RIL: adunarile din fata institutiilor publice trebuie declarate in prealabil

LEGISLAȚIE: Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice prevede: „Adunările publice – mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, competiţii sportive, procesiuni şi altele asemenea -, ce urmează să se desfăşoare în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber, se pot organiza numai după declararea prealabilă prevăzută de prezenta lege”. Iar art. 3 alin. (1) din Legea 60/1991 prevede: „Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările (…) care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat”.

PROBLEMĂ: Trebuie făcută declarație prealabilă la Primar dacă se organizează o adunare pe stradă în fața unei instituții? Dilema e provocată de faptul că pentru primul aspect ar trebui declarată adunarea, pentru al doilea nu.

SESIZARE: Pentru lămurirea acestei chestiuni a fost sesizată curtea supremă de către C.A.București în 2 iulie 2018, la solicitarea asociației Evoluție în Instituție (fără nicio legătură cu protestele magistraților, cum speculează o partea a presei de rea-credință) ; PICCJ a avut o opinie disponibilă aici ;

SOLUȚIE: Prin decizia 19/15.10.2018 (Dosar 1811/12018) ICCJ a admis sesizarea și a decis că există obligația de declarare prealabilă a adunărilor publice, atunci când ele urmează să se desfășoare în piețe, pe căile publice (drum public, carosabil, trotuar) ori în alte locuri în aer liber, situate în imediata vecinătate a sediilor persoanelor juridice de interes public sau privat.
Odată cu publicarea motivării în M.Of, decizia devine obligatorie pentru oricine.

„TRADUCERE”: Prin urmare, dacă o adunare publică se desfăşoară în exterioriul sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat, iar acest exterior coincide cu unul dintre locurile indicate în art. 1 alin. (2) din lege, adunarea trebuie declarată în prealabil.

OBSERVAȚIE: Curtea Constituţională a spus deja că introducerea condiției de declarare prealabilă a adunării nu contravine Constituției (decizia 687/2016, par. 19); la fel spune și CEDO (Hotărârea din 28 noiembrie 2007 pronunţată în cauza Balçik şi alţii împotriva Turciei). Tot CCR a spus că organizarea unor adunări constituie contravenţie numai dacă acestea sunt nedeclarate, neînregistrate sau interzise (decizia 1351/2010).

ATENȚIE:
– Legea nu se referă la „autorizare” din partea Primarului, ci doar la „declarare prealabilă” către primar din partea organizatorilor; după această declarare, Primarul poate decide interzicerea adunării, cu 48 ore înainte;
– Scopul declarării prelabile nu este obținerea acordului din partea Primarului, ci este acela ca autorităţile publice (primari, unităţi de jandarmi competente teritorial, poliţia locală) să acorde sprijin de specialitate la cererea organizatorilor, astfel ca adunarea să nu se soldeze cu acte de dezordine ori violențe:
– Opinia mea este că, dacă e vorba de adunări spontane, lipsind deci orice formă de organizare, dispozițiile arătate de mai sus nu sunt aplicabile.

CCR, decizie istorica: de la casatorie si concubinaj la familia homosexuala

  

CCR a adoptat o decizie în urmă cu câteva luni cu privire la drepturile unui cuplu de homosexuali. Azi s-a publicat motivarea deciziei care va intra în istorie: pentru prima dată în dreptul nostru se recunoaște în mod oficial ceea ce sociologii numesc „familia homosexuală”.

Cu toții știm că două persoane de sex opus care sunt căsătorite și care au un copil formează o familie. Dar o familie se poate naște nu doar din căsătorie, ci ea poate rezulta și din relații de rudenie, adopție și chiar din simpla conviețuire (concubinaj, coabitare). De aceea, un părinte singur cu un copil formează o familie; la fel, bunicii care cresc un nepot ai cărui părinți sunt decedați; la fel, un frate major care își crește sora mai mică, fiind abandonați de părinți; la fel, o persoană care adoptă un copil; la fel, un asistent maternal care îngrijește un copil primit de la stat. La fel, doi homosexuali care trăiesc împreună au o viață de familie.

Că este așa o spun instrumentele drepturilor omului de ani de zile. Dar o spune și Curtea Constituțională în trei decizii publicate în ultimii trei ani, dintre care primele două se referă la persoane de sex diferit, iar ultima – publicată ieri pe internet, în celebra cauză Coman-Hamilton – se referă, pentru prima dată în dreptul nostru, strict la persoanele de același sex.

„Art.48 din Constituţie consacră și protejează dreptul la căsătorie, şi relaţiile de familie rezultând din căsătorie, distinct de dreptul la viață familială/respectarea și ocrotirea vieții familiale, cu un conţinut juridic mult mai larg, consacrat și ocrotit de art.26 din Constituție. Noțiunea de viaţă de familie este complexă, cuprinzând inclusiv raporturile de familie de fapt, distinct de relaţiile de familie rezultând din căsătorie”. (CCR, Decizia nr.580 din 20 iulie 2016, para. 40).

„Din punct de vedere moral, afectiv și al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferență relevantă între partenerii de viață căsătoriți legal și cei implicați într-o uniune consensuală. Există „viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, numită concubinaj” (CCR, Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, para. 21 și 35).

„Relația pe care o are un cuplu format din persoane de același sex intră în sfera noțiunii de „viață privată”, precum și a noțiunii de „viață de familie”, asemenea relației stabilite într-un cuplu heterosexual, fapt ce determină incidența protecției dreptului fundamental la viață privată și de familie, garantat de art. 7 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, de art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 26 din Constituția României. Bucurându-se de dreptul la viaţă privată și de familie, persoanele de același sex, care formează cupluri stabile, au dreptul de a-și exprima personalitatea în interiorul acestor relații și de a beneficia, în timp și prin mijloacele prevăzute de lege, de o recunoaștere legală și judiciară a drepturilor și îndatoririlor corespunzătoare” (CCR, Decizia nr.534 din 18 iulie 2018, para. 41).

Abuzul in serviciu nu poate fi abrogat

Abuzul în serviciu nu poate fi eliminat din Codul penal!

Azi CCR a admis o critică de neconstituționalitate la un proiect de lege prin care se dorea a se modifica cadrul anticorupție . Cu această ocazie, CCR spune la un moment dat: „având în vedere obligaţiile internaţionale asumate de România, prin ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei şi a Convenţiei penale cu privire la corupţie, Curtea a reţinut că modalitatea de incriminare a infracţiunilor de corupţie trebuie să respecte cerinţele expres stabilite prin aceste acte internaţionale.”

Ceea ce înseamnă că, așa cum VeDemJust arăta încă de acum doi ani  cât timp suntem parte la UNCAC  și aceasta prevede infracțiunea de abuz în serviciu, România nu poate renunța la incriminarea ei.

Schimbari radicale în jurisprudenta CCR cu privire la magistrati: ep.2 – Sefii de la ICCJ

În episodul întâi am arătat cum CCR și-a schimbat propria jurisprudență în raport cu magistrații detașați: acum 10 ani a decis că ei pot ocupa orice funcție în stat căci prin detașare ei păstrează doar calitatea de judecător/procuror și nu mai au exercițiul funcției, ca urmare nu au interdicția constituțională de a ocupa altă funcție; anul acesta a pronunțat deja două decizii prin care arată că magistrații trebuie să aibă legătură doar cu justiția, prin urmare nu mai pot prin detașare să ocupe alte funcții cum ar fi cea de ministru, secretar de stat, ambasador, director, inspector etc, căci se opune Constituția. CCR nu a explicat însă de ce aceeași normă constituțională a fost interpretată diferit la 10 ani diferență și de ce a revenit asupra unei hotărâri proprii care trebuia respectată inclusiv de către …CCR.

Recent, Curtea Constituțională a procedat la fel și într-un alt caz, de data aceasta în legătură cu numirea conducerii de la ICCJ.

Ce spune Constituția? Cu privire la judecători, Constituția spune că propunerile de numire în funcție, promovarea, transferul și sancționarea revin CSM (art 125 alin. 2). Nimic despre numirea șefilor. Așa că aceasta urma să se reglementeze prin lege.

Ce spune legea? Începând cu anul 2005, legea nr. 303/2004 prevede că președintele, vicepreședintele și președinții de secție de la instanța supremă sunt numiți după următoarea procedură: candidații trebuie să fie judecători la curtea supremă; ei își depun candidatura la CSM; fiecare susține un interviu la secția de judecători a CSM; secția CSM propune președintelui României un candidat pentru fiecare post; Președintele României decide, putând respinge motivat și o singură dată. Revocarea este oarecum simetrică: secția pentru judecători a CSM propune revocarea, Președintele României decide.

Ce a spus CCR despre aceste prevederi? CCR a decis că este în regulă distincția dintre promovare și numire făcută de lege Astfel, a arătat că promovarea implică mutarea magistratului la o instanță superioară, nu mutarea pe o altă funcție la aceeași instanță (deciziile 785/2009 și 14/2013); că ocuparea unei funcții de conducere se face, așadar, prin numire (decizia 176/2014); că e adevărat că în Constituție se spune că CSM propune numirea în funcție de către Președinte, dar pentru că numirea în funcția de conducere ar fi o formă specială de numire în funcție, ar fi constituțională implicarea Președintelui statului în numirea șefilor de la instanța supremă (decizia 551/2009).

Cum  a dorit Parlamentul să modifice legea în anul 2017? Prin proiectul de lege din luna decembrie 2017 (a se vedea pct. 81), Preşedintele României păstra atribuția de numire în funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte a ICCJ, dar i se interzicea de acum să refuze numirea în aceste funcţii de conducere; păstra și atribuția de revocare din aceste funcţii de conducere. Însă, Preşedintele României urma să piardă competența numirii şi revocării preşedinţilor de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care reveneau secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Aceste modificări preconizate au fost contestate la CCR de partidele din opoziție.

Ce a decis CCR? Fiind atacate noile modificări, CCR a avut ocazia să analizeze dar … a depăsit cadrul cu care a fost sesizat. Astfel, prin decizia 45/2018 (a se vedea pct. 162-164) CCR a spus că ocuparea unei funcții superioare este o promovare indiferent că este vorba de o funcție de execuție sau una de conducere. Or, pentru că în Constituție se spune că promovarea este de competența CSM, atunci este neconstituțională prevederea care implică Președintele statului în numirea șefilor de la curtea supremă. Mai conchide CCR că acea atribuție privind „propunerea de numire” din Constituție care revine CSM și care a permis până acum implicarea Președintelui se referă, de fapt, nu la numirea șefilor, ci la numirea magistraților numai la începutul carierei lor.

Care e forma finală a noii legi în anul 2018? Profitând de explicația lărgită a Curții, în procedura de reanalizare a legii Parlamentul profită: de unde inițial voia ca doar numirea și revocarea șefilor de secție să fie trecută la CSM, acum prin proiectul de lege (a se vedea pct. 88) se prevede că numirea și revocarea pentru preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de Secţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie revin Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Președintele statului este exclus cu totul din numirea șefilor supremi.

Concluzie: Concluzia e ușor de tras dacă se compară două situații: numirea în funcțiile de conducere de la ICCJ este constituţională dacă este efectuată de Preşedintele României (aspect valabil în anul 2009 în virtutea deciziei nr. 551/2009) și numirea  în funcţiile de conducere la ICCJ este constituţională dacă este efectuată de CSM (aspect valabil începând cu anul 2018 în virtutea deciziei nr. 45/2018).

Or, deciziile CCR sunt obligatorii pentru oricine, inclusiv pentru CCR. Dar, după cum se vede, dacă în 2005 ocuparea unei funcții de conducere la ICCJ se făcea prin numire și era constituțional ca Președintele statului să o facă la propunerea CSM, în 2018 ocuparea aceleiași funcții de conducere la ICCJ trebuie făcută prin promovare în această poziție și o poate face, în mod constituțional, exclusiv CSM. Însă aceeași Constituție era aplicabilă și în 2005, și în 2018. Iar între timp nu s-a schimbat absolut nimic decât, în mod inexplicabil, jurisprudența CCR.

 

Schimbari radicale în jurisprudenta CCR cu privire la magistrati: ep.1 – Magistratii detasati

O recentă decizie a CCR răstoarnă o decizie anterioară a CCR cu privire la magistrații detașați. Deruta creată ne face să nu mai știm ce decizie trebuie să se aplice, pentru că toate deciziile CCR sunt obligatorii. Este adevărat că CCR poate să își schimbe propria jurisprudență, însă acest lucru trebuie argumentat. Or, acest lucru nu se întâmplă în cazul analizat. Și nu este prima situație de acest gen care bulversează tot ceea ce știm despre modul de interpretare a normelor juridice.

Ce spune Constituția? Constituția spune clar că un magistrat nu poate ocupa nicio altă funcție, cu o singură excepție – art. 125 alin. (3) din Constituție: „Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”; art. 132 alin. (2) din Constituție: „Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”.

Dar care este situația în fapt? Au fost și sunt magistrați care au ocupat deseori funcția de secretar de stat (adică înlocuitori de drept ai miniștrilor) sau alte funcții de demnitate publică numite: actualul ministru al justiției are un judecător pe post de secretar de stat, iar în cursul vremii această funcție a fost deseori ocupată de procurori; un procuror a fost recent prefect al capitalei; un altul a fost ministrul al tineretului în anii 90; un judecător a fost secretar general al Guvernului cu rang de ministru; un procuror a fost șef de serviciu de informații în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, iar un altul șeful serviciului omolog în cadrul Ministerului Apărării Naționale; un judecător a fost secretar general adjunct la Ministerul Justiției și un procuror a fost secretar general la același minister; un judecător a fost șeful corpului de control în Ministerul Afacerilor Externe; un altul a fost consilier prezidențial la Administrația Prezidențială; un procuror este în prezent șeful corpului de control al ministrului justiției; un procuror a fost secretar general la Ministerul Afacerilor Externe; un judecător a fost șeful Cancelariei primului ministru, iar un altul a fost secretar de stat la aceasta; un procuror a fost director de penitenciar, iar un altul este membru în Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor; un judecător a fost secretar general al Guvernului cu rang de ministru; un judecător a fost consul general șef al Consulatului General al României în Shanghai, un alt judecător este consul la Roma; avem chiar un judecător care este ambasador extraordinar și plenipotențiar în Republica Singapore și un altul care este ambasador în Republica Zimbabwe ce are rang de ministru plenipotențiar și este însărcinat cu afaceri interne pentru Zimbabwe si Malawi .

(Despre faptul că au fost procurori șefi ai unor servicii de informații în condițiile în care magistraților le este interzis din anul 2005 să fie agenți, colaboratori sau informatori ai serviciilor, nu mai vorbesc. Este de-a dreptul hilar să nu ai voie să fii informator la servicii, dar să fii șef al unui serviciu de informații).

Ce a spus inițial CCR? Cum e posibil să avem magistrați în afara instanțelor și parchetelor, deși Constituția spune altceva?! Păi, însăși Curtea Constituțională a decis că acest lucru este posibil. Astfel, prin Decizia nr. 949/2008 CCR a stabilit că prin detașare magistratul nu mai exercită funcția, ci deține doar calitatea, ca urmare nu i s-ar aplica regimul de interdicții și incompatibilități specific magistraților. Cu alte cuvinte, dacă eu sunt judecător și intrând în sala de judecată exercit funcția de judecător, atunci nu mai pot avea în același timp altă funcție; însă dacă eu aș fi detașat la Ministerul Justiției (să fiu ministru al justiției ori secretar de stat) sau la Ministerul Apărării (să fiu director sau șofer al unui director de acolo) eu rămân doar cu a mea calitatea de judecător, însă pentru că nu mai exercit funcția de judecător în sala de judecată, aș putea ocupa acea altă funcție.

Decizia CCR contrazice un principiu de drept care spune că atunci când se interpretează o normă juridică acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu are voie să distingă. Deci dacă Constituția nu face distincție între calitate și exercițiul funcției, nici CCR nu ar fi putut să facă această distincție. Dar este vorba de CCR: ea nu poate greși pentru că ea însăși stabilește ce este greșit. Nimic și nimeni nu o poate contrazice, iar dacă o face e doar teoretic, practic însă decizia CCR nu mai poate fi răsturnată. Astfel, ca orice altăt decizie, și aceasta a devenit obligatorie pentru toată lumea, inclusiv pentru însăși CCR. Dar…

Ce spune acum CCR? La 10 ani după decizia de mai sus, CCR spune altceva prin două decizii, una din ianuarie, cealaltă din aprilie anul acesta. Astfel, Curtea Constituțională a stabilit că magistrații nu pot desfășura activități specifice celei de legiferare sau de organizare și punere în aplicare a legii pe calea a actelor administrative (par. 168 și 170 din Decizia nr. 45/2018). CCR a decis nu numai că magistratul nu poate fi detașat într-o poziție unde nu ar desfășura activități în legătură cu calitatea sa, dar nici nu poate fi ales, numit sau detașat în funcții de demnitate publică pentru că își asumă un rol diferit de cel de înfăptuire a justiției, componenta politică sau administrativă preluată evidențiind, în realitate, o nouă funcție exercitată concomitent cu deținerea calității de judecător/procuror (par. 102 din Decizia nr. 252/2018). Ca urmare, funcția de ministru al justiției este incompatibilă cu cea de judecător/procuror, neputându-se cumula cele două calități (par. 176 din DCC nr. 45/2018). În fine, Curtea a stabilit că cele anterior arătate se aplică şi funcţiilor publice de execuţie sau conducere, altele decât cele de demnitate publică, din cadrul autorităţilor executivă sau legislativă: nu este admis ca, pe calea detaşării, judecătorul sau procurorul să încalce normele constituţionale referitoare la incompatibilităţi, legiuitorului nefiindu-i permisă crearea unor procedee de eludare a unor interdicţii de natură constituţională (parag. 174-175 din DCC nr. 45/2018).

Cum s-au pus în aplicare noile decizii? Nu s-au pus în aplicare, deși ele sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial. Nici cea din ianuarie, nici cea din aprilie. Tot sistemul e șocat. Nimeni nu știe ce să aplice, cum să procedeze și începând de când. Ministrul justiției însuși încă aplică decizia de acum 10 ani – dată de CCR pe când el însuși era judecător constituțional – din moment ce păstrează în Ministerul Justiției magistrați care desfășoară activitate politică (un secretar de stat) sau pur administrativă, fără legătură directă cu serviciul public de înfăptuire a justiţiei (directori sau inspectori). Consulii și ambasadorii noștri magistrați sunt tot la postul lor.

Care e problema cu care ne confruntăm? Deciziile CCR sunt obligatorii pentru toate persoanele și autoritățile, inclusiv pentru CCR. Poate CCR să nu își respecte propria hotărâre? Nu. Poate CCR să revină asupra propriei jurisprudențe? Da, dar numai dacă explică de ce procedează astfel și să se justifice acest lucru în mod obiectiv, pe schimbări legislative, sociale etc. Ce aplicăm acum, decizia din 2008 sau deciziile din 2018? Nu știu. Deocamdată încă se aplică cea din 2008.

 

Pe intelesul tuturor: Decizia CCR din 30 mai 2018 cu privire la procurori

CCR a pronunțat astăzi o decizie extrem de importantă prin care este interpretată Constituția în legătură cu puterile ministrului asupra procurorilor. Ținânt cont și de o altă decizie de acum două luni a CCR, pot spune că ministrul justiției a devenit șeful procurorilor, un lucru la care se renunțate în anul 2004.

.

La ce se referă Decizia CCR din 30 mai 2018?

Ministrul Justiției ceruse revocarea procurorului-șef al DNA pe motive manageriale. CSM a avizat negativ această solicitare, considerând că argumentele invocate nu se susțin. Președintele României a respins propunerea pe motiv că motivele invocate nu impun revocarea. Guvernul a contestat decizia șefului statului, iar CCR a decis pe 30 mai că solicitarea ministrului nu putea fi cenzurată de Președintele statului decât dacă nu s-ar respectat procedura legală de revocare, nicidecum pentru că el a considerat că nu ar fi suficiente motive de revocare; în final, CCRi îl obligă pe Președinte să revoce procurorul-șef al DNA.

.

Care e argumentul constituțional folosit de CCR în decizia sa?

Constituția nu reglementează cine anume numește și revocă înalții procurori.

În mod surprinzător, CCR folosește însă un text constituțional care se referă la orice procuror. Este vorba de art. 132 alin. (1) din Constituție care spune că „procurorii își desfășoară activitaea sub autoritatea ministrului justiției”. Dar acesta nu privește, încă o dată spun, funcțiile de conducere din parchete. Acestea din urmă sunt reglementate prin legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

.

Care e aspectul de noutate în decizia CCR?

Acum două luni CCR a decis că ministrul joacă un rol important în numirea înalților procurori. Atunci a spus că nu e nicio problemă dacă Parlamentul reduce la o singură dată posibilitatea Președintelui țării de a refuza să accepte propunerea venită de la ministru pentru o persoană care să ocupe o astfel de poziție. CCR a arătat atunci că ministrul joacă un rol esențial în numirea înalților procurori.

Acum, practic CCR a spus același lucru cu privire la procedura de revocare. Dar subliniez că aici nu există posibilitatea Președintelui de a respinge – chiar și o singură dată – propunerea venită de la ministru.

Prin urmare: CSM și Președintele țării nu mai au de acum niciun rost în procedura de revocare. Oricum avizul CSM era până acum doar consultativ, dar totuși era important pentru că numai el putea face o evaluare a activității manageriale a oricărui magistrat din România, întrucât toate datele despre carieră respectivului și a instituției unde funcționează sunt păstrate exclusiv de către CSM. Dar de acum, practic, Președintele statului este redus sub rolul unui primar de comună: el va trebui să facă ceea ce îi spune ministrul chiar dacă este vorba de un înalt procuror din România.

 .

Care e semnificația acestei decizii?

Fiecare procuror depinde, pe scară ierarhică, de procurorul care îi este șef. Astfel, din treaptă în treaptă, se ajunge la procurorul general, șeful DNA și șeful DIICOT. Dar cu privire la aceștia CCR tocmai a decis că ei pot fi numiți și revocați când vrea ministrul justiției, motivele găsite de el fiind imposibil de cenzurat. Prin urmare, se recunoaște că toți procurorii depinde de politic. Iar asta…. este constituțional.

 .

De ce este important cine conduce procurorii?

Un procuror care știe că a lui carieră depinde de un ministru nu va îndrăzni să ancheteze politicieni de aceeași culoare politică cu ministrul. Asta a fost situația în România până în anul 2004.

Judecătorii au toată legitimitatea să fie preocupați de statutul procurorilor, pentru că până și un judecător poate fi pus sub anchetă penală de către un procuror. Și dacă procurorul este subordonat politicului, anchetarea judecătorului ar avea o miză politică. Știind că poate fi cercetat politic pentru soluțiile sale, nici un judecător nu va îndrăzni să condamne vreun politician din partidul ministrului care este găsit vinovat de comiterea unei infracțiuni. La nivel teoretic, justiția încetează când judecătorilor le este frică și politicienii de la putere sunt deasupra legii.

.

Poate fi contestată decizia CCR din 30 mai 2018?

Decizia CCR urmează a fi motivată pe larg și ea se va publica în Monitorul Oficial. Ea nu poate fi atacată de nimeni și nicăieri. Din momentul publicării ea devine obligatorie pentru toată lumea.

 .

Ce va face Președintele statului în actuala procedură de revocare a șefului DNA?

Încă nu s-a motivat decizia CCR unde urmează să fie dezvoltată situația care a dus la această decizie. Nici nu am văzut motivele pentru care Președintele României nu a dat curs propunerii de revocare făcute de ministrul justiției cu privire la doamna Kovesi. De aceea îmi permit o concluzie tranșantă și o speculație:

a) Dacă Președintele statului își menține motivele de respingere a revocării, atunci nu are de ales: pentru a rămâne în matca constituțională el trebuie să emită decret de revocare din funcție a procurorului-șef al DNA. Dacă nu emite decretul, poate fi acuzat de Parlament de încălcarea Constituției și suspendat din funcție pentru a decide poporul revocarea lui din această funcție. Între timp, ar fi înlocuit de președintele Senatului care ar emite imediat decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al DNA;

b) Dacă Președintele statutului dorește, poate să își precizeze motivele de respingere a revocării, menținând doar pe cele legate de legalitate: poate să refuze în mod public și motivat revocarea procurorului șef pe motiv că ministrul justiției nu ar fi respectat legea cu privire la procedura de revocare a unui înalt procuror.

.

Care sunt efectele pe viitor ale deciziei CCR din 30 mai 2018?

CCR spune acum că procurorul-șef DNA poate fi revocat de ministrul justiției. Aceeași decizie va fi valabilă și pentru procurorul-șef al DIICOT și pentru Procurorul General al PICCJ. La fel, pentru adjuncții lor și șefii de secții de la aceste structuri. Așa că mă aștept la noi revocări.

Dar, mai mult, decizia CCR s-ar aplica, fără nicio îndoială, oricărui procuror din România. Cu alte cuvinte, chiar dacă legea spune că pe ceilalți procuror-șefi din România îi pune în funcții CSM în urma unui concurs, mâine ministrul poate cere ca aceste atribuții să îi fie date lui – și ar fi constituțional, spune azi CCR! Tot astfel, despre promovarea și transferarea procurorilor nu se spune nimic în Constituție (așa cum se spune în privința judecătorilor și se dau aceste atribuții în sarcina CSM), ceea ce înseamnă că oricând acestea pot fi date ministrului – și ar fi constituțional, spune azi CCR!.

.

Cum pot fi îndreptate lucrurile?

Situația actuală provine din art. 132 alin. (1) din Constituție. Acea sintagmă „procurorii…sub autoritatea ministrului” trebuie eliminată. Pentru asta ar trebui un referendum de modificare a Constituției. Legea poate fi inițiată de Parlament sau de cetățeni.

Până atunci trebuie securizată cariera procurorilor și mijloacele de intervenție a ministrului justiției în cariera lor și dosarele instrumentate de ei. Asta se poate face prin modificarea legilor justiției care…tocmai au trecut de Parlament și față de care s-a cerut opinia Comisiei de la Veneția. Între timp președintele statului a cerut CCR o reevaluare a acestor legi, dar s-a respins o primă solicitarea a sa vizând una din cele trei legi, tot pe data 30 mai, pe motiv de depășire a termenului legal.

Despre puterea politicului asupra carierei magistratilor: intre legalitate si abuz

1. În democrație, guvernarea poporului se asigură de însuși poporul. Pentru a pune în aplicare acest principiu, poporul trebuie să își desemneze reprezentanți. Acești reprezentanți ar deține astfel toată puterea de a decide cu privire la cei guvernați, astfel că mai devreme sau mai târziu ar abuza de ea. Ca urmare, puterea trebuie fragmentată. Astfel apar organele legislative (Parlamentul – care adoptă legi), executive (Guvernul și Președintele țării – care pun în executare legile) și judiciare (Justiția – care sancționează încălcarea legilor). Aceste puteri publice sunt separate: o autoritate nu are voie să se amestece în atribuțiile celeilalte puteri.

2. Dar, pe când primele instituții enunțate mai sus sunt doar puteri, Justiția este în același timp și putere, și contra-putere: astfel, doar membrii puterilor politice pot fi trași la răspundere de membrii puterii judiciare, nu însă și invers. Ca urmare, cine ar dori să influențeze mersul dosarelor (evident, e vorba de cele penale) are trei soluții: fie inventează imunități pentru a împiedica anchetele judiciare, fie elimină legea care ar duce la sancționare, fie controlează cariera magistraților. În această din urmă situație, fiindu-le frică de a fi mutați, sancționați sau dați afară oricând și în mod arbitrar, magistrații ar evita să se pună rău cu puterea. Așa că Justiția nu ar mai ancheta și sancționa oameni politici.

3. Controlul asupra mersului cauzelor penale se poate obține, deci, influențând procurorii (pentru a porni dosare) sau influențând judecătorii (pentru a nu da hotărâri de condamnare). Judecătorii sunt independenți în mod absolut, față de orice autoritate, organism sau persoană; ei se supun doar legii. Dar, cum ei pot fi anchetați disciplinar de Inspecția Judiciară (dacă comit o abatere disciplinară) și anchetați penal de către procurori (dacă comit vreo infracțiune), rezultă că dacă politicul ar controla pe inspectori și/sau pe procurori, atunci ar putea interveni indirect în activitatea judecătorilor – este ceea ce a vrut ministrul Toader prin propunerile din 23 august 2017. Or, prin reforma justiției din 2004-2005 inspectorii au fost scoși de sub autoritatea ministrului justiției și puși sub autoritatea CSM, iar CSM este independent, deci nu există un pericol de a afecta negativ activitatea magistraților. Mai rămân în discuție procurorii: cine îi controlează ca să poată a le influența, astfel, dosarele?

4. Constituția României spune că procurorii sunt controlați de șeful lor. Legea arată că acest control înseamnă verificarea legalității și temeiniciei actelor lor, care trebuie făcut însă doar în scris și motivat. Ca să împiedice un eventual abuz al unui procuror șef, actul său poate fi verificat de un judecător, iar conduita acelui procuror poate fi reclamată la CSM. Deci, aici nu sunt probleme, însă cu o condiție: procurorii șefi să nu fie dependenți de politic. Pentru că un procuror-șef controlat politic poate influența mersul unui dosar penal al procurorului din subordine.

5. Tot Constituția spune că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiției. Legea clarifică ce înseamnă asta: ministrul propune numirea și revocarea șefilor de la Parchetul General, DNA și DIICOT; pe când toți ceilalți șefi sunt numiți prin concurs de către CSM. Fiind un om politic și având în vedere dorința clasei politice redată mai sus, rezultă că ministrul justiției devine exponentul clasei politice în dorința sa de a controla activitatea justiției. Pentru a împiedica un abuz al ministrului în procedura de numire și de revocare a înalților procurori, legea spune că decizia finală aparține Președintelui României, care are nevoie de un aviz consultativ al CSM.

6. În ce privește procedura de numire, nu există criterii pe care ministrul să le folosească atunci când formulează propunerea adresată Președintelui țăii. Astfel că el poate alege orice procuror ce întrunește condițiile minime prevăzute de lege pe care să îl propună șef al uneia dintre structurile menționate. Tocmai de aceea, ministrul justiției joacă un rol central în procedura de numire, aspect afirmat de CCR la pct. 165 din recenta decizie nr. 45/2018 care spune că președintele statului poate refuza numai o dată această propunere.

7. Însă în ceea ce privește procedura de revocare a înalților procurori, lucrurile stau altfel. Este vorba de cineva care ocupă deja funcția de șef al procurorilor, aflat în desfășurarea atribuțiilor. Ca urmare, orice intruziune a politicului în cariera acelui magistrat este interzisă. Dacă procurorul șef ar ști că el poate fi schimbat oricând se supără un politician, deciziile pe care le-ar lua atât ca procuror, cât și ca șef al altor procurori ar fi tocmai pentru a-și proteja cariera și a nu deranja clasa politică care acționează prin ministrul justiției. Așadar, în legătură cu un șef, problema reală de control a carierei sale nu este atât modul în care este pus în funcție, ci modul în care este dat jos din funcție: procurorul se va supune nu celui care îl numește, ci celui care îl poate schimba. Tocmai de aceea, pentru a nu permite ministrului să intervină în mod arbitrariu, subiectiv și intempestiv în cariera în procedura de revocare, legea spune că motivele pentru a da jos un înalt procuror pot fi doar trei: când nu mai îndeplinește condițiile de la numire, când a fost sancționat disciplinar de CSM sau când este un prost manager.

8. Așadar, în procedura de revocare a înalților procurori avem implicați aceiași trei actori de la numire. Dar, dintre aceștia, doar CSM deține dosarul profesional al înaltului procuror și, deci, doar acesta poate face verificări cu privire la cariera sa. Rezultă că în procedura de revocare decizia finală trebuie să se sprijine pe avizul CSM, menit să constate dacă sunt îndeplinite sau nu condițiile legale de revocare. Cu alte cuvinte, situația e diferită decât cea de la numire: la numire, ministrul poate pune orice procuror în funcția de înalt procuror, pe când la revocare ministrul poate da jos acel înalt procuror doar într-una din cele trei situații enunțate mai sus. Asta pare că spune și ultimul raport GRECO: „recomandă ca procesul de (…) revocare a înalților procurori să fie transparent și bazat pe criterii obiective, iar CSM să aibă un rol mai important în această procedură”.

9. Președintele României este cel care ia decizia atât pentru numirea, cât și pentru revocarea unui înalt procuror. Decizia sa nu poate fi una formală. Că este așa o spune CCR la pct. III.3 lit. g) din mai vechea decizie nr. 375/2005: „Dacă Preşedintele României nu ar avea nici un drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor (…) pentru numirea (…) procurorilor în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură, dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă”.

10. Ministrul actual al justiției a propus revocarea procurorului-șef al DNA, CSM a dat aviz negativ, Președintele țării a respins propunerea. Ministrul a anunțat că va contesta la CCR actul Președintelui – se pare că el susține că atunci când ministrul propune revocarea unui procuror-șef, avizul CSM trebuie ignorat și Președintele țării este obligat să dispună revocarea. Sunt două posibilități cu privire la ceea ce va urma:

a. Dacă CCR îi va da dreptate ministrului, înseamnă că începând cu acel moment orice ministru poate propune (în fapt…„dispune”) revocarea unui înalt procuror nu doar pentru că, de exemplu, un procuror din subordinea sa ar fi început anchetarea unui politician din același partid cu ministrul, dar și pentru simplu fapt că nu îi mai place de ochii sau înălțimea lui. Cu privire la primul motiv, chiar îmi aduc aminte cum premierul Tăriceanu a luat-o la întrebări pe Macovei, pe atunci ministru al justiției, cu privire la faptul că procurorii din „subordinea” ei îl anchetează pe vicepremierul Copos – și era vorba de un Guvern…liberal, care – chipurile – prin definiție respectă independența justiției. Evident, va urma revocarea lui Kovesi;

b. Dacă CCR nu îi va da dreptate ministrului Toader, înseamnă că propunerea de revocare a procurorului-șef Kovesi s-a făcut pe alte motive decât cele legale. După ce ministrul a fost atenționat anul trecut de CSM că a încălcat independența justiției prin afirmațiile sale în cazul penal „Belina” aflat în desfășurare, după ce ministrul a pierdut la CCR o sesizare pentru un conflict de natură constituțională în același caz Belina, după ce CSM a dat aviz negativ propunerii de revocare a lui Kovesi din funcție, este evident că o nouă decizie negativă din partea CCR în cazul Kovesi ar înseamna că ministrul a abuzat de puterea sa încercând să demită un înalt procuror. Iar asta ar însemna sfârșitul carierei ministrului Toader.

Impotriva dezinformarii: Principiul simetriei nu se aplica in dreptul public

.

PRINCIPIUL SIMETRIEI NU SE APLICĂ ÎN MATERIE CONSTITUȚIONALĂ!

 .

Am văzut că unii citează din decizia CCR de ieri care se referă la NUMIRE și invocă că în baza „principiului simetriei” argumentele pentru numire s-ar aplica și pentru REVOCARE.

.

Acum, să ne reamintim: în anul întâi la facultatea de Drept se învață drept constituțional, iar în anul doi se învață dreptul civil. Doar la această din urmă materie se vorbește de principiul simetriei actelor juridice, adică în dreptul privat, care privește persoanele, nicidecum în dreptul public, care privește autoritățile.

.

Dar să vedem ce spune CCR în două decizii celebre: „Bazându-şi soluţiile pe principiul simetriei, legiuitorul nu a ţinut seama de faptul că aplicarea acestui principiu în dreptul public, cu atât mai mult în dreptul constituţional, cu deosebire la organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice, nu este posibilă. Principiul simetriei este un principiu al dreptului privat, fiind exclusă posibilitatea aplicării acestuia în dreptul public. De aceea, normele constituţionale sunt asimetrice prin excelenţă”. (dec. 147/2007 și dec. 731/2012)

Decizia CCR 45/2018 si revocarea sefilor de la varful Ministerului Public

Ministrul justiției a propus revocarea șefului DNA. Azi CSM a avizat negativ această propunere. Președintele urmează să decidă. Tot azi a apărut însă și motivarea deciziei CCR referitoare la modificările propuse legii de statut a judecătorilor și procurorilor. A fost destul ca să apară speculații cum că Președintele țării este obligat de acum să facă ceea ce zice ministrul în materie de revocare și soarta doamnei CK ar fi pecetluită. Voi arăta de ce nu este așa:

Legea nr. 303/2004, art. 54: Azi, numirea șefilor la Ministerul Publice se face de Președintele țării, la recomandarea ministrului justiției, cu avizul consultativ la CSM. Președintele poate refuza motivat numirea, ori de câte ori vrea el.

Proiectul Parlamentului din dec.2017, pct. 88: Se propune ca procedura de numire să fie aceeași, dar președintele să poată refuza motivat și o singură dată numirea.

Decizia CCR nr. 45/2018, pct. 165: Azi CCR ne spune că nu e o problemă că se limitează refuzul președintelui țării de numire la o singură dată.

Concluzie: CCR nu se referă la revocare. Speculațiile privind cazul CK sunt nefondate.

Explicații: Ministrul justiției are un rol central în procedura de NUMIRE. Iar eu susțin că nu poate să aibă același rol în procedura de REVOCARE. De ce?! Păi la numire contează doar voința ministrului, fără ca legea să propună necesitatea unui concurs sau a stabilirii unui număr minim de candidați – cu alte cuvinte ministrul poate propune într-o funcție atât de înaltă pe orice procuror, care îndeplinește condițiile de vechime și de grad prevăzute de lege, pe oricare îl dorește el. La revocare e altceva: un ministru nu se poate juca cu un procuror care are o funcție atât de înaltă, drept pentru care legea spune că poate fi dat jos în trei cazuri care ține de cariera magistratului și pe care le-am arătat și analizat aici – or, toate acestea revin în competența CSM, căci doar această instituție are mapa profesională a magistratului și rapoartele instituției judiciare pe care acesta o conduce. Ca urmare, în mod logic, dincolo de propunerea ministrului (condiție de formă), ceea ce trebuie luat în considerare de Președintele țării este  avizul consultativ al CSM (condiție de fond).

Sugestie: Sper că ne e clar tuturor că un ministrul al justiției nu are ce căuta în cariera magistraților, fie ei judecători, fie ei procurori. A fost o greșală ca în Constituția din 1991, la art. 132, să fie trecut faptul că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției. Această sintagmă a permis toate discuțiile, dar mai ales, speculațiile privind calitatea procurorilor de magistrați (lămurită însă de jurisprudența CCR ulterioară anului 2003, cum am arătat aici), precum și apariția reglementărilor în legi care mențin o oarecare dependență a lor de executiv (cum e reglementarea cu numirea și revocarea procurorilor de la vârful PICCJ, DNA și DIICOT), în loc ca ei să fie atașați definitiv corpului judiciar. Este o slăbiciune care trebuie odată înlăturată.

Cireașa de pe tort: Decizia CCR devine obligatorie nu de la data postării pe site-ul instituției, ci de la data publicării în Monitorul Oficial. Ea se aplică doar pentru viitor, nu pentru trecut. Procedura de revocare privind pe CK este deja în derulare și nu mai poate fi afectată de vreo decizie CCR, chiar dacă s-ar face speculații de natura celor care au determinat apariția postării mele.

Ce ar trebui sa faca un ministru al justitiei

Ministrul Justiției trebuie să ducă o luptă nu cu oamenii legii, ci cu cei ai fărădelegii. 

Ministrul Justiției trebuie să facă echipă cu procurorii pentru combaterea infracționalității în general, a corupției și crimei organizate în special. El trebuie să se asigure de punerea în aplicare a politicii penale a statului, nu de apărare a infractorilor, nu de girare a condamnaților, nu de împlinire a obiectivelor grupurilor de interese de a fura de la cetățeanul onest și a prada bugetul statului, dar apoi să scape de orice fel de răspundere.

Ministrul Justiției ar trebui să respecte deciziile CCR, cu atât mai mult dacă a fost parte din completul constituțional care le-a pronunțat: începând cu cele două care consacră necesitatea existenței insultei și calomniei în țara noastră (decizia 62/2007 și 206/2013) cu privire la care trebuie urgent să propună reincriminarea acestora, până la acelea care atenționează asupra pericolului corupției și consacră imposibilitatea condamnaților penal de a ocupa funcții de demnitate publică:

„Prezumția de nevinovăție, de bună-credință și de loialitate a acesteia au fost desființate ca efect al hotărârii definitive de condamnare, astfel încât, indiferent de modul de executare al pedepsei, unei astfel de persoane nu i se mai poate încredința de către stat exercițiul autorității publice, întrucât, prin condamnarea penală, persoana care ocupă demnitatea publică pierde legitimitatea și încetează de a mai fi în acord cu interesele generale ale comunității care i-a încredințat mandatul….. Or, în condițiile în care acest efort al autorităților statului de a combate fenomenul de corupție nu are ca rezultat înlăturarea persoanelor condamnate pentru fapte de corupție de la exercițiul autorității de stat, întregul demers legislativ și judiciar apare ca inutil” (Decizia CCR nr. 536/2016).

„Fenomenul corupției este considerat a fi una dintre cele mai grave amenințări cu privire la instituțiile statului de drept, democrație, drepturile omului, echitatea și justiția socială, cu efecte negative asupra activității autorităților și instituțiilor publice și asupra funcționării economiei de piață. Corupția se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului și compromite stabilitatea instituțiilor democratice și fundamentul moral al societății. În consecință, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupției, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracțiunilor de corupție la toate nivelurile autorităților și instituțiilor statului” (Decizia CCR nr. 2/2014)

Pe intelesul tuturor: Decizia CCR privind condamnatul care nu poate fi ministru

Azi a apărut motivarea deciziei CCR privind legea care interzice unei persoane să fie ministru.  Este vorba de decizia CCR nr. 304/2017 privind interdicția din art. 2 din Legea 90/2001 ca cei care ocupă funcția de ministru să nu fi suferit vreo condamnare penală. Iată ce spune această decizie:

• Constituția prevede în art. 16 alin 3 că o demnitate publică se poate ocupa „în condițiile legii” – în cazul de față este vorba de Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor;
• Art. 2 din Legea 90/2001 interzice să fie ministru persoana care a suferit o condamnare penală. O asemenea interdicție nu este stabilită de Constituție, ci a fost  – în mod corect – opțiunea legiuitorului. Același legiuitor a prevăzut o astfel de interdicție pentru magistrați și miniștri, dar nu a prevăzut-o pentru parlamentari sau Președintele statului, fiind în sarcina legislativului de a corela aceste reglementări, mai ales pentru parlamentarii care sunt și miniștri;
• O astfel de interdicție pentru cel condamnat nu poate dura, însă, pentru totdeauna, cum pare a rezulta din modul în care este formulat acum art. 2 al Legii 90/2001. Aceasta pentru că există anumite modalități prin care o condamnare se șterge, până la urmă, din cazier: reabilitarea (adică trece o perioadă de timp de la executarea pedepsei pentru cel condamnat și îndeplinește condițiile prevăzute de Codul penal pentru a opera reabilitarea de drept  în 3 ani sau reabilitarea judecătorească în 4, 5, 7 ori 10 ani, astfel încât dispar decăderile, interdicțiile și incapacitățile, așa cum spune art 169 Codul penal), dezincriminarea faptei (adică legiuitorul elimină pentru viitor din legislație o infracțiune, astfel că va beneficia și persoanei care fusese condamnată în trecut) sau amnistia (adică legiuitorul lasă pe viitor în legislație acea infracțiune, dar declară că face „uitate” faptele din trecut de acel gen, prin urmare va profita persoanei condamnate pentru aceasta până la data apariției legii de amnistie).

Concluzii:

• Păstrarea interdicției ca o persoană care a fost condamnată penal să fie ministru este la latitudinea legiuitorului, fără a exista o obligație în acest sens. Aici fac o observație personală:  Legea 90/2001 interzice persoanei condamnate să fie ministru (art 2), după cum prevede că ministrul condamnat își pierde mandatul (art. 8 alin. 2); astfel de prevederi nu există pentru parlamentari, dar ar trebui să existe, pentru a crește integritatea în aceste autorități esențiale.
• Dacă se optează în continuare pentru un nivel crescut de integritate în Guvern, păstrându-se interdicția față de persoanele condamnate, trebuie ținut seama că ea nu poate dura toată viața. Ca urmare, legiuitorul este liber să pună un termen maxim pentru această interdicție (modificând formularea actuală din lege). Dacă nu pune un termen (păstrând formularea actuală din lege), atunci în momentul în care se va împlini termenul de reabilitare reglementat deja în Codul penal acea interdicție nu va mai exista.

Imunitatea demnitarilor

Parlamentarii nu pot răspunde juridic pentru legile adoptate de Parlament, miniștrii nu pot răspunde juridic pentru ordonanțele și ordonanțele de urgență adoptate de Guvern, magistrații nu pot răspunde pentru hotărârile date, judecătorii CCR nu pot răspunde pentru deciziile CCR – se numește imunitate funcțională. Dar pentru infracțiuni de drept comun, ei răspund ca orice cetățean. Sau ar trebui…Astfel, în procedura de urmărire sau de judecată, există anumite obstacole procesuale:

• Parlamentarii nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte (art. 72 alin. 2 Constituție)
• Miniștrii și foștii miniștri nu pot fi urmăriți penal fără cerere din partea Camerei pentru cei care sunt parlamentari, ori a Președintelui țării pentru cei care nu sunt parlamentari (art. 109 alin. 2 Constituție), iar ulterior nu pot fi reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată  fără încuviințarea Camerei din care fac parte (art 13 alin. 3 Legea 115/1999); odată trimis în judecată, ministrul este automat suspendat din funcție;
• Magistrații, adică judecătorii de la instanțele ordinare și procurorii, nu pot fi percheziționați, reținuți, arestați preventiv sau arestați la domiciliu fără încuviințarea CSM (art. 94 alin. 1 Legea 303/2004). Odată arestat sau trimis în judecată, magistratul este automat suspendat din funcție, iar în caz de condamnare definitivă este exclus din profesie;
• Judecătorii de la CCR nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României (art. 66 din Legea 47/1992). Odată trimis în judecată, judecătorul CCR este automat suspendat din funcție; în caz de condamnare definitivă, este exclus de drept din Curte.;
• Azi s-a votat de către Camera Deputaților un proiect de lege potrivit căruia judecătorii de la CCR nu vor putea urmăriți penal, reținuți, arestaţi, percheziționați sau trimişi în judecată penală decât cu încuviințarea Plenului CCR; judecătorul trimis în judecată va fi suspendat automat din funcție, iar în caz de condamnare definitivă funcția sa va înceta de drept.
• Președintele României are imunitate totală pe durata mandatului (art. 84 alin. 2 teza întâi Constituție);
• Membrii Parlamentului European au în țară acelea și imunități ca parlamentarii naționali, iar pe teritoriul altei țări nu pot fi urmăriți sau arestați (art. 9 Protocolul 7);
• Judecătorii Curții Europene de Justiție li se poate ridica imunitatea de Plenul CJUE (art. 3 Protocolul 3)

Mi-a atras atenția o refglementare: ART. 11 „Privilegiile şi imunitãţile sunt acordate reprezentanţilor membrilor nu în beneficiul lor personal, ci în scopul de a asigura exercitarea funcţiilor lor în deplina independenta în ceea ce priveşte Comitetul ministrilor. În consecinta, un membru are nu numai dreptul dar şi îndatorirea sa ridice imunitatea reprezentantului sau în toate cazurile în care, dupã pãrerea sa, imunitatea ar impiedica realizarea justiţiei şi în care imunitatea poate fi ridicatã fãrã sa prejudicieze scopului pentru care este acordatã” *(Acordul general din 1949 cu privire la imunităție Consiliului Europei).

 

„Depolitizarea” CCR?!

Au fost voci în aceste zile care, exprimând dezacordul față de decizia CCR care a „sancționat” DNA în legătură cu urmărirea penală desfășurată în legătură cu OUG 13/2017, au cerut „depolitizarea” Curții Constituționale. Unii s-au arătat nemulțumiți de faptul că CCR are membrii numiți de organisme politice și au avansat ideea ca atribuțiile să fie preluate de curțile ordinare de justiție. Eu cred că aceștia nu înțeleg rolul CCR, care nu este de a soluționa cauze de drept comun, ci de a verifica conformitatea legilor adoptate de Parlament, respectiv a ordonanțelor și ordonanțelor de urgență aprobate de Guvern, cu actul fundamental al țării, Constituția. Mai mult, în tradiția altor state europene, membrii curților constituționale – înțelese ca instituții politico-juridice – sunt desemnați cu prioritate de către puterile politice ale statului. Iată mai jos un tabel relevant:

Separatia puterilor: raspunderea juridica pentru acte politice

Aștept cu o nerăbdare și curiozitate profesională motivarea deciziei Curții Constituționale cu privire la conflictul juridic de natură constituțională dintre DNA și Guvern. Până atunci, îmi permit câteva remarci:

Separația puterilor presupune independența instituțională a celor trei puteri publice. Ea este menită să asigure libertatea decizională a membrilor Legislativului, Executivului și Judiciarului. Acestă libertate presupune lipsa vreunui control a unei puteri asupra deciziilor concrete care intră în activitatea unei alte puteri. Rezultă de aici că nimeni nu poate cerceta miniștri sau parlamentari pentru actele normative elaborate și adoptate, tot astfel cum nimeni nu poate cerceta magistrații pentru deciziile judiciare luate – este ceea ce se cheamă imunitate funcțională.

Legalitatea sau constituționalitatea unor acte normative sau judiciare poate fi contestată numai prin anumite căi specifice, nu pe calea unor procese penale. Astfel, o ordonanță a Guvernului inoportună poate fi respinsă în Parlament, o ordonanță de urgență a Guvernului care nu este urgentă va fi declarată neconstituțională la Curtea Constituțională, o hotărâre de Guvern nelegală poate fi anulată de instanța de contencios administrativ, o lege care încalcă Legea Fundamentată va fi declarată neconstituțională de Curtea Constituțională, iar dacă conține articole neadecvate va fi corectată printr-o altă lege.

Este de subliniat că nici până acum procurorii și judecătorii nu ar fi putut cerceta penal, respectiv condamna o persoană pentru votul sau opiniile sale exprimate în cursul elaborării sau adoptării unor acte normative ori pentru conținutul actului adoptat. Dar au fost procese penale, și probabil vor mai fi, implicând persoane care, pe parcursul procedurii de elaborare, adoptare sau publicarea unui act normativ comit infracțiuni – de exemplu, o persoană este mituită, amenințată ori șantajată pentru a iniția sau a participa la adoptarea unui act normativ; o persoană falsifică avize care stau la baza adoptării unui act normativ; actul normativ nu a fost adoptat, dar totuși este publicat în Monitorul Oficial; actul normativ a fost adoptat într-o formă, dar apare publicat în Monitorul Oficial într-o altă formă (pentru exemple care au făcut obiectul unor dosare penale a se vedea Adevărul).

Așadar, actele de putere politică nu pot fi cenzurate de Justiție, dar să nu confundăm aceasta cu activitatea de investigare a infracțiunilor de drept comun, care este o atribuție de serviciu și care trebuie făcută. Evident, ceea ce se poate cerceta penal nu vor fi chestiunile intrinseci ale actului normativ (mă refer aici la conținutul, legalitatea, oportunitatea, constituționalitatea sa), ci conduita celor implicați în elaborarea, adoptarea sau publicarea actului normativ.

Nu mă îndoiesc că decizia CCR adoptată ieri va motiva în mod detaliat aceste aspecte. Iar modul de rezolvare a acestora va fi obligatoriu pentru toate persoanele și autoritățile, de acum înainte, cât timp va exista această Constituție. Ea va fi esențială pentru a arăta cum nu trebuie să se ajungă la răspundere juridică pentru acte politice.

Statistici: condamnari abuz in serviciu dupa aparitia deciziei CCR

In ultima săptămână au apărut niște afirmații surprinzătoare în spațiul public: cum că abuzul în serviciu nu ar mai exista în Codul penal ca urmare a deciziei nr. 405/2016 a CCR și că OUG și-ar fi propus tocmai reincriminarea lui. O spun hotărât: nu este adevărat!

Prin decizia 405/2016 publicată in Monitorul Oficial din 8 iulie 2016 textul art. 297 din Codul penal care incrimina abuzul în serviciu nu a fost eliminat. Ci CCR constată că în conținutul textului se folosește o sintagmă neconstituțională („îndeplinirea defectuoasă”) și dă acestuia o interpretare conformă Constituției („îndeplinire prin încălcarea legii”, prin lege înțelegânduse Legea adoptată de Parlament, respectiv Ordonanțele și Ordonanțele de Urgență adoptate de Guvern).

Cum nu a fost eliminata din Cod, infracțiunea nu avea nici cum sa fie ‘reintrodusă’ prin OUG 13. Așa cum am mai arătat, aceasta modifica – într-adevăr – conținutul infracțiunii în legătură cu chestiunea găsită în neregulă de CCR, dar în plus făcea înca trei modificări necerute de Curte (reducerea la jumătate a pedepsei, eliminarea din sfera infracțională a abuzului care a produs pagubă de ub 200.000 lei, eliminarea răspunderii penale pentru persoanele care au produs abuz în serviciu prin aprobare de acte normative).

Deciziile CCR sunt obligatorii din momentul publicării lor în Monitorul Oficial. Dacă infracțiunea de abuz în serviciu ar fi fost eliminată din Codul penal urmare a deciziei CCR, toate dosarele cu acest obiect ar fi fost închise. Că infracțiunea nu a fost eliminată din Codul penal ulterior acestui moment (8 iulie 2016) o spun hotărârile de condamnare date în ultimele luni. Astfel, pentru prima dată în România, dau publicității datele statistice oficiale din al doilea semestru al anului 2016 cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, care atestă următoarele:

• La Judecătorii s-au pronunțăt 13 hotărâri definitive cu privire la abuzul în serviciu, din care o condamnare la amendă și 10 condamnări cu suspendare judecatorii-abuz;
• La Tribunale s-au pronunțat 3 hotărâri definitive, toate cu suspendare tribunale-abuz;
• La Curțile de Apel s-a pronunțat o hotârâre definitivă, cu executare în penitenciar curti-abuz.

Nu am încă date statistice de la ICCJ, dar presa deja a relatat cazuri finalizate la acest nivel. Nici nu privire la condamnările de după 31 decembrie 2016 nu am date, ele nefiind încă colectate, dar iată aici un exemplu de la o curte de apel care pronunță o hotărâre de condamnare în ianuarie 2017. Hotărârile de mai sus  sunt date după momentul apariției deciziei CCR nr 405, deci toate sunt pentru încălcarea atribuțiilor prevăzute de legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență, nu pentru încălcarea atribuțiilor prevăzute de regulamente, instrucțiuni, norme, ordine ierarhice, ordine pe unitate, dispoziții, hotărâri de Guvern sau ale consiliilor locale/județene, contracte cum se putea înainte de 8.07.2016.

Guvernul devine mai puternic decat Parlamentul

 Voi explica pe scurt ce efecte are decizia Curții Constituționale (CCR) de ieri, prin care a spus că nu există un conflict între Guvern și Parlament atunci când primul adoptă o Ordonanță de Urgență (OUG) de dezincriminare a unor fapte penale.

SCENARIUL INTAI:

T0: se înregistrează o plângere pentru comiterea unui viol, infracțiune prevăzută în Codul penal;

T1: Guvernul decide într-o noapte să dezincrimineze violul, prin OUG, pe care o publică în Monitorul Oficial și pe care o trimite la Parlament pentru analiză;

T2: Cum infracțiunea de viol nu mai există, dosarul este închis;

T3: Parlamentul decide că eliminarea infracțiunii de viol este o greșeală și respinge OUG prin lege; astfel, infracțiunea de viol reapare în Codul penal;

T4: Dosarul de viol comis anterior rămâne închis definitiv, căci reintroducerea infracțiunii de viol are efecte numai pentru viitor.

SCENARIUL AL DOILEA:

T0: Se comite un omor, infracțiune prevăzută în Codul penal;

T1: Guvernul decide să dezincrimineze omorul, printr-o OUG pe care o publică în Monitorul Oficial și pe care o trimite la Parlament pentru analiză;

T2: Parlamentul decide că eliminarea infracțiunii de omor este o gafă și respinge acea OUG prin lege, adoptată la numai câteva ore după apariția OUG; astfel, infracțiunea de omor reapare a doua zi în Codul penal;

T3: Poliția află de omor, așa că deschide dosar. Descoperă că fapta a fost comisă în momentul T0. Văzând art. 5 alin 2 Codul penal (în caz de succesiune a unor legi pe parcursul soluționării unei cauze se aplică legea mai favorabilă) procurorul închide dosarul.

SCENARIUL AL TREILEA:

T0: Guvernul decide într-o noapte să elimine infracțiunea de tâlhărie din Codul penal, astfel că adoptă o OUG pe care o publică în Monitorul Oficial și pe care o trimite la Parlament pentru analiză;

T1: Cineva lovește o persoană și îi fură portmoneul;

T2: Poliția află că s-a comis această faptă și deschide dosar penal;

T3: Avocatul Poporului atacă OUG la CCR. Curtea spune că eliminarea tâlhăriei este neconstituțională. Decizia CCR se publică în Monitorul Oficial și din acel moment devine obligatorie pentru toată lumea.

T4: Parlamentul reintroduce infracțiunea de tâlhărie în Codul penal.

T5: Poliția stabilește că fapta a fost comisă în momentul T1. Văzând art. 5 alin 2 Codul penal (în caz de succesiune a unor legi pe parcursul soluționării unei cauze, se aplică legea mai favorabilă) procurorul ajunge la concluzia că nu mai poate continua dosarul pentru tâlhărie.

Practic, Guvernul va putea adopta orice decizie de dezincriminare a unor infracțiuni, care va afecta dosarele pe rol, cu efect ireversibil indiferent că OUG este ulterior respinsă de Parlament sau declarată neconstituțională de către CCR. În felul acesta, Guvernul devine mai puternic chiar față de Parlamentul în ceea ce privește activitatea de legiferare.

Fortat de CCR, actualul CSM va organiza pentru prima data alegeri corecte!

În urmă cu 5 ani spuneam că mandatul membrilor CSM este unul colectiv. Au trecut anii şi nu am abdicat de la această opinie susţinută pe prevederile din Constituţie şi Legea nr. 317/2004. Nu am reuşit să imi impun această opinie faţă de colegii din actualul CSM, care în 29 martie au votat să declarăm vacante numai locurile celor care am început mandatul în ianuarie 2011, nu şi ale celor care au venit pe parcurs în această instituţie. Am votat atunci împotriva acestei decizii.

Azi, CCR a decis că la 6 ianuarie 2017 toţi membrii CSM trebuie să îşi înceteze mandatul. Ca urmare, CSM va trebui să dea o nouă hotărâre, de data aceasta legală. E a doua oară când CCR spune CSM că dă hotărâri neconstituţionale, prima fiind cea cu revocarea unor membri CSM fără motive care să ţină de activitatea lor.

CSM are ocazia acum să declanşeze pentru prima dată în ultimii 12 ani alegeri legale. Spun asta pentru că fostul CSM a interpretat şi el în mod neconstituţional legea când, la alegerile din 2010, nu a declarat vacante trei locuri, păstrând în componenţa actualului CSM un judecător şi doi procurori cu încălcarea legislaţiei. Atunci însă nicio asociaţie a magistraţilor nu a contestat acea decizie.

Efectele deciziei CCR privind interceptarile

UPDATE, 21 martie 2016: ICCJ a decis definitiv că interceptările făcute de SRI rămân valabile AGERPRES.

A fost publicată decizia nr. 51/2016 privind neconstituţionalitatea articolului de lege cuprins în Codul de procedură penală referitor la abilitatea unor servicii specializate ale statului de a face efectua supraveghere tehnică (interceptări, filaje, acces în sisteme informatice etc) şi OUG 6/2016 privind măsurile de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal.

Înainte de a înainta în demers, doresc să reamintesc trei chestiuni:

• CCR nu stabileşte legalitatea interceptărilor în dosare concrete, ci a stabilit că textul în baza căruia s-au efectuat interceptări până acum ridică probleme de constituţionalitate şi trebuie corectat de acum încolo;
• nulitatea unui act de procedură înseamnă încălcarea legii la data efectuării sale, aşadar cauza nulităţii trebuie să fie contemporană cu data efecturării actului. Orice modificare ulterioară a legii cu privire la competenţa de efectuare a acelui act nu îi afectează legalitatea, aşa cum spune clar art. 4 din Legea 255/2013;
• în materie de procedură penală nu există principiul aplicării legii mai favorabile.

Analizând ipotezele posibile şi opiniile apărute în spaţiul public în legătură cu anumite prevederi neclare din decizia CCR (avocaţi, Mateuţ, Morar, Slăvoiu), cred că pot identifica următoarele soluţii cu privire la cauzele penale existente raportate la momentul publicării deciziei:

1. Când cauza este soluţionată definitiv, aceasta nu mai poate fi redeschisă pe unicul motiv că interceptările au fost făcute de serviciile de informaţii şi nu de organele judiciare. Apreciez că dacă s-ar crea o lege care să prevadă în mod special această posibilitate, aceasta ar fi neconstituţională, căci pentru respectarea independenţei justiţiei şi a securităţii raporturilor juridice este deja stabilit la nivel de principiu că nicio lege nu poate răsturna cu efect retroactiv o hotărâre judecătorească;

2. Când dosarul se constituie după apariţia deciziei, este mai mult decât evident că supravegherea tehnică se va efectua de noul organism desemnat prin OUG 6/2016;

3. Când cauza este în cursul urmăririi penale la data apariţiei deciziei, deosebim:

• dacă interceptările s-au efectuat deja, ele rămân câştigate cauzei, căci decizia CCR produce efecte pentru viitor, iar judecătorii ordinari nu au niciun temei în lege să excludă probele administrate legal. Mai mult, pct. 52 din decizia CCR menţionează de o aplicare a sa la dosarele aflate „pe rolul instanţelor de judecată”, nu al organelor de urmărire penală;
• dacă interceptările sunt în curs de desfăşurare, ele trebuie oprite, astfel că tot ceea ce a  fost efectuat rămâne valabil, urmând ca o nouă interceptare să fie autorizată numai potrivit noii reglementări.

4. Când cauza a fost trimisă la instanţă şi a trecut de camera preliminară la data apariţiei deciziei CCR, cameră în care s-a stabilit în mod definitiv că probele sunt legal obţinute, acest lucru este deja stabilit cu putere de lucru judecat şi discuţia pe legalitatea interceptărilor nu mai poate fi reluată;

5. Când cauza încă este în camera preliminară, judecătorul e obligat să analizeze legalitatea probelor şi aici se poate pune în discuţie ce se întâmplă cu interceptările făcute de serviciile de informaţii. Argumentul este simplu: interceptările făcute în mod legal la data operării lor sunt perfect legale dacă s-au respectat dispoziţiile aplicabile la data efectuării lor.Astfel, textul de lege care permitea serviciilor să facă aceste interceptări autorizate de magistrat se bucură de prezumţia de constituţionalitate, cum însăşi CCR spune şi numai în acest fel se asigură securitatea raporturilor juridice.

Cred că se mai pot aduce două argumente: (1) decizia CCR se aplică numai pentru viitor şi, oricum, pct. 52 se referă la cauzele aflate „pe rolul instanţelor”; or, camera preliminară este o fază distinctă de cea a judecăţii, cauza nefiind încă „pe rol”; (2) ar fi profund inechitabil ca interceptările efectuate în  dosare aflate în faza de urmărire penală sau cele trecute de camera preliminară la data apariţiei deciziei să rămână valabile, în timp ce interceptările aflate în dosarul ajuns la instanţă să fie excluse pe motiv de…”timing” diferit.

Mai mult, trecând peste toate  aceste argumente  şi punându-se probleme legalităţii actelor de procedură prin care s-au obţinut probele, fiind vorba de o nulitate relativă (întrucât acest aspect nu se încadrează în cazurile de la art. 281 Cpp), nu îmi imaginez cum cineva ar putea dovedi vreo vătămare reieşind din faptul că interceptarea autorizată de un magistrat a fost efectuată de un ofiţer de servicii secrete şi nu de un ofiţer de poliţie, mai ales după ce interceptarea a fost redată în scris şi confirmată de procuror. Tot ca un alt argument, arăt că dacă aceste probe ar fi excluse pe motiv de nulitate a actelor care au dus la obţinerea lor, s-ar crea o inechitate în raport cu inculpaţii deja judecaţi: căci aceştia au recunoscut fapta dovedită şi cu interceptări şi/sau procesul s-a derulat mai rapid şi au fost condamnaţi inclusiv ţinându-se seama de interceptările efectuate de serviciile secrete, însă procesul lor nu mai poate fi redeschis, deşi interceptări obţinute de aceleaşi organe ar trebui acum excluse pentru inculpaţii aflaţi în cameră preliminară.

6. Când totuşi devine incident pct. 52 din decizia CCR? Ţinând cont de ipotezele de mai sus, explicaţia mea este că acea „aplicare în mod corespunzător a deciziei în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată” se poate face numai pentru situaţiile în care avem dosare ajunge la judecător vizând plângeri împotriva soluţiilor de clasare şi la instanţele de judecată care decid retrimiterea cauzei la procuror.

În concluzie, măsurile de supraveghere tehnică efectuate de organele competente în baza unei legi declarate neconstituţionale rămân valabile. Schimbarea de competenţă a acestor organe produce efecte numai pentru viitor.