CRISTI DANILEŢ – judecător

08/05/2018

Bugetarii se supun legii, nu poporului

Filed under: 1. EXPLICATIE — Cristi Danilet @ 8:54 AM
Tags: , , , , ,
capturaCirculă pe FB un comentariu de al meu din urmă cu un an și se încearcă o miștocăreală ieftină de persoane care nu au cunoștințe aprofundate despre viața publică și modul de funcționare a unei democrații. 
.
Contextul în care am făcut acea afirmație are legătură cu veșnica susținere cum că „magistrații sunt plătiți din banii poporului, deci trebuie să facă ce spune poporul”. Pentru că se pare că cele trei propoziții expuse de mine trebuie explicate pe îndelete, o fac aici:
. 
1. Funcționarii și magistrații se supun legii, nu poporului.
Această afirmație se întemeiază pe acte normative în vigoare: Articolul 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999: „Funcționarii publici au obligația să își îndeplinească cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu”. Art. 124 alin. (3) Constituție: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Articolul 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: „Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii (…)” 
AȘADAR: În exercitarea atribuțiilor lor, nici funcționarii, nici magistrații nu pot să se supună voinței celor cu care vin în contact: problemele cetățenilor se soluționează nu după cum doresc cetățenii, ci după cum spune legea. Uneori legea poate veni în contradicție cu voința de moment a poporului – această situație nu schimbă cu nimic regula: funcționarii și magistrații sunt obligați să respecte legea atât timp cât ea este în vigoare; cine e nemulțumit de lege, trebuie să facă demersuri să o schimbe.
EXEMPLU: Constituția noastră din 1991 spune că suntem o republică și că niciodată această Constituție nu poate fi revizuită cu privire la forma de guvernământ. Rezultă că, chiar dacă la un moment dat, majoritatea populației ar dori să fim conduși de un rege, acest lucru nu poate fi pus în practică, căci Constituția trece înaintea voinței de la un moment dat a poporului. Deci, cât timp există această Constituție nu vom avea rege, iar această Constituție nu poate fi schimbată astfel încât să putem fi conduși de un rege.
.
2. Una e interesul poporului, alta e interesul public.
Aceasta concluzie este urmarea unei dezbateri lămurită în Occident în urmă cu câteva secole. Când s-a răsturnat monarhia absolutistă revoluționarii și-au pus întrebarea. „Pe cine punem în locul monarhului să ne conducă?”. Soluția ideală ar fi fost să conducă întreg poporul: astfel, s-ar fi ajuns înapoi la democrația directă de tip antic, întâlnită în cetățile Atena și Sparta (deși atunci votau în agora doar bărbații, majori și cetățeni); dar acest sistem nu ar mai fi putut funcționa acum, întrucât populația devenea din ce în ce mai numeroasă. Ca urmare, s-a optat pentru formula „Suveran este poporul” care ia astfel loc monarhului din punct de vedere formal; dar exercitarea puterii de către popor urma să se facă prin aleși – și astfel ia naștere democrația reprezentativă.
Însă „Ce fel de mandat au aleșii?” s-au întrebat constituanții, adică cum ar urma să voteze aleșii? Și s-a răspuns: dacă ar avea un mandat imperativ, adică dacă aleșii ar trebui să facă ceea ce le ordonă alegătorii, s-ar ivi câteva probleme: pentru fiecare chestiune ce trebuie votată în Parlament aleșii ar trebui să își întrebe alegătorii, ceea ce ar duce la blocaje funcționale; apoi, imediat după ce o persoană este alesă și ar vota un proiect de  lege care ar nemulțumi un grup de oameni, aceștia ar putea iniția procedura de revocare, ceea ce iar ar bloca Parlamentul și am avea practic alegeri permanente; apoi, cei aleși de anumiți cetățeni ar putea fi revocați de cetățenii care au votat pentru alți aleși sau nu au participat la vot, ceea ce nu ar fi tocmai echitabil. Așadar s-a optat pentru formula mandatului reprezentativ: cel ales decide în Parlament cum dorește el, considerându-se că i s-a dat această putere la momentul alegerii sale. De aceea Constituția noastră spune în art. 69 „Mandatul reprezentativ”: (1) În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. (2) Orice mandat imperativ este nul”. 
AȘADAR: Tot ceea ce fac reprezentanții este pentru popor, dar nu așa cum dorește ad-hoc poporul. Se consideră că voința aleșilor este chiar voința generală (ei nu decid in numele lor) care însă e distinctă de voințele adunate ale fiecărui membru al societății la un moment dat; orice decizie luată de cel ales este decizia întregii societăți. Și ca o garanție a acestui fapt, se recunoaște independența funcțională a alesului: el nu răspunde pentru opțiunile sale decât în fața alegătorilor (evident, numai dacă vrea să mai candideze încă o dată), neputând fi revocat în cursul exercitării mandatului de cei nemulțumiți de el. Cred că este clar că alesul ia decizii nu pentru el și nici pentru cei care l-au ales, ci și pentru cei care nu aveau drept de vor, și pentru cei care nu au fost la vot, și pentru cei care nu l-au votat pe el – deci alesul reprezintă pe toți cetățenii și face ce consideră el că e mai bine pentru toți, dar fără să îi întrebe despre acest lucru.
EXEMPLU: Dacă ar fi întrebat poporul de e de acord sau nu să mai plătească taxe și impozite, probabil 99% ar spune că „Nu”. Or, niciun Parlament nu ar putea adopta o astfel de lege care ar duce la imposibilitatea de funcționare a statului și, deci, de guvernare a societății. De aceea spun că o astfel de lege, deși ar reprezenta interesul poporului, ea nu ar fi în interes public. Sau, și mai clar: publicul captiv al mocirla.tv ar dori ca magistrații să fie crucificați, dacă nu cel puțin să răspundă material în mod automat pentru hotărârile greșite – acest lucru nu se poate întâmpla, evident, chiar dacă respectivii ar semna o petiție on line sau ar iniția un proiect de modificare a legii sau chiar de revizuire a Constituției.
.
3. Dacă ești plătit din bugetul de stat nu înseamnă că ești plătit din banii poporului
Afirmația este în strânsă legătură cu celelalte două și traducerea ar fi: „nu poți lua decizii cum vrea cel care contribuie la bugetul din care ești remunerat”.
Deseori cei care critică modul de funcționare a statului în general și a justiției în particular invocă drept argument că noi nu am putea decide așa, cum vrem noi (zic ei), ci trebuie să facem cum vor cei care ne plătesc. Să ne lămurim: eu, ca magistrat, nu sunt plătit din banii vreunui cetățean considerat în mod particular. Banii îmi intră lunar pe cart direct de la instituția unde muncesc căruia i se alocă un fond din bugetul de stat și ei sunt răsplata muncii mele. Nu cer bani de la niciun cetățean – asta ar fi luare de mită; niciun cetățean nu îmi livrează mie bani pe card – asta ar fi dare de mită. Acel venit lunar mi se cuvine pentru că muncesc pentru el și există o lege care spune că trebuie să fiu remunerat pentru activitatea mea. Nimeni nu are dreptul să îmi spună dacă, când și cum să îmi încasez, respectiv să cheltuiesc venitul salarial.
Mult prea des bugetarii sunt trimiși în derizoriu, considerându-se de plătitorii de taxe și impozite, ba chiar și de cei care nu plătesc așa ceva, că ar fi un fel de cerșetori. Și, oricum, dacă sunt plătiți, ei trebuie să facă musai cum vrea cotizantul revoltat pe Facebook. Ei, bine, dacă ar fi așa, ar fi o problemă: și eu plătesc taxe și impozite, și familia mea, și toți cei care nu ajung în fața mea vreodată – numărul acestora este, evident, mult mai ridicat decât numărul celor pe care îi judec. Ce să fac, acum?! Să îi întreb pe primii ce soluții să dau pentru ceilalți? Păi, eu nu am o funcție plebiscitară: voința poporului sau a unei părți din el nu contează în soluțiile mele. Dacă eu m-aș supune populației, fie chiar numai unei părți ce își achită taxele și impozitele, eu nu aș mai fi independent. Nemaifiind independent, aș fi un fel de sindicalist care trebuie să reprezinte interesele membrilor ce îi spun ce să facă. Și aș da soluții cum vrea poporul, nu cum spune legea. Or, altul e statului meu. Și altele sunt regulile după care funcționează societatea modernă cam de 500 de ani încoace.
Fiind și eu plătitor de taxe și impozite din care sunt plătite pensiile oamenilor, ar fi în regulă să le spun eu pensionarilor ce să zică pe Facebook? Fiind și eu plătitor al contribuțiilor la asigurări de sănătate din care sunt asigurate serviciile pentru cei care mă critică în mod nefondat, ar fi în regulă să le spun să înceteze? Fiind și eu plătitor de taxe și impozite din care e plătit un parlamentar care derulează și el comentariul meu de mai sus însoțit de o replică ironică ar fi în regulă să îi ordon să îl șteargă? Evident, nu!
AȘADAR: Profesorul nu dă note cum vor părinții elevului, plătitori de taxe și impozite. Doctorul nu operează după indicațiile pacientului plătitor de taxe și impozite. Miniștrii nu decid în Guvern după cum vrea la un moment dat strada (atenție, nu neg formele de manifestare ale democrației participative, dar nu să nu confundăm mijloacele de presiune pozitivă puse pe guvernanți cu capacitatea lor decizională). Magistrații nu dau soluții precum vor cei din fața lor sau cum vor cei care se uită la TV la știrile despre justiție revoltați ba ca unul nu trebuia arestat, ba ca la altul pedeapsa e prea mică.
 .
În concluzie: bugetarii (funcționari publici, profesori, doctori, magistrați, parlamentari etc) sunt plătiți din banii statului la care contribuie o mare parte din popor, dar ei nu trebuie să facă ceea ce le spune la un moment dat poporul, ci ceea ce le spune legea. Niciun cetățean privit individual, ba chiar nici poporul considerat ca întreg nu este deasupra legii. Trăim în epoca lui „rule of law”, nu lui „rule of man/men”.