spală în familie” adresată ca reproș celor ce apelează la instrumente democratice de a-și susține în mod public opinia în legătură cu lucrurile care nu merg bine într-o instituție sau chiar în propria țară.

Nu știu de unde vine această expresie, dar cred că este total inadecvată în contextul la care mă refer. Poate că unii nu au familie (și trei milioane de oameni au dat semnătură că un bărbat părăsit de nevastă, care spală rufele copiilor, nu o face în …„familie”). Poate că unii nu au rufe (or fi și din ăștia, cu mătuși care le lasă moșteniri serioase). Poate că unii folosesc spălătoria din oraș. Și poate că unii nu au mașină de spălat.

Dar, ce e interesant, și aici fac apropo direct la discuția de acum două zile despre România, desfășurată la Bruxelles, în care o delegație de români au arătat ce se întâmplă în țară cu lupta împotriva…anticorupției și căreia i se reproșează că nu și-a spălat rufele în familie:

.
1. Cei care invocă chestiunea asta cu rufele sunt prezenți deseori în spațiul public, la televiziuni sau pe Faceboog, unde fac la greu observații și insultă pe oricine nu gândește la fel. Deci, dacă imaginile din cutia aia ajung la public și dacă rețelele de socializare sunt considerate spațiu public, poate ar trebui să aplicăm cu toții ceva reguli de igienă, nu numai unii…

2. Cei care cred că Bruxelles-ul nu știe despre ce se întâmplă în România, se înșeală amarnic: străinii au venit să ne spele rufele la câteva zile după marțea când s-a dat Ordonanța cu abuzul în serviciu și au fost primele reacții ale magistraților, ONG-urilor și apoi ale publicului larg.

3. Aceste reacții ale magistraților, ONG-urilor și ale publicului au fost tocmai încercări de a spăla rufe în familie. Dar, din păcate, unii au furat detergentul.

4. După 1 ianuarie 2007, „familia” mai numără ceva membri și se numește…„Uniunea Europeană”.

5. Familia asta largă dă mulți bani copilului sărac numit România. Așa cum părintele care îți dă bani de caiete sau de suc află că tu i-ai dat pe țigări sau alcool și te cheamă la raport, tot așa UE are tot dreptul să știe că în România furtul e ceva aproape acceptat moral și tot dreptul să se revolte când furtul e legalizat.

16/03/2017

Profesorul este „functionar public” numai in penal

Filed under: coruptia — Cristi Danilet @ 9:01 AM
Tags: , ,

mita-spagaCurtea supremă a stabilit ieri că profesorul din învățământul preuniversitar de stat are calitatea de „funcționar public” cu sensul autonom din art. 175 alin. 1 lit b teza a doua Codul penal, ca urmare poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită (Decizia nr. 8/2017, complet DCD).

Aș vrea să explic puțin această soluție: în dreptul penal unele noțiuni folosite au un înțeles autonom. Astfel, la art 172-187 Cod penal este lămurit înțelesul unor termeni sau expresii. Dacă veți citi conținutul art 175  veți vedea definiția care se dă, NUMAI ÎN PENAL, funcționarului, în care intră: și medicul (a se vedea decizia 26/2017 a ICCJ, complet DCD), și polițistul, și judecătorul, și gardianul de la penitenciar, și expertul tehnic judiciar (a se vedea decizia 20/2014 a ICCJ, complet DCD), și ministrul – toate acestea categorii profesionale au o lege specială a statutului, diferită de cea a „funcționarului public” pe care îl știm din administrație și care se supune Legii nr. 188/1999.

Așadar, dacă iei mită, răspunzi pentru această infracțiune atât timp cât exerciți o funcție publică de orice natură, indiferent dacă lucrezi la stat sau în privat.

Noua decizie dată de ICCJ nu adaugă și nu șubrezește cu nimic statutul cadrelor didactice care, cel puțin de la 1969 când a intrat în vigoare fostul Cod penal, răspundeau pentru luare de mită. Deci, profesorul rămâne în continuare parte dintr-o categorie profesională cu lege specială Legea 1/2011, Titlul IV, supusă acelor reglementări cu privire la cariera sa, însă în privința răspunderii penale intră în categoria „funcționarului public” la care face referire Codul penal.

Încă ceva: Explicația pe care a dat-o curtea supremă se referă la profesorul din învățământul preuniversitar de stat pentru că speța era cu o profesoara de geografie de la clasa a XI fără frecvență a unui liceu public, care pretinsese 25 lei de la fiecare elev, pentru un examen. Evident, și profesorul de la un liceu privat, și cel de la o facultate de stat sau privată vor răspunde pentru luare de mită.

 

15/03/2017

Impotriva dezinformarii: „Tehnocratii au usurat verificarea sefilor Parchetelor de catre ministru”

Un titlu dintr-un ziar de azi ne anunță că „Tehnocrații au ușurat verificarea parchetelor de către ministru”. Informația se bazează pe o afirmație a unui fost ministru care nu este nici explicată, nici combătută de jurnalist. Făcând legătura între titlul articolului și susținerea clară din finalul său cu privire la verificarea actualilor procurori Kovesi și Lazăr, oricine trage concluzia că ministrul poate face această verificare numai pentru că Guvernul tehnocrat a făcut modificarea de anul trecut prin OUG 78 amintită în text.

EvZ

Lucrurile stau în felul următor:

În Legea nr. 304 privind organizarea judiciară, apărută în 2004 se scrie la art. 66 alin. (1): „Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea CSM, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurorii inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din Parchetul Naţional Anticorupţie, din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi”.

Între timp au dispărut procurorii inspectori de la parchete, PNA a fost transformat în DNA, legea s-a republicat, iar normele aplicabile azi cu privire la aspectul de mai sus sunt cuprins la art. 69 alin. (1) „Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea CSM, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul- şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori de ministrul justiţiei”.

Ultima modificare a fost făcută, într-adevăr, prin OUG nr. 78/2016. Însă prin art 26 din aceasta doar se adaugă „DIICOT” în textul de lege. Așadar, OUG a tehnocraților nu conferă niciun drept nou ministrului justiției.

14/03/2017

Parlamentul renunta la controlul asupra procurorilor, dar il menține pe cel asupra societatii civile din CSM

Filed under: alegeri CSM,Parlament — Cristi Danilet @ 4:53 PM
Tags: , ,

La Parlament se discută în aceste zile despre depolitizarea numirilor celor din conducerea instanței supreme și a Ministerului Public. Astfel, printr-un proiect de lege aflat în cameră decizională la Senat se dorește să fie excluși din mecanismul de numire și revocare atât Președintele României, cât și ministrul justiției. Îmi aduc aminte că proiecte și discuții aprinse cu același scop au avut loc încă din 2006, la nici doi ani după reforma justiției. Însă rotirea la guvernare a partidelor a determinat pe fiecare să mențină același sistem încă un deceniu, probabil cu intenția de a controla mersul dosarelor penale, așa cum se întâmpla înainte. Timpul scurs de atunci și până acum ne-a arătat că cei cu dosare penale au fost deopotrivă din toate partidele, astfel încât probabil s-au convins și aleșii că nu are rost să mai dețină vreunul această pârghie de control asupra procurorilor, căci ea nu funcționează. Încă nu avem un vot final asupra acestui proiect, dar finalul e ușor de anticipat.

Dar astăzi vreau să discut despre altceva. După cum ar trebui să se știe, conform art. 133 alin. 2 din Constituția României, în Consiliul Superior al Magistraturii – organismul care gestionează cariera magistraților – sunt 19 membri: nouă judecători aleși de colegii lor, cinci procurori aleși de colegii lor, președintele ICCJ, procurorul general al PICCJ, ministrul justiției și doi reprezentanți ai societății civile. Aceștia din urmă sunt aleși de Senatul României. Insist: un organism politic alege și numește pe cei doi reprezentanți ai societății civile sunt în organul independent și apolitic care garantează independența justiției.

Se pare însă că există o bătălie politică pentru numirea celor doi. Noul CSM si-a inceput mandatul pe data de 6 ianuarie 2017, pentru următorii șase ani și toți membrii urmează să își înceteze mandatul odată. Numai că jocurile politice care se fac de fiecare dată în legătură cu aceste numiri (același scenariu a fost în anul 2011, când precedentul CSM și-a începul mandatul) fac ca cei doi să nu își înceapă activitatea odată cu ceilalți 17. Iată, la trei luni după demararea activității de către noul CSM, încă se mai aleg și realeg membrii din societatea civilă. Și va mai dura câteva luni de acum încolo.

Iată AICI anunțul din octombrie 2016 pentru alegerile ce trebuiau să aibă loc în noiembrie în vederea începerii mandatului în ianuarie 2017 și AICI lista cu cei înscriși atunci. Iată AICI anunțul din ianuarie 2017, prin care Senatul a prelungit perioada de depunere a candidaturilor până în februarie și AICI pe cei înscriși atunci. Dar, pe 7 martie, niciununul din cei 12 candidați nu a întrunit numărul de voturi pentru a fi ales. Acum, procedura este repornită: iată AICI anunțul de urmă cu câteva zile, potrivit căruia în luna mai se va termina procedura de numire.

Încă îmi este greu să înțeleg criteriile după care reprezentanți ai societății civile sunt preferați ori nu de oamenii politici. Încă îmi este neclar interesul senatorilor pentru a alege doar anumite persoane în cadrul CSM. Dar mă gândesc: dacă politicul e dispus să renunțe la controlul asupra carierei magistraților de la vârful sistemului, de ce încă mai menține controlul asupra reprezentanților societății civile din cadrul CSM. Oare nu e paradoxal interesul politicienilor în privința „societății civile” care, prin definiție, ar trebui să excludă implicarea politicului?! O să mi se răspundă că așa prevede Constituția. Eu aș răspunde că aceeași Constituție, în interpretarea dată prin decizia CCR nr. 374/2016 spune că mandatul tuturor membrilor CSM este de 6 ani și, iată, prin aceste proceduri eșuate, un organism constituțional este vitregit de prezența a doi oameni. Cred că e timpul ca Senatul să ia decizii în afara intereselor de partid, dacă tot se consideră organul reprezentantiv suprem al poporul român, așa cum a ținut să declare recent.

13/03/2017

Procedura de revocare a sefilor din Parchet

Filed under: Guvern,Parchet — Cristi Danilet @ 3:26 PM
Tags: , , ,

Procurorii sunt independenți în soluțiile date. Este adevărat că șefii de la vârful Ministerului Public sunt numiți cu implicarea politicului, datorită unei legi ce consacră această procedură încă de pe vremea comunismului (a se vedea art. 44 din Legea 60/1968, apoi art. 70 din din Legea 92/1992, apoi art. 54 din actuala Lege privind statutul judecătorilor și procurorlor nr. 303/2004.) Mandatul șefilor de la Parchet este însă protejat împotriva demiterilor intempestive din partea celor ce i-au numit. Astfel, în art. 54 și art. 51 alin 2 din Legea nr. 303/2004 se prevede CINE și PENTRU CE poate revoca un procuror de la vârful Parchetului de pe lângă ICCJ, DNA și DIICOT.

Revocarea implică trei factori decizionali:

  • propune ministrul justiției;
  • avizează CSM;
  • decide Președintele României.

Motivele de revocare sunt următoarele trei:

a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile necesare pentru numirea în funcţia de conducere (se descoperă că a făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu aceasta, că are un interes personal în ocuparea funcției de conducere ce influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege, că la data numirii nu avea vechimea minimă necesară);

b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă (folosirea adecvată a resurselor umane şi materiale, evaluarea necesităţilor, gestionarea situaţiilor de criză, raportul resurse investite – rezultate obţinute, gestionarea informaţiilor, organizarea pregătirii şi perfecţionării profesionale şi repartizarea sarcinilor în cadrul instanţelor sau parchetelor), comportamentul şi comunicarea (comportamentul şi comunicarea cu judecătorii, procurorii, personalul auxiliar, justiţiabilii, persoanele implicate în actul de justiţie, alte instituţii, mass-media, asigurarea accesului la informaţiile de interes public din cadrul instanţei sau parchetului şi transparenţa actului de conducere), asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale (capacitatea de organizare, capacitatea rapidă de decizie, rezistenţa la stres, autoperfecţionarea, capacitatea de analiză, sinteză, previziune, strategie şi planificare pe termen scurt, mediu şi lung, iniţiativă şi capacitatea de adaptare rapidă);

c) în cazul aplicării uneia dintre sancţiunile disciplinare (ceea ce implic sesizare adresată Inspecției Judiciare, trimiterea dosarului la secția de procurori a CSM, aplicarea unei sancțiuni, judecarea recursului la ICCJ).

Așadar, cu privire la procurorii care ocupă pozițiile de la vârful Ministerului Public, două chestiuni trebuie luate în considerare: pe de o parte, cine face numirea și conform căror criterii (pentru a împiedica influențele politice), iar pe de altă parte cine îi poate revoca din funcție și pentru ce motive (pentru a împiedica presiunile politice).

Așa cum am arătat, încă din 1968 la vârful Parchetului erau numite persoane (nu neaparat procurori) de către Legislativ, respectiv de către Executiv. Urmare a reformei din 2004-2005, s-a ajuns la concluzia ca numirea să o facă Președintele statului la propunerea ministrului justiției, dar cu avizul consultativ al CSM. Evident, este de dorit excluderea factorului politic de la numire, ceea ce implică ca procedura de recrutare să o desfășoare CSM, iar rolul Președintelui țării să fie doar pentru învestire formală, aspect acceptat de Curtea Constituțională prin decizia nr. 375/2005.

Dar aceeași grijă trebuie manifestată și cu privire la revocarea procurorilor șefi din funcțiile de conducere, aceasta fiind principala armă pe care politicul o deține cu privire la cariera lor. După mine, revocarea are trebui decisă de cel care face numirea, dar ea să survină numai la inițiativa CSM, în urma unor investigații făcute de Inspecția Judiciară.

10/03/2017

Raport de activitate 2016: Inspectia Judiciara

Filed under: CSM,inspectia — Cristi Danilet @ 12:55 PM
Tags: , , ,
inspectia judiciara
Inspecția Judiciară a publicat ieri raportul pe anul trecut. Am extras câteva date de interes pentru publicul larg:
.
– au fost înregistrate 6034 sesizări (218 din oficiu) privind activitatea şi conduita judecătorilor sau procurorilor; cele mai multe s-au referit la încălcarea normelor de procedură, instrumentarea şi soluţionarea cauzelor, tergiversarea soluţionării cauzelor sau a lucrărilor, precum şi redactarea cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti;
.
– Inspecția Judiciară nu a constat abateri disciplinare în 5596 de sesizări, ca urmare au fost clasate. Inspecția a făcut cercetări disciplinare în 107 cazuri; s-a trimis mai departe, la CSM, 50 dintre acestea (37 vizând judecători pentru comiterea a 60 de abateri disciplinare, respectiv 7 vizând procurori pentru comiterea a 11 abateri disciplinare);
.
– CSM a sancționat 11 judecători, dintre care pe doi cu excluderea din magistratură și a respins acțiunea de sancționare pentru alți 7; CSM a sancționat 4 procurori și a respins acțiunea pentru alți 3; cei mai mulți sancționați sunt de la instanțele sau parchetele din capitală;
.
– abaterile comise: celor sancționați li s-a imputat nerespectarea in mod repetat si din motive imputabile a dispozitiilor legale privitoare la solutionarea cu celeritate a cauzelor ori intarzierea repetata in efectuarea lucrarilor din motive imputabile; exercitarea functiei cu rea-credinta sau grava neglijenta;
.
– au fost admise 19 cereri de apărare a independenței și imparțialității, precum și 14 cereri de apărare a reputației profesionale a magistraților.
 .
Precizez că Inspecția Judiciară este un organism autonom în cadrul sistemului judiciar. Membrii săi sunt judecători și procurori detașați, în urma unui concurs de recrutare, pentru o perioadă de 6 ani de zile. Inspectorii se bucură de independență în soluțiile adoptate.

09/03/2017

9.250 acte normative in vigoare

Filed under: Guvern,Parlament,statistica,VeDem Just — Cristi Danilet @ 9:53 PM
Tags: , , , ,

acte normative09.03.2017 – Comunicat de presă VeDemJust: legislația primară din România cuprinde 9.250 de acte normative în vigoare.

Asociația „VeDem Just” comunică publicul larg datele oficiale cu privire la numărul de acte normative existente în România ce fac parte din așa numita „legislație primară”, adoptate de Legislativ și Executiv. Astfel, la data de 3 martie 2017 erau în vigoare 6.302 de legi, 957 de ordonanțe ale Guvernului și 1.974 de ordonanțe de urgență ale Guvernului care au fost adoptate în perioada 1990-2017, la care se adaugă 17 legi în vigoare care au fost adoptate înainte de anul 1990.

Aceste date au fost furnizate asociației „VeDem Just”, prin adresa nr. R283/R334 din 7.03.2017, de către Consiliul Legislativ, care este organ consultativ de specialitate al Parlamentului și ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. 

Asociația „VeDem Just – Voci pentru Democrație și Justiție” este o asociaţie alcătuită din tineri juriști care a luat naştere la 10 decembrie 2015. Scopul său este promovarea libertăţii, întărirea democrației și susţinerea statului de drept. Site-ul organizaţiei este disponibil la adresa www.vedemjust.ro.

Impotriva dezinformarii: „A scazut drastic increderea in Justitie”

Un site citează un ONG necunoscut care a făcut un sondaj de opinie ce concluzionează că a scăzut încrederea în justiție. Iată mai jos știrea:

increderea

Adevărul este cu totul altul: după o scăderea în 2016 față de anul precedent, încrederea românilor în Justiție începe în acest an, din nou, să crească. Oricum, chiar și în aceste condiții, Justiția se mențină la distanța considerabilă de Executiv și Legislativ, aflate în depreciere continuă.

In Eurobarometrul din iulie a anului trecut s-a constat că  încrederea în Justiție a ajuns la 35%, cea în Guvern la 24%, iar cea în Parlament la 14%. În aprilie 2016 încrederea în DNA era la nivelul de 60%.

În acest an s-a realizat un sondaj național care a relevat că încrederea în Justiție a ajuns la 37%, în timp ce în Guvern mai au încredere doar 21% din români. Nu există date distincte pentru Parlament în primele luni din acest an, dar ultimul sondaj existent, realizat în noiembrie anul trecut, a relevat că nivelul încrederii în legislativ a ajuns la 10%.

08/03/2017

„Depolitizarea” CCR?!

Filed under: 0. NOUTATI,CCR — Cristi Danilet @ 11:26 PM
Tags: , ,

Au fost voci în aceste zile care, exprimând dezacordul față de decizia CCR care a „sancționat” DNA în legătură cu urmărirea penală desfășurată în legătură cu OUG 13/2017, au cerut „depolitizarea” Curții Constituționale. Unii s-au arătat nemulțumiți de faptul că CCR are membrii numiți de organisme politice și au avansat ideea ca atribuțiile să fie preluate de curțile ordinare de justiție. Eu cred că aceștia nu înțeleg rolul CCR, care nu este de a soluționa cauze de drept comun, ci de a verifica conformitatea legilor adoptate de Parlament, respectiv a ordonanțelor și ordonanțelor de urgență aprobate de Guvern, cu actul fundamental al țării, Constituția. Mai mult, în tradiția altor state europene, membrii curților constituționale – înțelese ca instituții politico-juridice – sunt desemnați cu prioritate de către puterile politice ale statului. Iată mai jos un tabel relevant:

CC in Europa

« Pagina anterioarăPagina următoare »