CRISTI DANILEŢ – judecător

17/03/2018

Cica „justitia aresteaza nevinovati”. Ei bine, chiar asa e!

palatulparlamentului Spune cineva: „Noi, ca partid, ne-am însărcinat să apărăm drepturile şi libertăţile individului care în ultimii ani au ajuns o batjocură din partea instituţiilor represive ale statului. Aşa se numesc ele, Ministerul de Interne, Serviciile, procuratura, aceasta este denumirea generică. Sigur că ele trebuie să aibă grijă să ocrotească cetăţeanul, dar după cum vedem, de atât de multă grijă ajung să-l ia în braţe, să-l strângă atât de tare până îl sufocă. Îl mai bagă şi la închisoare. După aceea îi dau drumul şi spun “ne pare rău, era nevinovat”. Dar cu viaţa omului acela ce s-a întâmplat? Aduceţi-vă aminte de Mariana Rarica, o femeie simplă care nu avea pe cineva în spate. A stat închisă şase luni, ca ulterior să fie găsită nevinovată. Şi ea nu este singura în ţara asta, din păcate. Eu cred că împotriva acestor abuzuri care s-au întâmplat în exces, care nu au vizat numai oameni politici, că unii consideră că lupta împotriva corupţiei este menită să sancţioneze clasa politică. Sigur cei care încalcă legea trebuie să fie pedepsiţi, dar în această horă nu putem să spunem că avem şi victime colaterale, nevinovate. Justiţia nu funcţionează aşa într-o ţară civilizată, ea trebuie să ţină cont de fapta pe care ai săvârşit-o şi s-o sancţioneze dacă ea există, dar nu ne sancţionează pe toţi la grămadă„.

Păi să vă spun eu cum stau lucrurile, căci se pare că domnul cu pricina nu știe cum funcționează unele instituții ale statului:

Ministerul de Interne nu este o instituție represivă, ci o instituție publică din aparatul central al Statului, iar ministrul face parte din Guvern. Ministerul de Interne nu se confundă cu Poliția, cu alte cuvinte, dacă la asta s-a referit cel care face declarația;

Serviciile de informații (dacă la ele se referă termenul de „servicii”) sunt organisme ale statului specializate, a căror activitate nu are a face cu forța sau represiunea;

„Procuratura” era o instituție de sorginte sovietică consacrată prin Legea 60/1968 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii, lege care a fost abrogată la data de 13 august 1992, când a apărut Legea 92/1992 pentru organizarea judecătorească; potrivit acesteia procurorii sunt organizați în Parchete, reunite în Ministerul Public, conceput după model italian, belgian și francez;

– nu e treaba funciară a partidelor să apere drepturile și libertățile individului: se ocupă de asta justiția și avocații;

– da, chiar orice persoană care este arestată este nevinovată, și acest lucru este perfect legal la noi și în orice alt stat de drept: aceasta pentru că arestarea preventivă se face la începutul sau în timpul procesului (când persoana vrea să comită alte infracțiuni, sau se pregătește să fugă din țară, sau influențează martorii ori victima) pe când vinovăția se stabilește numai prin hotărâre definitivă la sfârșitul procesului. Logic, e posibil ca unele persoane să fie achitate, altfel ar însemna ca judecătorii să fie obligați să îi condamne pe toți cei arestați, ceea ce e absurd!; Despre asta am mai scris aici. Însăși curtea supremă spune că achitarea unei persoane arestate nu înseamnă în mod automat că arestarea a fost nelegală;

Rarinca este o femeie care a șantajat un magistrat. Ea a fost condamnată definitiv pentru infracțiunea de șantaj (la data de 11.09.2015 Curtea de Apel București a respins apelul DNA și al inculpatei, menținând soluția de condamnare la 3 ani închisoare cu suspendare dată de Tribunalul București); nu a fost arestată nelegal, căci toate căile de atac prin care a invocat acest lucru i s-au respins (vezi, de ex, hotărârile instanțelor din 30.07.201412.08.201426.08.2014 );

– lupta împotriva corupției nu se duce cu clasa politică, ci numai cu persoanele corupte, indiferent că sunt politicieni, magistrați sau boschetari;

– justiția nu sancționează oamenii la grămadă: și la noi, ca în orice alt stat, răspunderea penală este individuală.

Anunțuri

22/08/2015

Alcoolismul si carnagiul de pe soselele din Romania: sanctionare insuficienta

Filed under: jurisprudenta,legislatie,noile coduri,statistica — Cristi Danilet @ 11:56 PM
Tags: , , , ,

no-drink-drive-iso-sign-is-1095Preambul: În aceste zile asistăm la reluarea dezbaterilor cu privire la modul de sancţionare a infracţiunilor comise în trafic. Din păcate, urmare a agresării unor poliţişti în trafic de către şoferi care consumaseră băuturi alcoolice înainte să se urce la volan (Bucureşti, Mamaia). Încă din anul 2010 UE a alcătuit un Plan de reducere la jumătate a numărului deceselor rutiere până în anul 2020. În martie 2015 Comisia Europeană chiar a publicat date statistice cu privire la decesele în urma unor accidente de circulaţie, ce au avut loc din diverse cauze: raportat la numărul locuitorilor din fiecare stat membru al Uniunii, în ultimii şapte ani România a ocupat a ocupat locul trei (în 2008 şi 2011), locul doi (în 2009, 2010, 2014) şi locul întăi (în 2012 şi 2013). 

Fenomenul infracţional: Infracţiunile la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice lucru sunt extrem de periculoase: uneori şoferii sunt prinşi în trafic mai înainte de a avea vreun eveniment rutier; altădată aceste infracţiuni au drept urmare pagube materiale, răniţi şi morţi. Dacă daunele materiale sunt acoperite prin despăgubiri băneşti relativ uşor de probat, pentru daune morale – aşa cum am mai arătat –  justiţia nu are tarife sau standarde, practica instanţelor fiind extrem de variată cu privire la compensarea suferinţei.

Consiliul Superior al Magistraturii în care deţin calitatea de membru este instituţia care adună toate datele statistice despre cauzele aflate pe rolul instanţelor. Analizând datele la care am avut acces (ataşate la sfârşitul postării), am ajuns la următoarele concluzii:

  1. Infracţiunile la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice reprezintă categoria de cauze cea mai numeroasă aflată pe rolul instanţelor din România. Este vorba de: conducerea unui autovehicul sub influenţa alcoolului, a unui autovehicul neînmatriculat, a unui autovehicul fără permis de conducere, părăsirea locului accidentului şi sustragerea de la recoltarea probelor biologice.
  2. Dintre acestea, 70% sunt cauzele ce privesc conducerea pe drumurile publice cu alcoolemie. În România sunt 6 milioane de şoferi, ceea ce înseamnă că la fiecare o mie de şoferi 2.5 sunt prinşi conducând băuţi peste limita minimă penală.
  3. În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a dosarelor de acest gen aflate pe rolul instanţelor. Iată mai jos statistica din ultimii patru ani anteriori intrării în vigoare a Noului Cod Penal (1 februarie 2014):

Număr dosare înregistrate la Judecătorii:

Obiectul cauzelor 2010 2011 2012 2013
 Accidente mortale de circulaţie 826 901 920 921
Infr. contra sig. circulaţ pe dr. publice (OUG195/2002), din care:

– conducerea cu imbibatie alcool

– parasirea locului accidentului

– conducere fara permis

13.241

8.683

169

3.552

14.064

9.688

200

4.001

14.040

9.530

279

3.583

15.491

11.141

279

3.984

Tratamentul sancţionator: Ne-am fi aşteptat ca, având în vedere creşterea fenomenului infracţional în acest domeniu, să avem efect în mediul judiciar – creşterea cuantumului pedepselor aplicate de judecători şi aplicarea cât mai rar a suspendării executării, şi un efect în domeniul legal – înăsprirea pedepselor prevăzute în codul penal.  Dar lucrurile nu au stat aşa:

  1. Iată mai jos reacţia instanţelor de judecată la evoluţia infracţiunilor la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice:
Anul Nr. cauze Pedepse aplicate

 

amendă                închisoare

Pedepse cu închisoarea sau amenda cu suspendarea executării

    număr                 procente

2010 11.925     96                                   1.286     10.485         adică          88%
2011 13.683    473                                  1.724     11.469         adică            84%
2012 12.832    303                                  1.569     10.943        adică            85%
2013 13.015    267                                  1.601     11.144         adică            86%

        2. Iată şi reacţia legiuitorului. Am analizat, prin comparaţie, tratamentul penal al acestor infracţiuni înainte şi după intrarea în vigoare a Noului Cod Penal:

Infracţiune OUG nr. 105/2002 Noul Cod penal 2014
Conducerea unui autovehicul având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge închisoare 1-5 ani închisoare 1-5 ani sau amendă 1.800-150.000 lei
Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice închisoare 2-7 ani închisoare 1-5 ani
Circulare cu autovehicul  neînmatriculat închisoare 1-3 ani închisoare 1-3 ani sau amendă 1.800-150.000 lei
Conducere fără permis de conducere fără permis închisoare 1-5 ani închisoare 1-5 ani
Părăsirea locului accidentului închisoare 2-7 ani închisoare 2-7 ani

Interpretarea datelor: Cifrele de mai sus de spun că reacţia organelor statului nu este una potrivită:

  1. Deşi în România numărul de infracţiuni privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice creşte de la an la an, în cazul unora legiuitorul a optat în noul cod penal pentru o sancţionare mai uşoară.
  2. Din păcate nici instanţele nu au o reacţie adecvată: majoritatea judecătorilor se limitează la a aplica o sancţiune în fiecare cauză concretă, fără să realizeze că ei au un rol social în combaterea fenomenului infracţional; practic, instanţele se limitează la represiune, uitând că au un rol şi în prevenţia generală. Am motive să cred că statistica din anii trecuţi se va păstra.
  3. Dar chiar şi cu privire la represiune, statistica din anii 2010-2013 arată că, indiferent de fluctuaţia numărului de infracţiuni, şansele de a primi de la judecător o pedeapsă cu suspendarea executării a fost de 8.5 din 10. Practic, aproape toţi infractorii primari (aflaţi la primul contact cu legea penală) au primit o pedeapsă cu suspendarea deşi această măsură nu a fost şi nu este o obligaţie pentru judecător. Nu am motive să cred că pe anii următori practica va fi alta, căci şi pe noul cod, cine ia cel mult 3 ani închisoare va beneficia de suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
  4. Pentru cei care ajung în penitenciar, extrem de rar după cum am arătat, liberarea condiţionată rămâne, evident, aplicabilă: după executarea a două treimi vor fi puşi în libertate.
  5. Mai mult, potrivit noii legislaţii, pentru toate aceste infracţiuni e posibil ca procurorul să renunţe la urmărirea penală stabilind că fapta nu prezintă interes public de a fi cercetată. De aceea cred că numărul cauzelor care în următorii ani vor ajunge la instanţe se va diminua (deja statistica pe anul 2014 ne arată acest lucru).

Soluţii: Având în vedere creşterea numărului de infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere, probabil că se impune o înăsprire a sancţiunilor legale: eliminarea posibilităţii de a fi aplicată amenda penală ci doar închisoarea, ridicarea minimului special al pedepselor, eliminarea posibilităţii de a se renunţa la urmărirea penală, eliminarea dreptului la liberare condiţionată, includerea printre infracţiuni a faptei de a conduce cu 50 km/h peste limita maximă admisă etc.

Cu toate acestea, cred că şi pe actuala legislaţie organele judiciare ar putea avea o mare contribuţie la combaterea acestui fenomen prin înăsprirea reacţiilor şi tratamentului sancţionator:

  1. Procurorii ar trebui să aplice instituţia renunţării la urmărirea penală doar în mod excepţional. Infracţiunile la regimul circulaţiei rutiere sunt infracţiuni de pericol, iar când sunt soldate şi cu eveniment rutier, personal nu văd cum ar putea fi justificată renunţarea. O soluţie de renunţare la urmărirea penală pentru alcoolemie de peste 1 la mie, cum înţeleg că se face în unele judeţe, este inacceptabil!
  2. Judecătorii ar trebui să aplice sancţiuni ferme, amenda să fie aplicată doar în mod excepţional, iar suspendarea executării cu maximă precauţie şi numai motivat.
  3. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a mai conduce pe un anumit număr de ani nu e obligatorie. Oricum, eu nu ştiu să se aplice în practică, judecătorii considerând că urmările administrative din legea circulaţiei ar fi de ajuns. Ei bine, nu e aşa: ridicarea permisului pe o anumită perioadă sau posibilitatea de a da din nou examen pentru a obţine permisul anulat sunt insuficiente deseori.
  4. Nu ştiu de ce nimeni nu şi-a pus problema confiscării autoturismului: legea permite în prezent ca bunul făptuitorului care a fost folosit la comiterea infracţiunii să fie confiscat. E adevărat, raportat la Decizia CCR nr. 661/2007, ar putea fi destul de greu, dar nu cred că imposibil, de motivat o asemenea măsură. De altfel, îmi amintesc că acum doi ani premierul anunţa public că ar dori modificări legislative care să permită confiscarea autoturismului pentru comiterea unor contravenţii la regimul circulaţiei rutiere. Demersul nu a mai fost făcut, dar dacă pentru contravenţii ne gândeam la confiscare, cu atât mai mult raţiunile se menţin în caz de comitere a infracţiunilor în această materie.
  5. Poliţiştii trebuie să îşi intensifice acţiunile în trafic. Cu toţii ştim că cel prins în trafic băut nu este pentru prima dată în acea stare. El reprezintă un pericol pentru toţi cetăţenii oneşti. În plus, pe unii dintre cei condamnaţi cu suspendare îi regăsim pe şosele conducând fără permis.
  6. Fiecare poliţist aflat în trafic să fie dotat cu mini-cameră video. Sistemul i-ar ajuta să probeze eventualele insulte sau chiar ultraj comise împotriva lor şi i-ar proteja de acuzaţiile de abuz în serviciu sau luare de mită.
  7. Procurorii nu trebuie să se sfiască în a propune arestarea preventivă a şoferilor băuţi care comit accidente soldate cu victime omeneşti sau care fug de la locul accidentului.
  8. Judecătorii trebuie să aplice sancţiuni ferme pentru ucidere din culpă sau vătămare corporală din culpă care sunt comise ca urmare a unei infracţiuni la legea circulaţiei. După părerea mea, pentru cel care se urcă băut la volan sau conduce cu mult peste limita legală a vitezei şi accidentează o persoană în aceste condiţii nici nu ar mai trebui să se pună problema comiterii vreunei infracţiuni contra persoanei din culpă, ci cu intenţie indirectă.

Pentru cei care au nevoie, le pun la dispoziţie statistica utilizată: Nr.cauze 2010-2015 şi Pedepse 2010 – 2013

12/05/2015

Demitizarea justiţiei. Ep. 9: `România este republica procurorilor`

Filed under: Demitizare — Cristi Danilet @ 1:42 PM
Tags: , ,

grafician Ionut Baic2Mitul potrivit căruia am trăi într-o republică a procurorilor este relativ recent. El vrea să exprime faptul că procurorii ar fi  atât de puternici încât până şi judecătorii se tem de ei. Ca urmare, eventualele abuzuri ale procurorilor nu ar putea fi sancţionate, actele ilegale nu ar fi infirmate şi oamenii nevinovaţi ar suferi din pricina procurorilor, fără ca judecătorii să îşi îndeplinească rolul de garanţi ai drepturilor şi libertăţilor omului.

Cele mai grave măsuri cu privire la o persoană sunt, desigur, cele care vizează libertatea sa fizică: arestarea preventivă şi condamnarea la privare de libertate.

1. Cu privire la condamnare, am arătat în Demitizarea – ep.6 că în ultimii 5 ani sunt 76,37% de condamnaţi de către judecători dintre persoanele trimise în judecată de procurori (procent egal cu cel al altelor state europene) şi 23,27% de persoane trimise în judecată de procurori care au ajuns în penitenciar ca urmare a condamnării de către judecători. Ca urmare nu este adevărat că judecătorii ar confirma toate acuzele formulate de procurori.

.

2. Cu privire la arestarea preventivă, am arătat în Demitizarea – ep.7 că dintre persoanele trimise în judecată 14% sunt în stare de arest preventiv. Iată ce spun datele statistice oficiale (date tabelare fond şi recurs) cu privire la modul în care se decide arestarea:

2.1. datele pe anul 2014

DNA şi DIICOT au solicitat luarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii arestării preventive în 1140 situaţii şi judecătorii au admis astfel de solicitări  în 355 de situaţii. Au fost admise 50 de contestaţii, dar nu putem şti dacă sunt ale inculpaţilor arestaţi sau a procurorului dacă nu a fost arestat inculpatul. Având în vedere obiectul articolului meu, voi considera situaţia cea mai grea, şi anume că ar fi vorba de contestaţii admise pentru procurori. Ca urmare, din totalul măsurilor de DNA şi DIICOT judecătorii au admis cel mult 405 cereri, adică 35,52%. 178 de mandate de arestare au fost emise in dosarele DNA, din care 8 pentru deputaţi şi unul pentru un senatori.

Procurorii de la celelalte unităţi de parchet au solicitat luarea şi prelungirea în 5431 situaţii şi judecătorii au admis-o în 2074. Au mai fost 124 de contestaţii admise şi nici aici nu ştim cui apaţin, aşa că voi considera că sunt contestaţii ale procurorilor. Rezultă că judecătorii au admis cel mult 40,5% din cererile procurorilor.

.

 2.2. datele pe anul 2013

Ca punct de referinţă am luat anul anterior. Nu avem date separate pe DNA/DIICOT, ci numai cu privire la activitatea tuturor procurorilor, iar aici nu avem date cu privire la soluţia de admitere a propunerilor în cazul Judecătoriilor.

Aşadar, procurorii de la tribunale, curţile de apel şi ICCJ au solicitat luarea şi prelungirea în 4099 situaţii şi judecătorii au admis 1814 solicitări, la care se adaugă contestaţiile admise în număr de 316. Adică judecătorii au admis cel mult 52% din solicitări.

Dacă se iau în calcul şi cererile de arestarea preventivă înaintate Judecătoriilor, se ajunge la un total solicitat de 10.082.

 .

2.3. datele pe anul 2012

Nu avem decât numărul de propuneri de arestare şi prelungire a arestării pentru Judecătorii, Tribunale şi Curţile de Apel. Numărul este 10322.

 .

2.4. datele pe anul 2015

O să se spună ca în acest an, 2015, lucrurile stau altfel, căci `s-a văzut la TV că au fost mai multe  arestări`. Haideţi să vedem ce spune statistica cu datele adunate din ianuarie până azi:

DNA şi DIICOT au solicitat luarea, prelungirea şi înlocuirea măsurii arestării preventive în 664 situaţii şi judecătorii le-au admis în 207 situaţii. La acestea se mai adaugă maxim 19 contestaţii admise. Deci, judecătorii au admis cel mult 34% din cererile procurorilor DNA şi DIICOT.

Procurorii de la celelalte unităţi de parchet au solicitat luarea şi înlocuirea în 2401 situaţii şi judecătorii au admis 926 de solicitări, la care se adaugă maxim 84 contestaţii admise. Deci, judecătorii au admis maxim 42% din cererile procurorilor.

 .

Concluzii

Aşadar, după intrarea în vigoare a noilor coduri penale în 1 febr.2014, cererile de arestare preventivă solicitate de către procurori au scăzut cu o treime, raportat la anii anteriori. Din solicitările procurorilor de arestare sau de prelungire a arestării cel mult 40% sunt admise de către judecatori, iar procentul este de 35 pentru cererile formulate de DNA şi DIICOT. Dintre cei trimişi în judecată de către procurori, trei sferturi sunt condamnaţi şi sub un sfert ajung să fie condamnaţi cu executare în regim de penitenciar. Prin urmare, cel de al nouălea mit, intens circulat în aceste zile în spaţiul public, este zdrobit de o evidenţă obiectivă care nu poate fi contrazisă: judecătorii sunt independenţi în raport cu procurorii şi acest lucru este relevat inclusiv de gradul redus al cererilor admise de judecători raportat la solicitările făcute de procurori.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”

ep.4: „Magistrații decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistrații decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamnă că e vinovat”

ep.6: „Arestarea este regula în procesul penal românesc”

ep.7: ”Judecătorii arestează tot atât de mult ca pe vremea când arestau procurorii”

ep.8: `Arestările sunt abuzive`

21/04/2015

Demitizare justitiei. Ep. 8: `Arestarile sunt abuzive`

Filed under: Demitizare,dr.omului,educatie — Cristi Danilet @ 12:19 PM
Tags: ,

catuse2Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Pentru că în ultima vreme tot se propagă ideea unor excese sau abuzuri cu privire la arestare, am alcătuit câteva explicaţii  despre arestarea preventivă pentru ca publicul să le ia în calcul când receptează informaţii vehiculate în spaţiul public:

1. Oamenii legii acţionează potrivit unei proceduri expres prevăzute de lege şi care consacră garanţii menite să ocrotească drepturile omului şi să preîntâmpine comiterea de erori. Astfel, procedura implică următorii paşi:

  • în cursul urmăririi penale procurorul decide inculparea unei persoane când are probe că persoana a comis o infracţiune, după care propune arestarea preventivă sau la domiciliu, dacă crede că se impune şi numai dacă sunt întrunite motivele legale despre care am vorbit AICI;
  • judecătorul de drepturi şi libertăţi este cel care soluţionează propunerea putând să accepte propunerea, să o respingă sau să ia o măsură preventivă mai uşoară (control judiciar, control judiciar pe cauţiune, arest la domiciliu);
  • cel nemulţumit de soluţia astfel dată o poate contesta şi judecătorul de la instanţa superioară o va putea menţine sau modifica;
  • arestarea preventivă se dispune pentru 30 zile. La împlinirea termenului, numai dacă este necesar, procurorul cere prelungirea şi paşii de mai sus – soluţionare de judecător şi apoi contestaţie – se repetă; cu prelungiri succesive, măsura arestării preventive nu poate depăşi 180 zile în cursul urmăririi penale;
  • dacă cel arestat este trimis în judecată, judecătorul de cameră preliminară verifică în mod obligatoriu necesitatea menţinerii măsurii, iar pe parcursul judecăţii completul verifică periodic acest lucru la un interval de maxim 60 zile. Măsura arestării preventive nu poate depăşi un termen rezonabil, dar cel mult o jumătate din maximul pedepsei legale pentru acea infracţiune;
  • pe parcursul stării de arest, dacă durata măsurii expiră sau dacă motivele care au stat la baza luării sale dispar, organul judiciar e obligat să revoce măsura;
  • pe parcursul stării de arest inculpatul are dreptul să ceară revocarea sau înlocuirea măsurii şi atunci paşii de mai sus – soluţionare şi contestaţie – se repetă.

Aşadar, cu privire la măsura preventivă a unui inculpat, decid trei, dar uneori chiar nouă sau mai mulţi magistraţi, ceea ce este menit să diminueze până la excludere posibilitatea vreunei erori. Mai mult, în toate aceste proceduri inculpatul trebuie să fie prezent şi el este asistat de avocat în mod obligatoriu – ales de el, iar dacă nu are primeşte unul din oficiu. În fine, ca o ultimă garanţie de corectitudine, toate hotărârile cu privire la arestare trebuie motivate, căci judecătorii nu pot decide cum vor ei, aşa cum am arătat AICI.

2. În România arestarea preventivă nu este obligatorie (ca în SUA, de pildă) şi nu constituie o regulă, aşa cum ne arată statistica indicată AICI. Astfel, dintre persoanele trimise în judecată mai puțin de o șesime sunt în stare de arest;

3. Există diferenţe între motivele de arestare şi cele care stau la baza unei soluţii definitive, aşa cum am arătat AICI. Astfel încât este posibil şi legal ca o persoană arestată în cursul procesului să fie în final achitată, după cum e posibil ca o persoană cercetată în stare de libertate să fie în final condamnată cu executare în penitenciar – asta nu înseamnă automat că s-a comis vreo greşeală/abuz de către organul judiciar. Tot aşa cum sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajung în penitenciar – dar asta nu înseamnă automat că s-a comis vreo greşeală/abuz la trimiterea lor în judecată.

4. Dacă s-a constat în justiţie că o persoană a stat în arest în mod nelegal ea va fi despăgubită de Stat în urma unui proces civil, potrivit procedurii descrisă în art. 538-542 C.proc.pen. Aceasta nu înseamnă automat că există o culpă a judecătorilor care au dispus/menţinut/prelungit măsura. Dacă se dovedeşte o atare culpă însă (de ex, că s-a luat măsura pentru alte infracţiuni decât cele la care permite legea arestarea, ori s-a dispus arestarea peste termenul legal, ori s-a dispus arestarea într-un alt cadru decât cel procesual), statul va recupera prejudiciul de la persoana vinovată de producerea erorii – magistrat sau orice altă persoană vinovată (martori, experţi, grefieri etc).

Aşadar, acest al optulea mit despre justiţie este demontat: arestările nu se fac în mod arbitrar, ci potrivit legii. Dacă legea este prea permisivă sau prea restrictivă, nu ţine de magistrat. Dacă sunt încălcări ale legii în procedura de arestare, există proceduri prin care acestea vor fi îndreptate şi, eventual, cei nedreptăţiţi să fie despăgubiţi.

.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”

ep.4: „Magistrații decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistrații decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamnă că e vinovat”

ep.6: „Arestarea este regula în procesul penal românesc”

ep.7: ”Judecătorii arestează tot atât de mult ca pe vremea când arestau procurorii

07/04/2015

Interviu Revista22: `Legea si justitia trebuie sa fie egale pentru toti`

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 9:36 PM
Tags: , , , , , , ,

Rev22

Interviu acordat Revistei22, Anul XXV (1307), 7-14 aprilie 2015

https://i0.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet.jpg

„ Justiția nu trebuie să se substituie în niciun caz factorilor politici, după cum, invers, factorii politici nu trebuie să se substituie justiției, atunci când e vorba de instrumentarea de dosare.“

Aș începe cu o chestiune extrem de discutată în acest moment, în special legată de cazul Șova. Am avut proteste în stradă, am avut luări de poziție ale unor ambasade asupra felului în care se gestionează la nivelul parlamentului aceste cereri de începere a urmăririi penale, respectiv de arestare.

Lucrurile pot fi rezolvate în mod corect și mai ales legal, dacă se interpretează Constituțiaîn litera și spiritul ei. Și anume, Constituția României prevede că au imunitate doar parlamentarii, ei nu pot fi trași la răspundere pentru opinii și voturile lor politice. În rest, pentru orice alte fapte care nu au legătură cu aceste două aspecte, ei pot fi trași la răspundere penală. Însă, atunci când trebuie să fie percheziționați, reținuți sau arestați, este nevoie de o încuviințare din partea parlamentului. Acum se pune problema – repet, discuția este doar pentru parlamentari – în ce măsură o Cameră poate refuza cererea de percheziționare, reținere sau arestare venită din partea procurorilor? Am urmărit dezbaterile din parlament și am constatat următorul aspect: parlamentarii care sunt urmăriți de către procuror, respectiv colegii lor care iau cuvântul în Cameră, întotdeauna fac referire la actele de probațiune – dacă există fapta, dacă există probele, dacă se impune sau nu arestarea preventivă, cu alte cuvinte, ei fac acte de apărare care în mod normal ar trebui formulate în sala de judecată. Discuția din parlament ar trebui să se limiteze doar la aspectul dacă fapta urmărită de procuror este sau nu în legătură cu opinia sau votul politic. Aici se face marea confuzie. Cu alte cuvinte, dacă un parlamentar este urmărit, să spunem prin absurd, pentru un furt din supermarket, nu poți să vii tu, coleg parlamentar, să spui: „noi nu credem că se impune arestarea colegului nostru pentru acel furt“. Că regula este lăsarea în libertate a oamenilor. Da, regula este lăsarea în libertate a oamenilor, dar mai avem o altă regulă, și anume că toți suntem egali în fața legii.

Ca să fiu avocatul diavolului, unii vor spune că e posibil ca anchetele respective să fie influențate politic, să fie montate artificial și de aceea e normal ca parlamentul să prevină astfel de situații.

Eu nu neg că una dintre apărări poate fi aceasta: dosarul nu se bazează pe nimic faptic, este pur și simplu creat, este un abuz al procurorului sau s-a încălcat în mod grav procedura. Dar toate aceste aspecte trebuie invocate în fața judecătorului care va soluționa cererea de autorizare a percheziției sau de arestare a parlamentarului respectiv. A face aceste afirmații în spațiul public, în afara sălii de judecată, respectiv în parlament și, mai mult, chiar a face trimitere la dosar, care dosar este acolo, faptic, la parlament, înseamnă că se înlocuiește o activitate judiciară cu una extrajudiciară.

În cazul miniștrilor procedurile sunt deosebite.

Pentru miniștri este extrem de complicat. În primul rând, trebuie să lămurim: pentru miniștri nu există imunitate, așa cum se vehiculează în spațiul public. Constituția prevede doar imunitatea parlamentarilor. Pentru miniștri, însă, avem un blocaj de procedură, și anume: atunci când un ministru trebuie urmărit pentru fapte comise în exercițiul funcției, procurorul nu poate nici măcar începe urmărirea penală, așa cum o poate face în cazul parlamentarului, ci doar dacă există o solicitare din partea parlamentului. Deci, pentru un ministru care este și parlamentar, procurorul nu poate să înceapă urmărirea penală decât dacă are o solicitare în acest sens chiar din partea parlamentului.

MARJA DE APRECIERE
Este posibil ca la începutul procesului penal să am indicii că s-a săvârșit o faptă și că cel anchetat este cel vinovat, că a încercat să fugă sau să ascundă arma crimei, de exemplu, și atunci eu am temeiurile pentru a-l aresta, dar pe parcursul procesului, să zicem, descopăr că a fost în legitimă apărare când a folosit arma de foc. Și atunci trebuie să-l achit. (…) Va rămâne totdeauna o marjă de apreciere care aparține exclusiv judecătorului..

Solicitare sau aprobare?

Nu este aprobare, este solicitare. De aceea procurorii, în momentul de față, adună niște informații, chiar niște probe, începând urmărirea penală cu privire la faptă, după care se opresc. Când descoperă cine a comis fapta și dacă această persoană este, de exemplu, un ministru, el nu poate merge mai departe, ci trimite dosarul la parlament, spunând parlamentului: acum avem nevoie să ne solicitați voi, oficial, urmărirea. Cu alte cuvinte, în lipsa acestei solicitări, procurorul nu poate merge mai departe cu dosarul. Spre deosebire de cazul parlamentarilor, unde dosarul se duce mai departe, dar cu parlamentarul în stare de libertate, în cazul miniștrilor nici măcar nu poate să înceapă urmărirea penală. Și atunci ne punem problema: cât timp este blocată astfel urmărirea penală? Dacă niciodată parlamentul nu cere urmărirea penală a unui ministru care, de exemplu, este suspectat că a primit mită ca să inițieze o hotărâre de guvern sau să aranjeze o licitație publică, înseamnă că nu-l vor putea urmări niciodată pentru luare de mită? Eu mă uit înConstituție. Acolo se spune că membrii guvernului nu pot fi urmăriți fără această solicitare din partea parlamentului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, dar nu pentru fapte săvârșite în legătură cu exercițiul funcției lor. De exemplu, nu am putea să urmărim un ministru că inițiază o licitație publică, dar îl putem urmări că a primit mită ca să o inițieze, pentru că mita nu intră în funcția sa. Validarea licitației, începerea ei sau confirmarea ei intră în atribuțiile funcției, dar primirea mitei nu intră în exercițiul funcției.

Cum ar putea fi eliminate astfel de ambiguități? Cum s-ar putea da niște criterii clare, care să nu mai poată fi interpretate?

În primul rând, pe actuala legislație, dacă nu s-ar face niciun fel de modificare la Constituțiesau la regulamentele Camerelor, ar trebui să avem o decizie a Curții Constituționale care să interpreteze normele pe care le-am menționat, adică normele cu privire la imunitatea parlamentară, respectiv cu privire la impedimentele procedurale. În al doilea rând, ar trebui să fie clar precizate criteriile în baza cărora au loc dezbaterile și ce documente trebuie să fie trimise în parlament atunci când se formulează astfel de cereri.

REFUZUL PARLAMENTARILOR
Mă uit la vreo doi miniștri la care procurorii au refăcut încunoștințarea parlamentarilor că ar trebui începută urmărirea penală, după ce inițial au refuzat. (…) Și parlamentarii au refuzat. Nu știm considerentele, că motivarea hotărârii nu există, ci în dezbatere s-a pus problema: păi, noi am mai refuzat o dată, prin urmare avem o autoritate… Ce autoritate? De lucru judecat? Păi, parlamentarii nu judecă, numai judecătorii judecă.

În momentul de față la parlament ajung nu numai referatele întocmite de procurori, ci dosare, bibliorafturi, o mulțime de alte documente.

Mi-aduc aminte că în primii ani de după reformă, și anume în 2005-2006, după ce DNA a început să investigheze chiar miniștri în funcție, cred că George Copos era viceprim-ministru, s-a pus problema ce acte să se trimită la parlament. Inițial, s-au trimis doar referatele, adică un fel de proces verbal prin care procurorul încunoștințează parlamentul în ce stadiu al urmăririi este, ce activități procesuale s-au efectuat, ce probe s-au strâns. Atunci, comisiile juridice din parlament au început să respingă astfel de solicitări pe motiv că ei nu cunosc despre ce este vorba, că nu a ajuns un material documentar probatoriu referitor la cazul în speță. După care, s-a luat decizia la nivelul DNA: OK, atunci le facem copii după dosare și le trimitem. S-a ajuns astfel ca zeci de volume care stau la baza urmăririi penale, zeci de volume, din care este alcătuit un dosar penal, să ajungă pe masa comisiei juridice. Și ce se întâmplă concret? Toți membrii comisiei juridice stau și verifică probele. Toți membrii stau și verifică actele depuse la dosar, citesc stenogramele după interceptări etc. Cu alte cuvinte, fac o activitate pe care în mod normal ar trebui să o facă apărarea și ar trebui să o facă oamenii legii.

Spuneți că lucrurile ar trebui reglementate cumva și că cel mai potrivit instrument ar trebui să fie oferit de o interpretare a Curții Constituționale.

O interpretare a Curții, pe de o parte, dar nu exclud nici posibilitatea unui agreement, a unui pact între CSM sau una dintre autoritățile judecătorești și parlament, prin care să se stabilească o linie de conduită.

https://i2.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet2.jpg

„E responsabilitatea noastră să garantăm independența justiției.“

SCADE DURATA PROCESELOR
În general, procesele penale în România durează mai puțin ca acum cinci ani. În ultimii doi ani s-a înregistrat o scădere a duratei. Este celeritatea, pe de altă parte, e și perfecționarea judecătorilor, adică au învățat să managerieze dosarul astfel încât să nu existe durată în timp neutilizată. Dar și numărul de dosare este mai mare. Cele care vin, de exemplu, de la DNA și se duc spreÎnalta Curte, dosare extrem de complexe, cu multe persoane implicate.

În mod concret, ce a făcut CSM din acest punct de vedere?

Președintele CSM deja a făcut o sesizare în cazul Șova, a provocat CCR să spună dacă trebuie emisă sau nu o hotărâre, chiar dacă se respinge solicitarea de arestare a unui parlamentar, dar încă este puțin. Eu aș vedea o discuție între CSM, poate chiar și o hotărâre a CSM, prin care să se indice în mod clar că astfel de dosare nu pot fi trimise în întregime și nu pot fi dezbătute pe fond în parlament. Iar parlamentul, în cele două Camere, să emită un regulament prin care să prevadă în mod concret ce acte pot fi solicitate. Nu este normal să avem o diferență de tratament chiar cu privire la unii parlamentari și miniștri. Ați văzut, chiar în aceeași zi, pentru un ministru se solicită urmărirea penală, pentru un alt ministru nu se solicită acest lucru.

Cred că, de fapt, asta e o chestiune pe care într-adevăr CSM trebuia s-o aducă în discuție de mai multă vreme. Nu credeți căCSM a lipsit din această discuție?

Pozițiile noastre publice din ultimii doi ani au fost extrem de lipsite de fermitate, nu au avut fermitatea pozițiilor din anii 2011-2012. Mă gândesc că e responsabilitatea noastră să garantăm independența justiției și implicarea noastră în astfel de dezbateri este absolut necesară. Nu cred că trebuie să ne limităm la o hotărâre adoptată în plen și un comunicat public. Efectiv, trebuie să solicităm un dialog cu celelalte puteri, pentru că, până la urmă, noi trebuie să colaborăm. Sigur, suntem separați, dar trebuie să colaborăm cu celelalte puteri. Iar atunci când este vorba de o interferență a uneia în activitatea celeilalte, de exemplu, un dosar cu un ministru sau cu un parlamentar, este evident că trebuie să am niște norme extrem de clare și de previzibile cu privire la procedurile de urmat.

EROAREA JUDICIARĂ
Nu întotdeauna când o persoană este arestată preventiv și ulterior achitată, poate să invoce eroarea judiciară care să aparțină judecătorilor și procurorilor. Poate am avut martori falși, poate însăși persoana anchetată a mințit organele de urmărire penală. Nu exclud o eroare judiciară, însă acea eroare trebuie să fie imputabilă, trebuie să demonstrez reaua-credință.

În afară de aceste evidente diferențe de tratament, a mai apărut o altă discuție de fond, prilejuită în special de cazul lui Varujan Vosganian. S-a spus, în cazul său, că practic se face o anchetă legată de o hotărâre de guvern, care este un act politic, o decizie care, sigur, poate în final să fie bună sau rea. Ceea ce înseamnă ca justiția să intervină în cazul unor acte de natură politică. Ceea ce este nefiresc, cu excepția situațiilor în care se poate proba faptul că există un beneficiu particular, o mită.

Nu cunosc detalii legate de cazul amintit, în afara faptului că procedura a fost blocată în parlament. Dar, ca linie generală, aș vrea să se înțeleagă clar că, la rândul său, justiția nu trebuie să se substituie clasei politice, adică parlamentului și guvernului. Nu trebuie să vină procurorii sau judecătorii și să spună că trebuia sau nu trebuia emisă o hotărâre de guvern sau o ordonanță sau că trebuia sau nu trebuia emisă o lege. Noi analizăm conduita licită sau ilicită a persoanei care ia decizia în legătură cu actul politic. Deci noi nu ne substituim clasei politice și ar fi extrem de grav acest lucru. Dar, în situația în care avem un caz în care s-a luat mită pentru a fi emisă o hotărâre de guvern, atunci e clar că avem un act ilicit. Sigur că ai comis acele fapte în calitatea ta de ministru, dar ai încălcat legea. Să știți că situația nu se întâlnește doar la nivelul răspunderii miniștrilor sau a parlamentului. Aceeași situație este cu consilierii locali sau primarii. Judecătorii niciodată nu vor spune că, de exemplu, nu trebuie să construim pe aici un drum public sau o autostradă sau un pod. Asta e o decizie care aparține administrației locale. Dar, dacă s-a dat mită, dacă s-a aranjat licitația, atunci, da, intervine justiția. Justiția nu trebuie să se substituie în niciun caz factorilor politici, după cum, invers, factorii politici nu trebuie să se substituie justiției, atunci când e vorba de instrumentarea de dosare.

Să trecem la o altă chestiune care ține de modul în care funcționează sistemul de justiție. Există destule păreri conform cărora, după apariția noului Cod de Procedură Penală, în special din a doua jumătate a anului trecut, a crescut foarte mult numărul de arestări. Și se spune că se face exces de arestări. Plecând de aici, vedem în aceste zile o inițiativă a unor politicieni de a opera niște modificări în Codul de Procedură Penală care, între altele, să limiteze acest gen de situații. Din perspectiva dvs., ca membru CSM, ca judecător, vi se pare corectă această impresie, și anume faptul că există un exces de arestări? Și, în al doilea rând, în ce măsură modificările care se doresc a fi introduse înCodul de Procedură Penală ar putea afecta negativ lupta anticorupție?

Eu sunt de acord că starea normală este cea de libertate și un proces penal trebuie să se deruleze cu suspectul sau inculpatul în stare de libertate. Dar tot atât de realiști trebuie să fim să recunoaștem că starea de normalitate este să nu se săvârșească infracțiunea. Și atunci când s-au săvârșit infracțiuni și au început procedurile legale, persoanele în culpă trebuie să contribuie la aflarea adevărului. Măsura arestării preventive nu se ia pentru că o persoană a săvârșit niște infracțiuni, ci se ia pentru că, pe parcursul derulării procesului, acea persoană încearcă, într-un fel sau altul, să zădărnicească aflarea adevărului, să împiedice urmărirea penală.

Nu se referă la fapta în sine, ci se referă la comportamentul persoanei anchetate.

Exact. Pentru că, dacă noi, chiar de la începutul procesului, am avea probată foarte bine fapta, persoana nici nu ar trebui arestată, ci ar trebui trimisă în judecată și condamnată imediat. Dar de ce este arestată o persoană? Pentru că a săvârșit o faptă în legătură cu infracțiunea sa care a împiedicat organele de urmărire penală să-și desfășoare activitatea normal, de exemplu, a șters informații din calculator, a ars documente importante, a încercat să cumpere martorii sau a încercat să fugă din țară.

https://i2.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet3.jpg

„Arestarea nu înseamnă condamnarea persoanei.“

Discuția în principiu e clară. Numai că, fără să dau nume, avem situații cu oameni foarte influenți care rămân în funcții, sub control judiciar, și alții care sunt arestați.

Criteriile în CPP le avem, dar tot atât de realiști trebuie să fim, codul atribuie o marjă mare de apreciere judecătorilor. Adică noi nu avem situații exemplificative în cod prin care să se spună: un inculpat are o anumită calitate și mita dată este de atâta, el este arestat dacă nu colaborează. Asta este o chestiune de speță. Codul îți oferă doar criterii. Urmează ca judecătorul însuși, prin puterea sa de apreciere, să stabilească dacă este cazul sau nu să aresteze o persoană. Uneori, în practică se întâlnesc situații în care persoane aflate în împrejurări similare nu sunt arestate. Una este arestată, alta nu.

JUSTIŢIA ŞI POLITICA
La rândul său, justiția nu trebuie să se substituie clasei politice, adică parlamentului și guvernului. Nu trebuie să vină procurorii sau judecătorii și să spună că trebuia sau nu trebuia emisă o hotărâre de guvern sau o ordonanță sau că trebuia sau nu trebuia emisă o lege. Noi analizăm conduita licită sau ilicită a persoanei care ia decizia în legătură cu actul politic. Deci noi nu ne substituim clasei politice, ar fi extrem de grav acest lucru.

Credeți că s-ar putea face ceva astfel încât să avem criterii relativ uniforme de abordare?

Să avem o jurisprudență care trebuie cunoscută și, în al doilea rând, să aibă un mai mare rol. Pentru că noi, la facultate, suntem învățați că jurisprudența nu reprezintă un izvor de drept, adică nu avem precedentul judiciar recunoscut în mod oficial în România. Ceea ce este o mare eroare. Noi mergem pe tradiția franceză, franco-italiană, care deja nu mai este de actualitate. Pentru că avem foarte multe situații nereglementate în lege în care jurisprudența are un puternic cuvânt de spus. Din acest motiv, în sistemul anglo-saxon există niște ghiduri, niște îndrumări la adresa judecătorilor, cu privire la cum ar trebui să trateze cazuri concrete în justiție. Practică neunitară avem și cu privire la pedepsele aplicate unor inculpați aflați în situații similare. La noi încă nu este acceptat, la nivel de mentalitate. Judecătorii încă spun: noi suntem independenți, hotărâm așa cum credem noi de cuviință. Ei bine, nu mai merge așa. În statele civilizate, ceea ce a stabilit Înalta Curte sau, în general, instanța de control judiciar devine aproape literă de lege în cazuri similare. Încă nu avem un astfel de sistem. Trebuie să fie clar pentru toată lumea că legea este egală pentru toți, dar și aplicarea legii, adică justiția, trebuie să fie egală pentru toți.

Dar din ce v-ați uitat pe propunerile de modificare a CPP care circulă, cum vi se par?

Eu aș vrea ca aceste propuneri să ajungă în primul rând la CSM, să ne convingem că ele nu sunt menite să zădărnicească aflarea adevărului. Cazurile nu sunt identice, sub nicio formă, se vor înregistra diferențe între ele și atunci trebuie să lăsăm și judecătorului o anumită marjă, folosind criteriile legale, prin care să stabilească dacă persoana trebuie sau nu arestată. Dar, încă o dată, arestarea nu înseamnă condamnarea persoanei. Este foarte grav să vedem lucrurile confuze din acest punct de vedere.

VALORIFICARE ULTERIOARĂ
Am avut de soluționat înCSM o solicitare a procurorilor DNA de încuviințare a arestării preventive pentru un președinte de tribunal. O persoană care a recunoscut că a dat mită în urmă cu câțiva ani, care chiar e condamnată într-un dosar, a scos la iveală înregistrări cu judecătoarea, în momentul în care a dat mită. Deci, la cinci-șase ani de la săvârșirea faptei, a scos acele informații și ele au fost transformate de procurorii DNA în probe.

Așa este, dar o detenție extinsă, în condiții în care nu există practic o decizie definitivă, aduce prejudicii enorme persoanei respective.

Este posibil ca, la începutul procesului penal, să am indicii că s-a săvârșit o faptă și că cel anchetat este cel vinovat și că el a încercat să fugă sau să ascundă arma crimei, de exemplu, și atunci eu am temeiurile pentru a-l aresta, dar pe parcursul procesului, să zicem, descopăr că a fost în legitimă apărare când a folosit arma de foc. Și atunci eu trebuie să-l achit. Dar, dacă mă gândesc acum la cazurile de mare corupție instrumentate în ultimii ani, nu-mi amintesc să fi fost persoane arestate preventiv, vorbim de marea corupție, și achitate la sfârșitul procesului. Nu-mi amintesc, cel puțin cei care au fost arestați preventiv, în majoritatea cazurilor sau chiar întotdeauna, au fost finalizate cazurile cu o condamnare, cu o executare.

E adevărat, este o diferență totuși. Acum doi-trei ani, poate chiar un an și ceva în urmă, numărul de arestări nu era atât de mare. Și-mi vine în minte ce spunea fostul șef DNA, Daniel Morar: cât de bine funcționează DNA în acest moment, în materie de administrare a probelor, se va vedea abia peste câțiva ani, după ce se vor da soluții în instanță.

Sigur, o evaluare a activității actuale a DNA va fi făcută și prin faptul dacă anumite dosare se vor confirma sau nu cu sentințe definitive. Revenind la chestiunea arestării și condamnării, să nu uităm că procurorii DNA instrumentează dosarul, fac urmărirea penală și cei care arestează și condamnă sunt judecătorii, deci, până la urmă, există și între noi niște pârghii de control. Dar cei care arestează sunt judecătorii.

Una dintre discuțiile importante în acest moment din spațiul public se referă la relația dintre SRI și DNA. Semnele de întrebare exprimate pleacă de la premiza că SRI ar alimenta preferențial DNA cu informații referitoare la anumite dosare. Sigur, nu putem opera cu speculații, dar este o chestiune serioasă pentru orice stat de drept și nu poate fi totuși ignorată. Ce poate să facă CSM din acest punct de vedere, astfel încât această zonă de suspiciune să fie cât mai mică posibil?

Corupția a fost declarată ca o vulnerabilitate la adresa siguranței statului. Din acest motiv, serviciile de informații sunt abilitate să adune date și informații cu privire la săvârșirea faptelor de corupție și să-i informeze imediat pe procurorii DNA. Deci ei au obligația legală, în momentul în care au informații în legătură cu un act de corupție, să trimită acea informație la procurorii DNA, care au obligația după lege să transforme informațiile în probe și să vadă dacă este cazul sau nu să urmărească penal persoana. Sigur, se pune problema unui mod discreționar de furnizare a informațiilor, ceea ce depășește competențele noastre, pentru că serviciile au probabil propriul sistem intern de control. Pe de altă parte, se pune problema utilizării acelor informații și a transformării lor în probe și a duratei în timp a unor dosare penale. Și asta intră într-adevăr în atribuțiile noastre. Cred că din 2011, de când își duce mandatul actualul CSM, noi am desfășurat mai multe controale la nivelul procurorilor, la toți procurorii din țară, dar și în privința procurorilor DNA, cu privire la durata parcursă de anumite dosare. Au fost suficiente semne de întrebare prin presă de ce anumite dosare stagnează cu anii etc. Vreau să spun că inspecția judiciară a făcut astfel de controale, s-au găsit și dosare lăsate în nelucrare, chiar am avut și prim-procurori din țară care și-au dat demisia sau au fost revocați din funcție. Am făcut astfel de controale și laCurtea Supremă, unde vă amintesc că până în 2011 nu fusese efectuat niciodată vreun control de către inspecția judiciară, referitor la durata de soluționare a proceselor, și au început dosarele să capete o derulare firească. Dar în privința urmăririi penale, trebuie să recunoaștem că nu avem termene limită impuse de lege. Codul nu spune „trebuie să finalizezi urmărirea penală într-un an, doi sau zeci“.

Dar, până pe la mijlocul anului trecut, nu prea a existat tipul acesta de discuții despre relația dintre SRI și DNA.

Dar legătura există, e prevăzută în lege. Eu vreau să fac cumva o paralelă. Dacă mă întrebați dacă este posibil ca unele informații să fie ținute deoparte un anumit număr de ani și apoi să fie instrumentate, când cine știe ce se schimbă în mediul social sau politic al României, vă spun: da, teoretic e posibil. Dar și practic, chiar într-un caz care este azi în justiție, ne-am confruntat cu astfel de situații. Mă gândesc că la fel este și în cazul serviciilor de informații, până obțin ele o informație, până o valorifică, până mai adună și alt material informativ, până îl trimit la procurori, care la rândul lor încep să vadă dacă informațiile sunt veridice să fie transformate în probe, durează un timp. Dacă mă întrebați dacă persoane cu rea-credință pot ține la o parte acea informație, voi spune: da, este posibil. Dar trebuie să avem încredere în bună-credința lucrătorilor.

Legat de acest lucru, a fost o discuție referitoare la felul în care s-a clasat într-un dosar foarte cunoscut, în care, în cazul a doi dintre acuzați, s-a mers pe ideea de impunitate.

Aici este vorba doar de infracțiunea de dare de mită, nu orice infracțiune. La darea de mită, dacă mituitorul se autodenunță la Parchet, înainte să se înceapă urmărirea penală, el beneficiază de impunitate. Însă procurorii vor începe urmărirea penală pentru luare de mită cu privire la persoana care a primit banii respectivi.

S-a mers pe ideea de impunitate pentru că s-ar fi făcut dezvăluiri înainte de începerea unei anchete, însă, în același timp, știm că existau sesizări, inclusiv din afara țării, pe dosarul în cauză făcute cu multă vreme în urmă. E un caz notoriu.

Dacă soluția de clasare este una nelegală, în cursul procedurilor de verificare, pentru că procurorul-șef are abilitatea asta să verifice actele procurorilor din subordine, teoretic se poate răsturna soluția de clasare.

Cine poate soluționa soluția de clasare?

Se poate face din oficiu de către procurorul-șef, o poate repune în discuție sau la plângerea unei persoane interesate, la orice plângere a oricărui… Procurorul ierahic superior va verifica legalitatea soluției și apoi se poate face o plângere la judecător.

CSM este implicat? Inspecția judiciară?

Nu, pentru că ține de soluționarea și desfășurarea unui caz concret, nu ține de conduită. Noi putem sancționa, de exemplu, dacă descoperim că procurorul a stagnat prea mult cauza, a fost influențat, a soluționat cauza având o legătură de rudenie cu una dintre aceste două persoane etc., deci noi pe conduită mergem. Chiar dacă s-a greșit. Să spunem că s-a greșit încadrarea. Noi nu putem face nimic, ci procurorul ierarhic superior, respectiv un judecător.

Și cine poate face plângerea?

Orice persoană care are un interes. Respectiv procurorul-șef poate să facă verificare singur, fără nicio problemă. Interesul este însă al celor aflați în urmărire. De exemplu, într-un caz în care demnitarul beneficiază de impunitate, e clar că procurorul îl va folosi ca martor. Or, declarația unui martor poate fi suficientă pentru a se da o soluție cu privire la persoanele implicate în comiterea infracțiunii. Să ne lămurim aici, să știți că nu este nici primul, nici ultimul caz, dispoziția exista și în codul vechi, și acolo există această dispoziție legală și ea este menită să ajute organele judiciare, procurorii să obțină niște martori cheie, pentru că denunțătorul care a dat mită unui funcționar sau demnitar este martor cheie.

Precizarea dumneavoastă este importantă. Vorbim, deci, de cineva care dă mită. Dar în cazul acesta, discutăm despre o persoană care a instrumentat un întreg angrenaj de corupție. Nu despre un mituitor.

Nu. Și mai este o situație. Pentru alte infracțiuni grave prevăzute expres de lege, cel care denunță alte persoane că au săvârșit infracțiuni beneficiază de o reducere a pedepsei. Dar pentru darea de mită am chiar cauză de nepedepsire. Că e normal sau e imoral…

Sunt destule discuții în momentul de față privind felul în care este gestionat procesul de desemnare a viitorului procuror-șef de la DIICOT. Procedura e netransparentă la nivelul ministrului Justiției.

Noi suntem una dintre instituțiile implicate în această procedură de numire a șefilor de laDNA și DIICOT. Îmi amintesc că aceste discuții au fost și în vara lui 2012 și la începutul lui 2013, și anume, actuala legislație prevede că ministrul Justiției face o propunere, CSM, prin secția de procurori, dă un aviz care este consultativ, iar președintele statului face numirea. Ei, în această ecuație, noi am fi dorit să avem un rol mai puternic. Îmi imaginez că ministrul, de exemplu, face o propunere cu care CSM teoretic nu va fi de acord și președintele statului totuși va merge mai departe, îmi pun problema, până la urmă, își mai păstreazăCSM rolul de gestionar al carierei magistraților, dacă ministrul Justiției și președintele statului încalcă opinia CSM? De aceea cred că dialogul dintre cele trei instituții ar trebui să fie mult mai real și cred că ar trebui să crească în timp rolul CSM. Cred că CSM trebuie să aibă aici un aviz mult mai puternic, un aviz obligatoriu de urmat și chiar, într-un viitor, ministrul Justiției trebuie înlăturat din această ecuație. Practic, să avem un sistem pe care îl avem acum la Curtea Supremă. Președintele, vicepreședintele Curții Supreme sunt propuși de către secția de judecători a CSM și numiți de șeful statului. Pe când la procurori, în afară de cele două instituții, șeful statului și CSM, mai avem o instituție, ministrul Justiției, cu alte cuvinte selecția acum o face ministrul Justiției. Nu știm cum va face ministrul Justiției această selecție, probabil are niște criterii, nu o face în mod arbitrar. Dar să nu ne trezim cu situații cum au fost în anii trecuți, când CSM a dat aviz negativ pentru anumite persoane.

Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU

09/03/2015

Demitizarea justiției. Ep. 7: „Judecatorii aresteaza tot atat de mult ca pe vremea cand arestau procurorii”  

Filed under: Demitizare — Cristi Danilet @ 5:31 PM
Tags: , , ,

grafician Ionut Baic2Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Acest mit referitor la numărul de arestări din România a fost creat de unii avocați și a fost intens vehiculat între anii 2003-2010, probabil ca un fel de „justificare” din partea lor către clienții a căror  privare de libertate nu o puteau evita. Era mult mai simplu de dat vina pentru arestare pe judecător, care întocmai ca și procurorul de ieri, chipurile aresta pe oricine. Numai că adevărul este altul și aduc în sprijinul susținerii mele o statistică referitoare la numărul de arestări, începând cu anul 1990 și până în prezent:

inculpați persoane fizice trimişi în judecată
 număr
inculpaţi persoane fizice trimişi în judecată în stare de arest preventiv
număr        procente
ARESTEAZĂ PROCURORII
1990
52.715
23.597
44,76 %
1991
82.112
29.604
36,05 %
1992
91.375
29.403
32,17 %
1993
102.499
30.452
29,70 %
1994
107.857
30.075
27,88 %
1995
117.296
29.687
25,30 %
1996
115.948
27.156
23,42 %
1997
119.222
27.800
23,31 %
1998
99.920
19.351
19,36 %
1999
75.743
15.210
20,08 %
2000
68.483
16.508
24,10 %
2001
81.948
19.677
24,01 %
2002
74.272
17.131
23,06 %
2003
68.658
12.583
18,32 %
Media anuală
23.445
26,53 %
 ARESTEAZĂ JUDECĂTORII
2004
65.418
8.941
13,66 %
2005
59.407
8.265
13,91 %
2006
52.943
7.146
13,49 %
2007
47.787
5.205
10,89 %
2008
45.073
5.473
12,14 %
2009
49.743
6.984
14,04 %
2010
56.949
8.659
15,20 %
2011
60.980
8.941
14,66 %
2012
59.739
9.988
16,71 %
2013
65.711
10.431
15,87 %
2014
50.342
7.040
13,98 %
Media anuală
7.916
14,05 %

Așadar, în perioada 1990-2003, arestările reprezentau 26,53% din numărul celor trimiși în judecată. În perioada 2004-2014, arestările scad la 14,05%. Cum se explică această schimbare? Potrivit legislației din Codul de procedură comunist aprobat în 1968 procurorul avea competența de arestare preventivă a celor urmăriți penal, aspect păstrat pentru mulți ani și în perioada postrevoluționară. În iunie 2003, în cauza Pantea vs România, statul nostru este condamnat de către CEDO, constatându-se că potrivit legislației de la acea vreme procurorul nu întrunește condițiile de independență și imparțialitate și numai un magistrat având aceste caracteristici ar trebui să ia măsura arestării. Ca urmare, odată cu revizuirea Constituției în octombrie 2003, atribuția de arestare trece de la procuror la judecător.

Cifrele de mai sus ne arată, în mod neechivoc, că judecătorii arestează astăzi mai puțin decât arestau procurorii. Și astfel, al șaptelea mit despre justiție a fost demontat..

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”

ep.4: „Magistrații decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistrații decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamnă că e vinovat”

ep.6: „Arestarea este regula în procesul penal românesc”

02/03/2015

Demitizarea justitiei. Ep. 6: „Arestarea este regula in procesul penal romanesc”

Filed under: Demitizare — Cristi Danilet @ 5:17 PM
Tags: , ,

grafician Ionut Baic2

Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Acest mit este intens susținut atât de cei implicați în dosare penale, cât și de către cei care „luptă” împotriva….anticorupției. Analizarea lui presupune cercetarea legislației (pentru a vedea dacă presupusa regulă este impusă de vreun act normativ) și studierea practicii judiciare (pentru a vedea dacă presupusa regulă se verifică în practică).

1. Potrivit legislației noastre arestarea nu este obligatorie.

În România nu există vreo reglementare legală cum că persoana față de care se derulează un proces trebuie arestată (cum este, de exemplu, în SUA, unde un suspect este reținut imediat ce a fost identificat, este luat în custodie de poliție, de unde într-un termen scurt este dus în fața unui judecător care va decide dacă respectivul este pus în libertate pe cauțiune sau rămâne mai departe în stare de arest). Astfel că, indiferent ce infracțiune ar comite o persoană, ea va fi arestată de judecător numai dacă sunt îndeplinite condițiile la care m-am referit în Demitizarea ep. 5. Mai mult, dacă față de o persoană trebuie luată o măsură preventivă, organul judiciar nu are voie să se orienteze direct spre arestare, ci va analiza și motiva care dintre cele cinci măsuri posibile este mai adecvată în cauză (în ordinea severității lor, măsurile sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă).

 2. Să vedem ce se întâmplă în practică.

Am procedat la o cercetare a datelor statistice pe ultimii 10 ani de zile. Iată-le în următorul tabel:

Perioada
inculpați persoane fizice trimişi în judecată
inculpaţi persoane fizice trimişi în judecată arestaţi preventiv
(număr-procente*)
condamnați definitiv  
 
 (număr-procente*)
condamnați la pedeapsa închisorii cu executare  
(număr-procente*)
2005 59.407 8.265 – 13.9% 65.682 – 110.7%** 22.658 – 38.1%
2006 52.943 7.146 – 13.5% 56.075 – 105.9%** 18.678 – 35.2%
2007 47.787 5.205 – 11.9% 46.127 – 96.5% 14.973 – 31.3%
2008 45.073 5.473 – 12.1% 36.795 – 81.6% 11.804 – 26.1%
2009 49.743 6.984 – 14% 34.226 – 68.8% 10.542 – 21.1%
2010 56.949 8.659 – 15.2% 41.891 – 73.5% 13.813 – 24.2%
2011 60.980 8.941 – 14.6% 47.577 – 78% 14.362 – 23.5%
2012 59.739 9.988 – 16.7% 49.188 – 82.3% 14.697 – 24.6%
2013 65.711 10.431 – 15.8% 47.133 – 71.7% 13.700 – 20.8%
2014 50.342 7.040 – 13.9% *** ***
TOTAL

-ultimii 10 ani

-ultimii 5 ani

   14.16%

15.24%

 85.44%

76.37%

27.21%

23.27%

*procentul s-a calculat prin raportare la numărul celor trimiși în judecată; **cifrele depășesc 100% ca urmare a finalizării unor dosare provenind din stocul anilor precedenți; ***date în curs de agregare

Cifrele de mai sus ne arată următoarele:

– nu toți cei față de care se desfășoară urmărirea penală (adică aceia care sunt cercetați de către poliția judiciară și parchet) sunt ținuți în stare de arest preventiv. Atunci când procurorul decide trimiterea în judecată a celor urmăriți penal, în medie 15% sunt inculpați aflați în stare de arest preventiv. Acest procent este, evident, departe de a fi caracterizat ca fiind  regulă;

– când judecătorul ajunge la concluzia că acuzele procurorului sunt întemeiate și numai dacă probele au fost obținute legal, instanța dispune condamnarea – rata condamnării în România ultimilor 5 ani este de 75% raportat la cazurile propuse de procurori. Aceste cifre atestă că judecătorii nu împărtășesc întotdeauna opinia procurorilor, așa cum susțin unii pentru a insinua existența unor legături nepotrivite între judecători și procurori;

– dintre persoanele condamnate, 30% sunt sancționate cu pedeapsa închisorii în penitenciar, pentru celelalte adoptându-se alte măsuri, neprivative de libertate. Prin urmare, maxim un sfert din cei trimiși în judecată de către procuror ajung în închisoare ca urmare a soluției instanței.

– să mai reținem că numărul celor privați de libertate la sfârșitul procesului a fost întotdeauna mai mare decât numărul celor privați de libertate în timpul procesului. Nu numai numărul celor condamnați definitiv, ci chiar dacă ne raportăm doar la numărul persoanelor care ajung în penitenciar în urma procesului, acesta este mai mare decât numărul persoanelor arestate în timpul procesului (evident, nu întotdeauna între cei condamnați și cei arestați există o corespondență totală – despre situațiile de despăgubiri acordate de stat victimelor erorilor judiciare am vorbit în Demitizarea ep.3).

În concluzie: Nu avem cum să cunoaștem un număr exact al persoanelor care comit infracțiuni în România. Dar știm că, dintre persoanele reclamate la organele de urmărire penală, o parte este trimisă în judecată. Dintre persoanele trimise în judecată  mai puțin de o șesime sunt în stare de arest (este adevărat că uneori sunt discutabile motivele care au stat la baza luării măsurii sau cele care au fost luate în considerare pentru a se dispune o anumită măsură preventivă dintre cele cinci; nu neg că există asemenea situații, dar altul a fost  obiectul analizei de față). Nu toți cei arestați sunt condamnați (la pedeapsa închisorii), ci sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajung în penitenciar. Așadar, al șaselea mit, cum că „În România arestarea este regula” a fost demontat.

.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau„Magistratii nu raspund în vreun fel”

ep.4: „Magistratii decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistratii decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamna că e vinovat”

25/02/2015

Demitizarea justiției. Ep.5 – „Daca cineva este arestat inseamna ca e vinovat”

Filed under: Demitizare — Cristi Danilet @ 6:51 PM
Tags: ,

grafician Ionut Baic2

UPDATE: Decizie ICCJ în RIL 15/2017 – soluția de achitare nu înseamnă autotomat nelegalitatea arestării preventive.

Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific. 

Mai ales spectacolele oferite de mass-media au creat acest mit, care constă în convingerea că, odată ce față de o persoană s-au demarat procedurile penale (a început urmărirea penală, persoana a fost inculpată etc) și, mai ales, dacă ea a fost arestată, atunci persoana este vinovată și sigur va fi condamnată. Uneori, chiar și magistrații sunt neglijenți în această privință, folosind în documentele procedurale formule categorice precum „din probe rezultă că inculpatul a comis infracțiunea de….” (formulă care echivalează, evident, cu antepronunțarea cu privire la  soluția pe fondul cauzei) în loc de cele rezervate gen „din probele administrate până în prezent rezultă că inculpatul ar fi comis infracțiunea de….”. Dar nu, nu este adevărat că din demararea unor proceduri legale sau luarea unor măsuri procesuale s-ar putea deduce automat și categoric concluzia că persoana respectivă este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.

Să explic: o persoană nu este arestată preventiv sau la domiciliu pentru că a comis o infracțiune. Căci dacă se ajunge la concluzia certă că o persoană a comis o infracțiune și e vinovată de acest lucru, atunci înseamnă că procesul s-a terminat și că ea trebuie imediat condamnată.

Dar când vorbim de arestare, care este PREVENTIVĂ (deci…previne ceva!), atunci trebuie știut că o persoană POATE FI arestată când sunt îndeplinite două condiții cumulative (art.223 Cpp):

  1. Prima condiție: din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune;
  2. A doua condiție diferă în funcție de categoria de infracțiuni comisă. Astfel:

– pentru infracțiuni grave (toate cele sancționate de lege cu închisoare de 5 ani sau mai mare, precum și pentru infracțiuni de omor, contra securității naționale, trafic, terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, corupţie): privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică;

– pentru restul infracțiunilor: inculpatul se sustrage de la proces, sau încearcă să influenţeze martori ori să ascundă probe, sau face presiuni asupra victimei, sau pregătește/comite o nouă infracţiune. Așadar, arestarea se impune aici pentru a nu se afecta desfășurarea normală a procesului penal.

Așadar, dacă o persoană este arestată nu înseamnă ca ea deja ar fi vinovată și, deci, că sigur va fi condamnată. Ci necesitatea de a aresta o persoană se apreciază de judecător (însă asta nu înseamnă „la bunul plac” al judecătorului), la propunerea procurorului, în condițiile de mai sus.

De regulă, o persoană este arestată la începutul procedurii. Dar este posibil ca pe parcursul acesteia să se ajungă la o altă concluzie decât cea inițială. De exemplu, dacă o persoană este văzută de un martor cu un cuțit în mână, fugind de la locul faptei – declarația martorului ocular și analiza urmelor de pe arma crimei pe care s-a găsit sângele victimei sunt probe suficiente din care să reiasă o bănuială (legea spune „rezonabilă”, ceea ce înseamnă că oricine ar trebui să gândească la fel într-o asemenea situație) că cel prins este autorul faptei de omor. Ca urmare, ea este arestată imediat ce e prinsă, căci cele două condiții sunt întrunite: avem probe cu privire la faptă (cadavru, cuțit cu sânge, martor ocular) și avem una din cele patru situații (a încercat să fugă). Dar să zicem că pe parcursul procesului se administrează probe din care rezultă o altă versiune: victima fusese cea care l-a urmărit pe autor, aceasta se lăudase anterior prin sat că dacă îl va întâlni pe autor se va răzbuna pe el pentru un conflict mai vechi, victima a fost cel care l-a atacat prima cu cuțitul pe autor și că acesta s-a apărat lovind mortal victima cu acel cuțit, după care s-a speriat și a fugit de la locul altercației. Ei bine, varianta inițială ajunge să fie acum infirmată, dar până se stabilesc toate aceste lucruri autorul faptei de ucidere stă în arest. La sfârșitul procesului, dacă nu chiar el a indus în eroare organele judiciare, are dreptul să fie despăgubit de stat (fără însă ca statul să se regreseze împotriva procurorului sau judecătorului, pentru că în sarcina acestora, în situația de mai sus, nu se poate susține că aceștia ar fi acționat cu rea-credință sau gravă neglijență).

În concluzie: În România nu există cazuri de arestare obligatorie, indiferent cât de gravă ar fi fapta, ci judecătorul va decide acest aspect. Cel arestat nu este vinovat ci, chiar dacă și-a pierdut oarecum din putere, prezumția de nevinovăție încă subzistă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești (tot astfel, nu se poate spune că ar fi vinovată nici persoana față de care s-a început urmărirea penală, ori față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală ori care a fost trimisă în judecată). Aceasta pentru că, oricând până la sfârșitul procesului starea de lucruri inițială se poate schimba. Astfel, cel de al cincilea mit despre justiție a fost demontat.

.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau„Magistratii nu raspund în vreun fel”

ep.4: „Magistratii decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistratii decid cum vor ei”