CRISTI DANILEŢ – judecător

14/02/2017

Abuzul prin incalcare de HG nu mai este infractiune

Filed under: 0. NOUTATI,coruptia — Cristi Danilet @ 10:58 AM
Tags: , , ,

abuz

Ieri a fost pronunțată o decizie a Curții de Apel Alba-Iulia prin care un inculpat este pus în libertate, deși fusese condamnat pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, pe motiv de dezincriminare.

Pentru că a apărut motivarea deciziei și fără a-mi permite un comentariu pe marginea procedurii urmate, voi face câteva comentarii:

Inculpatul fusese condamnat definitiv în aprilie 2016 pentru abuz în serviciu comis cu prilejul organizării unui concurs, normele cu privire la acesta fiind prevăzute într-o hotărâre de guvern, după cum reiese din comunicatul DNA. În iulie 2016 a apărut decizia 405/2016 a CCR care spune că nu orice încălcare de atribuții poate duce la sancționare pentru abuz în serviciu, ci numai a celor prevăzute într-o lege, ordonanță a Guvernului sau ordonanță de urgență a Guvernului. Împotriva acestei condamnări, după apariția deciziei CCR, a fost exercitată o contestație la executare care a fost admisă pe considerentul că este vorba de încălcări ale atribuțiilor prevăzute într-o hotărâre de Guvern, or – din iulie 2016 – aceasta nu mai constituie infracțiune.

Astfel, chiar dacă Parlamentul/Guvernul încă nu a clarificat textul de lege ce incriminează abuzul în serviciu, magistrații sunt obligați să aplice la actuala reglementare interpretarea dată de Curtea Constituțională, nicidecum să considere că nu mai există în cod infracțiunea de abuz în serviciu. Asta am mai arătat acum câteva zile.

Precizez că apariția OUG 13 nu are nicio incidență în speța de mai sus. Așa cum am comentat la data apariției acesteia, Guvernul invocase pretextul existenței deciziei CCR nu doar pentru a clarifica textul în sensul cerut de CCR, ci și pentru a dezincrimina faptele de abuz în serviciu cu prejudiciu sub 200.000 lei, pentru a reduce la jumătate sancțiunile pentru abuzul în serviciu indiferent de prejudiciul produs și pentru a exclude de la răspundere penală pe cei ce au comis abuz în serviciu prin adoptare de acte normative de orice fel.

Mai precizez că numai dacă un text de lege este declarat neconstituțional, el trebuie corectat de Parlament în 45 zile, altfel este eliminat din legislație – art. 147 alin.1 din Constituție. Acest lucru nu se întâmplă când este o decizie de interpretare, cum e cea de față. Chiar dacă textul care incrmineaza abuzul in serviciu ar fi fost pus in acord cu decizia CCR de vara trecută, solutia de la Alba-Iulia ar fi fost aceeași.

Cei care și-au dat seama de manipularea practicată de unele trusturi de presă în legătură cu această decizie de la Alba-Iulia au fost Digi24, Ziare.com, CluJust, RoL.

AȘADAR:

Reglementarea din Codul penal este următoarea: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”.

Reglementarea după decizia CCR trebuie a fi considerată următoarea: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea legii, a unei ordonanțe sau ordonanțe de urgență a Guvernului şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”.

UPDATE, 15 febr. 2017: Iată și comunicatul Parchetului de pe lângă IIC referitor la această chestiune:

 14  februarie 2017

COMUNICAT

Având în vederile dezbaterile lansate în spațiul public referitoare la o presupusă dezincriminare a infracțiunii de abuz în serviciu, precum și solicitările reprezentanților mass-media de a primi un punct de vedere al Ministerului Public în legătură cu această chestiune, Biroul de informare şi relaţii publice din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este împuternicit să aducă la cunoştinţa opiniei publice următoarele:

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 (referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.246 din Codul penal din 1969, ale art.297 alin. 1 din Codul penal și ale art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr.517 din 08.07.2016), Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art.246 din Codul penal din 1969 și ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”. Dispozitivul acestei decizii se completează și trebuie interpretat/ aplicat în raport cu considerentele care îl fundamentează și explicitează. Astfel, Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară — legi și ordonanțe ale Guvernului.

De asemenea, trebuie menționat faptul că Decizia nr. 405/2016 este o decizie interpretativă, care nu afectează conținutul normativ al actului controlat, ci doar înțelesul său contrar Constituției. Practic, fără a se declara neconstituționalitatea textului, Curtea reinterpretează norma  și stabilește care este interpretarea compatibilă cu Constituția. În consecință, prin această decizie nu a fost „dezincriminată” infracțiunea de abuz în serviciu.

17/01/2017

Interviu EUROPUNKT

Filed under: 0. NOUTATI,coruptia,interviu,politic — Cristi Danilet @ 2:27 PM
Tags: , , , ,

europunktVladimir Adrian Costea: Care este dimensiunea corupției în postcomunismul românesc? Care sunt principalele forme de manifestare ale corupției în societatea românească?

Cristi Dănileț: Ați spus bine … „postcomunismul românesc”. De ani de zile ar trebui să fim pe drumul ireversibil prin democrație. După experiențele din 2012 încoace, sunt convins că suntem pe drumul dintre comunism și democrație, adică în plină eră postcomunistă.

Corupția este una din grelele moșteniri ale regimului totalitar dinainte de 1989. Generația bunicilor noștri, a părinților noștri și a noastră suferă de această boală complită: corupția. Ea este atât de extinsă încât a cuprins toate instituțiile statului. Și este considerată de noi atât de normală, încât în limbaj uzual, în loc de „a da mită” unui polițist se mai spune „a da dreptul”, a mitui un profesor sau un funcționar înseamnă „a da o atenție” sau „a face o cinste”, iar a mitui un doctor înseamnă „a-l onora”.

Dar corupția nu se manifestă doar sub forma luării și dării de mită.  De fapt,corupția înseamnă orice folosire abuzivă a puterii încredințate, pentru obținerea de beneficii personale. Ca urmare tot corupție este atunci când un coleg te roagă să dai o soluție favorabilă unui prieten de al lui (favoritism), când un șef de instituție își angajează o rudă, însă nu pe criterii meritocratice (nepotism), când un parlamentar își angajează soția în cabinetul său (conflict de interese), când un judecător pleacă într-o vacanță plătită de un avocat (primire de cadouri), când cineva primește bani să intervină la un funcționar în folosul unui al treilea (trafic de influență), când un angajat falsifică deconturi pentru a încasa bani pentru călătorii neefectuate (fraudă), când un angajat al unui minister dezvăluie pe unde va trece o autostradă pentru ca cel interesat să cumpere terenurile din zonă să le vândă apoi mai scump statului (folosirea informațiilor confidențiale), când un ofițer de poliție amenință o persoană că va avea dosar penal dacă nu adoptă o anumită conduită (șantaj), când un funcționar primește o sumă de bani pentru a grăbi soluționarea unei cereri (ungere), când un șef de instituție folosește o perioadă banii publici pentru sine, după care îi returnează (delapidare) sau când un judecător dă o soluție favorabilă unui consilier local ca mai apoi consilierul local să intervină pentru ca judecătorului să i se aprobe o cerere adresată primăriei (comision reciproc).

Care sunt factorii care au facilitat ascensiunea corupției în cadrul instituțiilor statului?

Cred că sunt doi factori care au determinat apariția și persistența corupției endemice: boala de putere și foamea de bani. Mulți români suferă de faptul că nu ocupă o poziție adecvată (sincer, nici nu e de mirare la câtă mediocritate și superficialitate este la noi) și atunci își doresc să fie șefi. Dar ca să ajungi acolo, ai nevoie de prieteni care să te susțină și acest ajutor vine de cele mai multe ori de la cei din organizațiile din care faci parte: partide politice, masonerie, servicii secrete (foste sau actuale). Or, odată ocupată poziția respectivă, ajutorul primit trebuie returnat sub formă de avantaje, contracte etc. Cel intrat într-o astfel de legătură nu poate supraviețui în alt mod.

Celălalt factor este mult mai extins: corupția mică (sau administrativă) se întâlnește de la portarul de la spital care pentru zece lei te lasă ca în afara orelor de vizită să ajungi la ruda internată sau nașul de tren care pentru un sfert sau cel mult jumătate din prețul unui bilet de tren te lasă să călătorești fără a-l plăti, până la profesorul care primește bani la bacalaureat pentru a-i furniza elevului răspunsurile corecte, la medicul ginecolog care primește un lănțișor de aur pentru a o băga în sala de operații pe femeia care stă să nască sau la polițiștul care pentru câteva găini trece cu vederea că un minor a circulat la volanul unui autoturism prin sat. Toate acestea se datorează pe de o parte salariilor mici, pe de altă parte culturii lui „așa se face”  – de a da și primi bani, bunuri sau servicii (inclusiv sexuale) pentru că așa s-a făcut întotdeauna și așa fac toți.

Identificați un profil al politicianului corupt în cadrul instituțiilor statului sau, dimpotrivă, considerați că există o pluralitate de astfel de profiluri?

Ca să îl citez pe Montesquieu care a scris monumentala lucrare „Despre spiritul legilor” acum 300 de ani: „Cine are putere este tentat să abuzeze de ea”. Am văzut oameni corupți care au ajuns în funcții înalte unde au profitat din plin de atribuții. Dar am văzut și oameni onești care, dacă nu s-au dedat practicilor instituționale neetice, au fost înlăturați rapid. De regulă, cei corupți sunt din rândul celor  care provin din familii unde pentru bani s-a călcat peste cadavre sau  sunt personaje pentru care ocuparea unei funcții publice sau a unei demnități are ca unic scop satisfacerea interesele personale, nicidecum a interesului public. De altfel, rămân uimit cum mulți dintre cei care ajung în asemenea poziții nu știu legile de organizare sau de statut a respectivei funcții, dar și de faptul că nu cunosc distincția dintre „interesul public” și „interesul publicului” sau nu cunosc semnificația lui „rule of law” facând confuzie între „statul de drept” și „statul de legi”.

Cum vă explicați succesul electoral al politicienilor corupți?

E ca la tango: când unul face un pas în față, partenerul face un pas în spate. Așa și cu politicienii corupți aleși în funcții administrative la nivel local sau în demnități publice la nivel național: nu ajungeau acolo fără ajutorul populației.

Or, când avem câteva milioane de oameni fără loc de muncă și pensionari care seară de seară sunt îndoctrinați la televiziunile mogulilor de presă ajunși ei înșiși în penitenciare, când prin intermediul media oamenii sunt păcăliți cu privire la prezentul lor și amăgiți cu privire la viitorul lor, când infractorii și corupții sunt prezentați drept victime ale justiției, parte dintr-o conspirație europeană, dacă nu chiar mondială, nici nu poți avea alte rezultate.

Iată un exemplu recent: de o lună de zile suntem bombardați cu presupuse legături nepermise între procurori și serviciile secrete care ar deturna actul de justiție. Dar remarcați direcția pe care televiziunile o imprimă dezbaterilor: se pare că nu-i o problemă când un politician are relații personale dovedite cu un ofițer din serviciile secrete, dar ar fi una când acel politician este urmărit penal în câteva dosare instrumentate de procurori și judecători care au prin lege obligația de a nu avea astfel de relații cu serviciile. Știm bine că poporul român e marcat de activitatea Securității comuniste și că orice explicație pentru propriul insucces are legătură cu serviciile, astfel încât vinderea regulată a acestei rețete face ca adevărata problemă – corupția la nivel înalt și încercarea de intimidare și control a justiției anticorupție – să fie ignorată de populația cu drept de vot. Și dacă mai adaugi în campania populară și promisiunea de creștere a salariilor și de scădere a taxelor, ai succesul garantat la o populație fără cultura liberalismului economic și politic (inițiativa privată, libertatea individuală, separația puterilor în stat, limitarea puterii politice), care crede că statul trebuie să se ocupe de fiecare individ și care încă e convinsă în majoritatea sa că oamenii trebuie să fie egali din punct de vedere economic.

Cu alte cuvinte, oamenii înșiși renunță la libertatea lor, inclusiv a gândirii, și se pun într-o stare de servilism față de mai marii zilei, întocmai cum remarca cu stupoare și indignare acum 500 de ani  Etienne De La Boetie în  „Discurs asupra servituţii voluntare”.

Care sunt riscurile la care este expus statul de drept ca urmare a extinderii corupției în cadrul instituțiilor statului?

În România corupția a ajuns până la Guvern, la Parlament și la Justiție. Din păcate da, avem judecători și procurori corupți, mulți dintre ei deja condamnați. Riscurile extinderii corupției sunt enorme: legi care să favorizeze anumite persoane, achiziții publice în favoarea anumitor societăți comerciale, oameni vinovați de comiterea unor infracțiuni grave lăsați în libertate. Banul public se mută în buzunare private. Și cel mai mult va avea de suferit omul simplu. Pe spatele lui se vor îmbogăți cei care au acces la resursele publice. Iar el, cetățeanul pauper, nu va avea acces la serviciile publice zilnice decât dacă va da șpagă. Ca urmare, cel sărac va sărăci și mai mult.

În ce măsură influenţa politicienilor corupți afectează funcționarea justiției în cadrul statului de drept?

Justiția penală înseamnă prinderea corupților, judecarea și sancționarea celor vinovați, executarea pedepsei și confiscarea averii nejustificate.

Individual, unii politicieni încearcă să scape de dosare apelând la legăturile personale pe care le au cu unii magistrați; din fericire, avem capacitatea de a descoperi astfel de conexiuni. Apoi, politicienii având probleme cu legea se războiesc cu magistrații prin intermediul televiziunilor sau presei scrise, în speranța că îi vor intimida pe judecători și procurori, respectiv că își vor menține imaginea publică neafectată. Din fericire, a trecut epoca când magistraților le era teamă ca la rândul lor să facă obiectul unor articole sau reportaje de presă. Azi, macularea justiției a devenit ceva … obișnuit, dacă pot spune așa.

Instituțional, politicienii uzitează uneori de pârghii prin care să se sustragă răspunderii penale sau executării pedepsei. Iată, sunt sute de milioane de euro care ar trebui confiscați de la marii infractori, însă din cauza politizării ANAF, nu se pot executa acele sume, astfel că a trebuit construită o nouă instituție – ANABI – care să o facă. Apoi, unii politicieni încearcă să modifice legile pentru eliminarea infracțiunilor comise de ei sau camarila lor (amintiți-vă de inițiativele din „marțea neagră” sau „joia neagră”). În fine, mai nou, se intenționează apariția unei legi de amnistie care să arunce uitarea asupra infracțiunilor comise în trecut și a unei legi de grațiere care să ducă la eliberarea din penitenciar a celor deja condamnați – sunt convins însă că aceste inițiative nu vizează nici pe departe masa infractorilor mărunți. Și, nu în ultimul rând, se flutură poporului ideea necesității unei legi a răspunderii magistraților, deși o astfel de reglementare există de peste un deceniu.

Care sunt soluțiile pe care le considerați oportune pentru stoparea ascensiunii politicienilor corupți în cadrul instituțiilor statului?

Pe termen scurt, justiția ar trebui să fie mai fermă: este nevoie de procese mai rapide, sancțiuni mai aspre și cu executare în regim de detenție, interzicerea drepturilor de a mai ocupa acea funcție sau profesie. Pe termen lung, e necesară o educare adecvată a populației: oamenii trebuie să înțeleagă că statul de drept înseamnă că toți cetățenii sunt egali în fața legii și că nimeni nu e deasupra ei, că justiția trebuie dorită și judecătorii respectați, că atunci când se comit acte de corupție se fură viitorul nostru și al copiilor noștri. Cu alte cuvinte, nu e suficientă doar dobândirea unor anumite cunoștințe (ce este corupția, sub ce forme apare, cine sunt corupții), ci e necesară și schimbarea atitudinilor noastre (denunțarea actelor de corupție pe care le știm, renunțarea la șpăgi și atenții, acordarea votului numai oamenilor integri).

Interviu apărut pe 16 ian 2017 pe EUROPUNKT

21/07/2016

Interviu Adevarul: intre alergatul dupa pokemoni, legi confuze si combaterea coruptiei

Filed under: 0. NOUTATI,interviu — Cristi Danilet @ 9:55 PM
Tags: , , , ,

adevarulInterviu apărut pe 20 iulie 2016 în Adevărul sub titlul: Judecătorul Cristi Danileţ: „Alergăm să prindem pokemoni, dar nu găsim soluţii pentru a-i urmări pe cei care se sustrag obligaţiilor stabilite de judecători“. 

În România s-a ajuns mai mult să se interpreteze dreptul decât să se aplice. O spune judecătorul Cristi Danileţ, membru al Consiliului Suprem al Magistraturii, care, într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“, vorbeşte despre ambiguitatea legilor din România, dar şi despre cum combaterea judiciară a corupţiei coboară uneori în derizoriu.

Citeste mai mult: adev.ro/oalyn7

„Adevărul“: Asistăm la o serie lungă de cazuri în care instanţele dau soluţii diferite pe speţe identice. Dacă ne referim doar  la procesele legate de clauzele abuzive din contractele bancare,  exemple sunt cu miile. Cum se face că legislaţia românescă permite atâtea interpretări şi de ce aplicarea aceleiaşi legi în cazuri similare nu duce, aşa cum ar fi firesc, la aceleaşi soluţii judiciare?

În procesul de aplicare a legii ne confruntăm cu anumite greutăţi generate de accesul greoi la actele normative, dinamica legislativă şi neclaritatea unor legi. Se spune că un stat care are multe legi este un stat slab. Ei bine, după Revoluţia din 1989 au fost adoptate în România peste 100.000 de acte normative. În prezent, sunt în vigoare în jur de 14.000. Sunt diverse domenii reglementate de legi, de la modul de organizare a sistemului de instituţii publice (de exemplu, legile justiţiei), până la modul de înmulţire a animalelor (de exemplu, există o lege a… calului). Teoretic, toţi cetăţenii peste 14 ani trebuie să cunoască toate legile dar, practic, acest lucru este imposibil – de aceea insist în implementarea în şcoli şi licee a proiectului de educaţie de care vorbesc pe http://www.educatiejuridica.ro, ca tinerii să se obişnuiască de la o vârstă fragedă cu reglementările a căror nerespectare poate atrage răspunderea lor, inclusiv penală.

Vă spun sincer că nici practicienii dreptului nu mai pot cunoaşte toate legile – de aceea utilizarea instrumentelor digitale este absolut necesară însă, din păcate, nu există programe de dobândire a unor asemenea abilităţi în facultăţile noastre de Drept, care se limitează mult prea mult la memorarea codurilor şi a manualelor.

Există o tendinţă de a reglementa orice domeniu, inclusiv cel moral (de exemplu, în mod inutil, în Codul civil s-a înscris ca regulă de drept îndatorirea copiilor de a-şi respecta părinţii). De asemenea, limbajul juridic a devenit extrem de tehnic şi legile nu mai pot fi înţelese de destinatarii lor – or, aceştia sunt oamenii obişnuiţi, nu practicienii dreptului. De aceea spun că majoritatea legilor din România nu întrunesc condiţia clarităţii, pentru ca cetăţenii să îşi conformeze conduita. Totodată, legile se modifică foarte des: pe de o parte fiindcă în procesul de aplicare se descoperă probleme de redactare, pe de altă parte fiindcă realităţile sociale se modifică rapid, ceea ce creează probleme în aplicarea lor – de exemplu, Codul de procedură penală a fost publicat în 2010 şi o jumătate din el a fost modificată deja, avocaţii şi magistraţii fiind nevoiţi în permanenţă să revadă aceste prevederi; legea fumatului a fost supusă unor dezbateri pentru noi modificări la nicio lună de la intrarea ei în vigoare, patronii de baruri şi cluburi fiind în totală derută.

Apoi, există prea multe legi care reglementează acelaşi domeniu, cum ar fi cel al protecţiei consumatorului în care sunt incidente câteva zeci de acte normative, de la legi şi ordonanţe de guvern, până la ordine de ministru. Şi vă garantez că dacă întrebaţi o sută de persoane dacă pot returna un produs electronic care nu le place sau care este termenul în care o pot face, nu există unul care să vă răspundă corect. Cu toate aceste acte normative, nu mi se pare deloc că în România consumatorul este protejat ci, din contra, piaţa abundă de produse neconforme, periculoase sau expirate, ori de reclame înşelătoare. Şi acelaşi lucru îl pot spune despre un alt domeniu la fel de important, cum ar fi cel fiscal: societăţile comerciale sunt aruncate într-o nebuloasă a obligaţiilor către stat, în care continua modificare legislativă este regula. Teoretic, avem o instituţie care ar trebui să se ocupe de evitarea şi eliminarea suprapunerilor legislative şi de codificarea legislaţiei – Consiliul Legislativ. Practic, această instituţie este prea puţin vizibilă.

În fine, alte legi ajung să nu se mai aplice şi vă dau câteva exemple: Codul de procedură penală publicat în urmă cu 4 ani şi intrat în vigoare acum doi ani, are prevederi referitoare la purtarea de brăţări electronice de către cei lăsaţi în arest la domiciliu, dar care probabil din lipsa fondurilor nu sunt implementate – or, eu cred că resursele consumate cu poliţişti care trebuie să verifice dacă cineva este acasă sau nu sunt mai mari decât costul brăţărilor; este, dacă vreţi, o situaţie paradoxală: în era tehnologiei am ajuns să alergăm prin oraş să prindem pokemoni, dar nu găsim o soluţie modernă pentru a urmări pe cei care se sustrag obligaţiilor stabilite de judecători. Sau Legea cu privire la protecţia victimelor infracţiunilor veche de 12 ani, de care mulţi practicieni ai dreptului nu au auzit şi pentru aplicarea căreia nu funcţionează servicii gratuite de consiliere şi nu sunt alocate fonduri pentru victimele unor infracţiuni de omor, viol, tâlhărie. Sau inexistenţa instanţelor de tutelă, specializate pentru cauzele cu minori şi de familie, prevăzute de noua legislaţie civilă.

Adevărul: Aţi întâlnit cazuri în care s-a ajuns la interpretarea actelor normative chiar dacă era vorba de legi clare?

Cel mai ciudat lucru care mi-a fost dat să îl întâlnesc în profesia mea a fost interpretarea diferită a aceloraşi legi. Acum, pe avocaţi îi înţeleg: din dorinţa de a-şi apăra clienţii, unii caută să forţeze interpretarea unor texte de lege pentru a conduce magistraţii pe o anumit variantă. Dar nu pot înţelege magistraţii care găsesc două sau chiar mai multe interpretări diferite ale aceleiaşi legi. Am încercat să găsesc explicaţii ale acestui fenomen, pe care l-aş numit mai degrabă „o modă” a intepretării legilor. Mai întâi, este vorba de necunoaşterea legii. Nu sunt puţine situaţiile când legislaţia, mai ales cea nouă, nu este cunoscută în mod profund.

Apoi, este vorba de necunoaşterea unor metode de interpretarea a legilor. În primul an de facultate se învaţă tipurile de interpretare şi metodele de interpretare. Pentru mulţi, anul întâi este prea îndepărtat. Alţi studenţi au dat pe la facultate, dar nu au văzut la faţă profesorul – chiar cunosc o facultate de drept unde profesorul nu a venit la nici un curs la materia Teoria Generală a Dreptului, extrem de importantă pentru viitorii licenţiaţi. Şi aşa unii ajung practicieni să îşi dea cu părerea atunci când trebuie să aplice un text de lege deşi, poate acel text de lege este clar. Se ignoră faptul că un text de lege trebuie interpretat în mod ştiinţific (căci dreptul este o ştiinţă) numai când este neclar.

Şi vreau să subliniez două lucruri: s-a ajuns mai mult să se interpreteze dreptul, decât să se aplice; majoritatea aplică texte de lege, nu legi. Puţini se apleacă azi să cunoască o lege în ansamblul ei, să vadă de ce a apărut o lege, să consulte documentele explicative care au stat la baza sa. E drept că uneori nu există timpul fizic necesar. Mai adaug că peste noapte au apărut tot felul de autori de cărţi care, fie că sunt practicieni fără nicio experienţă didactică, fie că sunt teoreticieni fără niciun fel de experienţă practică, scot cărţi pe bandă rulantă care mai mult încurcă decât clarifică textele.

În al treilea rând, de vină este şi discreţiea prea mare conferită magistratului. De exemplu, procurorii au posibilitatea absolută să renunţe la urmărirea penală pentru anumite infracţiuni sau să decidă trimiterea în judecată şi tot astfel au posibilitatea să accepte sau să refuze încheierea unor acorduri de recunoaştere a vinovăţiei. La fel, judecătorii au posibilitatea să aresteze sau nu o persoană, neexistând cazuri obligatorii de arestare; ori să aplice o pedeapsă mai mare sau mai mică, dar în marja oferită de lege; ori să aplice sau nu măsura suspendării sub supraveghere, mulţi nemotivându-şi această măsură decât într-un mod formal.

Să ne înţelegem: în toate aceste cazuri măsurile dispuse sunt legale, dar în cazuri similare se ajunge ca ele să fie dispuse în mod diferit nu doar de judecători diferiţi, ci uneori chiar de acelaşi judecător. De aceea, existenţa unor norme interne, cum ar fi ghidurile de aplicare a pedepselor pentru judecători sunt absolut necesare, dar noi nu avem nici măcar conştiinţa utilităţii unor astfel de instrumente.

Nu în ultimul rând, de vină este şi lipsa unei culturi cu privire la practica unitară. Iată ce s-a întâmplat în cazul taxelor de poluare când, în anii 2008-2009 judecătorii din jumătate de ţară dădeau bani de taxe înapoi, jumătate refuzau acest lucru, cu toţii aplicând aceeaşi legislaţie. Trebuie să ştiţi că am întâlnit cazuri în care oamenii îşi făceau domiciliu fictiv în alt judeţ numai pentru a se judeca la instanţele care admiteau astfel de cereri. După ce Curtea UE de la Luxembourg a confirmat că legislaţia României este greşită, procesele pierdute au trebuit redeschise, ceea ce a dus la creşterea numărului de cauze pe rolul instanţelor şi la plata unor dobânzi de către stat. La fel, uitaţi-vă ce se întâmplă azi cu clauzele abuzive din contractele bancare, ce îşi găsesc soluţii diferite în funcţie de oraşul în care te judeci. Poate e şi o vină a legiuitorului că a lăsat asemenea procese să fie judecate în primă instanţă la Judecătorii, unde se află, de regulă, judecători la începutul carierei lor.

Adevărul: În acest context, în ce măsură se poate spune că în Romania se aplică principiul precedentului judiciar?

Referitor la practica instanţelor sunt trei lucruri ciudate: în primul rând sunt oraşe unde, la nivelul aceleiaşi instanţe, nu există o disciplină jurisdicţională, în sensul că acelaşi judecător nu îşi respectă practica sau un judecător nu respectă practica majoritară a instanţei sale; în al doilea rând, în unele judeţe, deşi instanţele superioare decid într-un anumit fel, instanţele situate ierarhic mai jos nu respectă această practică; în al treilea rând, sunt situaţii în care deciziile instanţei supreme sau a Curţii Constituţionale sunt ignorate.

Precedentul judiciar semnifică că o problemă de drept, găsindu-şi rezolvarea într-o instanţă situată la vârful ierarhiei judiciare, ea trebuie soluţionată pe viitor, în cazuri similare, în aceeaşi modalitate, de toate instanţele inferioare, inclusiv de cea care a dat respectiva soluţie, iar o răsturnare a acelei interpretări poate interveni numai în anumite condiţii şi întotdeauna motivat. Această regulă a precedentului judiciar stă la baza sistemului de drept common-law, aplicabil în SUA, UK, Australia, Israel, care se bazează pe forţa creatoare a practicii judiciare, pe acoperirea de către judecător a situaţiilor nereglementate în lege. Sistemul românesc face însă parte din sistemul de drept continental, care impune judecătorului respectarea întocmai a legii şi interzice acestuia să legifereze. Or, doar pe baza acestei împărţiri a sistemelor de drept, se consideră că precedentul judiciar nu se poate aplica la noi.

Eu cred că  e greşită această concluzie nu numai pe baza logicii aristotelice care ne învaţă că un lucru nu poate fi în acelaşi timp şi adevărat, şi fals, ce aduc argumente de ordin constituţional: atât timp cât „toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii” şi „justiţia este unică şi egală pentru toţi” rezultă că aplicarea aceleiaşi legi în cazuri similare trebuie să ducă la aceleaşi soluţii judiciare. De aceea cred că profesorii de drept trebuie să îşi reconsidere teoriile predate studenţilor, altfel se va întreţine un sistem haotic, dacă nu chiar abuziv, de aplicare a legii.

Acum, dacă în cea de a treia situaţie ciudată identificată mai sus, s-a găsit o soluţie începând cu anul 2012 când s-a modificat legea statutului judecătorilor şi procurorilor şi, de atunci, magistratul poate fi tras la răspundere disciplinară pentru nerespectarea deciziilor date de ICCJ şi de CCR, pentru celelalte situaţii nu avem o soluţie. Magistratul se apără spunând că el e independent şi decide cum consideră că e bine, ceea ce nu poate fi admis: un magistrat este independent dar se supune numai legii, de aceea el nu are dreptul la păreri (şi chiar veţi întâlni, din păcate, hotărâri judecătoreşti conţinând formula „Instanţa este de părere că”, „Instanţa opinează că”), ci doar la argumente juridice. Or, argumentele unei instanţe superioare constituie un precedent judiciar şi trebuie preluate ca având autoritate de interpretare. Atenţie, nu vorbesc de crearea de legi, ci de intepretarea legilor în mod unitar, forţa de interpretare venind de la poziţia ierarhică a instanţei care a pronunţat în mod definitiv o soluţie în ultima cale de atac.

Adevărul: Aceste lucruri se întampla si pe fondul unui hei-rupism in justiţie sau doar din cauza coruptiei care afecteaza inclusiv acest domeniu?

În justiţie sunt foarte multe cazuri de soluţionat: după calculele mele, cam unul din trei-patru adulţi din România este implicat anual într-un dosar penal sau civil. Explicaţiile sunt numeroase: „cultura” litigioasă a poporului român, ilegalităţile comise de administraţie, desele schimbări de legislaţie, dar şi practica neunitară. Cred  că dacă ar fi practică unitară nu ar mai fi declanşate unele procese sau exercitate unele căi de atac, din moment ce s-ar putea previziona cu uşurinţă soluţia. De altfel, acest lucru s-a intenţionat prin publicarea de către CSM a tuturor hotărârilor judecătoreşti pe platforma http://www.rolii.ro. Cu toate acestea, nu s-a produs rezultatul scontat, căci se publică şi hotărâri judecătoreşti nelegale sau neconforme practicii, chiar dacă au fost desfiinţate de instanţe superioare.

Cu siguranţă nu are legătură cu corupţia judiciară ceea ce vă spun, deşi am întâlnit situaţii în care magistraţii au interpretat legea primind bani să o facă. Îmi aduc aminte un caz penal de acum câţiva ani, în care un om de afaceri a fost pus în libertate în urma exercitării unei căi de atac nepermise de lege, dar admisă de un complet de judecată pe baza unei interpretări aberante a legii. Am sesizat atunci, ca membru a CSM, problema ivită care mă conducea cel puţin la ideea unui abuz şi, în scurt timp, s-a dovedit că aveam dreptate: procurorii au trimis în judecată un membru al completului care primise o sumă foarte mare de bani pentru a proceda astfel. Nu. Pur şi simplu este vorba de un fel de exacerbare a independenţei pe care o întâlnim la unii magistraţi, nu puţini, şi o lipsă de conştientizare a rolului lor social, care implică ordine pentru comunitate şi stabilitate pentru cetăţean – este ceea ce se cheama „securitate juridică” în limbajul curţilor europene de justiţie.

Adevărul: CSM a votat propunerea de majorare a pedepselor pentru infracţiunile de corupţie din Codul Penal. Va duce acest lucru la o creştere a eficienţei combaterii fenomenului corupţiei?

Am făcut o analiză personală a evoluţiei numărului de cauze de corupţie şi am conectat la schimbările legislative privind sancţionarea infracţiunilor de corupţie. Am constatat că în ultimii 5 ani de zile numărul dosarelor de luare de mită s-a triplat, iar al celor cu infracţiuni de dare de mită s-a dublat. Concluzia este, aşadar, că în cursul ultimilor 10 ani a crescut numărul de dosare, ceea ce a impus creşterea pedepselor – gândiţi-vă că doar la nivelul DNA o dată la trei zile se declanşează proceduril penale într-un dosar de mare corupţie.

Cu alte cuvinte, pedepsele existente la un moment dat nu s-au dovedit eficiente în combaterea fenomenului corupţiei care, din păcate, a cuprins toate instituţiile statului. Într-o astfel de situaţie politica statului este unică, şi anume înăsprirea sancţionarii, care poate avea loc pe două căi: legislativ şi judiciar.

Din păcate, redactorii noului cod penal nu au ţinut cont de această realitate şi au scăzut pedepsele. De asemenea, combaterea judiciară a corupţiei a coborât uneori în derizoriu: în plină ofensivă împotriva corupţiei, există procese din această materie care durează prea mult; există situaţii în care pentru asemenea infracţiuni procurorii renunţă la urmărirea penală, ceea ce nu ar trebui să se întâmple; există situaţii în care se comit infracţiuni de corupţie de către demnitari sau înalţi funcţionari ai statului, ori în care sumele vehiculate sunt imense, însă pedepsele concrete aplicate de judecători sunt extrem de mici, se aplică pedepse cu suspendarea executării şi nu se interzice exercitarea funcţiei sau profesiei de genul cele în cadrul căreia s-au comis actele de corupţie; în fine, există situaţii în care confiscarea dispusă de magistraţi nu este pusă în aplicare de administraţia de stat.

Or, dacă magistraţii nu realizează că pedepsele trebuie aplicate la o dată cât mai apropiată de cea a comiterii infracţiunii, că ele nu au doar rol represiv, ci şi rol preventiv, se ajunge la situaţia în care inculpaţii sunt priviţi mai degrabă ca nişte victime ale sistemului judiciar, ori în care cei cei arestaţi preventiv depun jurământul pentru a deveni primari sau cei condamnaţi cu suspendare sunt aleşi în Parlamentul ţării.

Aşa încât sunt de acord cu majorarea sancţiunilor pe două căi: atât de către magistraţi conştieni că flagelul corupţiei trebuie combătut rapid şi ferm, care să aplice sancţiuni aspre şi să dispună confiscarea bunurilor folosite ca mită şi a averilor nejustificate aparţinând corupţilor; cât şi de către legiuitor prin creşterea limitelor de pedeapsă, mai ales a limitei inferioare şi prin reducerea ori chiar eliminarea posibilităţii acordării suspendării.

Adevărul: Cazurile de sclavie de la  Berevoeşti, localitatea argeşeană în care mai multe familii de romi au sechestrat şi exploatat, de-a lungul a 12 ani, zeci de victime – copii, adulţi cu probleme fizice şi psihice, ori persoane provenite din familii foarte sărace, au îngrozit o ţară întreagă. Ne întrebăm cu toţii şi vă întrebăm şi pe dvs. dacă este posibil ca timp de atâţia ani, autorităţile de la Berevoeşti chiar să nu fi ştiut nimic despre ororile care se întâmplau în ograda lor.

Nu aş vrea să mă refer în concret la situaţia din judeţul Argeş, fiind vorba de un caz aflat pe rol şi pe care nu îl cunosc decât din presă. Vă spun însă că eu însumi am atras de câteva ori atenţia asupra situaţiei întâlnite în două judeţe: Vaslui şi Argeş, care cel puţin din punct de vedere statistic, sunt pe primele locuri la criminalitate: primul se remarcă prin infracţiuni privind viaţa sexuală, celălalt prin infracţiuni de o înaltă violenţă.

Înainte de a se comite fapte abominabile, ar trebui ca autorităţile locale să îşi facă datoria: începând de la primar, inspectori şi poliţie, până la magistraţi şi, dacă este cazul, serviciile de informaţii. Înţeleg că o situaţie unică, accidentală, nu poate fi prevenită sau cunoscută la timp. Dar nu va convinge nimeni vreo persoană raţională că o stare de ilicit existentă de ani de zile nu a fost cunoscută de autorităţi. Dacă a fost aşa, înseamnă că autorităţile sunt ocupate de incompetenţi. Dacă nu a fost aşa, înseamnă că autorităţile sunt în conivenţă cu infractorii.

Şi vă spun un lucru pe care l-am constatat în practică: cu cât o persoană ocupă aceeaşi funcţie într-o localitate timp de mai mulţi ani, cu atât riscul coruperii sale este mai mare. Mă refer aici inclusiv la magistraţi. Pentru a preveni această situaţie, în străinătate se apelează la soluţii precum: se interzice magistraţilor şi poliţiştilor să practice în localitatea lor natală ori se obligă magistraţii ca o dată la 5, maxim 10 ani să îşi schimbe specializarea. O să vedeţi că nu sunt puţine situaţiile în care, atunci când se fac percheziţii în masă ori sunt vizaţi interlopi, se apelează la forţe de intervenţie din afara localităţii sau chiar a judeţului respectiv. Se evită astfel inerentele scurgeri de informaţii…

Ce îmi repugnă sunt însă cetăţenii care ştiu de comiterea unor infracţiuni, dar aleg să tacă: sunt cei care văd în autobuz cum se fură bunul cuiva şi tac; sunt cei care văd o femeie agresată pe stradă şi tac; sunt cei care ştiu de copii violaţi de proprii părinţi şi tac; sunt cei care îşi văd colegi luând mită şi tac. Frica de a fi normali, tendinţa de a nu ne ajuta semenul aflat în nevoie, neîncrederea în instituţiile care, anunţate la timp, ar putea intereveni, ne face o ţară de complici. Trebuie să luăm atitudine, altel România îşi va rata adevărul ca ţară democratică.

Citeste mai mult: adev.ro/oalyn7

25/10/2015

Reportaj Aljazeera: Războiul României împotriva corupţiei

Filed under: coruptia — Cristi Danilet @ 11:34 AM
Tags:

UntitledPe 21 oct a apărut un documentar al postului TV Aljazeera despre corupţia din România şi lupta împotriva ei: Oameni şi Putere – Războiul României împotriva Corupţiei. Se vorbeşte atât de marea corupţie care priveşte oamenii politici şi magistraţii, cât şi mica corupţie şi se analizează aici sistemul de sănătate şi administraţia publică.

Ni se reaminteşte de luarea mitei de fostul ministru al agriculturii Mureşan, de tablourile găsite la ministrul de finanţe Vâlcov, de acuzaţiile aduse premierului Ponta şi prietenului său Şova, de retrocedările ilegale de clădiri cu acte false sau de terenuri, despre defrişările de păduri şi implicarea lui Schweighofer, despre dispariţia banilor europeni veniţi pentru investiţii. Se arată că în România corupţia este endemică, că 9 mil de oameni trăiesc în sărăcie, că Preşedintele şi parlamentarii şi miniştrii sunt apăraţi de imunitate.

Vorbesc: Laura Şefan de la Efor despre opiniile publicului privind corupţia şi anticorupţia, proc. Codruţa Kovesi despre unele mari dosare de corupţie, jurnalistul Ion Cristoiu despre serviciile secrete care ajută DNA, dr. Horaţiu Suciu despre exodul medicilor, Paul Radu de la Rise Project despre o investigaţie împotriva Preşedintelui, parlamentarul Sebastian Ghiţă despre prietenia lui cu premierul, Adam Crăciunescu de la Romsilva despre un dosar care îi priveşte, Gabriel Păun despre activismul în privinţa mediului.

Reportajul poate fi văzut AICI. Are o durată de 25 minute. Este realizat în limba engleză, fără subtitrare în româneşte. Unele interviuri sunt luate în limba română.

Procurorul Antonio Di Pietro la Bucureşti

Filed under: coruptia — Cristi Danilet @ 1:28 AM
Tags: ,

McCann-Thiess-Conferences Antonio 225px-Antonio_Di_Pietro_Siena_2010

Am avut ocazia să văd şi să ascult o legendă a magistraturii: Antonio Di Pietro. Vineri, 23 oct. 2015, acesta a ţinut o prezentare în Aula Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti şi ţin să felicit conducerea instituţiei pentru organizare. Am rămas impresionat de numărul mare de studenţi prezenţi, toţi născuţi cu mult timp după evenimentele despre care avea să se vorbească. Nu pot să nu recunosc dezamăgirea pe care am simţit-o cu privire la prezenţa în Aulă a judecătorilor şi procurorilor români: cel mult zece erau acolo.

Evenimentul a debutat printr-un scurt film considerat reprezentativ pentru activitatea unuia dintre cei mai celebri magistraţi din lume.

Despre Antonio Di Pietro şi „Mani Pulite”. Acum e în vârstă acum de 65 ani. Mai întâi a intrat în poliţia judiciară, după care a devenit procuror în 1981. A fost cel care în Italia de la sfârşitul anilor`80, folosind tehnologia informaţiei, a reuşit să facă conexiuni cuprinse într-un dosar virtual, electronic, care cuprindea toate relaţiile nelegale dintre clasa politică şi mediul de afaceri, relaţii intermediate de structurile de crimă organizată gen `Mafia`. El a urmat metodele altor doi magistraţi italieni celebri din Palermo, Giovanni Falcone şi Paolo Borsellino, omorâţi de Mafia în 1992 (un alt magistrat ucis, în 1990, a fost Rosario Livatino) pentru că descoperiseră cât de adânc erau implicaţi oamenii acesteia în conducerea statului. S-a dus pe firul banilor din conturile diverselor firme şi ale partidelor finanţate, verificând de la contabilitate la bănci şi descoperind o adevărată ţesătură de relaţii, o „caracatiţă”. A cerut relaţii prin comisii rogatorii în 250 de ţări şi a ţinut să precizeze, ironic, că a primit relaţii din Hong Kong, dar nu şi de la Vatican, neînţelegând nici acum de ce acest stat are o bancă.

Di Pietro a făcut parte dintr-o echipă de magistraţi care au început în februarie 1992, în Milano, o operaţiune judiciară de amploare, cunoscută sub numele `Mani pulite` (Cu mâinile curate). Aceasta a vizat sute de parlamentari, miniştri, afacerişti, funcţionari inclusiv din Garda Financiară şi Sănătate implicaţi în acte de corupţie la nivel local şi naţional. Politicienii erau corupţi de către afacerişti pentru a primi contracte de achiziţii publice. Debutul acţiunii l-a constituit arestarea lui Mario Chiesa, membru în conducerea Partidului Socialist Italian care a fost surprins în flagrant în timp ce lua mită 7 milioane de lire italiene. El a căutat protecţie la fostul premier Bettino Craxi, liderul partidului, care a fost şi el cercetat pentru finanţare ilegală a partidului, dar care a fugit din ţară pentru a nu răspunde. După doi ani îl ancheta de corupţie pe Silvio Berlusconi, viitorul premier.

A fost acuzat că face dosare politice. Şi-a dat demisia din magistratură la 6 decembrie 1994 pentru a se putea apăra. Ulterior a intrat în politică, a fost câţiva ani ministru, apoi a părăsit şi aceste mediu. A intrat în avocatură, unde i s-a cerut să apere nume sonore de interlopi. Acum ţine cursuri în facultăţi.

Despre descoperirea corupţiei. Corupţia e ca o căsnicie: implică două persoane, dar uniunea nu e de afecţiune, ci de interese. Cei implicaţi în corupţie sunt legaţi prin Omerta – codul tăcerii. Descoperirea corupţiei implică spargerea Omertei. Iar un membru al uniunii trebuie convins de magistraţi să vorbească. Dacă vorbeşte unul, cei din jur cad ca un domino.

Despre atacarea magistraţilor. Magistraţii au fost criticaţi şi atacaţi. Lui i s-au propus posturi politice. Când a refuzat, a fost atacat personal: acuzat că este agent al CIA, apoi al KGB. A trebuit să îşi pună gardă de protecţie permanentă. Di Pietro a atras atenţia că magistraţii sunt cei care prind oamenii politici corupţi – aşa că magistraţii nu servesc interese politice, ci legea. Când se descoperă infracţiunea, trebuie descoperit infractorul, şi nu trebuie combătut magistratul.

Despre modificarea legislaţiei. Când comit infracţiuni, politicienii încearcă să scape de răspundere modificând legea, abrogând infracţiuni. Dar procedând astfel nu devii mai cinstit, ci mai şmecher.

Despre politicile anticorupţie. În prelegere fostul procuror a arătat că ţara poate fi salvată numai dacă se luptă împotriva corupţiei, şi pentru asta trebuie făcut totul. Corupţia pentru societate e ca un cancer pentru organism: de aceea, tratamentul trebuie făcut în fiecare zi. Nu se poate stârpi total corupţia, dar ea poate fi combătută. Trebuie o lege la nivelul UE pentru a interzice paradisurile fiscale. Infracţiunile de corupţie ar trebui să fie imprescriptibile. Funcţionarii corupţi trebuie suspendaţi din funcţie imediat ce începe cercetarea, iar în caz de condamnare trebuie să nu mai poată ocupa o astfel de funcţie vreodată. Firmele cu probleme în bilanţuri contabile trebuie să nu mai poată participa la achiziţii publice.

Încheierea. Şi-a încheiat prelegerea spunând celor prezenţi: să facă în aşa fel încât atunci când vor închide ochii să poată spune că au avut pentru ce trăi. După conferinţă a acordat un interviu la Adevărul şi un altul la Realitatea.

Întrebări. Din sală au fost puse întrebări de avocaţi, de mine şi de un jurnalist. La întrebarea referitoare la corupţia din justiţie a răspuns cu o glumă: “Măcelarul are cuţit să taie carnea, dar alţii folosesc cuţitul să îşi taie nevasta” – a precizat că şi magistraţii italieni au fost atinşi de corupţie. La întrebarea referitoare la părerea lui despre Codruţa Kovesi a răspuns că ştie despre începutul anticorupţiei în România şi că Kovesi “pare o femeie care îşi face datoria. Să lăsăm să şi-o facă”. Cineva a întrebat cum e Italia acum, după acele acţiuni ale justiţiei şi a spus că lupta împotriva corupţiei trebuie să continue, însă el nu este consultat de ţara lui în privinţa politicilor anticorupţie. Întrebat fiind de ce a intrat în politică a răspuns că politicienii sunt cei care trebuie să facă ce e mai bine pentru ţară şi că, oricum, cât timp era în magistratură nu se putea apăra de acuzaţiile care i-au fost aduse.

Eu am pus trei întrebări şi a răspuns la două. Referitor la independenţa procurorilor, a răspuns că numai dacă magistratura este independentă acţiunile sale dau rezultate. Independenţa a fost forţa care a facilitat eforturile lor, în Italia. La întrebarea despre susţinerea anticorupţiei din partea societăţii civile şi presei a spus că societatea civilă a fost alături de magistraţi. Astfel că presiunea a împiedicat sistemul mafiot să reacţioneze rapid. Majoritatea proceselor sau acuzelor s-au transmis în direct la televizor. Presa era acaparată în Italia, nu era liberă, şi a încercat să prezinte acţiunile „Mani Pulite” ca fiind dictate politic. Până la urmă libertatea presei însă nu înseamnă independenţa ei, ci pluralitatea de opinii: omul trebuie să aibă posibilitatea de a vedea mai multe versiuni.

Gând personal. În Italia operaţiunea „Mâinile curate” desfăşurată în doi ani a dus la condamnarea a 1300 de persoane. Popularitatea lui Di Pietro a atins cota de 80%. Parlamentul italian a încercat de-a lungul anilor înfiinţarea unor comisii speciale de anchetare a situaţiei din justiţie: magistraţii erau acuzaţi că arestează abuziv şi că justiţia dizolvă partide politice. Atacurile din presă împotriva justiţiei s-au intensificat; însuşi premierul Berlusconi a declarat în 2002 că magistraţii arestează persoane pentru a obţine mărturisiri. Acţiunea „Mani Pulite” a inspirat celebrul serial de televiziune La PiovraCaracatiţa.

Pe parcursul povestirii am avut impresia că Antonio di Pietro vorbeşte nu despre  Italia anilor 90, ci desre România ultimilor 10 ani: legăturile dintre politic şi economic, acapararea presei, coruperea miniştrilor şi funcţionarilor, începutul luptei anticorupţie, acuzele de „dosare politice”, atacurile la adresa magistraţilor, modificarea partizană a legislaţiei şi abrogarea unor infracţiuni cu intenţia de a scăpa de răspundere, creşterea încrederii populaţiei în magistraţi – toate aceste elemente comune mă fac să realizez că, deşi suntem în întârziere, ne aflăm pe drumul cel bun.

Alte relatări Avocatura.com  Prezentarea poate fi vizualizuată AICI

Să nu uităm. Antonio Di Pietro: „Am fost acuzat că pun oamenii în închisoare. Dar am fost magistrat şi am aplicat legea. Ca zidar, aş fi încercat să construiesc ziduri drepte; ca poliţist, să prind infractori; ca magistrat am încercat să trag la răspundere oamenii acolo unde erau motive pentru asta”. Blogul lui este disponibil la www.antoniodipietro.it.

Giovanni Falcone: “Se moare când ești lăsat singur sau când te iei de putere”; „Eu nu am nici măcar casă; am doar demnitatea mea și pe asta nu pot să mi-o ia„; „Ca lucrurile sa meargă bine într-o țară este suficient ca fiecare sa își facă treaba sa„.

Paolo Borsellino: “Mafia și politica ocupă același teritoriu: ele ori își declară război, ori pactizează„; „Magistraţii nu pot lupta în totalitate cu mafia. Daca mafia este o instituţie antistat care atrage consensuri deoarece se dovedeşte mai eficientă decât statul, atunci este datoria şcolii să distrugă acest proces pervers, formând tineri cu o cultură a statului şi a instituţiilor

02/10/2015

INTERVIU – SIPA nu avea voie sa stranga informatii despre viata privata a magistratilor

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 10:26 AM
Tags: , ,

10-cristi-danilet-nd-0226-465x390Interviu apărut pe 2 oct. 2015 în EvZ, Vremea întrebărilor, cu Robert Turcescu: http://www.evz.ro/vremea-intrebarilor-cu-robert-turcescu-cristi-danilet-judecator-coruptia-este-prezenta-in-instante-si-parchete-iar-fenomenul-este-extrem-de-grav.html

La întâlnirea cu ambasadorul american Klemm, președintele ÎCCJ, Livia Stanciu, a vorbit despre „buna colaborare dintre instituţiile plasate la vârful sistemului judiciar şi continuarea luptei împotriva flagelului corupției”. Judecătorii colaborează cu procurorii? Judecătorii luptă şi ei împotriva corupţiei? Sau doar judecă şi… punct?

Eu cred că e timpul să lăsăm ipocrizia deoparte: Corupţia este o problemă majoră a României, căci ea a devenit sistemică, adică a cuprins toate instituţiile şi autorităţile statului. De aceea eu cred că toate organele de aplicare a legii şi toţi oamenii de bună credinţă trebuie să lupte împotriva ei.  Cu toţii nu putem fi decât de o singură parte: a legii.

Acesta este motivul pentru care susţin cele spuse de preşedintele ICCJ şi la bilanţul activităţii DNA pentru anul 2013, şi la bilanţul activităţii DNA pentru anul 2014, şi la întâlnirea cu noul ambasador al SUA în ţara noastră. Cred că putem vedea declaraţiile sale chiar într-un registru mai larg: instanţele judecătoreşti trebuie să aibă o bună colaborare nu doar cu Ministerul Public şi cu DNA, ci şi cu celelalte instituţii ale statului care au ca obiectiv susţinerea şi apărarea statului de drept, inclusiv cu Parlamentul şi Guvernul, precum şi cu mediatorii, cu societatea civilă şi cu presa. Aceasta nu înseamnă că judecătorii trebuie să plece de la idei preconcepute, adică cei trimişi în judecată de către procurori sau cei care fac obiectul unor campanii de presă, de exemplu pentru comiterea unor infracţiuni de corupţie, trebuie să fie automat condamnaţi. Ci judecătorii trebuie să îşi menţină imparţialitatea şi să pronunţe soluţia legală la sfârşitul unui proces numai după ce acuzarea şi apărarea şi-au prezentat argumentele şi dovezile.

Aş vrea să fie foarte clar: militez şi eu pentru o colaborare instituţională între organele legii şi profesiile liberale juridice, dar nu pentru o influenţare negativă a actului de justiţie. Iar această colaborare trebuie să fie extrem de transparentă, pentru a înlătura orice suspiciuni. Vă dau două exemple: acum două săptămâni CSM a aprobat ca la seminariile de pregătire a magistraţilor, începând cu anul viitor, să fie invitaţi şi reprezentanţi ai barourilor; la fel, săptămâna trecută s-a semnat Carta interprofesională între judecători, procurori şi avocaţi,care îşi propune un dialog continuu între profesioniştii dreptului pentru creşterea integrităţii şi care recunoaşte rolul distinct, dar complementar pentru înfăptuirea justiţiei, al judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor. Dacă ne pregătim împreună, dacă colaborăm la redactarea de documente programatice sau legislative, dacă aveam protocoale încheiate la nivel lcoal sau naţional, dacă ne respectăm reciproc, înseamnă toate astea că ar fi deturnat actul de justiţie de la traiectul său legal? Nicidecum.  Şi mai remarcaţi un lucru: în actualul CSM există şi judecători, şi procurori, şi avocaţi, şi un om politic. Nicio clipă nu s-a adus vreo acuză, darămite să se demonstreze că această instituţie ar influenţa soluţia în vreun caz anume.

Dar colaborarea asta nu riscă să afecteze soluţiile din dosare? Dacă preşedintele Instanţei Supreme dă un astfel de mesaj, nu înseamnă că judecătorul trebuie să ia de bun tot ce spune procurorul?

Mesajul preşedintelui ÎCCJ este unul pentru exterior şi anume unul de încredere în instituţiile juridice care înţeleg să îşi asume rolul de curăţare a societăţii de cancerul corupţiei. La fel ca şi mesajele transmise de procurorul şef al DNA, prin care avertizează funcţionarii şi demnitarii statului că au datoria de a deservi interesul public în modul cel mai corect posibil şi că vor fi traşi la răspundere în caz contrar. Acestea nu sunt mesaje pentru a influenţa în vreun fel soluţiile din cauze concrete, ci pentru a asigura cetăţenii că legea se va aplica indiferent de calitatea, sau averea, sau funcţia celui urmărit, şi pentru a reaminti colegilor că au o misiune nobilă de îndeplinit. De altfel, judecătorii au rol diferit de procurori şi în timpul fazei de judecată aceştia din urmă au un rol procesual egal cu al avocaţilor, aşa că nu există vreun risc de influenţare.

Vă pot demonstra asta şi cu date statistice. Astfel, după intrarea în vigoare a noilor coduri penale la data de 1 februarie 2014, cererile de arestare preventivă solicitate de către procurori au scăzut cu o treime, raportat la anii anteriori; iar din solicitările procurorilor de arestare sau de prelungire a arestării cel mult 40% sunt admise de către judecatori, procentul fiind chiar de 35% pentru cererile formulate de DNA şi DIICOT. Dintre cei trimişi în judecată de către procurori, trei sferturi sunt condamnaţi şi sub un sfert ajung să fie condamnaţi cu executare în regim de penitenciar. Eu cred că asta arată că judecătorii sunt independenţi în raport cu procurorii.

Săptămâna aceasta preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, a declarat că „procurorii sunt agenți ai statului și sunt putere executivă”, deci nu ar avea de ce să fie în CSM.

Uneori văd declaraţii ale unor oameni politici sau de afaceri cum că procurorii ar fi ba avocaţi ai statului, ba agenţi ai statului.

Am mai multe argumente care contrazic această opinie. În primul rând Constituţia şi jurisprudenţa CCR. Astfel, legea fundamanentală prevede în mod clar că procurorii fac parte din Ministerul Public care reprezintă interesele generale ale societăţii. Or, societatea nu e totuna cu statul: prima noţiune se referă la toţi locuitorii din ţară, cealaltă se referă la grupul politic care la un moment dat conduce ţara. Statul nu are nevoie de procurori care să îl apere, căci Guvernul are atât consilieri juridici, cât şi Minister al Justiţiei care să îl sfătuiască ce şi cum să facă în chestiuni juridice. Nici primul ministru, nici ministrul Justiţiei şi nicio altă entitate politică nu are atribuţii în legătură cu soluţionarea sau influenţarea soluţionării dosarelor de către procurori. Numai în statele comuniste procurorii se supun puterii politice. Trebuie să se înţeleagă foarte bine că la noi procurorii sunt independenţi în soluţiile adoptate şi că doar procurorul ierarhic superior poate confirma sau infirma soluţia dar numai în cazurile prevăzute de lege, motivat şi în scris. Iar trendul internaţional este acela ca procurorii să fie cu totul în afara politicului, nicidecum în sfera sa.

De altfel, Curtea Constituţională a aratat în mod clar că procurorul nu este un reprezentant al statului, ci un organ al legii (decizia nr. 68/2005) şi că Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, nu a puterii executive sau a administraţiei publice” (decizia nr. 1503/2010). Or, deciziile CCR sunt obligatorii pentru toată lumea.

Şi mai am un argument. În iunie 2012 Raportorul special cu privire la independenţa justiţiei al ONU a prezentat în faţa Consiliului Drepturilor Omului un raport cu privire la procurori. Concluziile sunt clare: procurorii sunt factori esențiali în înfăptuirea justiției, și, ca atare, ei trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană și să susţină drepturile omului, contribuind astfel la asigurarea unui proces conform cu legea și la buna funcționare a sistemului de justiție penală. Procurorii joacă, de asemenea, un rol esențial în protejarea societății de o cultură a impunității și funcționează ca gardieni ai modului de funcţionare corect a sistemul de instanţe.

Până la urmă cum se traduce ce-a spus generalul Dumbravă despre „câmpul tactic din Justiție” în care acționează SRI? Că a rămas în coadă de pește acea dezbatere!

Am analizat de două ori în Plenul CSM declaraţiile generalului SRI cu privire la justiţia aflată în câmpul tactic al serviciului special. Şi de fiecare dată am ajuns la aceleaşi concluzii: SRI nu are atribuţii în legătură cu deciziile privind soluţionarea dosarelor şi nu există nicio sesizare sau dovadă că şi-ar fi depăşit atribuţiile. SRI se preocupă în mod legal de strângerea informaţiilor cu privire la corupţia judiciară, după care le înaintează procurorilor DNA. Este ruşinos, dar e o realitate: corupţia este prezentă în instanţe şi parchete.  Iar fenomenul este extrem de grav, căci am avut magistraţi de la ÎCCJ, Parchetul General, CSM, curţi şi parchete ordinare urmăriţi şi sancţionaţi pentru corupţie. Fără denunţuri din partea cetăţenilor oneşti – în unele cazuri au fost chiar magistraţi! – şi fără informaţii furnizate legal procurorilor de către Servicii, instrumentarea unor astfel de cauze ar fi fost dificilă, chiar imposibilă. Iar interesul tuturor trebuie să fie prinderea şi sancţionarea corupţilor din sistem pentru a fi îndepărtaţi rapid. Căci, spre deosebire de Guvern, odată ce un magistrat este trimis în judecată el este suspendat din funcţie; iar spre deosebire de Parlament, odată sancţionat un magistrat, el este îndepărtat din funcţie.

Ați fost printre puținii oameni care au avut la un moment dat acces la fosta arhivă SIPA. Erau „balauri” acolo? Unde sunt acum acele dosare care conțineau posibile elemente de șantaj împotriva magistraților?

Guvernul din 2005 a luat decizia de desfiinţare a acestui serviciu militarizat secret aflat în subordinea ministrului Justiţiei. După ce au fost adunate la Bucureşti şi sigilate arhivele celor 10 servicii teritoriale, ministrul Justiţiei a desemnat un judecător şi un procuror pentru a stabili ce tip de informaţii s-au adunat şi a propune ce e de făcut cu documentele. Astfel, am constatat că dosarele SIPA privind activitatea informativă erau arse din 5 în 5 ani, astfel că în prezent mai sunt dosare din perioada 1999 sau 2000 până în 2004. Din cele aproximativ 300 de note informative citite, selectiv, de mine, am constatat că cele mai multe se refereau la comandanţii de penitenciare şi funcţionarii ANP. O parte se refereau la judecători şi procurori: critici ale hotărârilor judecătoreşti, analize ale averii unora, presupuse acte de corupţie, prezentare a relaţiilor personale, inclusiv cele intime sau probleme medicale. Unele note erau trimise către parchet pentru a se face investigaţii penale; altele către cabinetul ministrului căci la acea vreme el era cel care numea şefii la parchete şi îi propunea pe şefii la instanţe; altele doar lăsate într-un dosar. Unele din ele erau informaţii verificate, altele neverificate. Unele note erau semnate, altele nesemnate. SIPA nu avea voie să strângă informaţii despre viaţa privată a magistraţilor, dar nimeni nu a răspuns pentru acest abuz vreodată. Nu am mai apucat să facem propuneri cu privire la arhivă, astfel că ea a rămas în sediul ANP, sub sigiliu. Cert este că în decursul celor trei intrări ale noastre în acea încăpere nici un document nu a ieşit şi nu a fost fotocopiat, regimul de acces fiind extrem de riguros. Ce a fost după noi, nu ştiu; am auzit doar de funcţionari din Ministerul Justiţiei intrând acolo la ordinul ministrului Chiuariu, fără a şti obiectul misiunii lor. Regret că informatorii nu au fost dezvăluiţi niciodată, că sumele primite de aceştia nu au fost dezvăluite şi că directorii SIPA nu au fost traşi la răspundere pentru ce au făcut.

Mi-ați spus cândva că prin dosarele SIPA erau și rapoarte vizând avocați și jurnaliști. Ce treabă avea SIPA cu ziariștii? Ce conțineau acele fișe?

Da, în unele note apăreau referiri la avocaţi, poliţişti şi chiar jurnalişti. Care erau suspectaţi de legături neprincipiale cu magistraţii: grupuri organizate de trecere ilegală a frontierei sau de contrabandă, informaţii scurse în presă, întâlniri. Mai multe nu îmi amintesc şi, oricum, nu aş avea voie să dau elemente concrete fiind sub incidenţa legii informaţiilor clasificate, fiindcă a trebuit să obţin o autorizaţie specială pentru acces la astfel de documente, emisă în baza unui certificat ORNIIS.

Sincer, ați avea încredere să vă prezentați ca simplă parte într-un proces în fața oricărui judecător din România? Sau admiteți că unii magistrați dau verdicte cel puțin bizare?

Am avut ocazia să mă judec ca parte în cauze civile. Unele le-am câştigat, altele le-am pierdut. Nu am fost mulţumit nici de verdicte, nici de motivări. Am rămas uimit de unele, recunosc. Asta nu m-a făcut însă să îmi pierd din încrederea în sistemul judiciar. Dar mai este de lucru. Competenţa profesională este un aspect care trebuie îmbunătăţit, dar din păcate CSM nu are pârghii pentru aceasta, iar asociaţiile profesionale nu au astfel de preocupări. Oamenii din Justiţie nu sunt cu mult diferiţi decât restul societăţii, de aceea trebuie motivaţi şi responsabilizaţi tot timpul tocmai pentru că au un rol uriaş în societate pe care mulţi nici nu îl realizează. Un an dacă ar merge Justiţia la modul ideal, România ar avansa poate cu vreo 10 ani. Dar nu aveam nici capacitatea asta instituţională (resursele materiale şi umane sunt pe avarie în multe locuri) şi nici voinţa unor magistraţi (mulţi sunt extrem de corecţi, alţii însă sunt total indiferenţi la misiunea lor, iar prea mulţi preocupaţi de revendicări sindicaliste). Deocamdată văd un avans considerabil al Justiţiei penale faţă de celelalte domenii ale Justiţiei. Or, 88% din cauzele noastre sunt civile, de aceea trebuie o mai mare aplecare spre nevoile zilnice ale cetăţenilor. Eu sper ca civiliştii să realizeze asta. Cunosc procese de concediere care au început în urmă cu peste un an şi încă nu sunt finalizate. Văd dosare cu ordine de protecţie sau ordine de plată care durează câteva luni. Contestaţii la executare care durează câţiva ani. Cauze care se finalizează prin mediere şi părţile nu sunt primite pentru confirmare la judecător în decurs de câteva zile, aşa cum ar trebui. Motivări care nu sunt redactate nici după 3 ani de la pronunţarea soluţiei. Pe o parte dintre judecătorii cu probleme îi vedem din când în când sancţionaţi disciplinar. Chiar miercurea aceasta a fost unul sancţionat pentru a treia oară în ultimii şapte ani. A trebuit să îl excludem.

De ce oamenii politici și oamenii cu bani au parte de procese lungi, de amânări, de căi extraordinare de atac? Ce au ei și n-are un amărât care ajunge în fața judecătorului? 

Nu cred că un proces penal al unui om politic sau de afaceri durează mai mult ca al unui om, să spunem, obişnuit. Îmi amintesc de un proces finalizat din 2014 în câteva luni, cu un deputat care şi-a folosit calitatea pentru a fi menţinut în funcţie un director: omul a fost prins, a recunoscut fapta, a fost condamnat prin procedură simplificată, a stat în detenţie, iar acum e în libertate. E adevărat că procesele cu oameni politici sunt intens reflectate de mass-media. Evident, cauzele cu politicieni sunt mai complexe, mai ales dacă privesc mai multe persoane sau mai multe infracţiuni comise. Dar, ca să aduc un exemplu, aţi văzut în cauzele de viol câte dosare de acest gen stagnează pe rolul unor instanţe din diverse motive. Să ştiţi însă că judecătorul nu are voie să amâne nejustificat o cauză, iar dacă o face riscă sancţionarea disciplinară. Ce ar putea fi de făcut aici ar fi o prioritizare a cauzelor, o scurtare a termenelor de amânare pentru unele cu impact social (cum ar fi infracţiunile de violenţă sau de corupţie), dar ţine de o anumită cultură a case management-ului pe care doar unii judecători şi-o asumă.

Credeți că oamenii politici își doresc cu adevărat o Justiție independentă? 

Eu cred că ne e clar tuturor că cei mai mulţi dintre oamenii politici şi-au dorit independenţa Justiţiei doar de ochii Europei. Acum, după ce ea a fost consacrată legislativ prin reforma din 2004-2005, a început recrutarea noilor magistraţi pe baz meritocratice şi s-au văzut rezultatele incredibile începând cu anul 2011, cu atât mai mult politicienii nu au motive să îşi dorească independenţa Justiţiei.

De aceea şi vedem mai multe feluri de atacuri la adresa Justiţiei: unele sunt declaraţiile publice belicoase lansate de politicieni – cel mai des, în ultima vreme, ele sunt făcute de primul ministru, de preşedintele Senatului şi de fostul preşedinte al ţării care par a se răfui cu autoritatea judecătorească, uitând că lupta trebuie dusă pentru supremaţia legii şi pentru sancţionarea infractorilor, iar nu împotriva celor care sunt garanţi ai drepturilor omului. Oricum, este de remarcat că toate instigările împotriva magistraţilor nu au reuşit să afecteze încrederea oamenilor în Justiţie care în momentul de faţă este aproape dublă decât în Guvern şi de patru ori mai mare decât în Parlament.

O altă serie de atacuri constă în tentativa de a influenţa rezultatul unor dosare sau a carierei magistraţilor prin afectarea arhitecturii şi competenţei judiciare – cum sunt propunerile de modificare legislativă şi chiar a Constituţiei cu privire la completul de 5 judecători de la ÎCCJ, la structura DNA, la componenţa CSM sau la atribuţiile ANI. Iar a treia serie de atacuri constă în atitudini şi iniţiative legislative de creare a unui regim privilegiat pentru anumite categorii de persoane – de exemplu refuzul parlamentarilor de a da acceptul pentru începerea urmăririi penale faţă de miniştri sau de luare a unor măsuri procesuale faţă de parlamentari, modificarea codului astfel încât suspecţii de corupţie să nu poată fi arestaţi, ori infracţiunea de conflicte de interese să nu se aplice primarilor și altele.

Avem un premier trimis în judecată. Pare o victorie a Justiției să fi ajuns până la acest nivel. Dar premierul rămâne în funcție!

Dar nu duce Justiţia o luptă cu premierul, Justiţia încearcă să afle ce a făcut premierul! DNA a decis deja că premierul este vinovat de încălcarea legii în fosta sa calitate de avocat. Urmează ca cel puţin o instanţă să verifice această susţinere şi să analizeze apărările inculpatului. Sigur că nu e comod pentru nimeni poziţia procesuală pe care o are premierul unei ţări într-o astfel de situaţie. Dar decizia dacă să rămână sau nu în funcţie până la sfărşitul procesului nu ţine de noi, de Justiţie. Nu e bine să amestecăm lucrurile, dacă Justiţia trebuie să fie independentă de politic şi viceversa e valabilă. Cred încă că adevărul trebuie să se afle cât mai repede şi legea să fie aplicată întocmai. Deşi poate unii şi-ar dori, Justiţia nu ţine loc nici de politică, nici de onoare.

22/09/2015

Interviu pentru moldovacurata.md

Filed under: coruptia,interviu,Moldova — Cristi Danilet @ 1:15 AM
Tags: , , ,

JUDECĂTORUL CRISTI DANILEȚ: DACĂ SE ȘTIU CĂ SUNT CU ”PETE”, ACTUALII OAMENI DIN SISTEM AR TREBUI SĂ PLECE ÎN MOD ONORABIL, FĂRĂ SĂ AȘTEPTE INVESTIGAȚII ÎMPOTRIVA LOR

CRISTI DANILEȚ
Judecător, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, România

Judecătorul Cristi Danileț a acordat un interviu portalului Moldova Curată în care a vorbit despre performanțele înregistrate de România în combaterea corupției și despre modelele pe care le poate împrumuta Republica Moldova. Cunoscător al sistemului de drept de la noi datorită conlucrării pe care o are cu autoritățile și magistrații de la Chișinău, magistratul român a punctat și câteva măsuri care se impun, în primul rând, pentru a avea progrese în ce privește eliminarea corupției.

– Dle Danileț, ce s-a întâmplat în România încât au putut să fie arestaţi şi condamnaţi politicieni şi alţi oameni influenţi? S-a schimbat legislaţia sau oamenii care înfăptuiau justiţia? Sau vorbim de o ”voință politică”?

Lucrurile sunt complexe. Practic, sub presiunea aderării României la Uniunea Europeană, în perioada premergătoare anului 2007, ni s-au impus modificări legislative și ale practicilor din instanțe și parchete. Acest lucru a însemnat noi legi anticorupție, în privința reformei justiției; a însemnat noi oameni, ceea ce a dus la modernizarea sistemului de recrutare și promovare, în special, a tinerilor. Dar  aceste lucruri nu s-au putut întâmpla fără voință politică, pentru că legislativul și executivul promovează și adoptă acte legislative. Lucrurile au fost complexe, dar fără presiunea aderării la UE nu s-ar fi făcut aceste lucruri.

După ce s-a înnoit legislația și au venit și generații noi de judecători și procurori, cărora li s-a acordat independență totală în instrumentarea dosarelor, rezultatele le-ați văzut și dumneavoastră: judecători, procurori, politicieni, afaceriști, miniștri, șefi de consilii locale și județene – condamnați pentru corupție. Aceasta înseamnă că reforma a produs rezultatele așteptate.

– Credeți că am putea avea vreodată și în Republica Moldova situații asemănătoare, unde se vorbește că factorul politic s-ar opune, dar, la fel, și cei din sistemul de justiție?

La nivel declarativ, politicienii dumneavoastră acceptă că există o problemă privind corupția, că trebuie făcută reforma justiției, și judecătorii, și procurorii acceptă. Dar de fapt lucrurile merg foarte greu. Până nu înțelege populația, dar și cei responsabili că trebuie să avem o justiție independentă și că trebuie să se facă curățenie în instituțiile statului, nu se va întâmpla mare lucru. Degeaba modificăm legislația, dacă mentalitatea oamenilor rămâne aceeași.

– Afirmaţi în cadrul unei vizite anterioare la Chişinău că numai judecătorii sunt cei care ar putea duce Republica Moldova în Uniunea Europeană. Cum argumentaţi și dacă mai sunteți de aceeași părere?

Cred în continuare același lucru, pentru că democrația se sprijină pe justiție, iar justiția are ca element principal judecătorii. Prin urmare, dacă judecătorii sunt corecți, sunt integri, sunt buni profesioniști și înțeleg că pot și trebuie să sancționeze aspru corupția și, în general, orice infracțiune trebuie sancționată la timp și în mod ferm, atunci și încrederea populației în justiție crește, atunci și justiția începe să facă ”curățenie” în societate. Uniunea Europeană dacă vede că lucrurile se mișcă într-o direcție bună în ceea ce privește justiția, atunci va crește și încrederea față de Moldova. Dacă justiție nu există, nimic nu există, nu putem vorbi despre democrație, care se prăbușește.

– Ați participat și la realizarea unor studii pentru Ministerul Justiției de la Chișinău, ați reușit să interacționați cu cei din sistem. Ce părere v-ați format despre profesionalismul și integritatea celor care fac justiție sau influențează politicile în domeniul justiției?

– De mulți ani colaborez cu autoritățile din Moldova, cu Ministerul Justiției, cu Consiliul Superior al Magistraturii. Unii dintre foștii mei colegi de facultate sunt actuali judecători în Moldova. Deci, cunosc sistemul și la bază și la vârf. Cu regret, judecătorii și procurorii încă nu acceptă că au o problemă cu lipsa de integritate a unor colegi de-ai lor. Și în materie de profesionalism mai este de lucru, legile trebuie cunoscute foarte bine și aplicate foarte rapid și în mod ferm. Și trebuie să se treacă de la nivelul declarativ, pentru că este ușor să spui: Da, suntem de acord, facem reforme, luptăm împotriva corupției! Dar a doua zi nu se întâmplă nimic. Avem nevoie de o schimbare de mentalitate care trebuie să pornească de la judecători și procurori. Un sfat pentru societate civilă: să nu îi privească pe judecători și procurori ca pe niște inamici, dar să îi ajute să se transforme, să se îmbunătățească, pentru că rezultatele în lupta anticorupție de la justiție le așteptăm în primul rând.

Credeți că în acest sistem ar trebui reeducați actualii actori sau ar fi mai eficient să fie angajaţi tineri profesioniști?

Cât timp sistemul de recrutare are deficiențe, nu cred că pot fi aduși tineri profesioniști. Actualii oameni din sistem trebuie să înțeleagă că se așteaptă foarte multe de la ei și trebuie să fie responsabili. Dacă se știu că sunt cu ”pete” ar trebui să plece în mod onorabil din sistem, fără să aștepte investigații împotriva lor. Dar trebuie să ne gândim și la formarea următoarelor generații de magistrați, de judecători și procurori. Dar dacă ei vin dintr-o republică în care mentalitatea este de toleranță la corupție, atunci, logic, și ei când vor intra în sistem vor fi toleranți față de corupție. Mecanismele trebuie privite în complexitatea lor. Toată societatea trebuie să urle, efectiv, că avem nevoie de curățenie, avem nevoie de integritate.

Cum apreciați modul în care funcționează CSM? Credeți că este suficient de eficient?

Este o mare evoluție în funcționarea CSM din Moldova. Dar este de așteptat o mai mare transparență și consistență în deciziile pe care le ia. Hotărârile pe care le ia CSM cu privire la cariera magistraților trebuie să fie foarte bine motivate și întemeiate pe criterii obiective. Atunci când e vorba de promovarea sau sancționarea unui om, lucrurile trebuie foarte bine expuse în hotărâre, pentru ca să se înlăture suspiciunile de protejare a unor judecători sau de sancționare abuzivă. Dar, în principiu, lucrurile au evoluat foarte mult și mă bucur că CSM de aici chiar a împrumutat din practicile și legislația secundară de la CSM din România.

– Dar, totuși, nu vedem sancțiuni foarte dure față de judecători suspectați de acte de corupție, de faptul că nu sunt integri.

Să știți că nu sancționarea judecătorilor trebuie să fie un rezultat pe care să îl așteptăm, acesta este doar un instrument de responsabilizare. Mai este de lucrat la sistemul de recrutare, la sistemul de promovare, la sistemul de motivare a hotărârilor judecătorești. Eu aș pune accent pe prevenirea lipsei de integritate și a incompetenței decât pe sancționare. Sancționarea trebuie să apară, într-adevăr, dar în cazuri extreme și în nici un caz pentru calitatea hotărârilor. Hotărârile nu pot fi contestate decât prin căile ordinare de atac, și nu pe cale disciplinară de către CSM. Un astfel de sistem nu este admis nicăieri în Uniunea Europeană.

– Aţi vorbit despre sistemul de evaluare și promovare a judecătorilor. Ce părere aveți  desre acesta în Moldova?

Este încă încărcat de o notă de subiectivitate. Încă ajung persoane în funcții înalte, inclusiv la Curtea Supremă, despre care nu se știe de ce au fost preferate în detrimentul altora. De aceea spuneam că trebuie găsite criterii obiective și motivate foarte bine hotărârile date de CSM în această privință.

– Ar trebui modificată legislația?

– Și legislația, și practicile. Trebuie să înțelegem că meritocrația este cea care trebuie să caracterizeze cariera unui judecător și nu subiectivitatea.

– Au fost inițiate reforme în domeniul justiției. Avem o Lege de reformare a Procuraturii votată doar în prima lectură, proiecte de lege cu privire la reformarea Comisiei Naționale de Integritate care nu au trecut la Guvern, ce ar mai trebui făcut în acest domeniu?

Eu am urmărit cu atenție ce se întâmplă în Moldova. Sugestia mea este ca atunci când vorbim despre reforma justiției, să se privească tot sistemul în ansamblul său, plecând de la Consiliul Superior al Magistraturii, până la Procuratură, Comisia Națională de Integritate și instituțiile din sistemul justiției. Nu putem vorbi despre reforma în domeniul justiției dacă ne gândim doar la judecători sau doar la procurori, de asemenea polițiștii și investigatorii trebuie avuți în vedere. Cred că trebuie o viziune globală. Lucrurile se așează mai lent decât ne-am aștepta noi, dar suportul presei și al societății civile este fundamental. De aceea un dialog între justiție și societate se impune.

– Presiunea trebuie să vină, în primul rând, din societate?

Eu cred că reforma trebuie făcută și de jos în sus, și de sus în jos, adică și judecătorii, și procurorii înșiși să își dorească această reformă și dinafară să existe o presiune, dar pozitivă, să nu fie priviți judecătorii și procurorii ca inamici ai societății, prin care societatea epurează elementele nedorite, ci dimpotrivă.

– Una dintre măsurile relativ recente luate în domeniul justiției a fost majorarea salariilor judecătorilor. Deocamdată,  societatea nu vede schimbări pozitive. Credeți că a fost o decizie potrivită?

Salariile judecătorilor și ale procurorilor trebuie majorate. Salariile trebuie să fie foarte mari, pentru că se așteaptă foarte mult de la acești oameni. Judecătorii și procurorii nu trebuie să își facă probleme cu ce vor plăti ratele la bancă, de exemplu, dar grija lor trebuie să fie calitatea dosarelor. Sunt costuri sociale pe care Moldova trebuie să și le asume. Totodată, numai după ce dai, poți să și ceri. Cred că judecătorilor acum trebuie să li se ceară mai multă responsabilitate și consistență în hotărâri, și sancțiuni mai ferme în ceea ce privește actele de corupție.

– Recent, Adunarea Judecătorilor a adoptat un nou Cod de Etică. Una din revederi se referă la o așa numită ”colegialitate”, astfel încât judecătorii nu au voie să își critice colegii. Credeți că este o prevedere corectă?

Codul de Etică este un document declarativ care trebuie recunoscut de către judecători și este foarte bine că îl au. Sunt de acord că judecătorii trebuie să își protejeze corpul judecătoresc, adică să inoculeze stima față de colegi și față de sistem, dar nu trebuie să tolereze actele ilegale. Atunci când ai un coleg incorect, de exemplu când ia mită, ești obligat să îl denunți la Procuratură. Atunci când ai un coleg care încalcă normele deontologice sau de disciplină, ar trebui să anunți Consiliul Superior al Magistraturii. Incorectitudinea nu poate să fie protejată de așa numita ”colegialitate”. Suntem colegi atât timp cât respectăm legea.

– Ați putea numi câteva lucruri care credeți că trebuie schimbate, în primul rând, în Moldova pentru a putea spera să avem o ”schimbare la față” a justiției noastre? 

În primul rând trebuie să acceptăm că avem vulnerabilități, că sistemul încă nu funcționează cum trebuie, că sunt încă judecători și procurori incorecți, că sunt polițiști care abuzează, că sunt oameni care dau mită, de ce să nu ne referim și la cei care dau mită? Trebuie să schimbăm această mentalitate. Justiția trebuie să funcționeze în interesul cetățeanului, trebuie să vegheze ca legea să se aplice în mod egal pentru toată lumea și să o facă într-un mod transparent. Și politicienii trebuie să susțină independența justiției și nu să se războiască cu sistemul judecătoresc.

– Dar sunt importante, probabil, persoanele care fac acest lucru, integritatea și dorința acestora de a face această schimbare.

– Dintr-o societate bolnavă nu poate să se nască o justiție sănătoasă peste noapte. Trebuie să lucrăm mult la legislație, la sistemul de selectare și promovare a persoanelor. Întotdeauna o instituție se va sprijini pe oameni, iar acești oameni trebuie găsiți și susținuți. Au stima mea toți colegii judecători, procurori sau avocați care luptă împotriva corupției, care se declară împotriva corupției și a celor incorecți din sistem.

– Și o întrebare de la unul dintre vizitatorii portalului nostru: Care sunt rezultatele în combaterea corupției ce ajuta Romania să iasă din Mecanismul de Cooperare și Verificare și, respectiv, la avansarea procesului de integrare în zona Schengen.

Rezultatele sunt pe două planuri: un număr mare de persoane investigate și de condamnări pentru corupție și alte crime grave; o dublare a încrederii populației în justiția română. Totodată, noi nu vrem ridicarea Mecanismului de Cooperare și Verificare, pentru că atât timp cât nu vom avea sprijinul Uniunii Europene pentru reforme, politicienii noștri ar da înapoi. Credem că o presiune pozitivă din afară este necesară. Iar în zona Schengen vom intra dacă vom rezolva problema corupției și, din păcate, în România încă mai avem de lucru.

Dle judecător, Vă mulțumim!

                                                Interviu realizat de Natalia Enache

26/08/2015

Mita in plic nu poate fi legala

Filed under: coruptia — Cristi Danilet @ 3:22 AM
Tags:

mita-spagaÎn fiecare an avem în justiţie cazuri cu mită la medici, asistenţi medical, farmacişti care se soldează cu zeci de condamnări. În contextul recentelor decizii ale ICCJ, înţeleg că sunt persoane, inclusiv din sectorul medical, care cred că e ceva nou şi că anterior ar fi fost permis `plicul la medic`. Prin cele ce urmează voi demonstra nu numai că acest lucru nu a fost permis niciodată fiind considerat infracţiune, ci că există angajamente europene care împiedică legalizarea mitei la personalul sanitar.

1969: Intră în vigoare Codul penal. Mita cu privire la personalul medical este reglementată sub forma infracţiunilor de luare de mită, dare de mită şi primire de foloase necuvenite care se referă la orice angajat al statului (numit în cod „funcţionar public„ – orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi sau instituţii publice).

2002: Prin Legea 27/2002 România ratifică Convenţia Penală privind corupţia adoptată de Consiliul Europei. Potrivit art. 3 „Corupţia pasivă a agenţilor publici naţionali„: „Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, atunci când s-a săvârşit cu intenţie, fapta unuia dintre agenţii săi publici de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, orice folos necuvenit pentru el sau pentru altcineva ori de a accepta oferta sau promisiunea cu scopul de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească un act în exercitarea funcţiilor sale„. Iar în art. 1 lit. a) defineşte „agentul public„ ca fiind cel care este cuprins în definiţia de funcţionar, funcţionar public, ministru, primar sau judecător în dreptul naţional al statului în care persoana în cauză exercită această funcţie, precum şi la modul în care aceasta este aplicată în dreptul său penal.

2006: Asociaţia Transparency International publică Raportul anual 2006 prin care atrage atenţia asupra corupţiei din sistemul de sănătate ca fiind o problemă larg răspândită în toată lumea.

2008: Domeniul sanitar de la noi a avut în perioada 2008-2010 primul Plan de acţiune sectorial de luptă împotriva corupţiei, elaborat în cadrul Strategiei naţionale anticorupţie privind sectoarele vulnerabile şi administraţia publică locală (2008-2010).

2011: Începând cu noiembrie 2011, pentru doi ani, Ministerul Sănătăţii a dezvoltat un program cu fonduri europene „Bună Guvernare prin Integritate şi Responsabilitate în Sistemul de Sănătate Românesc” cu un buget total de 7.011.560 lei.

Prin HG 755/2011 în structura Ministerului Sănătăţii a fost inclusă un Compartiment de Integritate, menţinut prin HG 8/2012. Prin acest compartiment ministerul trebuie să fi semnat încă de acum doi ani parteneriate cu SRI și DGA în domeniul prevenirii și combaterii corupției din sistemul medical (pag. 30 din Raportul SNA 2013).

2012: În Raportul MCV din iulie 2012 Comisia Europeană menţionează existenţa a numeroase cazuri de corupţie în sectorul sănătăţii (pag. 18). În Raportul tehnic MCV din iulie 2012 se arată că acest compartiment de integritate trebuie să se ocupe şi de chestiunea plăţilor informale (pag. 41).

2013: Comisia Europeană publică un Eurobarometru privind corupţia: percepţia corupţiei sub forma dării şi luarii de mită în domeniul sănătăţii este în România de 67% faţă de 33% media europeană; cât priveşte experienţa personală, 28 % din respondenții români care au apelat la serviciile unor instituții medicale publice în anul precedent au trebuit să efectueze o plată suplimentară sau să ofere un cadou sau o donație pe lângă onorariile oficiale – acesta este cel mai ridicat procent din UE, cu mult peste media UE de 5 %.

2014: În februarie 2014 intră în vigoare noul Cod penal. Mita cu privire la personalul medical este incriminată sub forma infracţiunilor de luare de mită şi dare de mită care se referă la orice angajat din domeniul public (numit în cod „funcţionar public„ adică public official[1] – persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie exercită o funcţie publică de orice natură; a nu se confunda cu `funcţionarul public` din sectorul administraţiei publice, adică public servant public servant[2]).

Comisia Europeană publică primul Raport anticorupţie în UE unde se arată că o serie de state membre continuă să se confrunte cu situații ce predispun la riscuri în sectorul sănătății, în care persistă incitarea la plata unei sume neoficiale pentru un tratament diferențiat (pag. 19). În anexa privind România se arată că trebuie pusă în aplicare o strategie eficace de reducere a nivelului plăților informale în sistemul public de sănătate, inclusiv prin luarea în considerare a îmbunătățirii remunerației și a condițiilor de lucru pentru personalul medical (pag.17).

ICCJ adoptă  decizia 26/2014 prin care stabileşte că medicul îşi desfăşoară activitatea în realizarea unui serviciu de interes public şi că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public , astfel că este subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

2015: În Raportul tehnic MCV din ianuarie 2015 se arată că în sectorul de sănătate corupţia este larg răspândită (pag. 39) şi că pentru a limita plăţile informale se va iniţa un sistem de feedback destinat pacienţilor şi se vor înfiinţa comisii de etică (pag. 40).

În baza Ordinului MS 154/febr.2015 avem consilii de etică în fiecare spital public din România şi prin Ordinul MS 146/febr.2015 avem Mecanism de feedback al pacientului în spitalele publice.

ICCJ adoptă decizia 19/2015 stabilind că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi nu este legală; chiar dacă banii sau foloasele se primesc după îndeplinirea îndatoririi de serviciu, fapta constituie luare de mită.

______________________________

[1] „A public official is any natural person who performs a public function or provides a public service as defined in domestic law„. A se vedea UNODC, International Classification of Crime for Statistical Purposes, mart. 2015, pag. 100, nota subsol 171

[2] Public servant: a person who holds a government position by election or appointment. A se vedea The Free Dictionary.

17/08/2015

Medicul: functionar care nu poate primi cadouri

Filed under: coruptia — Cristi Danilet @ 5:31 PM
Tags:

medicÎn săptămâna care s-a încheiat au fost date publicităţii mai multe informaţii şi mesaje în legătură cu o decizie recentă a justiţiei potrivit căreia medicii nu ar mai avea voie să primească cadouri. Încerc prin prezenta postare să aduc câteva clarificări cu privire la statutul medicilor şi posibilitatea lor de a primi plăţi sau donaţii în legătură cu actul medical:

  1. Sunt două decizii relevante, pronunţate de completul pentru dezlegarea unor probleme de drept penal. Aceasta pentru că au fost instanţe care au cerut curţii supreme interpretarea oficială şi obligatorie a unor dispoziţii din noul cod penal, întrucât în legătură cu aceste dispoziţii ar fi existat posibilitatea unor interpretări eronate şi, deci, a pronunţării unor soluţii nelegale de speţă.
  2. Ambele decizii au plecat de la cazuri în care medicii fuseseră trimişi în judecată pentru comiterea unor infracţiuni de corupţie, constând în faptul că fie au primit bani înainte de efectuarea actului medical, fie au primit bani – fără să îi ceară – după efectuarea actului medical. În primul caz este vorba de un medic chirurg încadrat pe durată nedeterminată la un spital din reţeaua publică, în al doilea caz de un medic militar.
  3. Prima decizie este adoptată de ICCJ în data de 3 dec. 2014 şi publicată în M.Of. din data de 13 ian. 2015. Dilema care a generat-o a fost provocată de faptul că, pe de o parte, art 375 din Legea privind reforma în domeniul sănătăţii din 2006 prevede că profesia de medic este una liberală şi că „având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar public„, iar pe de altă parte că art. 289 Codul penal prevede că infracţiunea de luare de mită se comite de un funcţionar public. Prin această decizie s-a stabilit că medicul îşi desfăşoară activitatea în realizarea unui serviciu de interes public şi că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public încadrându-se în categoria celor care `exercită o funcţie publică de orice natură` la care face referire art. 175 alin. 1 lit. b teza a doua Cod penal.
  4. Fac precizarea că opiniile şi/sau practica instanţelor, în majoritatea lor, atât pe vechiul cod cât şi pe noul cod sunt conforme cu decizia menţionată mai sus; de asemenea, Curtea Constituţională s-a pronunţat în acelaşi sens prin pct. 4.1 din decizia 2/2014. Mai fac precizarea că în noţiunea de `funcţionar public` în sensul legii penale intră şi expertul tehnic judiciar (ICCJ-CDCDP, dec 20/2014), notar public şi executor judecătoresc (Expunere de motive Codul penal, pag.33) – şi aceste profesii sunt liberale, potrivit legislaţiei proprii.
  5. A doua decizie este adoptată de ICCJ în data de 4 iunie 2015 şi publicată în M.Of. din data de 5 august 2015. Dilema care a generat-o a fost provocată, pe de o parte, de faptul că art. 34 din Legea drepturilor pacientului prevede că „personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să supună pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective„, dar că „pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii„; iar pe de altă parte că în art. 289 Codul penal se incriminează primirea de bani sau alte foloase care nu i se cuvin inclusiv după îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu. Prin această decizie s-a stabilit că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi nu este legală.
  6. Nici sub vechiul cod penal, valabil în perioada 1969-2014, medicii nu aveau voie să pretindă sau să primească bani sau alte foloase înainte de efectuarea actului medical (fapta era luare de mită) şi nici să primească bani sau alte foloase după efectuarea actului medical fără a-i fi cerut înainte (fapta era primire de foloase necuvenite). Aceasta deşi existau şi atunci dispoziţii potrivit căruia medicul nu era funcţionar public şi nici nu putea fi asimilat acestuia (a se vedea art. 6 alin. 2 din Legea 306/2004, mai înainte art. 3 alin. 2 din Legea 74/1995, iar mai înainte art. 1 pct. 3 din HG 220/1992).
  7. După cum se vede, dilemele de la care au plecat cele două decizii au legătură cu prevederi aparent contradictorii între legislaţia proprie medicilor şi legislaţia penală. Instanţa supremă însă a lămurit că prin legislaţia proprie medicilor sunt reflectate doar aspectele administrative şi civile ale relaţiilor de serviciu sau relaţiile medic-pacient, pe când legislaţia penală vizează relaţii de drept penal substanţial. Aşadar, noţiunea de funcţionar public din dreptul penal are un înţeles propriu şi nu se suprapune cu definiţia din Statutul funcţionarilor publici.
  8. Este de remarcat că instanţa supremă nu s-a pronunţat cu privire la medicii din reţeaua privată de sănătate, dacă ar avea voie sau nu să primeasă plăţi suplimentare, cadouri, donaţii de la pacienţi fără a răspunde penal. Mi-e greu să înţeleg de ce ar apela un pacient la un spital privat unde va plăti taxe reprezentând costul spitalizării şi al intervenţiei ca mai apoi să plătească ceva în plus, fără a i se tăia chitanţă. Oricum, atrag atenţia asupra conţinutului art. 308 din Codul penal potrivit căruia dispoziţia din art. 289 se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, limitele speciale ale pedepsei reducându-se cu o treime. Potrivit acestei reglementări, chiar şi un portar de la un spital privat poate fi infractor dacă primeşte bani să lase un aparţinător, în afara orelor de vizită, la un pacient internat.

În concluzie: ICCJ nu stabileşte nimic în plus faţă de ce era până acum în legislaţia noastră: medicul nu a avut şi nu are voie să primească nici un fel de plăţi, donaţii, cadouri în legătură cu îndeplinirea profesiei sale. Statutul profesional al medicului rămâne acelaşi ca până acum şi acesta este cel prevăzut de Legea sănătăţii: medicul îndeplineşte în mod independent o profesie liberală; de aceea toate aspectele adminstrative ale carierei sale sunt reglementate de legea proprie. Dar răspunde la fel ca un funcţionar public dacă comite infracţiuni de corupţie: dacă medicul pretinde sau primeşte foloase înainte sau după îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, indiferent că iniţiativa oferirii aparţine lui sau pacientului, fapta constituie infracţiunea de luare de mită sancţionată cu închisoare 3-10 ani şi interdicţia de a mai profesa ca medic pentru 1-5 ani.