CRISTI DANILEŢ – judecător

22/05/2017

Interviu Revista22: Din arhiva SIPA nu au disparut si nu au fost copiate documente

.
Interviu : CRISTI DANILEȚ: Din arhiva SIPA nu a dispărut nicio agrafă în timpul lui Macovei
Interviu realizat de Andreea Pora, apărut în Revista22 la data de 22 mai 2017.

Ce credeți că se urmărește cu relansarea acestui scandal legat de arhiva Serviciului Independent pentru Protecţie şi Anticorupţie (SIPA)?

Este evident că se încearcă decredibilizarea sistemului de justiție. În ultimii ani am asistat la instrumentarea unor dosare foarte importante, cu oameni sus-puși, de la politicieni și oameni de afaceri la cercuri și grupări de interese. Acești oameni cu multă putere nu acceptă că a venit vremea să răspundă pentru ilegalitățile lor, astfel încât apelează la mass-media pentru a se disculpa în ochii publicului. Încearcă astfel, de ceva vreme, să creeze impresia nu că ei ar fi săvârșit infracțiuni, ci că judecătorii sau procurorii sunt cei care – chipurile – comit abuzuri condamnându-i. În aceste zile au plusat, promovând o altă găselniță: magistrații ar fi șantajați pe baza unor informații secrete adunate în urmă cu 10-15 ani despre ei. Trebuie să fii naiv, dacă nu chiar prost de-a binelea să crezi așa ceva: avem magistrați care nici nu erau intrați în sistem când funcționa SIPA.

Voi deschide un proces împotriva Evz și a lui Dan Andronic

Observ că întreaga discuție se axează pe perioada ulterioară desființării SIPA, și nu pe cea în care serviciul era activ și făcea ce făcea. De ce credeți că se întâmplă asta?

Și pe mine m-a surprins faptul că nu se discută sau nu s-a discutat atât de mult despre când s-a înființat SIPA, cine a înființat-o, în ce scop, când s-au adunat acele informații, cum au fost ele valorificate, ci se discută despre arhiva acestui serviciu reformat în 2004 și desființat în 2006. Or, arhiva este în prezent sigilată, iar cei – puțini – care au avut acces în ea în virtutea atribuțiilor de serviciu sunt obligați prin lege, sub sancțiune penală, să nu divulge ceea ce este acolo. Din cauza manipulării practicate de acea parte a presei controlată politic sau ai cărei patroni au ei înșiși probleme penale, s-a ajuns la situația paradoxală ca cei care au fost implicați în desființarea SIPA, concedierea angajaților și punerea arhivei sub sigiliu să fie acuzați de fapte ilegale. O astfel de atitudine este total de neacceptat și pentru calomniile făcute cei vinovați vor trebui să răspundă.

Vreți să spuneți că, în afară de acea sesizare penală, veți deschide un proces și împotriva lui Dan Andronic?

Da. Voi deschide un proces. În aceste zile lucrez la inițierea unei acțiuni împotriva publicației Evenimentul zilei și a lui Dan Andronic pentru gravele calomnii care mi-au fost adresate. Practic, am fost acuzat de săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu funcția pe care am îndeplinit-o în Ministerul Justiției acum un deceniu. Analizez împreună cu avocații mei posibilitatea de a deschide un proces pentru daune usturătoare, care să constituie chiar o premieră în România.

Aţi spus în mai multe rânduri de când a izbucnit acest scandal că documentele din arhivă arată că s-a depășit cadrul legal. Credeți că ar trebui să răspundă penal cei care au comandat aceste acțiuni, similare, după opinia mea, poliției politice, cei care le-au executat? Mă refer concret la Rodica Stănoiu, care a fost ministru în acea perioadă, la șeful SIPA, d-l securist Ureche, și la ofițerii de acolo.

Una dintre misiunile pe care le-am avut la Ministerul Justiției a fost și aceea de inventariere a documentelor din arhiva SIPA, devenită în anul 2004 DGPA, serviciu aflat în subordinea ministrului. Din păcate, această acțiune n-a putut fi dusă la bun sfârșit pentru că după câteva luni ministrul a fost schimbat, astfel încât în comisie au fost numite alte persoane de ministrul Chiuariu. Însă, ca apărător de mulți ani al independenței justiției, vă spun că, în momentul în care am văzut fizic o parte dintre documentele respective, am realizat că SIPA și-a depășit cadrul legal. El trebuia să se ocupe doar de actele de corupție sau nelegalități din sistemul penitenciar. În realitate, s-a ocupat și de magistrați și de persoane care veneau în contact cu magistrații, deci au fost colectate informații vizând nu numai aspecte profesionale, ci și aspecte din viața privată. Cu siguranță, dacă aș fi terminat activitatea de inventariere, în raportul pe care l-aș fi întocmit aș fi scris și de necesitatea ca Parchetul General să fie sesizat pentru demararea unor cercetări penale împotriva celor care au condus sau gestionat acest serviciu.

Acțiunea penală pe care deja ați inițiat-o dvs. ar putea avea și o consecință de genul acesteia, de deschidere, extindere a unei acţiuni penale și împotriva acestor oameni?

Da, cu siguranță. Săptămâna trecută am sesizat Parchetul General și am înțeles că plângerea a fost trimisă la DIICOT cu privire la o infracțiune, și anume difuzarea de informații secrete de stat: este vorba, pe de o parte, de faptul că Dan Andronic spune că eu și echipa din care am făcut parte ar fi făcut asta, pe de altă parte, se pare că însuși Dan Andronic are sau a avut la dispoziție informații confidențiale legate de activitatea comisiilor, ceea ce este nelegal. Procurorii vor trebui să facă o cercetare dacă informații care sunt secrete de serviciu sau chiar de stat au fost dezvăluite, iar lista celor care am fi putut face acest lucru nu depășește, teoretic, 10 oameni. Când se va cerceta acest aspect, se va vedea și ce tip de documente erau acolo adunate. În aceste condiții, procurorii înșiși pot constata că este vorba de informații strânse nelegal și atunci ar putea extinde cercetările cu privire la posibile fapte de abuz comise de către cei care au fost încadrați în serviciul SIPA sau cei care aveau în gestiune acest serviciu, inclusiv miniștri de Justiție din acea vreme.

S-ar încălca dreptul la protecția vieții private dacă arhiva SIPA ar fi accesibilă publicului

Procurorii în cadrul acestei anchete ar putea intra în arhiva SIPA ca să vadă despre ce documente e vorba? Chiar dacă arhiva e secretizată?

Cu siguranță ar putea intra și procurorii, iar cu această ocazie anumite documente sau rapoarte să fie declasificate. Organele judiciare pot cere acest lucru în cadrul unui dosar penal.

Spuneați că această arhivă nu ar trebui desecretizată. Ați trimis în acest sens o scrisoare ministrului Justiției. De ce considerați asta?

Informațiile cuprinse în acele documente nu sunt probe, nu sunt dovezi, sunt pur și simplu lucruri pe care ofițerii SIPA le-au auzit, în special de la deţinuți, sau le-au văzut ei înșiși. Or, legea îi obliga, dacă era vorba de infracțiuni pe care le-au constatat sau le bănuiau cu privire la magistrați sau alte persoane din sistemul de justiție, să trimită acele documente către Parchet pentru cercetări. De altfel, multe documente deținute de SIPA s-au trimis către Parchetul General: pentru cele din perioada 2001-2004 am văzut că multe aveau aplicat un număr de ieșire către Parchetul General. Documente de dinainte de 2001 nu sunt acolo, ni s-a spus că ar fi fost arse în mod regulat.

Câte astfel de sesizări către Parchetul General au fost făcute?

Nu pot să aproximez, pentru că eu am văzut vreo 300 de documente, iar acolo se află câteva mii sau zeci de mii; nu știu exact, pentru că nu există un inventar al acestora. Așadar, bănuiesc că Parchetul General a făcut cercetările penale și pentru anumite cazuri poate au deschis dosare penale, pe altele probabil le-au clasat, pentru că nu s-au dovedit suspiciunile semnalate de SIPA. Și atunci, dacă ele nu s-au dovedit de organele judiciare, cum am putea noi, noi publicul, de data aceasta, să luăm cunoștință de acele suspiciuni și să considerăm că magistrații de atunci ar fi comis acte nelegale? Mi se pare nedrept față de oamenii cu privire la care s-au strâns informații să se divulge acele zvonuri.

Și apoi, a doua categorie de informații de acolo sunt cele privind viața privată a celor angajați în justiție. Cu siguranță, s-ar încălca un drept cu privire la protecția vieții private, a vieții de familie și a celei intime, dacă astfel de informații din perioada 2001-2005 ar fi accesibile publicului. Cel mult pot fi accesibile celor vizați, dar în niciun caz publicului.

Nu ar trebui ca această arhivă să fie inventariată, clasificată, pusă pe categorii – fapte de corupție, lucruri care țin de viața privată – și după aceea să se ia o decizie? Cam așa ceva a sugerat și ministrul Tudorel Toader.

Cu siguranță, comisia care se va institui la inițiativa ministrului trebuie să inventarieze aceste documente, să știe ce documente se află acolo, ce tip de informații s-au strâns. Poate că sunt și informații ce trebuie date publicității. Pe mine, ca magistrat, m-ar interesa, de exemplu: ce agenți SIPA au fost în 2001-2004 la Cluj, unde activam ca judecător, ce informatori au avut, poate, chiar din rândul magistraților sau grefierilor, dacă aceștia au fost plătiți pentru informațiile furnizate. Asta da, cred că avem cu toții dreptul să știm cine au fost oamenii care au comis abuzuri, inclusiv pentru a demara eventuale proceduri împotriva lor. Dar să avem, noi, publicul, acces la informațiile pe care aceștia le-au strâns despre persoane din sistemul de justiție?! Așa ceva nu aș accepta niciodată și personal mă voi opune publicării vreodată a documentelor din arhiva SIPA. Tocmai pentru că știu ce fel de informații s-au adunat acolo.

Ce fel de informații, d-le judecător?

Cele care privesc viața profesională, de exemplu, dosare pe care s-au uitat agenții SIPA și au considerat că soluțiile sunt greșite sau ciudate; relațiile primite de la deținuți care se plângeau de magistrați la care, sub o formă sau alta, s-ar fi intervenit sau că acei deținuți le-ar fi dat sume de bani; aspecte de viață privată, de genul ce localuri frecventează, cu ce persoane se întâlnesc, ce avere au acasă, ce intervenții chirurgicale sufereau. Cu privire la funcționarii din penitenciare erau și alte informații, de genul: suspiciuni de abuzuri ale gardienilor, faptul că deținuții sunt folosiți în scopuri personale de comandanții de penitenciare etc. De asemenea, mai erau informații în legătură cu întâlnirile pe care magistrații le aveau fie cu avocați sau polițiști, fie cu persoane din lumea interlopă, fie chiar cu jurnaliști.

Acest tip de informații, care ţin de corupție, abuzuri etc., nu ar trebui totuși să se transforme în viitoare cercetări penale?

Dacă se descoperă în arhiva SIPA și astfel de documente consemnând posibile abuzuri care n-au fost trimise către Parchetul General sau către PNA, cum era denumirea de atunci a actualului DNA, atunci, cu siguranță, acele documente trebuie trimise de îndată Parchetului. Probabil, însă, dacă respectivele abuzuri se vor dovedi, trebuie ținut cont că a trecut destul de mult timp și probabil sunt îndeplinite termenele de prescripție.

Până la reformă, independența justiției nu exista

PNA de la vremea aceea cred că nu a fost foarte zelos în a da curs unor astel de sesizări. Nu am auzit atunci de magistrați urmăriți penal pentru corupție.

Vă dau dreptate. Pentru perioada 2001-2004, eu nu-mi amintesc decât de trei-patru cazuri de corupție cu magistrați. Astfel de cazuri au înflorit după anii 2004-2005, când s-a declanșat o amplă reformă a justiției. Aș putea găsi o explicație aici: să ne gândim că până la reforma Diaconescu-Macovei, când au apărut noile legi ale justiției, întreaga carieră a judecătorilor și procurorilor era controlată de către ministrul Justiției. Acesta se ocupa de recrutarea magistraților, de promovarea lor, de numirea lor în funcții de conducere și chiar de sancționarea disciplinară a magistraților. Ministrul Justiției era cel care avea Inspecția Judiciară, Departamentul de Resurse Umane și SIPA. Ministrul Justiției era cel care permitea procurorilor sau refuza ca un magistrat să fie cercetat penal. Prin aceste instrumente, practic, ministrul Justiției controla oricând activitatea profesională, dar și anumite aspecte din viața privată. Or, atunci când politicul controlează magistrații, iar aceștia au frică față de ministru, se poate ajunge să fie influențat actul de justiție. Iată, așadar, o explicație pentru care până la reforma de acum un deceniu nu avem dosare mari, importante. Or, din anul 2005, CSM se separă de MJ și preia de la acesta inclusive mapele profesionale, Inspecția Judiciară trece la CSM, este înlăturat ministrul de la a lua decizia privind urmărirea penală și arestarea magistraților, SIPA se desființează, puterile șefilor de instanțe, puși politic până atunci, sunt reduse. Imediat apare curajul magistraților – eu i-aș spune normalitatea – de a instrumenta dosare cu cei mai puternici oameni din țară. Coincidența este prea mare și este explicația că, până la reformă, independența justiției nu exista.

O dezordine ca în arhiva SIPA n-am văzut în nicio instituție a statului

Cum ați găsit nu doar arhiva SIPA, ci și mapele profesionale pe care le-ați trimis la CSM?

În momentul în care echipa Macovei a preluat conducerea Ministerului Justiției, în primele zile ale lui 2005, am constatat că documentele din mapele profesionale ale magistraților și din dosarele de la Inspecție nu erau opisate, numerotate, indexate. Or, la fel am găsit în arhiva SIPA: nu exista o evidență clară a documentelor. Ceea ce mie îmi spune clar că în permanență se puteau pune sau scoate file ori dosare în fișele sau depozitele respective. O asemenea dezordine n-am văzut în nicio instituție a statului. În acele prime zile, ministrul a dat ordin ca mapele profesionale și dosarele de inspecție să fie opisate și numai după aceea să fie predate către CSM, organism nou înființat, asta pentru a se ști exact ce anume se predă. Nu au fost copiate sau sustrase cu această ocazie, nu aveai de ce. Apoi, unii dintre noi eram magistrați detașați în Ministerul Justiției și aveam tot interesul ca noul organism, CSM, să primească în mod intact detaliile despre cariera noastră. La fel ar fi trebuit să facem și pentru arhiva SIPA, dar acolo munca ar fi fost titanică, iar o echipă ar fi trebuit să facă doar acest lucru zi de zi. Or, serviciul fiind desființat și arhiva sigilată, acest lucru nu era neapărat o prioritate și echipa se concentra pe modificările legislative iminente pentru a adera la UE în 2007.

Credeți că documentele de acolo au fost folosite, până ați ajuns dvs. cu echipa Macovei acolo, la șantajarea judecătorilor? Pentru că, din moment ce acele sesizări de care vorbiți către Parchet sau PNA nu s-au transformat în dosare penale, mă gândesc că poate erau folosite în alt scop.

Orice este posibil. Dar nu numai pentru șantajarea pe față a magistraților, ci și pentru evoluția lor în carieră. De exemplu, un ministru al Justiției care voia să pună un președinte de instanță sau să revoce un președinte de instanță, pentru că aveau abilitatea aceasta potrivit legii de atunci, se interesa de persoana respectivă prin intermediul SIPA. Pentru că am văzut acolo inclusiv documente intitulate „caracterizări“ sau „recomandări“. Așadar, dacă se dorea ca o instanță să fie condusă de un om cu frică față de ministrul Justiției, se puteau folosi fără probleme informațiile date de ofițerii și subofițerii SIPA, aproape 200 în întreaga țară. Eu sunt convins că așa a fost ținut sistemul sub control; de altfel, dacă îmi aduc aminte bine, pe vremea ministrului Stănoiu, din 41 de șefi de tribunale, în trei ani au fost schimbați 39 de șefi de tribunale. Asta spune mult despre piramida pe care și-o făcea un ministru pentru a controla sistemul: ministrul punea șefi la instanțe și parchete, aceștia recomandau șefii de mai jos, iar șefii de atunci erau cei care distribuiau dosarele către judecători. Rezultatul? Niciun dosar important. Vă mai aduceți aminte de acele stenograme apărute în anul 2004 cu dosarele discutate în guvern pentru a li se da sau nu drumul în justiție…

https://i0.wp.com/revista22.ro/files/news/manset/default/foto-intasdasderviu-3.jpg

O parte a documentelor văzute de mine în arhiva SIPA aveau o însemnare «trimis către Cabinetul ministrului» [ Rodica Stănoiu].

Ați găsit în arhivă vreo dovadă că s-au trimis în mod oficial documente de acolo din arhiva SIPA către ministrul Stănoiu?

Da, o parte a documentelor văzute de mine în arhiva SIPA aveau o însemnare „trimis către Cabinetul ministrului“. Am văzut-o în mod repetat.Există un raport oficial din 2005, făcut chiar de DGPA, care spune că 80% din informatiile din arhiva SIPA priveau magistratii si se duceau direct la ministrul Rodica Stanoiu. 

Despre ce fel de documente era vorba?

Exact cum am spus mai devreme, acel gen de caracterizări „este un magistrat bun, este profesionist, își vede de treabă“ sau, din contra, „frecventează anumite cluburi, merge la persoane de moravuri ușoare, există suspiciuni cu privire la unele ilegalități“ etc. Acest gen de informații mergeau către cabinetul Rodicăi Stănoiui, care avea în subordine directă SIPA. Oricine spune altceva minte: SIPA îl informa direct pe ministru atunci când avea informații compromițătoare cu privire la un magistrat. Probabil se discuta ce să se întâmple cu acel magistrat. Se va putea vedea asta când se va inventaria arhiva.

Îmi mai aduc aminte un lucru. V-am spus că în acea perioadă, 2001-2004, ministrul era cel care dădea avize de începere a urmăririi penale, de arestare, de reținere, de percheziționare sau de trimitere în judecată a unui magistrat. Deci, dacă ministrul nu încuviința începerea urmăririi penale, procurorii nu puteau face nimic. Și pentru acea perioadă au fost cazuri în care procurorii l-au sezizat pe ministru cu privire la executori, notari, magistrați cu probleme penale pentru a începe cercetarea și ministrul de atunci a refuzat acest lucru.

Marea majoritate a ofiţerilor SIPA proveneau din fosta Securitate

Șefa UNJR, d-na Gârbovan, susține că în acea arhivă se află inclusiv cărțile de muncă ale foștilor ofițeri SIPA. Ați văzut așa ceva pe acolo?

Aveam o evidență a tuturor lucrătorilor din SIPA, dar din câte-mi aduc aminte, a trecut mult timp de atunci, acestea au fost predate către centrele militare județene, pentru că ei erau angajați militari. La momentul desființării serviciului, erau în număr de vreo 180. Ei aveau nevoie de acele documente pentru a se pensiona sau reangaja. Așadar, nu cred că documentele profesionale ale ofițerilor s-ar mai afla în arhiva SIPA.

Din ce structuri proveneau acești ofițeri SIPA?

Marea majoritate, din fosta structură de Securitate din timpul comuniștilor, restul de la serviciile pe care le aveau Ministerul de Interne sau Ministerul Apărării. Așadar, erau oameni specializați, care lucraseră în structurile de servicii din România. Nu știu dacă și de la SRI.

Care este explicația că din 2006, de când a fost desființat acest serviciu, și până în prezent niciun ministru al Justiției, nicio putere politică nu a rezolvat această chestiune a arhivei SIPA?

Din moment ce arhiva este sigilată și serviciul desființat, nu a fost o prioritate: nu mai aveau cum să iasă sau să fie folosite informații de acolo.

Credeți că într-adevăr n-au avut cum să iasă documente din arhivă?

Cel puțin pe vremea ministeriatului Macovei, sigur nu. În rest, nu știu. Pentru că dacă au ieșit informațiile, dacă cineva le-a folosit șantajând magistrați sau divulgând informații, inclusiv către jurnaliști, așa cum cum spune d-l Andronic, acest lucru e infracțiune și cine e vinovat să răspundă. În plus, potrivit modificărilor aduse de Macovei legilor justiției, magistrații nu au voie să colaboreze cu serviciile de informații și sunt obligați să anunțe către CSM orice încercare de influențare a lor. Or, din 2005 încoace, nici măcar o singură astfel de sesizare nu a fost făcută.

Înaintea comisiei dvs. a fost și o comisie formată din istorici, Marius Oprea, Claudiu Secașiu de la CNSAS

Da, ei doi alături de directorul de la DGPA de atunci, de mine și colegul procuror Paul Dumitriu. Această primă comisie a fost doar pentru inventarierea patrimoniului fostei SIPA/DGPA. Ea a stabilit data când se închide efectiv serviciul, calendarul deplasării documentelor la București, locul de depozitare. Aceste persoane nu au avut niciun contact fizic cu arhiva SIPA, nici Secașiu, nici Marius Oprea…

Nu a fost nicio spargere la cele două încăperi în care se păstrează arhiva SIPA

Adică nu s-au uitat în arhivă să vadă ce conține?

Nu. Pe vreamea ministrului Macovei niciun angajat al ministerului și nici comisia de inventariere n-a avut contact fizic cu arhiva nicio clipă. Ulterior, doar eu și Paul Dumitriu.

Am văzut o speculație în spațiul public în legătură cu spargerea fișetelor. Infirm acest lucru: nu a fost nicio spargere la cele două încăperi în care se păstrează arhiva SIPA. Aceste două încăperi se află la sediul central al ANP, care e sub pază permanentă. A fost o investigație pentru o posibilă spargere cu doi ani înainte, în 2005, la nivelul Ministerului Justiției, la niște fișete unde s-a umblat și se păstra dosarul „Palatul de Justiție“, care era în reparație. Găsisem sigiliul de la niște fișete rupt. Atunci, noi, echipa Macovei, am anunțat procurorii, care au făcut o investigație. Despre acea spargere e vorba, dar s-a făcut o confuzie în spațiul public și pe valul acesta al inflamării s-a făcut afirmația falsă că ar fi fost sparte fișierele SIPA. Nici vorbă!

Andronic afirmă că dvs. și Paul Dumitru îi dădeați Monicăi Macovei documente din arhivă…

Monica Macovei nu a avut personal niciun contact cu arhiva SIPA, iar eu ca membru al comisiei nu i-am spus date concrete din dosare. Nu a interesat-o, ea era cea care închidea serviciul, nu mai avea nevoie de el. Or, dacă Monica Macovei ar fi vrut să utilizeze astfel de informații cu privire la magistrați, nu ar fi avut nevoie să îl desființeze: serviciul era până atunci în subordinea ei și cu un simplu ordin putea să obțină orice informații despre un anume magistrat, și asta încă în mod legal! E stupid să crezi că desființezi un serviciu, sigilezi o arhivă, apoi cauți acolo informații despre un anumit magistrat, mai ales că întreaga carieră a magistraților trecuse în gestionarea CSM: doar el urma de acum să facă numirile în sistem.

Mai exista un serviciu de informații clasificate din MJ? Acolo ați avut acces?https://i2.wp.com/revista22.ro/files/news/manset/default/foto-inteasdasdasrviu-2.jpg

În fiecare instituție publica exista un Birou de documente secrete. Era și este așa ceva în MJ. Nu am avut niciodată acces acolo. De altfel, vreau să subliniez: nici Macovei și nicio altă persoană sau instituție nu a primit de la mine vreun document sau vreo informație orală clasificată. Apropo, am văzut o informație eronată care circulă pe Internet în legătură cu dezvăluiri WikiLeaks: nu am fost niciodată la Ambasada SUA mai înainte de 2011, când am devenit membru CSM, și niciun funcționar de acolo nu a primit de la mine vreun document, clasificat sau nu. Dar ce spune în acea mențiune apărută în WikiLeaks e real: asta pentru că am făcut acele afirmații într-un Raport al SoJust în anul 2006 și în dese interviuri publice despre SIPA, începând cu luna mai 2007. Or, este stupid să spui că Danileț a sustras documente sau a dezvăluit secrete, când eu sunt de fapt singurul implicat care am decis să ies public și să vorbesc în mod asumat despre abuzurile SIPA.

Există certitudinea că în perioada lui Chiuariu, când s-a numit o altă comisie care să intre în arhivă, nu au ieșit documente?

Ce s-a întâmplat după noi nu știu. Într-adevăr, ministrul Chiuariu, când a venit la conducerea ministerului, a numit, dar cumva extrem de rapid, niște oameni care să ne înlocuiască pe noi în arhiva SIPA. Însă, spre deosebire de noi doi, care eram magistrați, persoanele care au venit nu mai erau magistrați sau cel puțin nu toți cei care au avut acces la arhivă erau magistrați. Erau persoane chiar din afara sistemului de justiție, dar angajate la Cabinetul ministrului Chiuariu. Nu e o ilegalitate neapărat, dar ridică un semn de întrebare, de ce ar fi trebuit o persoană din afara sistemului să vină să se uite în acele note informative care privesc, printre alții, magistrați. Ce au lucrat ei, ce au făcut, ce au constatat ei și dacă există vreun raport sau nu eu nu știu. Dar, cu siguranță, dacă există un raport, el este clasificat, deci nu putea intra în posesia d-lui Dan Andronic, așa cum dumnealui se laudă că l-a văzut sau îl are. Iar dacă acel raport constata anumite infracțiuni de către echipa anterioară, era obligatoriu să ajungă la Parchetul General. Așadar, solicit și eu ca respectivul raport să fie declasificat și dat publicității, nu am nimic de ascuns.

Acel raport unde ar trebui să se afle acum?

Acel raport este clasificat și se află în posesia Cabinetului ministrului, oricând poate fi accesat de cel care este ministru al Justiției.

Suntem magistrați: nu ne-am permis să încălcăm legea

Andronic afirmă că ați copiat hard-diskurile, le-ați modificat, practic, că le-ați distrus. Existau asemenea hard-diskuri? Și, dacă da, ce conțineau?

Nu am văzut și nu știu să existe alt mod de păstrare a documentelor de acolo, pe hard-diskuri sau fotocopii. Nu am mutat nicio agrafă de la locul ei. Cine spune altceva minte cu nerușinare!

Mai există această problemă a camerelor video care n-au funcționat. Știați ceva de asta atunci?

În aproape toate instituțiile statului sau cel puțin în cele din sistemul de justiție sunt camere video pe holuri. Dacă erau și atunci în sediul principal al ANP nu știu, nu-mi amintesc. Ultima mea grijă era să mă uit după camera de filmat, nu făceam nimic nelegal: fusesem autorizat prin ordin, după ce am fost certificat ORNISS pentru acces la documente secretizate la cel mai înalt nivel, să iau contact fizic cu arhiva. Dar mă îndoiesc că în interiorul încăperilor în care sunt păstrate documente cineva ar fi montat camere video, eventual erau montate pe hol, ca să filmeze persoanele care intră și ies pe ușă, nu în cadrul încăperii. Că au funcționat sau n-au funcționat, sincer, nu știu și nu văd problema. Sunt niște lucruri simplu de verificat. Dar și din comunicatul firmei care se ocupa de mentenanța acelor camere reiese că ele au fost verificate în martie 2007 și nu s-a semnalat nimic, echipa Macovei a plecat în aprilie. Doar în septembrie, când deja era Chiuariu, s-au văzut nişte defecțiuni.

Dar, cu siguranță, subliniez, pe timpul ministeriatului Macovei echipa din care am făcut și eu parte nu a comis vreo ilegalitate. La câtă antipatie avea Chiuariu față de Macovei, dacă am fi fost „prinși“ cu ceva în neregulă, Parchetul ar fi fost sesizat imediat.

Când intrați în arhivă, dumneavoastră, Paul Dumitriu, semnați undeva, în vreun registru, întocmeați un proces-verbal, ceva? Adică, exista o evidență a intrărilor și ieșirilor de atunci?

Evident: ne legitimam la intrare în instituție, eram notați în registru, încheiam proces-verbal de desigilare și resigilare a ușilor. Suntem magistrați: nu ne-am permis să încălcăm legea, tocmai pentru că asta impuneam, la rândul nostru.

Dar mapa profesională a Noricăi Nicolai, folosită la un moment dat de Traian Băsescu, care conținea și elemente de viață privată, de unde provenea?

SIPA nu ținea mapele profesionale. Oricum, mapele profesionale ținute până atunci la Direcția de resurse umane de la MJ erau deja predate la CSM de ceva ani, când s-a pus problema venirii Noricăi Nicolai la minister.

Mapele profesionale conțin de la primul act depus de candidatul la magistratură, cererea de a intra în magistratură, testul și rezultatul testului de intrare în magistratură, vizită medicală, documente de carieră, începând de la licență, bacalaureat, documente de promovare până la sancțiuni disciplinare, deci numai ce privește latura profesională. Așa se păstrau la Ministerul Justiției și înainte de 2005, așa se păstrează la CSM și în prezent. Diferența este că atunci când se păstrau la MJ nu erau opisate, nu erau numerotate acele pagini, asta am făcut-o noi, echipa Macovei.

În CSM nu a părut că dorește cineva să se ocupe serios de arhiva SIPA

S-a discutat vreodată la nivelul CSM în perioada cât ați fost acolo chestiunea arhivei SIPA?

Am fost în perioada 2011-2016 membru al CSM. S-a discutat de două ori chestiunea SIPA. Le-am spus colegilor mei că, dacă vor să afle ce tip de informații aduna SIPA, le pot spune și de altfel sunt declarațiile mele repetate spuse în public. Nu a părut că dorește cineva să se ocupe serios de acest subiect. Dar îmi amintesc că CSM de dinainte, cel în care era Lupașcu, la un moment dat solicitaseră ei arhiva. Ceea ce nu se putea face, pentru că în arhiva SIPA se află și documente care nu privesc magistrații și nu este corect ca ele să fie predate către CSM.

Din cine ar trebui să fie compusă acum comisia care să inventarieze arhiva?

Ar trebui o comisie mixtă, alcătuită și din magistrați, și din persoanele reprezentante ale celorlalte profesii din sistemul de justiție. Și CSM ar putea să-și trimită reprezentanții, și asociațiile profesionale, nu e nici o problemă, se verifică magistratul, se dă un certificat ORNISS, se dă o autorizație specială, intră acolo, întocmește raport. Dacă trebuie raport zilnic, să facă raport zilnic cu privire la cele constatate. Comisia mixtă ar trebui să ia filă cu filă, dosar cu dosar și să decidă fiecare unde ar trebui să meargă, ceea ce noi n-am mai putut să facem.

D-le judecător, suspiciunea că au fost folosite documente din arhiva SIPA nu se va stinge ușor, chiar dacă se face o nouă comisie. Ba poate din contra, având în vedere interesul unor politicieni cu probleme penale să decredibilizeze justiţia. Dumneavoastră personal când credeți că au „plecat“ documente de acolo?

Nu vreau să aduc nimănui acuzații, cum își permit cei care azi vor să pară că ar cunoaște modul de organizare și de funcționare a unui serviciu secret, dar care până acum au tăcut. Dar, dacă e să fac o speculație, spun doar atât: cei care ar fi avut interesul să ajungă la informațiile din arhiva SIPA ar fi putut să o facă în mod nestingherit mai înainte ca ele să ajungă la București și să fie sigilate în arhivă. Nimeni nu este atât de naiv să trimită documente la București și de abia după aceea să le sustragă. Părerea mea e că, dacă cineva ar fi vrut să-și facă copii, să le sustragă sau să le folosească mai târziu, indiferent în ce scop, ar fi făcut-o înainte. Sincer, sper că acest lucru nu s-a întâmplat.

Cum credeți că se va termina această poveste?

Nu cred că va avea loc desecretizarea, cel puțin nu în totalitate. Cât despre inventariere, aceasta va dura luni, dacă nu chiar ani. Subiectul va reveni probabil în agenda publică când va apărea o condamnare de răsunet în România. Se va spune: de-asta a dat magistratul respectiv acea soluție, că a fost șantajat sau urmărit. Nimeni din România nu va recunoaște că este vinovat și că de aceea a fost condamnat. Va încerca, cel puțin pentru public, să găsească o explicație care, dacă n-are legătură cu serviciul, are legătură cu viața personală a magistratului. Or, eu am încredere în justiția de azi, care, nemaiputând fi controlată ca înainte de 2004, este hulită. Dar numai de cei cu probleme. Cu mari probleme.

Interviu realizat de ANDREEA PORA

Anunțuri

22/12/2016

EDUIURIS 2016 s-a incheiat la Bucuresti

Filed under: 0. NOUTATI,educatie,EDUIURIS,VeDem Just — Cristi Danilet @ 10:44 PM
Tags: , , ,

coperta_educatie_juridicaProiectul naţional EDUIURIS promovat de asociaţia VeDemJust a ajuns la finalul celui de al doilea an de desfăşurare. În acestă săptămână a avut loc o sesiune de instruire a peste 130 de licenţiaţi şi studenţi la Drept pentru a preda nonformal educaţia juridică şi s-a derulat o lecţie-model la unul din cele mai bune licee din capitală.

Marţi, 20 decembrie 2016, Asociaţia Studenţilor la Drept din cadrul Universităţii Bucureşti şi asociaţia VeDemJust au organizat o sesiune de instruire a doritorilor de a preda în mod voluntar şi nonformal educaţia juridică în învăţământul preuniversitar. În Aula Magna a Facultăţii judecătorul Cristi Danileţ a ţinut acest curs intensiv pentru mai mult de 13o de participanţi: studenţi la Drept de la Universitatea de stat şi de la universităţile particulare din Bucureşti, precum şi practicieni ai dreptului care îşi desfăşoară activitatea în capitală sau judeţele limitrofe. Cu toţii au primit certificate eliberate de asociaţia VeDemJust şi în baza lor, după încheierea Protocolului de colaborare cu Inspectoratul Şcolar al mun. Bucureşti, vor susţine anual cel puţin trei lecţii pentru elevii din şcoli şi licee. A fost al 14-lea curs de acest gen, care se ţine în mod gratuit după cele desfăşurate în ultimul an în IaşiCraiova, Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, GalaţiBraşovOradea, Cluj-NapocaConstanţaTimişoaraSibiuSuceavaBacău, Piteşti-Bascov.

15697481_1328674133841395_6898639882142069103_n 15621866_1328674137174728_3536345915337108030_n

Miercuri, 21 decembrie 2016, în sala festivă a Colegiului Naţional Mihai Eminescu din Bucureşti, un număr de aproximativ 70 de elevi din clasele a IX-a şi a X-a au luat parte la o discuţie despre drepturi, libertate şi justiţie cu judecătorul Cristi Danileţ. La lecţie au asistat şi diriginţii claselor respective. Elevii care au dat cele mai interesante răspunsuri au fost premiaţi cu câte un manual „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” disponibil  şi online.

Cu aceasta activitate se încheie educaţia juridică promovată în şcoli şi licee de asociaţia noastră în cadrul unui proiect unic în România din care fac parte judecători, procurori, avocaţi, notari publici, mediatori, studenţi la drept. Le mulţumim tuturor pentru implicare şi ne revedem în anul următor!

15622438_1329020923806716_8188554919450052774_n   15665955_1329020927140049_5258350004881457033_n

11/12/2016

Educatie juridica prin EDUIURIS la Arges

Filed under: educatie,EDUIURIS,VeDem Just — Cristi Danilet @ 5:25 PM
Tags: , , , , , ,

coperta_educatie_juridica Proiectul naţional EDUIURIS promovat de asociaţia VeDemJust  a ajuns în săptămâna care tocmai s-a încheiat în judeţul Argeş. Au fost instruite 60 de persoane pentru a preda în mod nonformal educaţie juridică în şcoli şi licee. 200 de elevi din Piteşti au participat la o lecţie-model de educaţie juridică. Ultima sesiune de instruire de anul acesta va avea loc la Bucureşti, pe 20 decembrie.

Joi, 8 decembrie 2016, Asociaţia VeDemJust a încheiat un parteneriat de colaborare cu Facultatea de Ştiinţe Economice şi Drept, Universitatea de Stat Piteşti şi Casa de Cultură a com. Bascov. Cu această ocazie, judecătorul Cristi Danileţ a ţinut în localitatea Bascov de lângă Piteşti un curs intensiv de instruire cu privire la tehnici şi metode pentru un număr de 60 de studenţi, avocaţi, mediatori şi consilieri juridici. Cu toţii au primit certificate eliberate de asociaţia VeDemJust şi în baza lor de acum vor preda voluntar şi în mod nonformal educaţia juridică în învăţământul preuniversitar. La acest curs au participat persoane nu numai din Argeş, ci şi din Bucureşti, Prahova şi Mehedinţi. Este al 13-lea curs de acest gen, care se ţine după cele desfăşurate în ultimul an în IaşiCraiova, Bucureşti, GalaţiBraşovOradeaCluj-NapocaConstanţaTimişoaraSibiu, Suceava, Bacău.

15284914_1309132232462252_2890879693376102100_n

Vineri, 9 decembrie 2016, într-o sală special amenajată din cadrul Complexului Sportiv Naţional Bascov-Budeasa, mai mult de 200 de elevi de la Liceul Alexandru Odobescu, Colegiul I.C. Brătianu, Colegiul Zinca Golescu, Liceul Tehnologic Maria Teiuleanu şi Liceul Tehnologic Dacia din Piteşti au participat la o lecţie demonstrativă de educaţie juridică susţinută de judecătorul Cristi Danileţ. La lecţie au asistat profesori de la liceele menţionate, inspectorul şcolar general-adjunct, precum şi studenţii şi avocaţii instruiţi în ziua precedentă. Datorită unei sponsorizări mijlocite de directorul Casei de Cultură a com. Bascov, doamna Lorena Toma, toţi paticipanţii au primit manualul „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” disponibil  şi online. Copiii au fiscutat  despre importanţa respectării regulilor domestice, rutiere, şcolare, despre respectarea diferenţelor celorlalţi, despre răspunderea penală şi necesitatea de a lua atitudine în cazul încălcării legii, despre integritate şi despre importanţa votului. Cu această ocazie, asociaţia VeDemJust a încheiat un Protocol de colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş, pentru a organiza evenimente dedicate elevilor în Casa de Cultură a com. Bascov. Ambele lecţii au fost filmate şi înregistrările vor fi urcate pe site-ul http://www.educatiejuridica.ro la sectiunea „Videolectii”.

15380618_1873003752935106_7503630188491690882_n 15317739_1310223952353080_4329093903879643058_n

Relatări în presă: universulargeşan, infoargesnews, umblat.ro, observatordearges

Vă încunoştinţăm că pe  data de 20 decembrie 2016 se va organiza la Bucureşti ultimul curs de instruire pentru a preda nonformal educaţia juridică. Cursul va avea loc între orele 12-16 la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti.

 

07/12/2016

Interviu justitiecurata.ro: C.Danilet, la final de mandat CSM

Filed under: 0. NOUTATI,interviu — Cristi Danilet @ 5:43 PM
Tags: , , ,

ijc-logoInterviu cu judecătorul Cristi Danileț, membru în Consiliul Superior al Magistraturii, apărut pe justitiecurata.ro: `Când vezi o asociaţie a magistrţilor că atacă DNA, ICCJ, CSM, SRI, Parlamentul sau Guvernul, te intrebi ce vrea, de fapt? Să conducă ţara?!`

După șase ani, e competiție pentru noi membri ai CSM. De ce e așa de mare bătălie? Pentru că asistăm la o bătălie chiar în această perioadă, când se definitivează noua componență a CSM.

CSM este foarte important. Cel puțin în ultimii 6 ani, de când este mandatul din care am făcut și eu parte, a devenit o instituție extrem de vizibilă și importantă. Noi acum ne-am încheiat mandatul, toți plecăm acasă și vin noi membri. E logic că trebuie aleși oamenii cei mai reprezentativi pentru sistem.

„Bătălia“ este una firească. Sunt oameni care vor veni aici și șase ani vor conduce justiția română, din toate punctele de vedere: sub aspectul resurselor umane, al resursei financiare, al inițiativei legislative, al calității oamenilor din sistem, al modului de sancționare a magistraților. Totul va fi gestionat de CSM.

Pe de altă parte, e greu să reziști în CSM cu motoarele turate tot timpul, pentru că am văzut colegi din CSM devenind foarte reținuți, temători în fața unor atacuri politice sau atacuri mediatice. Mai mult, sunt unii colegi din actualul CSM de care nimeni nu a auzit niciodată nimic. După cum sunt alții care au ieșit foarte puternic…

Gândiți-vă că sunt magistrați care atunci când au ieșit public – mă număr printre ei – să susțină puncte de vedere principiale, în baza unui rol asumat prin proiectul de candidatură, au fost extrem de atacați personal, ei, familiile lor. Eu am scris în proiectul de candidatură că voi reacționa public ori de câte ori se va încălca separația puterilor în stat sau când judecătorii și procurorii sunt atacați. Nu-și asumă mulți rolul ăsta. Unii au curajul să o facă, alții, nu.

Personal, ce satisfacții aveți în cei șase ani în CSM, ani deloc ușori? Pentru că ați fost atacat, a fost și o încercare de suspendare, n-a fost deloc simplu într-un CSM fluctuant, cu schimbări și retrageri de membri…

Într-adevăr, a fost o fluctuație de membri. Au fost membri urmăriți penal, avem chiar o condamnare rușinoasă a unui membru, o condamnare pentru fals și instigare la fals. Avem demisii, plus procurorul general al României, Tiberiu Nițu, care era membru de drept în CSM, dar a ieșit fiind urmărit penal… după cum avem și membri care au jucat un rol extrem de important, cum a fost Livia Stanciu, și ea membru de drept.

Ce satisfacție am? În primul rând, am contribuit mult la creșterea vizibilității CSM. Prin reacțiile instituționale, dar mai ales personale, am arătat publicului că CSM este o instituție constituțională care trebuie respectată și că ea trebuie să facă parte din ecuația instituțiilor importante care conduc țara.

În al doilea rând, satisfacție personală la cel mai înatlt nivel este faptul că în 2011 am reușit să-i conving pe toți ceilalți colegi să votăm strategia de întărire a integrității în justiție pe 2011-2016, care este primul act de acest gen în Europa votat vreodată de un CSM. Am declarat atunci toleranță zero la corupția judiciară și am întărit sistemul de tragere la răspundere disciplinară a magistraților și de sancționare penală în caz că ar fi nevoie.

În al treilea rând, am susținut din toate puterile medierea din România. O instituție nouă, încă insuficient aplicată, dar cu care trebuie să se obișnuiască cetățeanul de rând, și anume faptul că nu pentru orice tip de neînțelegere trebuie să ajungi în instanțe, ci doar pentru cauzele importante și care pun mari probleme juridice.

În al patrulea rând mă bucură proiectul meu de suflet, proiectul de educație juridică pentru liceeni. Mi-am dat seama că este foarte greu să comunici cu adulții în direcția educației, deși o fac curent pe Facebook, unde am peste 28.000 de prieteni și followers și o fac zilnic, comunicând publicului larg ce anume se întâmplă în justiție și cum anume trebuie gândite anumite hotărâri, măsuri, din perspectiva principiilor de drept. Dar cu copiii este mai ușor de lucrat. S-a inițiat acum trei ani, la jumătatea mandatului CSM, un proiect în care Ministerul Educației, Ministerul Justiției și CSM au devenit parteneri, iar eu am devenit coordonatorul acestuia și am reușit să-l extind în toată țara. Am scris chiar un Ghid practic despre drepturi şi justiţie, îl avem și în varianta audio pe care o distribuim gratuit liceenilor.

Sunt interesați tinerii?

Foarte interesați. Avem atât de multe solicitări că nu le putem face față. În fiecare săptămână eu personal am o solicitare de a merge într-o școală. Din păcate, nu mai avem cărți, pentru că ne bazăm pe fonduri externe, pe donații și nu prea sunt. Avocații sau companiile private nu sunt interesați să doneze bani pentru a tipări aceste cărți. Ministrul Justiției a promis că include educația juridică în Strategia națională anticorupție, ca o metodă de prevenție în materie de anticorupție, iar fostul ministru al Educației a promis că undeva peste doi-trei ani va fi inclus în curriculum școlar ca materie obligatorie. Dincolo de asta, am generat practic un curent, convigând că tinerii, elevii trebuie să cunoască încă de mici care le sunt drepturile și îndatoririle, pentru a se preveni atât săvârșirea infracțiunilor, cât și victimizarea. Poate așa se va înțelege că legea este făcută ca să fie respectată și că autoritatea judecătorului este foarte importantă, judecătorul fiind cel care îi protejează drepturile și libertățile.

Știu că ați făcut un experiment, oferind cursanților de la Institutul Național al Magistraturii, unde predați, cărți fundamentale. Ați avut succes?

Cred că Facultatea de Drept are o lacună, nu formează oameni cu o cultură juridică, ci doar oameni care știu legile și eventual manualele. Însă, pentru a fi absolvent de drept și ulterior practicant de drept, trebuie să ai la bază niște cărți de cultură care au fundamentat dreptul și viața socială. Mă refer în special la lucrările iluminiștilor, dar și alte cărți din sec. XVII, XVIII, XIX. M-au întrebat unii candidați pentru INM care sunt cărțile pe care trebuie să le citească. Nu le-am dat imediat 10-20 de titluri obligatorii, ci am spus „facem așa: vă dau câte una-două cărți pentru o săptămână-două, mă consultați, după aceea vă dau următoarele titluri și tot așa”.

Din totalul celor care m-au contactat, foarte puțini revin. Citesc o carte-două, ori nu o înțeleg, ori au crezut că e o joacă și nu mai revin. Am acum însă o domnișoară care e deja la a patra carte. Mi-a cerut chiar aseară să-i dau al patrulea titlu, pentru că le-a parcurs pe celelalte și, ca să mă convingă că le-a citit, mi-a dat pe Facebook notițele.

Dar în procente, unul la câți?

1 la 50. Dar peste tot unde mă duc, în conferințe sau în reacțiile mele publice, le spun colegilor care intră că magistratura nu este doar pentru a asigura un loc de muncă, e mult mai mult decât atât. Tu influențezi destine umane, tu poți să schimbi viața omului, chiar viața socială la un moment dat. Iată, sunt condamnări celebre în România care au schimbat lucruri, schimbă curente, schimbă viața socială. Or, lucrurile astea nu se înțeleg.

Eu cred că este o ruptură între magistratură și societate. În general, magistrații se transformă într-un fel de funcționari, au un fel de sindicat – iar aici asociațiile profesionale sunt o mare dezamăgire pentru mine – și singurul lucru pe care îl întrevăd este propriul lor loc de muncă și propriul salariu. Nu văd mai departe de aceste lucruri. Și acestea sunt necesare, dar nu suficiente.

Pe de altă parte, cred că se creează o fractură între categoria magistraților și alte categorii profesionale ca medici, profesori, ingineri, care văd în magistrați o categorie privilegiată. Magistrații sunt inamovibili, nu răspund pentru sentințele lor, au salarii foarte mari, au pensii uriașe față de pensiile medii din țară, deci apare o tensiune.

Să știți că sunt oameni care, pe de o parte, înțeleg nevoia ca magistrații să fie foarte bine răsplătiți din punct de vedere financiar și să aibă asigurată stabilitatea locului de muncă. Eu vă spun din propria experiență, dacă stai cu spaima că poți fi schimbat de la o instanță la alta, sau de la o secție de judecată în alta, apoi că ți se poate reduce salariul ori că dispare pensia, care, într-adevăr, în România e o pensie specială, atunci și influențarea magistratului poate fi mult mai ușoară. Deci, magistratul are nevoie de o stabilitate. Dar el trebuie să și dea înapoi societății foarte mult.

Veți vedea că magistrații se plâng, de exemplu, de încărcătura dosarelor. Dar nu veți auzi asociații profesionale care spun hai să îmbunătățim calitatea actului de justiție sau haideți să unificăm practica. De exemplu, sunt magistrați care refuză să se ralieze practicii instanțelor superioare. Pur și simplu refuză, nu au conceptul de jurisprudență unitară. Și mai sunt concepte pe care noi nu le înțelegem. Nu înțelegem, de exemplu, ce e legea, ce e libertatea. Foarte mulți jonglează.

În general, cei care lucrează în justiție sunt mai formaliști, mai proceduriști, ei nu înțeleg substanța dreptului, nimeni nu le-a explicat-o.

Conceptul de lege, de exemplu, nu se studiază la Facultatea de Drept, poate se studiază la Facultatea de Științe Politice, dar nu la Drept. Conceptul de dreptate. Sau cum se aplică o sancțiune. Să știți că noi nu învățăm la școală cum se aplică o sancțiune. Între limitele sale, să spunem, de la 3 la 10 ani, spune legea, cât aplică concret judecătorul? Sau cum face ca pedeapsa aplicată la Cluj să fie asemănătoare cu cea aplicată la Constanța? Societatea are foarte multe așteptări. De exemplu, avem fapte de corupție la nivel înalt sancționate foarte ușor sau cu suspendare. Ceea ce este inadmisibil. De exemplu, 500 de euro luați mită de un magistrat nu e același lucru cu 500 de euro luați de un funcționar de la primărie.

Care e diferența?

Funcția înaltă a magistratului îi creează mult mai multe obligații decât drepturi și nici n-ar putea lupta împotriva corupției, datorie majoră, dacă are probleme cu corupția. Iar în magistratură sunt probleme majore cu deontologia și cu corupția. Avem în fiecare lună câte un magistrat trimis în judecată pentru comiterea unor acte de corupție sau trimis în fața CSM pentru abateri disciplinare. În fiecare lună. Și n-am auzit niciodată, dar niciodată în ultimii șase ani ca vreo asociație profesională sau vreo instanță să aibă o reacție privind magistrații cu probleme de integritate, corupți sau cu carențe profesionale. Adică să dezbată, în cadrul instanței, parchetului, sau asociației acel caz pentru a preveni pe viitor.

Dar pentru sentințe strâmbe cum poate fi sancționat un judecător? Pentru că știm: e inamovibil, nimeni nu se bagă în hotărârea judecătorului, el este Dumnezeu. Dar poate să distrugă viața unui om. Cum poate fi sancționat un astfel de judecător?

Răspunderea magistraților este un subiect extrem de delicat, dar încă tratat superficial în România. Noi avem mai multe forme de răspundere. Avem răspundere disciplinară, răspundere administrativă, răspundere penală și răspundere materială, în sensul că ar putea să răspundă magistratul cu bani dacă a comis o eroare intenționată, o eroare judiciară cu rea-credință sau cu neglijență, spune legea. Dar să știți că o greșeală într-un dosar nu se datorează automat magistratului. Poate că a fost un martor fals, poate că au fost înscrisuri falsificate sau poate că legea era interpretabilă…

Poate era și incompetență…?

Nu neg asta, există și cazuri de incompetență, magistrați care nu cunosc dosarele, ori care nu cunosc practica. Există și astfel de situații. Dar regula este următoarea: justiția fiind independentă, greșelile din cadrul judecății se pot îndrepta doar prin exercitarea căilor de atac și atunci nu ai un sistem prin care tu, ca justițiabil, să-l chemi în judecată pe magistrat pentru această eroare. Sistemul este similar în toată lumea și el se aplică și pentru celelalte puteri. De exemplu, pentru o lege proastă, care produce efecte nocive în societate, cum sunt legile declarate neconstituționale de Curtea Constituțională, nu răspunde parlamentarul din buzunarul său pentru eventualele pagube. Pentru că, până la urmă, și parlamentarul, și ministrul, și judecătorul, ei înșiși reprezintă statul, conduc societatea, guvernează societatea ca stat și atunci nu există o formă individuală de răspundere.

Dar cu privire la răspunderea disciplinară, să știți că noi avem magistrați sancționați în România și cred că suntem primul CSM care i-am sancționat pe magistrați pentru îndeplinirea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. I-am sancționat disciplinar. Unii au fost chiar înlăturați din magistratură. Recent am avut o judecătoare înlăturată din magistratură pentru că a aplicat normele cu vădită desconsiderare, încălcând toate procedurile posibile. Eu încurajez părțile care sunt nemulțumite de dosare, de hotărâri să exercite căile de atac, dar, pentru că lucrurile sunt complicate, să apeleze la sfatul unui avocat. De regulă, oamenii se duc singuri, fac tot felul de cereri, plângeri, sesizări și apucă pe căi greșite. Uneori, oamenii pierd procesele în România pentru că nu știu procedura care se aplică.

Cum ajunge un caz disciplinar în fața CSM?

Există două formule. Pe de o parte, sunt controalele regulate pe care le face Inspecția Judiciară. Atunci se sezizează din oficiu când apar abateri și demarează procedurile de investigare a unui magistrat. Cele mai multe cercetări se declanșează la sesizarea justițiabililor. Cred că undeva la 90-95% dintre sesizările justițiabililor sunt respinse din start pentru că vizează hotărârea judecătorească. Nu poate să vină inspectorul să spună că judecătorul a greșit sau nu, pentru că asta trebuie să o spună doar instanța superioară. Însă dacă judecătorul a adoptat o conduită neconformă în sala de judecată sau în viața publică, ori n-a respectat în mod grosolan procedura, pentru chestiunile astea poate fi cercetat de către Inspecția Judiciară. Dar în general oamenii nu știu cui să se adreseze, ei se adresează Președintelui, ministrului Justiției, Parlamentului European, Inspecției Judiciare.

În controalele sale periodice, la ce se uită Inspecția Judiciară?

În primul rând se uită la managementul instanței, să vadă dacă sunt probleme cu circuitul documentelor, cu comportamentul funcționarilor din instanță, după care coboară la managementul de caz, dacă sunt dosare care stagnează prea mult pe rolul instanțelor sau dacă sunt dosare dispărute.

Noi suntem primul CSM care am ordonat și ținem sub control durata de soluționare a dosarelor. Vă aduceți aminte, când am venit noi în 2011, am găsit dosar vechi de 27 de ani în sistem. Azi deja s-a redus o cale de atac, deci automat procesele sunt mai scurte. Pe lângă asta, controalele periodice ale Inspecției Judiciare se pot face mai ușor fiindcă ne ajută sistemul electronic.

Ce criterii se folosesc când este controlat un judecător? Dacă are multe dosare întoarse, respinse sau cu o soluție diferită la instanța superioară?

Acest sistem nu este încă evaluat. De exemplu, numărul de hotărâri modificate de instanța superioară nu intră într-un criteriu de evaluare, pentru că s-a considerat la un moment dat că ar putea fi un fel de presiune asupra judecătorului. Dar eu acum, vâzând cum funcționează sistemul, cred că mai mare accent decât răspunderea magistratului este responsabilizarea magistratului, adică cum am putea noi să construim sistemul ăsta astfel încât ei să nu comită abateri.

Responsabilizare înseamnă inclusiv unificarea practicii. Adică magistratul de jos, de la o judecătorie sau de la un tribunal, să accepte faptul că jurisprudența curții superioare, inclusiv a Curții Supreme, care este una constantă, trebuie preluată de către el. Nimeni nu-l obligă să adopte o astfel de soluție, dar este îndatorire profesională să accepți că nu poți reinventa dreptul și că trebuie respectate deciziile Înaltei Curți.

Se întâmplă acest lucru? Sau e după cum vrea fiecare magistrat?

Asta spuneam mai devreme. Noi avem o lipsă a culturii juridice și a culturii valorilor după care se conduce sistemul. Gândiți-vă că înainte de anul 2006-2007 cuvântul integritate sau sintagma conflict de interese în justiție nu se foloseau. Nu aveam conceptul de integritate. A trebuit să îl construim. Etica, încă nu se înțelege exact de ce este necesară etica. Oamenii spun: dacă știu drept, e suficient ca să devin judecător. Dar nu este adevărat. Abilitățile juridice sunt mult mai importante. Calmul, politețea, dedicația, dorința de formare, de informare continuă, astea sunt calități pe care trebuie să le aibă magistratul, nu le înveți la școală, ele vin din altă parte. La INM mai încercăm noi să le inducem în pregătirea magistraților, dar a fi magistrat este o profesie atât de nobilă și atât de importantă, încât zilnic ai câte ceva de învățat.

Vă rog să mă lămuriți: atât timp cât magistratura este o profesie cu un rol social extrem de important, nu înțeleg cum Asociația Magistraților din România atacă frecvent în mod public magistrați din sistem pentru soluțiile date și pentru anchete, sau pe ministrul justiției, sărind astfel în apărarea unor penali cercetați de DNA sau de DIICOT? Mă refer în special la AMR, abonată la Antena 3.

Sunt două sau trei organizații mai vocale. Atunci când au fost create aceste asociații profesionale, ele au fost create ca forme de protejare a intereselor profesiei. Legea interzice să avem sindicate, prin urmare s-au găsit aceste forme de organizare, asociații, cărora li s-a spus că sunt profesionale. Ele sunt niște ONG-uri, dar în fapt activitatea lor e specifică unui sindicat. Nu vreau să critic, probabil că este nevoie și de acest lucru. Ce este inacceptabil pentru o asociație a magistraților este să nu discute despre pregătirea profesională a magistraților, ci să afirme o poziție radicală, tot timpul în opoziție cu CSM, unde majoritatea membrilor sunt magistrați aleși de către colegii din țară, în opoziție cu Parlamentul, chiar cu Guvernul. Am văzut asociații profesionale care își dau cu părerea dacă un om este bun să devină ministru sau nu, sau îi cer demisia. Acesta este un act politic clar, ceea ce e inacceptabil. Deci asociațiile nu-și înțeleg rolul, devenind o grupare de activiști civici. Mai mult, au dezvoltat un curent în sânul magistraturii cum că magistratul poate să atace celelalte instituții ale statului. Când vezi o asociație a magistraților că atacă DNA, că atacă Înalta Curte, că atacă CSM, că atacă SRI, că atacă Parlamentul sau Guvernul, te întrebi ce vrea de fapt? Vrea ea să conducă țara?

Eu cred că fiecare ar trebui să ne respectăm funcțiile. Și uneori atacurile sunt personale, sunt personalizate. Ceea ce este cu totul inacceptabil. De la magistrați mă aștept la o atitudine înțeleaptă.

Poate este și agendă personală. Am văzut că din poziții vocale corozive s-a ajuns în funcții înalte, la Curtea Constituțională, în CSM ș.a.m.d. Deci este o ocazie de a fi foarte vizibili.

Este în regulă să fii vizibil, dacă susții chestii de principiu. Am văzut asociații profesionale care îl atacă pe ambasadorul SUA sau orice ambasador, la persoană. Nu cred că este rostul nostru să facem agenda politică sau agenda diplomatică. Sunt autorități în țara asta, fiecare cu funcția ei. Mai mult, am văzut asociațiile profesionale mai des prezente în parlament sau la televizor decât în CSM. Ei sunt invitați permanent în CSM și nu i-am văzut în plen să vină să asiste la o ședință a CSM. Au venit doar în trei-patru situații în șase ani, când aveau un interes, să spunem personal, atât. În rest, nu au venit să discute cu noi, n-au cerut documentele noastre. Eu am văzut poziții publice ale lor sau scrisori deschise înainte să ne consulte, înainte să discute cu noi. Membrii ei simt nevoia să fie într-o opoziție permanent tot timpul. Cred că este total greșit.

Pentru că tot din sistemul judiciar face parte și sistemul penitenciar, unde România s-a remarcat cu o formă originală de corupție, cu „opere” scrise în pușcărie de VIP-uri, vă întreb cum evaluați acest sistem? Penitența mai poate să scoată un om mai bun, mai educat din pușcărie sau dimpotrivă?

Sunt diverse aspecte. Sunt penitenciare în România unde condițiile sunt extrem de proaste, sunt altele evaluate ca având condiții foarte bune. Eu am vizitat trei penitenciare, Iași, Gherla și Oradea, cu condiții foarte bune, spre deosebire de penitenciarele din zona Bucureștiului. E adevărat că numărul de deținuți este mare. Dar și numărul de infractori în România este mare. În România una din trei-patru persoane anual este implicată într-un dosar penal sau civil, deci oamenii au probleme cu justiția. Avem cred vreun milion de lucrări penale în fiecare an. Mă întorc la sistemul penitenciar.

Deținuții trebuie supuși unor programe de educare care să le asigure o integrare mai ușoară în societate. Dar mă gândesc ce greu angajează firmele o persoană care iese din pușcărie. Poate doar în politică să intre, cu cazier, în rest nu te poți angaja la Carrefour ca vânzător dacă ai o condamnare pentru furt. Deci avem o problemă cu integrarea socială. Unii deținuți sunt părăsiți de familie, au rămas fără loc de muncă și atunci foarte mulți recidivează, se întorc la pușcărie, vorbesc de infractorii de drept comun, hoți, tâlhari, borfași. Peste 50% din cei care ies din penitenciar se întorc acolo.

Mai avem o mică parte a populației penitenciare, „gulerele albe”, adică cei condamnați pentru infracțiuni gen corupție, în general funcționari ai statului, care în continuare fac orice ca să le dispară averea până la a fi condamnați definitiv, ca atunci când vine statul să le confiște, să nu găsească nimic. Este o modă acum, au găsit o cale prin care să divorțeze, rămân toate bunurile la nevastă, vine fiscul și, mai nou, agenția care tocmai s-a înființat și nu găsește nimic acasă. Altă metodă de a-și ușura viața în penitenciar a fost publicarea de cărți pentru a scăpa cu 30 de zile mai devreme per carte.

Cum e posibil să se creeze un sistem de privilegii și de fraudă chiar în pușcărie?

A fost o șmecherie. Au folosit legea abuziv, cu sprijinul unor avocați, să spunem doar isteți, dar și cu participarea unor magistrați. Sunt magistrați care, poate neînțelegând cu adevărat sensul dispoziției legale și neaplecându-se asupra lucrărilor care li s-au pus în față, le-au acceptat ca fiind lucrări „științifice“. Teoretic, poți să scoți un manual de spălat geamuri, să fii recomandat de un profesor universitar și magistratul spune: „OK, dacă asta e lucrarea științifică, a fost publicată, Cutărescu beneficiază de 30 de zile…“

Legile ar trebui să fie mai aspre într-o țară unde ștacheta morală e foarte jos?

Cu siguranță. Legi aspre, clare și oameni bine pregătiți. Am observat că doar dacă modifici legile, dar oamenii rămân aceiași, nu se schimbă mare lucru. Cu siguranță, într-o țară dominată de corupție cum e România, unde – îmi asum faptul că o spun – corupția este una sistemică și împrăștiată endemic, adică cuprinde toate instituțiile statului, cu siguranță trebuie ca pedeapsa legală pentru corupție să fie mare, dar și cea aplicată de magistrați trebuie să fie mare. Deci în fiecare caz concret avem nevoie de pedepse mari, pedepse cu executare în penitenciar și cu confiscarea bunurilor, eventual a averii nejustificate.

Ce veți face după ce ieșiți din CSM?

Am două opțiuni în momentul de față. Prima, să mă întorc la locul de unde am venit. Eu am fost ales în CSM de la Judecătoria Oradea, acolo ar trebui sa mă întorc. A doua, să ocup un post la INM, unde am aplicat deja. Eu sunt deja formator de etică și deontologie, cu normă parțială, din 2006, una dintre primele generații. Iar acum este un post liber la INM de formator cu normă continuă pe acest subiect și am aplicat pentru această poziție. Dacă voi fi selectat, va fi o funcție din care voi putea să îmbunătățesc calitatea umană și conduita magistraților în funcție.

Dacă ați reveni în poziția de judecător, nu ați risca să fiți sancționat pentru că vă manifestați public, pentru că aveți pagină pe Facebook, pentru că stați de vorbă cu oamenii? Eu știu că magistrații sunt destul de discreți, iar noi, jurnaliștii, ne lovim adesea de refuz când vrem să întrebăm un magistrat…

Ce este important este să înțelegem că magistratul este un membru al societății și că el trebuie să fie în mijlocul societății și el are o îndatorire înscrisă în codul nostru deontologic, și anume să susțină statul de drept. Asta înseamnă să vorbească despre principiile după care funcționează societatea și justiția în orice circumstanță, fie că este cu prietenii, fie că dă un interviu, fie că merge la o conferință. Pentru că magistratul are trei roluri și nu se știe lucrul ăsta: să rezolve dosare, adică litigiile cu care este sesizat, să fie garant al drepturilor și libertăților oamenilor, pentru că el este ultima speranță a cetățeanului care apelează la sistemul de justiție, după ce o grămadă de drepturi i-au fost încălcate până să ajungă în fața judecătorului, și, în al treilea rând, îndatorirea înscrisă în codul deontologic, de a promova statul de drept. Asta nu se poate face doar în sala de judecată. Trebuie să faci asta în viața ta de zi cu zi. Trebuie să fii corect când mergi pe stradă, trebuie să fii corect când ești într-o comunitate și trebuie, de asemenea, să vorbești despre aceste valori. Or, mulți magistrați nu înțeleg, ei se rezumă numai la rolul din sala de judecată, rolul de a aplica legea la anumite cazuri concrete. Este foarte important, dar nu este singurul rol. Eu asta am încercat să fac, să dezvolt conștiința statului de drept.

 

23/11/2016

Interviu Revista22: Cei care ataca justitia sunt disperati

revista22

Interviu apărut în Revista22, sub titlul „Cei care atacă justiţia o fac din raţiui personale, sunt disperaţi„, anul XXVI (1392) din 22-28 nov.2016.

După șase ani de Consiliu Superior al Magistraturii, unul dintre cei mai implicați magistrați, judecătorul CRISTI DANILEŢ, reconstituie parcursul accidentat al unei instituții la fondarea căreia a participat. Fiindcă a ales să se adreseze societății, a riscat să fie suspendat, să fie denigrat în mass-media, să fie privit pieziș de unii colegi. Dar a meritat, conchide acum, la finalul mandatului.

M-am uitat la programele cu care au intrat în competiție câțiva dintre viitorii membri ai Consiliului Superior al Magistraturii și am văzut că mai mulți au pus un accent special pe mărirea salariilor. Să înțeleg că CSM va deveni un fel de sindicat?

Eu nu m-am uitat în programul nimănui, le urez mult succes celor selectați. Cred însă că, odată intrați în CSM, vor înțelege cu adevărat rolul CSM. Va fi complicat, mai ales dacă vii de pe poziții oarecum sindicaliste. Nu este în competența magistraților, a CSM nici să majoreze scheme de personal, nici să micșoreze numărul de dosare, nici să mărească salariile. E mult mai complicat de atât. Practic, ei trebuie să țină o balanță între justiție, pe de o parte, cetățean și celelalte puteri, pe de alta. E o instituție tampon între social, politic și judiciar. Aveam și eu în proiectul inițial o componentă, să spunem, sindicalistă, dar nu era una dominantă. Pentru mine independența justiției, separația puterilor în stat și creșterea imaginii justiției, încrederea în justiție au fost foarte importante. Cred că noi trebuie să ne impunem ca autoritate și ca serviciu public, nicidecum ca un loc de muncă bine plătit și stabil.

Cum poți consolida încrederea în justiție când de la vârful politicului atacurile sunt permanente? Cred că ați simțit asta. Adică, vine șeful Senatului, vine fostul președinte, căruia credem că i se datorează în parte independența justiției, vin oameni politici grei care atacă aproape zilnic instituții ale justiției. Mai sunt și asociațiile de magistrați care atacă dinăuntru. Cum mai poate fi apărată încrederea?

Oamenii care ne atacă sunt în primul rând aleși de către cetățeni și atunci au nevoie să fie realeși în diverse funcții politice și utilizează mijloace populiste, iar justiția este un subiect de campanie, trebuie să recunoaștem. În al doilea rând, majoritatea celor care ne atacă nu o fac pe chestiuni principiale, ci din rațiuni personale. Ei sunt implicați în dosare penale și atunci practic sunt disperați. Ei își imaginează că, slăbind încrederea omului în justiție, vor scăpa de dosare sau vor putea justifica o eventuală soluție nefavorabilă. Asociațiile profesionale, cum e AMR, au fost create ca forme de protejare a intereselor profesiei. Legea interzice să avem sindicate, prin urmare, s-au găsit aceste forme de organizare, asociații, cărora li s-a spus că sunt profesionale. Ele sunt niște ONG-uri, dar în fapt activitatea lor e specifică unui sindicat. Nu vreau să critic, probabil că este nevoie și de acest lucru. Ce este inacceptabil pentru o asociație a magistraților este să nu discute despre pregătirea profesională a magistraților, ci să afirme o poziție radicală, tot timpul în opoziție cu CSM, unde majoritatea membrilor sunt magistrați aleși de către colegii din țară, în opoziție cu parlamentul, chiar cu guvernul. Am văzut asociații profesionale care își dau cu părerea dacă un om este bun să devină ministru sau nu, sau îi cer demisia. Acesta este un act politic clar, ceea ce e inacceptabil. Deci asociațiile nu-și înțeleg rolul, devenind o grupare de activiști civici. Atacul la justiție, sincer să vă spun, este o prostie. Dacă ei îşi imaginează că astăzi magistrații mai pot fi influențați, se înșală amarnic.

Eu nu sunt așa de sigură. Eu cred că unii magistrați pot fi timorați.

Sigur că eu, ca magistrat, prefer să nu intru în gura presei, să nu fiu eu atacat. N-a fost plăcut să fiu fotografiat pe stradă cu fiica mea și făcut pedofil. M-am adresat justiției și am câștigat. Sunt mulți magistrați imuni la astfel de atacuri – și vorbesc de magistați penaliști pe care îi cunosc de ani buni -, care aproape iau în derâdere astfel de atacuri în mass-media sau din partea unor politicieni. Dar și acești politicieni, ca să ne întoarcem la ei, de fapt nu își înțeleg propriul rol. Când vezi un fost președinte de țară sau un șef al Senatului sau un șef de partid că atacă justiția, poți intui un singur lucru: că acești oameni își închipuie că justiția trebuie controlată, pentru că așa a fost altădată…

Până când credeți că a durat acest control?

Controlul politic a fost absolut asupra justiției până la reforma din 2004. În 2004 am avut o reformă puternică, cu trei legi noi, apoi un ministru independent, ceea ce a produs o ruptură de control politic asupra justiției, inclusiv al CSM, care a ieșit de sub autoritatea Ministerului Justiției. De atunci a urmat o perioadă de independență puternică a justiției. Chiar la un moment dat s-a scăpat din frâu această independență, care a căzut în cealaltă latură, a arbitrarului, a abuzului și au fost lucruri sancționate chiar de către Curtea Constituțională. Reforma din 2004 este foarte importantă și într-adevăr este vorba de o voință politică, începută sub ministrul Diaconescu și desăvârșită sub ministrul Macovei. A fost foarte important. Atunci s-au promovat foarte mulți tineri în justiție, a dispărut o mare parte dintre judecătorii și procurorii comuniști și securiști, s-au mărit salariile, s-a creat un CSM independent, s-a desființat SIPA, serviciul secret de control al vieții private a magistraților, s-a scos Inspecția Judiciară de la minister, care era tot o formă de control al carierei magistraților. În aceeași perioadă s-a dat mandat pe viață judecătorilor de la Curtea Supremă. Deci, practic, s-au creat toate temeiurile pentru a avea o justiție independentă. De aici încolo, depinde personal de fiecare magistrat să-și asume independența, care înseamnă în egală măsură și responsabilitate. Adică să înțeleagă faptul că singurul său stăpân este legea, pe care însă nu o poate interpreta cum vrea el. Deci, controlul a fost înlăturat începând de la reformele din 2004-2005. Dar pentru un sistem foarte bun, mai este mult de făcut sub aspectul calității umane și al condițiilor de lucru din instanțe.

De ce este așa o spaimă mare că va fi scoasă la iveală arhiva SIPA, fostul serviciu secret al justiției? Pentru că vedem o puternică opoziție.

Este o falsă temă și m-am uitat atent cine sunt jurnaliștii care invocă aceste lucruri. Sunt chiar jurnaliști care în trecut au avut legături cu agenții SIPA și foloseau informații adunate de SIPA. Arhiva SIPA în prezent cuprinde doar informații, note informative despre corupția din penitenciare și din justiție din 2001-2005, informații care au fost valorificate la acea vreme prin trimiterea notelor respective la Parchet pentru a se face verificări. Însă o parte din notele informative de acolo cuprind aspecte de viață privată a magistraților sau a altor funcționari care erau în legătură cu magistrații, informații care n-ar fi trebuit să fie culese niciodată. Ele astăzi nu mai prezintă niciun fel de interes pentru public și este firesc, este viața privată a oamenilor, nu știm dacă sunt reale sau nu și nici nu interesează pe nimeni dacă sunt reale sau nu informațiile de acolo.

Totuși există suspiciunea că există magistrați acoperiți care răspund la comenzile unor servicii secrete. Or, asta n-ar fi bine, cum nici în presă nu e bine să avem agenți.

De la reforma din 2005, ministrul Monica Macovei a introdus în lege obligația de a semna în fiecare an o declarație că nu suntem agenți, colaboratori sau informatori ai serviciilor de informații. Noi avem obligația să dăm declarația, noi și grefierii suntem verificați prin Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Dacă prindem un singur magistrat…

Și ați prins?…

E drept, n-am prins niciunul. Dar nici nu s-a indicat vreunul. Nu a fost detectat în ultimii trei ani, când s-a făcut verificarea ultimă, niciun magistrat sau grefier, dar dacă am prinde, automat își pierde funcția și ar avea dosar penal pentru fals în înscrisuri. Eu cred că nimeni nu riscă. Dar, atenție, înainte de 2004 au existat astfel de magistrați care colaborau cu serviciile sub o formă sau alta. Cel puțin avem un președinte de țară, Traian Băsescu, care a spus asta despre un fost premier, Victor Ponta. Eu mă îndoiesc că vorbea fără să aibă informații. Dar obligația de a nu fi informator, colaborator sau agent există doar din 2005 încoace.

Dacă cineva ar avea astfel de indicii, unde ar trebui să meargă cu sesizarea?

La CSM sau direct la Parchet. N-a existat nicio singură sesizare în ultimii șase ani cu privire la un magistrat sau un grefier care ar fi în servicii. Însă, interesant, am văzut la avocați. Avocații nu au această obligație și recent au respins o inițiativă prin care avocații să fie obligați de a nu colabora sau de a nu fi agenți ai serviciilor speciale. Mai mult, am observat în barouri că primesc magistrați condamnați pentru diverse fapte, inclusiv fapte de corupție. Astea spun multe.

Să vorbim despre ce se întâmplă în societate, mai ales că suntem într-o perioadă electorală. Oamenii votează candidați condamnați, inclusiv pentru corupție. Am avut cazul de la Baia Mare unde candidatul, fost primar, era după gratii și totuși a fost votat cu un scor mare. Acum, la alegerile generale, candidează pe diverse liste oameni care au condamnări, care se află în cercetare. Cum evaluați această ștachetă morală a lumii politice și a electoratului?

Nu știu… Pentru mine este de neînțeles cum e posibil ca din buzunarul oamenilor să se fure bani, justiția să-l sancționeze pe hoț pentru corupție, după care oamenii îl aleg sau îl realeg pe respectivul în funcții publice, dându-i posibilitatea să facă din nou același lucru. Asta ne arată lipsa valorilor, o carență a acestui popor. Poate pentru că românii au avut niște nonvalori promovate în timpul comunismului, au avut un fel de rătăcire de durată și acum nu știu după ce să se conducă. Oamenii nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat libertatea, ei așteaptă de undeva, „cineva“ de sus să ia decizii pentru ei. Și acel „cineva“ care ia decizii îi aburește – cu bani, cu pensii ș.a.m.d. – ca și cum pensia ar da-o politicianul din buzunar. Oamenii trebuie să înțeleagă că noi toți contribuim la fondurile astea, cu toții muncim ca să facem acești bani, să avem pentru salarii sau pensii. Pe de altă parte, să alegi în funcții înalte în stat oameni cu cazier mi se pare total inacceptabil. Eu, candidat pentru magistratură, nu pot să devin magistrat dacă am cazier. În schimb, aș putea deveni politician.

Ce e de făcut?

Informare și educare. Peste tot pe unde mă duc, la școli și la facultăți, le spun tinerilor „ieșiți la vot“. În primul rând, să iasă la vot este obligatoriu. Indiferența înseamnă complicitate astăzi. Și nepăsarea înseamnă complicitate. Dacă sunt nemulțumit de o stare de lucruri socială, trebuie să fac ceva. Dacă stau acasă, devin complice. În al doilea rând, când te duci la vot trebuie să fii informat: cine candidează, cine este persoana. Nu poți vota oameni cu probleme penale, dar nu numai penale, ci și de orice altă natură. Trebuie să mă informez și să detașez cumva populismele de proiectele viabile. Astăzi, dacă vine un politician și spune „de mâine o să ai salariu dublu“, fiți sigură că n-o să-l cred.

Pentru că tot din sistemul judiciar face parte și sistemul penitenciar, unde România s-a remarcat cu o formă originală de corupție, cu „opere“ scrise în pușcărie de VIP-uri, vă întreb cum e posibil să se creeze un sistem de privilegii și de fraudă chiar în pușcărie?

A fost o șmecherie. Au folosit legea abuziv, cu sprijinul unor avocați, să spunem doar isteți, dar și cu participarea unor magistrați. Sunt magistrați care, poate neînțelegând cu adevărat sensul dispoziției legale și neaplecându-se asupra lucrărilor care li s-au pus în față, le-au acceptat ca fiind lucrări „științifice“. Teorectic, poți să scoți un manual de spălat geamuri, să fii recomandat de un profesor universitar și magistratul spune „OK, dacă asta e lucrarea științifică, a fost publicată, cutărescu beneficiază de 30 de zile…“

Legile ar trebui să fie mai aspre într-o țară unde ștacheta morală e foarte jos?

Cu siguranță. Legi aspre, clare și oameni bine pregătiți. Am observat că doar dacă modifici legile, dar oamenii rămân aceiași, nu se schimbă mare lucru. Cu siguranță, într-o țară dominată de corupție cum e România, unde – îmi asum faptul că o spun – corupția este una sistemică și împrăștiată endemic, adică cuprinde toate instituțiile statului, cu siguranță trebuie ca pedeapsa legală pentru corupție să fie mare, dar și cea aplicată de magistrați trebuie să fie mare. Deci în fiecare caz concret avem nevoie de pedepse mari, pedepse cu executare în penitenciar și cu confiscarea bunurilor, eventual a averii nejustificate.

Confiscarea extinsă – credeți că va fi aplicată?

Cu siguranță. Deja avem cazuri de confiscare extinsă aplicată și la polițiști, și la magistrați condamnați pentru corupție. Judecătorii însă trebuie să se obișnuiască cu această nouă instituție și să preîntâmpine eludările de care vorbeam mai devreme. Mai este un lucru de care în România încă nu se vorbește, țin să-l menționez, dincolo de corupție. Este un fenomen al traficului de persoane. Noi discutăm mult în spațiul public despre corupție, dar nu știm sau nu vrem să acceptăm că există numeroase victime ale unor infractori care acționează în rețele, profitând de faptul că sărăcia este a doua mare problemă a României. Deci, pe de o parte, corupția e o problemă, pe de altă parte, sărăcia e o problemă. Iar oamenii săraci își vând copiii, se prostituează, merg la cerșit, deci intră benevol în astfel de rețele extinse. Avem o rețea concepută în România cu copii trimiși în stăinătate la cerșit atât de bine organizată încât a ajuns la nivelul de peste o mie de membri. Și aici avem nevoie de o reacție a societății, și aici avem nevoie de magistrați bine pregătiți, pentru că, deseori, fiind supuse unor presiuni, acele victime ale traficului de persoane vin în fața magistraților și nu mai recunosc fapta. Aici colaborarea dintre serviciile secrete, poliție, DIICOT, în special, și justiție este extrem de importantă.

Ce veți face după ce ieșiți din CSM?

Am două opțiuni în momentul de față. Prima, să mă întorc la locul de unde am venit. Eu am fost ales în CSM de la Judecătoria Oradea, acolo ar trebui să mă întorc. A doua, să ocup un post la INM, unde am aplicat deja. Eu sunt deja formator de etică și deontologie, cu normă parțială, din 2006, una dintre primele generații. Iar acum este un post liber la INM de formator cu normă continuă pe acest subiect și am aplicat pentru această poziție. Dacă voi fi selectat, va fi o funcție din care voi putea să îmbunătățesc calitatea umană și conduita magistraților în funcție.

Personal, ce satisfacții aveți în cei șase ani în CSM, ani deloc ușori? Pentru că ați fost atacat, a fost și o încercare de suspendare, n-a fost deloc simplu într-un CSM fluctuant, cu schimbări și retrageri de membri…

Într-adevăr, fost o fluctuație de membri. Au fost membri urmăriți penal, avem chiar o condamnare rușinoasă a unui membru, o condamnare pentru fals și instigare la fals, avem demisii, plus procurorul general al României, Tiberiu Nițu, care era membru de drept în CSM, dar ieșit fiind urmărit penal, după cum avem și membri care au jucat un rol extrem de important, cum a fost Livia Stanciu, și ea membru de drept. Ce satisfacție am? În primul rând, am contribuit mult la creșterea vizibilității CSM. Prin reacțiile instituționale, dar mai ales personale, am arătat publicului că CSM este o instituție constituțională care trebuie respectată și că ea trebuie să facă parte din ecuația instituțiilor importante care conduc țara. În al doilea rând, satisfacție personală la cel mai înalt nivel este faptul că în 2011 am reușit să-i conving pe toți ceilalți colegi să votăm Strategia de întărire a integrității în justiție pe 2011-2016, care este primul act de acest gen în Europa votat vreodată de un CSM. Am declarat atunci toleranță zero la corupția judiciară și am întărit sistemul de tragere la răspundere disciplinară a magistraților și de sancționare penală în caz că ar fi nevoie. În al treilea rând, am susținut din toate puterile medierea din România. O instituție nouă, încă insuficient aplicată, dar cu care trebuie să se obișnuiască cetățeanul de rând, și anume, faptul că nu pentru orice tip de neînțelegere trebuie să ajungi în instanțele din România, ci doar pentru cauzele importante și care pun mari probleme juridice. În al patrulea rând, mă bucură proiectul meu de suflet, proiectul de educație juridică pentru liceeni. Mi-am dat seama că este foarte greu să comunici cu adulții în direcția educației, deși o fac curent pe Facebook, unde am peste 28.000 de prieteni și followers, și o fac zilnic, comunicând publicului larg ce anume se întâmplă în justiție și cum anume trebuie gândite anumite hotărâri, măsuri, din perspectiva principiilor de drept. Dar cu copiii este mai ușor de lucrat. S-a inițiat acum trei ani, la jumătatea mandatului CSM, un proiect în care Ministerul Educației, Ministerul Justiției și CSM au devenit parteneri, iar eu am devenit coordonatorul acestuia și am reușit să-l extind în toată țara. Am scris chiar un Ghid practic despre drepturi şi justiţie, îl avem și în varianta audio pe care o distribuim gratuit liceenilor.

Interviu realizat de BRÎNDUȘA ARMANCA în cadrul proiectului Inițiativa pentru Justiție Curată

 

21/11/2016

Educatie juridica la Palatul Culturii din Iasi

Filed under: EDUIURIS — Cristi Danilet @ 9:55 PM
Tags: ,

untitledClubul Elevilor Jurişti de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Iaşi a organizat în data de 21 noiembrie 2016 dezbaterea „Implicaţiile juridice ale majoratului”.

Iniţiativa a aparţinut d-nei profesor Doina Calistru şi la evenimentul organizat în Palatul Culturii din Iaşi, recent restaurat, au participat 60 de elevi de la clasele a XII-a. Invitat a fost judecătorul Cristi Danileţ, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, coordonator al programului naţional EDUIURIS de educaţie juridică în învăţământul preuniversitar.

Elevii, majoritatea deja majori, au discutat despre drepturi şi îndatoriri, începând cu posibilitatea de a încheia contracte, atenţia la postările de pe Facebook, obligaţia de a frecventa şcoala, până la răspunderea penală, respectarea colegilor, a profesorilor, a autorităţilor, şi la îndatorirea civică de a participa la votul din decembrie 2016.

Pentru întrebările cele mai interesante şi pentru cele mai adecvate răspunsuri, un număr de 20 de elevi au primit de la autor, în mod gratuit, manualul „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie” şi toţi elevii au fost invitaţi să continue discuţiile pe „Educaţie juridică – grup de discuţii” de pe facebook.

Invitatul şi profesorul, însoţiţi de doi elevi, au participat apoi la o emisiune transmisă în direct la „Radio Iaşi”.

211 215

236 255

25/10/2016

AUDIOMANUAL de educatie juridica

Filed under: educatie — Cristi Danilet @ 3:15 PM
Tags: ,

audiomanaulcoperta

A apărut primul manual de educaţie juridică în varianta audio, disponibil gratuit.

AUDIOMANUALUL este disponibil pentru a fi audiat pe capitole sau pentru a fi descărcat în întregime de pe site-ul special dedicat http://educatiejuridica.ro/carte_audio.php.

Este o formă aleasă de autor pentru a facilita accesul la informaţiile juridice explicate pe înţelesul tuturor, inclusiv persoanelor cu dificultăţi vizuale.

Varianta audio a fost alcătuită pe baza manualului publicat în acest an şi a fost revizuită pe baza legislaţiei publicate până în luna septembrie 2016.

Autorul (voce) mulţumeste implicării în proiect studentei la Drept Raluca Mihaela Gaina (voce) şi tânărului Mihai Alexandru Simion (asistenţă tehnică).

AUDIOMANUAL de educatie juridica

Filed under: 0. NOUTATI,EDUIURIS — Cristi Danilet @ 2:59 PM
Tags: , ,

audiomanaulcoperta

A apărut primul manual de educaţie juridică în varianta audio, disponibil gratuit.

AUDIOMANUALUL este disponibil pentru a fi audiat pe capitole sau pentru a fi descărcat în întregime de pe site-ul special dedicat. Este o formă aleasă de autor pentru a facilita accesul la informaţiile juridice explicate pe înţelesul tuturor

El a fost alcătuit pe baza manualului publicat în acest an şi a fost revizuit pe baza legislaţiei publicate până în luna septembrie 2016.

Autorul (voce) mulţumeste implicării în proiect studentei Raluca Mihaela Găină (voce) şi tânărului Mihai Simion (asistenţă tehnic).

10/10/2016

Interviu AC: `Atacurile la adresa lui Kovesi sunt facute de smecheri`

Filed under: 0. NOUTATI,interviu — Cristi Danilet @ 10:27 AM
Tags: , , ,

caricCDÎntr-o țară în care unii susțin că justiția nu-și face deloc datoria, iar alții acuză că și-o face cu prea mult exces de zel, cel mai bine e să discuți despre subiectul ăsta cu cineva din domeniu. De aceea ne-am adresat unui om care, vorba comentatorilor sportivi, ”știe cu Justiția” și se dorește a fi un model de intransigență și curaj pentru tinerii judecători: Cristi Danileț, membru în Consiliul Superior al Magistraturii.

 

 

Justiția română ar trebui să fie oarbă, cum zice tradiția, dar văd că în ultima vreme tot mai mulți încearcă să-i pună ochelari, doar-doar i-o vedea și i-o ocoli. Ce-i de făcut?

O fi având zeiţa Themis, a Justiţiei, o eşarfă la ochi, dar asta nu înseamnă că e oarbă. Vede peste tot: avem surse şi resurse în toate mediile şi….azi e cam greu să treci neobservat dacă încalci legea. Cred că mulţi sunt convinşi că în România dreptatea nu se mai împarte, ca înainte de reforma justiţiei din 2004-2005, în funcţie de pile şi relaţii. Deja avem o generaţie de magistraţi nouă care nu au aceste cuvinte în vocabular şi pe care îi lasă rece poziţia sau averea celor care se perindă prin faţa lor.

 

Parlamentul a salvat de închisoare numai în ultimul an câțiva indivizi certați cu legea. Să înțelegem că, dacă vrei să furi liniștit în România, trebuie mai întâi să ajungi deputat sau senator?

Oh, aici vă corectez: dacă vrei să furi liniştit trebuie să ajungi ministru, după care să te refugiezi în Parlament… Să vă explic: parlamentarii au imunitate, în sensul că nu pot fi urmăriţi pentru vot şi pentru ceea ce spun în cameră; pentru infracţiunile de drept comun pot fi urmăriţi ca orice cetăţean, dar nu pot fi reţinuţi, arestaţi sau percheziţionaţi dacă Parlamentul nu dă voie procurorilor. Miniştrii însă sunt şi mai bine protejaţi: ei nu pot fi nici măcar cercetaţi, darămite arestaţi, dacă nu dă voie Parlamentul, pentru un ministru parlamentar, respectiv Preşedintele statului, pentru un ministru neparlamentar. Închipuiţi-vă că, printr-o eroare impardonabilă a Curţii Constituţionale comisă în 2007, această procedură se aplică şi pentru foştii miniştri. De aceea spun: dacă un fost ministru comite abuzuri şi el este parlamentar toată viaţa, iar Parlamentul refuză vreodată să permită cercetarea lui, asta e: respectivul tocmai a ajuns deasupra legii.

Care ar fi soluția pentru ca miniştrii şi parlamentarii să poată fi trași la răspundere, ca orice cetățean?

Ne trebuie un Parlament care să înţeleagă că „stat de drept” nu este un dicton, ci o valoare fără de care nu poate exista o democraţie. Aceasta presupune că nimeni nu e deasupra legii şi că puterile sunt separate, independenţa justiţiei fiind crucială. Or, la noi, Parlamentul cere, fără nicio bază legală, dosarele de la procurori, care ar trebui să fie nepublice; persoana respectivă e judecată acolo, în cameră; apoi se decide – fără a furniza vreo motivare – că parlamentarul respectiv nu poate fi arestat sau că un anumit ministru nu poate fi cercetat pentru corupţie sau infracţiuni de drept comun. În acest moment eu, ca magistrat, sunt obligat să atenţionez că acel act al Parlamentului, care se dorea unul politic pentru a proteja independenţa politicienilor, se transformă într-un act de imixtiune în justiţie, dacă nu chiar de favorizare a infractorului. Cu alte cuvinte, în loc să fie un for democratic, devine un loc de impunitate: Parlamentul nu mai este un loc al legii, ci un loc de sustragere din faţa legii. Nu ştiu ce e de făcut. Personal, când mă uit la Parlament văd o reflectare a poporului român. Nu spun nici că e bine, nici că e rău, căci îmi iubesc ţara şi accept locuitoriii noştri. Asta nu înseamnă că sunt resemnat, ci sunt extrem de optimist: chiar cred că este de datoria intelectualilor să educe populaţia. Cred însă că e nevoie de oameni care să dea votul la alegerile din iarnă în cunoştinţă de cauză, să nu mai aleagă în Parlament oameni încătuşaţi şi să facă presiune ca miniştrii urmăriţi sau parlamentarii condamnaţi să părăsească funcţia. Aş mai sugera eliminarea imunităţii din legislaţie dar am văzut că, indiferent de culoarea politică, cu toţii profită de ea, aşa încât sunt slabe şanse să aprobe aşa ceva chiar cei vizaţi.

De ce a demisionat Oprea: de frica străzii sau pentru că avocații săi au găsit astfel o altă chichiță, ca să-l scape?

Fostul ministru a fost sustras de către Parlament, în septembrie, de la urmărire penală pentru infracţiunea de ucidere din culpă, care are legătură – spun procurorii – cu o faptă de abuz în serviciu pentru care acelaşi Parlament solicitase în februarie urmărirea. Or, refuzând să ceară procurorilor cercetarea pentru o infracţiune de drept comun, ancheta este blocată. Spre deosebire de mulţi părerologi, eu am citit textele din Codul de procedură penală, din Legea responsabilităţii miniseriale şi din Regulamentul Senatului şi am ajuns la concluzia că este posibil ca acest vot să fie reluat.Fiind un act politic, Senatul poate vota într-un fel, apoi poate reveni, căci asta este politica: azi votezi o lege, mâine o modifici sau abrogi. Asupra oricărei decizii politice se poate reveni dacă acest lucru nu este interzis de lege. Altfel, ar însemna că un fost ministru, dacă rămâne parlamentar toată viaţa şi o singură dată s-a respins cererea de urmărire penală în privinţa lui, nu ar mai putea fi nicicând tras la răspundere, ceea ce este absurd. Revenind la cazul discutat, demisia este un act personal şi nu poate fi interpretat. Dacă prin demisie un ministru înţelege să se supună procedurilor judiciare pentru a se stabili adevărul într-o cauză, este de apreciat. Este clar că aici presiunea străzii a jucat un rol: nimeni nu ar putea explica raţional de ce un fost ministru nu poate fi cercetat pentru o infracţiune de drept comun. Şi, atenţie, nu vorbim de arestare sau condamnare, ci doar de cercetare, adică de deschiderea cadrului legal pentru a se administra probe cu privire la vinovăţie şi nevinovăţie.

Ați fost recent într-un turneu european. Cum se vede justiția românească din Occident?

În ultimele luni am fost în mai multe state europene: Ucraina, aflată la începutul reformei judiciare, care are trei CSM-uri, unde am vorbit de organizarea justiţiei la noi; Cehia, unde conduc un proiect european cu privire la standardele internaţionale în materia celor trei „i” – independenţa, imparţialitatea, integritatea; Bosnia şi Herţegovină, un stat federal de numai 4 milioane de locuitori ce reuneşte trei teritorii, are 13 prim-miniştri şi tot atâţia miniştri de justiţie, trei constituţii, două curţi constituţionale, dar un singur CSM, unde am evaluat din partea Comisiei Europene legislaţia lor cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor; în Bulgaria, aflată în plină reformă, unde CSM este controlat politic şi, astfel, justiţia; în Italia, unde am dat peste o placă comemorativă aflată în Curtea Supremă de Casaţie pe care sunt notate numele magistraţilor omorâţi de mafie în timpul operaţiunii „Mani Pulite”, foarte asemănătoare cu acţiunile DNA-ului nostru din ultimii 12 ani; în Croaţia, proaspăt intrată în UE, care a reuşit acum doi ani să îl condamnamne pe fostul prim-ministru la 8 ani închisoare pentru corupţie. Succesul înregistrat în România în lupta împotriva corupţiei face ca ţara noastră să fie privită cu simpatie, iar ţările din regiune ne iau drept model: magistraţii noştri sunt foarte curajoşi, CSM-ul nostru are puteri foarte largi asupra carierei judecătorilor şi procurorilor, iar politicienii corupţi au pierdut războiul absurd pe care îl duc cu justiţia.

Dacă PSD câștigă alegerile, Dragnea va fi premier, așa cum au afirmat deja mai mulți lideri ai partidului. E legal să avem un prim-ministru condamnat penal?

În cariera mea de 18 ani am aflat că, uneori, ceea ce este legal nu e neaparat moral sau normal, dar şi invers. În privinţa întrebării dvs, puterile statului nu prea par egale: o persoană nu poate deveni magistrat dacă are cazier şi un magistrat este imediat dat afară dacă este condamnat; în schimb, o persoană poate fi aleasă primar chiar dacă este în arest la poliţie, un parlamentar poate rămâne în funcţie, chiar dacă este condamnat cu suspendare, iar orice persoană condamnată, după executarea pedepsei, poate fi aleasă parlamentar sau pusă ministru. Nu vreau să duc discuţia spre persoane, ci spre principii: niciun om educat nu ar alege în funcţii statale oameni condamnaţi de justiţie şi nici un politician cu onoare nu ar accepta să conducă o instituţie a statului dacă are cazier.

Fostul președinte Traian Băsescu lăuda, pe vremuri, justiția, atât de des că sughițau toți magistrații pomeniți. De când nu mai e la putere însă, domnia sa spune că justiția se face arbitrar și abuziv. Este într-adevăr astăzi justiția influențată politic sau, pur și simplu, domnul Băsescu se călăuzește după principiul ”nimeni nu e mai presus de lege, doar pe Nuți să nu mi-o lege”?

Justiţia română a devenit independentă după reforma de acum 12 ani. Până atunci a fost în subordinea celor de la putere, care controlau cariera magistraţilor şi, deci, soluţiile din dosare – iar asta v-o spune unul care a prins acesle vremuri. Reforma de atunci nu se datorează unui om sau unei instituţii, ci au fost mai mulţi factori favorabili: presiunea pusă de Comisia Europeană care dorea o justiţie funcţională ca o condiţie pentru a deveni membru în UE; revolta din interior a liderilor asociaţiilor profesionale ale magistraţilor care au alcătuit cu organizaţiile neguvernamentale o platformă de sprijin a reformei; măsurile legislative luate de miniştrii C.Diaconescu, apoi M.Macovei, care au transferat de la Ministerul Justiţiei la CSM atribuţiile de cariera magistraţilor şi au determinat pensionarea a sute de magistraţi compromişi; ieşirile publice ale preşedintelui Băsescu care în primul său mandat au fost extrem de critice, ca în următorul să înţeleagă că justiţia a apucat pe un drum fără întoarcere. Nu e nici un dubiu, justiţia a înregistrat rezultate pozitive, lucru care s-a reflectat în rapoartele europene şi în dublarea încrederii populaţiei.  Însă noul tip de discurs al fostului preşedinte a apărut imediat după ce a început instrumentarea dosarelor cu membrii din partidul său ori ai familiei sale. Atacarea conducătorilor instituţiilor cu care el însuşi a colaborat mulţi ani – servicii secrete, parchet, curte supremă – pare o răfuială personală. Cred că este greu de văzut importanţa unei instituţii dincolo de oameni care, e adevărat, pot greşi. Eu însumi am avut procese pe care le-am pierdut: am strâns din dinţi şi am mers mai departe; nu voi ataca niciodată personal un magistrat, dar voi face tot ce pot ca sistemul să se îmbunătăţească. Cu siguranţă însă nu împărtăşesc opinia nimănui cu privire la conspiraţii, dosare fabricate, ordine venite nu ştiu de unde. Dacă se întâmpla asta în urmă cu 20 ani, vă asigur că astăzi nu mai este cazul. Eventual, putem discuta de problemele de corupţie şi de incompetenţă din sistem, însă doar atât.

Mulți susțin că justiția se află pe o cale independentă, de pe care nu mai poate fi deturnată. Puciul din 2012 a arătat însă că pericole de acest gen există. Credeți că, dacă PSD va reveni la putere, ne vom întoarce și la perioada pe care, cu înaltă mândrie patriotică, o numim ”epoca Rodica Stănoiu”?

Ca să înţeleagă oamenii ce înseamnă acea „epocă” – erau anii când politicul controla justiţia: Ministerul Justiţiei recruta și avansa magistraţii; ministrul propunerea şefii de instanţe care mutau judecătorii sau alocau dosarele cum vroiau ei; ministrul numea procurorii şefi şi propunea Preşedintelui numirea procurorului General, fără implicarea CSM; ministrul controla activitatea profesională a magistraţilor prin Inspecţia Judiciară care îi era subordonată; ministrul controla viaţa privată a magistraţilor prin intermediul unui serviciu secret propriu (înfiinţat, de guvernul anterior, care avusese o altă orientare politică); procurorul era cel care aresta; judecătorii de la curtea supremă erau numiți doar pentru un mandat de șase ani de către președintele țării, iar ca președinte al acestei instanțe putea fi numit inclusiv un jurist care nu era judecător (de exemplu, în perioada 2004-2009 președinte al instanței supreme a fost un jurist ce fusese consilier al președintelui țării şi care nu fusese vreo zi judecător la o instanță judecătorească); CSM era un organism de formă, subordonat și condus de ministrul justiției, iar magistrații din CSM – care proveneau doar de la curțile de apel și instanța supremă – erau selectați de către Senatul României. Nu cred că se poate reveni la sistemul în care partidul-stat controla totul. Funcţia de magistrat mă obligă să stau deoparte de partide şi politicieni, astfel încât rămân un militant pentru lege şi libertate indiferent de culoarea celor care guvernează. Spun doar atât: experienţa ne arată că există o probabilitate foarte mare ca o parte din cei care ajung la putere să aibă, mai devreme sau mai târziu, contact cu justiţia. Astfel încât atenţionarea mea este următoarea: toţi cei care accend într-o funcţie publică trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile în mod corect, adică în interes public. Acolo ei au mai multe îndatoriri decât drepturi şi ultima lor preocupare trebuie să fie binele propriu sau al familiei lor. Iar cât timp sunt corecţi, nimeni nu va avea nimic cu ei. Dar dacă vor încălca legea, atunci să se pregătească să dea socoteală.

Deși legea confiscării extinse a intrat în vigoare, majoritatea corupților rămân cu averile aproape intacte. Cine ar trebui să se implice în această problemă și nu o face cum trebuie?

Dacă o persoană dă sau ia mită, e obligatoriu să se confişte bunurile respective. Uneori însă se descoperă bunuri pentru care nu pot fi aduse justificări în raport cu veniturile – şi aici, pentru funcţionari publici, magistraţi şi demnitari avem Legea ANI care prevede că se fac verificări de către inspectorii de integritate şi se confiscă de către instanţa civilă ceea ce nu este justificat; şi avem Codul penal care permite din anul 2012 confiscarea extinsă, adică se confiscă bunurile respective, chiar dacă sunt trecute pe numele altora, dacă persoana în cauză este condamnată pentru o anumită infracţiune, cum ar fi cele legate de corupţie, trafic de persoane, droguri. Să ştiţi că problema nu este luarea acestor măsuri – procurorii indisponibilizează bunurile, iar judecătorii le confiscă. Ci problema este punerea în executare a acestor măsuri – şi pentru că, ani de-a rândul, ANAF nu a putut să facă asta (este iar un exemplu de instituţie unde controlul politic o face ineficientă), s-a înfiinţat de curând Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate. Am convingerea că de acum înainte politica va fi „follow the money”: corupţii dovediţi trebuie lăsaţi lefteri, ei şi familiile lor, iar banii să se întoarcă la cei de la care i-au furat.

În școli avem opționale de religie, limbi străine, șah, dar nu avem un opțional și de educație juridică. Din câte știu, sunteți implicat într-un astfel de proiect atât de necesar pentru o țară ca România, în care nivelul de infracționalitate e unul dintre cele mai ridicate din Europa.

Eu am încercat de ceva ani să fac educaţie cu adulţii: să le explic cum e cu separaţia puterilor publice, ce înseamnă rule of law, care sunt drepturile omului, cum funcţionează justiţia etc. – am mers prin ţară într-un proiect personal, „Statul de drept pe înţelesul tuturor”, mi-am deschis un blog, comunic pe Facebook cu cei interesaţi. Mărturisesc că este foarte greu: mulţi au prejudecăţi ivite din propriile experienţe sau sunt manipulaţi de mass-media. De aceea, în ultima vreme m-am concentrat mai mult pentru generaţia care vine din urmă: cu tinerii şi chiar copiii încă se mai poate lucra. Mi se pare nedrept să îi dai unui copil de 14 ani buletinul în mână dar să nu îi spui că din acea zi are obligaţia de a respecta toate legile în vigoare. Acesta este motivul pentru care în ultimii patri ani m-am implicat în mai multe proiecte de educaţie juridică care a culminat cu cel în care am scris manualul „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie” disponibil online la www.educatiejuridica.ro. Avem în fiecare an un român din patru implicat într-un dosar penal sau civil. Referindu-ma la minori, într-un an peste 3500 de minori sunt trimişi în judecată: zilnic sunt acuzaţi şapte copii de furt sau tâlhărie, o dată la trei zile un minor pentru agresiune sexuală, o dată la patru zile un minor este trimis în judecată pentru că omoară pe cineva. Foarte mulţi minori sunt bătuţi în propriile familii, sunt violaţi, puşi să cerşeasă sau să se prostitueze; în fiecare zi un minor este omorât într-un accident de criculaţie sau omorât cu sânge rece de altcineva. Mie nu îmi sunt indiferente aceste lucruri, astfel că împreună cu asociaţia VeDemJust – Voci pentru Democraţie şi Justiţie am făcut un proiect, EDUIURIS, prin care instruim magistraţi, avocaţi, jurişti şi mediatori să meargă în şcoli şi licee, să stea de vorbă cu tinerii, să le explice drepturile dar şi obligaţiile. Le vorbim despre familie şi şcoală, despre justiţie, politică şi religie, despre facebook şi violenţă, despre plagiat şi corupţie. Încercăm să îi facem mai buni şi sper ca de la anul noul Guvern să introducă în mod formal această nouă materie în şcoli.

Se discută tot mai mult despre home-schooling, în condițiile în care oricum rata de abandon școlar la noi e de aproape 20%. Ce spune legea: am voie să retrag copilul de la școală când vrea mușchii mei, cum au făcut Dana Nălbaru și soțul, pe principiul ”eu te-am făcut, eu te omor”?

Oamenii nu înţeleg cum funcţionează societatea, din păcate. Au impresia că e un fel de sălbăticie, în care libertatea nu înseamnă să faci ceea ce îţi permite legea, ci ceea ce vrei tu. Lipseşte o educaţie cu privire la spiritul liberalismului şi pentru mulţi e deja prea târziu. Aşa se explică erorile unor părinţi care au impresia că pot decide exclusiv cu privire la copiii lor: să îi bată (şi aţi văzut recent un caz în care părinţii unor copii români sunt cercetaţi în alt stat pentru violenţe pe care, până la urmă, le-au recunoscut, după ce antrenaseră în „luptă” o comunitate religioasă, extrem de uşor de manipulat de lideri religioşi care au găsit justificări în Biblie pentru bătaia copiilor), să îi retragă de la şcoală (e siderant cum se propagă astfel de ştiri), să nu le facă vaccin (sunt oameni iresponsabili pe care televiziunile îi promovează la fel de iresponsabil), să îi violeze (abuzurile sexuale în familie sunt un subiect tabu în România), să îi omoare (un copil pe lună este omorât în propria familie). Aş vrea să atrag atenţia tuturor acestor părinţi: copilul nu este proprietarea lor, este o fiinţă umană distinctă, cu drepturi şi obligaţii proprii, pe care ei, părinţii, au îndatorirea legală să îl educe, crească şi îngrijească. Nu există libertate în afara cadrului legal, iar deocamdată legea spune că învăţământul general obligatoriu este de 10 clase şi că dacă retragi copilul în mod nejustificat de la şcoală comiţi o infracţiune, după cum tot infracţiune este dacă nu permiţi o intervenţie medicală absolut necesară asupra copilul din motive religioase sau dacă copilul moare că nu i-ai făcut vaccin, şi cum tot infracţiune este relaţai sexuală cu propriul copil, indiferent că el este de acord (incest) sau nu (viol). Constat că mulţi nu înţeleg ce înseamnă fii părinte şi poate nu ar fi greşit să ne gândim şi la nişte cursuri de acest gen.

Deși sărăcia în care se zbat li se datorează în mare parte unor indivizi ca Ponta, Oprea, Borcea sau Gigi Becali, mulți români manifestă o veritabilă admirație pentru acești ”șmecheri care se descurcă în viață”. Cum explicați o asemenea atitudine? Complexul Stockholm, masochism sau prostie pură?

Iar nu vreau să personalizez. I-am văzut pe toţi perindându-se la putere şi nu am văzut mari deferenţe. Sincer, cred că poporul nostru nu poate mai mult. Românul nu are are educaţia politică necesară, dar toată lumea face politică. Nu ştie ce e aceea Constituţie şi care sunt primele zece drepturi ale omului, dar comentează zi de zi dosare judiciare dând cu mare uşurinţă verdicte înaintea celor care au multă şcoală pentru asta. Sare în sus când există pericolul unor interceptări abuzive, dar se bucură când apar pe surse transcrieri cu privire la alţii. Nu vrea ca statul să îi controleze viaţa, dar aşteaptă ca statul să îi asigure locul de muncă, locuinţa şi să îi achite ajutorul social. Nu este de acord că statul să îi spună cum să îşi educe copilul, dar strânge semnături pentru ca statul să intervină în viaţa intimă a adulţilor. Românul ţipă să se aplice legea altuia, dar cu privire la el cere să se interpreteze în mod favorabil. El nu îşi manifestă spiritul antreprenorial, dar visează să ajungă un şefuleţ cât de mic. Nu poate discerne între o ştire şi o opinie, dar adoră informaţiile pe surse şi dă naştere speculaţiilor cele mai ilogice. Nu acceptă explicaţiile raţionale şi argumentele factuale, dar este expert în atacuri personale. Am ajuns la concluzia că e o lipsă acută de cunoştinţe cu privire la conceptele de „lege” şi „libertate” şi asta ne face să nu avem ancore solide de care să ne agăţăm viitorul. Un popor care nu acceptă legea şi justiţia, care nu are respect pentru viaţa privată, care e avid după putere, care nu îşi cunoaşte istoria şi nu înţelege prezentul, este un popor fără valori şi fără demnitate. Astfel încât propagarea aceloraşi oameni la televizor, în funcţii şi în politică nu mai e de mirare.

Sunteți de părere că retragerea pe bandă rulantă a titlurilor de doctor obținute prin fraudă de Ponta, Oprea și alți găinari, va descuraja ”industria plagiatului”, stimulând tinerii să învețe cinstit, sau e doar o fază trecătoare, după care se va reveni la vechile obiceiuri?

Noi ne-am obişnuit să copiem de mici la şcoală, să ne sufle profesorii la bacalaureat, să cumpărăm lucrări de licenţă, să plagiem teze de doctorat. E o complicitate elev/student-profesor care dăinuie de mult timp. Descoperirea unor indivizi atrage descoperirea unor reţele. Poate că cineva se întreabă de ce plagiatele cele mai răsunătoare sunt în legătură cu tezele de doctorat în drept. Ei, poate că după asta se va discuta cum s-au autorizat anumite facultăţi în epoca de care aţi pomenit mai sus, de ce există în România 60 de facultăţi care au studii de drept în programă, de ce ies pe bandă rulantă mii de jurişti dar sub 10% din cei care se prezintă la un concurs anual reuşesc să îl treacă, cum se obţin gradele universitare, ce calitate au cursurile, de ce nu se ţin seminariile, cum se vând la negru hotărârile judecătoreşti pentru culegeri de practică, cum a fost posibil ca până ieri să se plătească pentru a obţine copia unei legi publicate în Monitorul Oficial. Nu cred că suntem pregătiţi să tratăm acest subiect

Că tot vorbim de plagiat, mai am o întrebare: pică Codruţa?

Prea des se confundă oamenii cu instituţiile. DNA este acum o instituţie extrem de solidă şi asta se datorează Monicăi Macovei, lui Daniel Morar şi Codruţei Kovesi. Desigur, rolul şefului instituţiei este extrem de important. Ceea ce nu prea se ştie este faptul că şeful DNA nu face dosare, nu poate ordona începerea unor dosare şi nu poate opri instrumentarea unor dosare; doar dacă dosarele sunt întocmite de cei doi şefi de secţii operative, conducătorul instituţiei este chemat să verifice actele. Aşa încât toate atacurile astea din ultimii ani nu îşi au rostul. Speculaţiile de genul acesta sunt făcute doar de către şmecheri şi le cred doar proştii. Apoi, haideţi să vedem, chiar vede cineva o legătură între modul de întocmire a unei lucrări ştiinţifice a şefului DNA şi un dosar de urmărire penală pentru corupţie instrumentat de un procuror din cadrul DNA? Dacă răspunsul e afirmativ, atunci afirm în mod cert că acea persoană are mari probleme de logică elementară. În concluzie, eu spun că oamenii cinstiţi pot sta liniştiţi: Justiţia poate că e rănită, dar sigur nu se predă. Iar cât îi priveşte pe ceilalţi, le spun doar atât: nu e o problemă de „dacă”, ci…de ”când” vor fi traşi la răspundere.

Care este, în opinia dvs, tipul de guvernare care ar putea salva România: tehnocrația, republica, monarhia sau meritocrația?

Asta e o întrebare capcană, cred. Eu sunt un om al legii şi ca mulţi alţii am jurat să respect Constituţia şi legile ţării. Dincolo de aspectele filosofice şi istorice, românii trebuie să ştie un lucru: sub actuala Constituţie instaurarea monarhiei nu este posibilă. Statul nostru este şi va fi o republică, iar modificarea Constituţiei sub acest aspect nu va fi nicicând permisă, căci aşa spune art. 152 din actul fundamental. Cât priveşte Guvernul, cred că este o problemă de desemnare a acestuia, precum şi a administraţiei din subordinea acestuia. Astfel, dacă parlamentar poate să ajungă orice persoană care are cazier, nu are studii, dar e aleasă de popor, nu acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi în cazul miniştrilor. Cu siguranţă cei ajunşi în fruntea ministerelor trebuie să aibă calităţi profesionale şi manageriale, astfel încât nu ar trebui să predomine implicarea politică. Cu siguranţă însă un Guvern, chiar alcătuit din tehnocraţi, ar trebui să fie susţinut politic, dar fiecare autoritate să ştie cu ce se ocupă: Parlamentul să dezbată şi să adopte legi, Guvernul să le pună în aplicare, Justiţia să îi sancţioneze pe cei care le încalcă – din păcate, la noi Parlamentul se ocupă de dosarele judiciare, Guvernul adoptă acte normative în locul legislativului, iar Justiţia se ocupă de politica salarială a bugetarilor. Şi nu trebuie ocolită discuţia în privinţa administraţiei: aceasta trebuie în întregime depolitizată. Numirile din prezent au făcut ca funcţionarii administrativi să fie iresponsabili, serviciile publice să fie de proastă calitate, iar bătăliile pentru funcţii ocupă mai tot timpul. În final, cetăţeanul simplu, plătitor de taxe şi impozite, e cel care pierde.

Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 14 (1213) – 10-23 octombrie 2016

 

 

10/08/2016

Interviu Avocatura.com: Povata ZEN pentru candidatii la admiterea in justitie

Filed under: admitere,interviu — Cristi Danilet @ 11:01 PM
Tags: , , , ,

avocaturaINTERVIU dat pe 8 aug.2016 pentru Avocatura.com Cristi Danileț și POVAȚA ZEN pentru candidații la INM: „După mine, interviul ar trebui să dureze jumătate de zi, nu de oră: un om să fie interogat jumătate de zi cu privire la tot ce a făcut, ce are de făcut, cum vede viața, cum vede lumea”

Dacă cei mai mulți dintre candidații la INM nu se pot dezlipi de culegerile cu grile, judecătorul Cristi Danileț are un sfat pentru ei: să pună mână și pe „altfel” de cărți, pentru că accentul se va pune din ce în ce mai mult pe proba interviului, iar acolo „noi vrem să găsim în ei omul care are și slăbiciuni, și vulnerabilități, dar, mai ales, pe cel care este în stare să și le recunoască”.

Chiar dacă este vară, cald și mai toată lumea nu se gândește decât la vacanțe, magistratul Cristi Danileț a acceptat invitația Avocatura.com de a vorbi despre examenul de admitere la INM, care se apropie cu pași repezi, despre alegerile CSM, ce vor avea loc la finalul anului, dar și despre lumea avocaturii de azi.

Timp de aproape două ore am făcut un „profil” al candidatului pentru magistratură, am aflat ce așteaptă Comisia de examen din partea viitorilor magistrați ai țării, am făcut o „radiografie” a lumii avocaturii, dar am aflat și câteva sfaturi pe care actualul membru CSM le are pentru cei care și-au depus candidatura pentru o funcție în Consiliu.

Încă de la început, magistratul a ținut să sublinieze că a avut și are întâlniri regulate cu studenții care vor să intre în magistratură. La fel ca anul trecut, aceeași tensiune se simte în aer, mai ales pentru că „admiterea este extrem de profesionist organizată. Cred că doar noi și serviciile speciale suntem atât de «aprigi» și corecți în organizarea probelor de concurs”.

„România este bolnavă!” / „Dacă începe să meargă justiția, întreaga societate se așază”

Cât privește „portretizarea” viitorului magistrat, Cristi Danileț a susținut că „este loc pentru cei care vor într-adevăr să modifice ceva în societate. Îmi închipui că cei care vor să intre în magistratură nu-și văd doar propriul interes de moment: carieră bună, salariu fain și stabilitate în muncă. Îmi închipui că vor să devină cumva un «vindecător» al societății, pentru că România este «bolnavă». Trebuie să recunoaștem: plecăm de la premisa că România este «bolnavă» și atunci vin magistrații care să o vindece. Dacă începe să meargă justiția întreaga societate se așază.

Din păcate, generațiile care vin sunt din ce în ce mai superficiale pentru că la facultatea de Drept nimeni nu le explică ce este justiția sau ce este dreptatea. Vă vine să credeți că patru ani la Drept ei nu aud cuvântul «dreptate»?

Facultățile de Drept sunt doar niște locuri în care înveți legea și manualele. Mai mult, acum se pune accent foarte mult pe reproducerea lor, mai puțin pe gândire. Acesta este motivul pentru care am spus că generațiile noi sunt mai superficiale. 

Dar, noi încercăm să-i selectăm pe cei mai buni dintre cei mai buni. De aceea, din ce în ce mai mare accent se va pune pe interviu. Dacă ar fi după părerea mea, eu nici nu aș da teste de cunoștințe juridice, pentru că atât timp cât un absolvent de Drept este licențiat, asta înseamnă că lui i se recunoaște o anumită competență și anume, aceea de a practica Dreptul. 

Ceea ce trebuie să-i găsim noi acestui licențiat sunt alte abilități, non-juridice, care-l fac indicat pentru funcția de magistrat. Iar aici este o mare problemă, pentru că ceea ce ne ajută este în primul rând testul de raționament logic, care este după model american LSAT și este din 2005 introdus în România, și a doua probă extrem de importantă este proba interviului, unde noi încercăm să vedem dacă omul este suficient de motivat, dacă știe cât de cât sistemul judiciar și dacă are niște principii etice după care se conduce în viață”, a punctat magistratul pentru Avocatura.com.

„Mulți se prezintă la examen autosuficienți. Mulți cred că dacă reproduc Codul sau un manual, gata, știu tot Dreptul”

O altă „hibă” a facultăților de Drept pe care ne-a indicat-o judecătorul este faptul că „deși Dreptul este o știință umanistă, nu se vorbește de cuvântul acesta «uman» sau «umanist» deloc în timpul facultății. Să nu uităm că magistratul este omul care va dialoga, va interacționa cu alți oameni.

Nu se mai studiază nimic despre filosofii luminiști, despre marii gânditori, despre oamenii politici și juridici, care în secolul XVII și XVIII au pus bazele societății moderne. Nimeni nu le explică tinerilor studenți cine a fost Locke, Montesquieu, Rousseau, Hume. Or, de la acești juriști sau oameni politici s-a născut Dreptul.

Și atunci, la interviu, noi trebuie să vedem în candidatul la magistratură dacă el este suficient de deschis spre a învăța. Mulți vin autosuficienți. Mulți cred că dacă reproduc Codul sau un manual, gata, știu tot Dreptul”.

Povața ZEN

Cât privește această autosuficiență despre care am mai auzit vorbindu-se chiar și în lumea avocaturii, Cristi Danileț a încercat să o evidențieze printr-o „vorbă” zen, atât de elocventă pentru candidații de la INM:

Se spune că un ucenic a mers la un maestru și i-a spus: «Maestre, vreau să învăț de la tine multe lucruri!». Și acesta i-a pus la dispoziție un pahar plin cu apă și i-a zis: «Uite, varsă aici ceai!». Și ucenicul a pus ceai și-a zis: «Dar s-a umplut. Acum ce să mai fac?». «Pune în continuare ceai!», i-a răspuns maestrul. Și, evident, că a început să se verse paharul. Și ucenicul a zis: «Maestre, nu mai am unde să pun, e plin aici!». Și atunci, maestrul i-a răspuns: «Vezi? Întâi trebuie vărsat paharul și apoi trebuie umplut cu ceai. Așa ești tu: crezi că le știi pe toate și eu nu mai am unde să-ți pun informații!».

„Niște indivizi care au obținut rezultate foarte bune la proba teoretică, s-au dovedit foarte slabi comunicatori”

Așa sunt și studenții la noi: vin doxă de carte, în speță doar niște buni memoratori, dar noi vrem să le găsim altceva. Noi vrem să găsim în ei omul care are și slăbiciuni, și vulnerabilități, dar, mai ales, pe cel care este în stare să și le recunoască.

Or, anul trecut aceasta a fost marea problemă: niște indivizi care au obținut rezultate foarte bune la proba teoretică, s-au dovedit foarte slabi comunicatori, nu aveau bun simț, se răsteau, erau arțăgoși, nu cunoșteau sistemul în care intră!

Din această cauză, eu cred că proba interviului este cea mai importantă, este capitală! După mine, aceasta ar trebui să dureze jumătate de zi, nu jumătate de oră cum este acum. Jumătate de zi, un om să fie interogat cu privire la tot: ce a făcut, ce are de făcut, cum vede viața, cum vede lumea.

„Ei încă vânează pokemoni și dincolo trebuie să statueze asupra destinelor umane”

Și aici avem probabil o mare problemă cu candidații care sunt suficient de tineri – prea tineri poate, după cum ar spune unii dintre colegii mei – și nu înțeleg viața. Ei încă vânează pokemoni și dincolo trebuie să statueze asupra destinelor umane. 

Deci, avem nevoie de oameni bine ancorați în realitate. Ei încă trăiesc în mediul virtual – foarte mulți dintre ei. Cred că dacă ai internet poți să critici judecători, procurori, să-ți dai cu părerea despre oamenii politici, să-ți pui poze în bikini… Ca după aceea să aibă pretenția să fie buni magistrați”, consideră membrul CSM.

„Despre spiritul legilor” și „Contractul social” – „bibliografie obligatorie” pentru INM

Întrebat dacă a fost „agresat” cu solicitări despre examenul din toamnă, judecătorul a ținut să ne explice că, spre deosebire de ceilalți ani, anul acesta întrebările nu s-au mai referit la ce cărți să folosească pentru a învăța, ci dimpotrivă: „Spre deosebire de ceilalți ani, în care întrebau după ce cărți să învețe, anul acesta au cerut să le dau o listă cu cărți ale filosofilor, gânditorilor. Am zis că nu va avea niciun rezultat dacă le dau o listă cu 10 autori pe care orice intelectual, sau pretins intelectual, ar trebui să le cunoască, așa că le-am dat dat numai două cărți și le-am zis: «Uite, vă dau două! Voi citiți-le pe acestea și după aia vă mai dau două și așa mai departe».

Vreau să vă spun că din aproape 20.000 de oameni câți sunt pe grupul de Facebook, Admitere INM, vreo 10 -12 mi-au scris în privat că vor cărțile astea. După ce le-am dat cele două cărți, niciunul nu a mai revenit”, a susținut Danileț, ușor amuzat.

Curiozitatea ne-a împins să insistăm pentru a afla și noi care ar fi primele două recomandări pe care un membru în Comisia de examen pentru admiterea la INM le-ar avea pentru viitori magistrați ai țării. Nu mare ne-a fost mirarea să aflăm că „Despre spiritul legilor” a lui Montesquieu și „Contractul social”, de Jean Jacques Rousseau sunt un început promițător și extrem de eficient.

 

08/08/2016

Interviu EUROPUNKT: Intre viata privata si libera exprimare

europunktPoate difuza cineva imaginile înregistrate cu noi în timp ce ne relaxăm în curtea propriei case, fără acordul nostru? Dar pe cele filmate atunci când ne aflăm la restaurant? Angajatorul ne poate filma la locul de muncă pentru a ne supraveghea activitatea? Este Facebook-ul spaţiu public sau privat?

Judecătorul Cristi Danileţ, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a răspuns acestor întrebări şi multor altora pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea: partea I şi partea a II-a

Unde este limita dintre dreptul la viaţa privată, interesul public şi dreptul la liberă exprimare?

PARTEA I, 27 iulie 2016

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneţi ce înseamnă dreptul la respectarea vieţii private?

Cristi Danileţ: „Dreptul la respectarea vieţii private”, numit şi „drept la viaţă privată” sau „drept la intimitate” este un drept fundamental al omului şi face parte din categoriile care definesc drepturile personale. Dreptul la viaţă privată cuprinde două aspecte: libertatea acesteia, care priveşte mai ales familia şi relaţiile intime, respectiv secretul acesteia, care interzice investigaţii şi divulgări.

Acest drept este considerat un drept fundamental al omului. Conţinutul său este unul complex. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului eşti liber să întreţii relaţii sexuale cu o persoană de orice sex dacă este matură; ai dreptul la identitate sexuală şi, deci, să îţi schimbi sexul; ai dreptul la viaţă privată socială și ai, deci, dreptul de a înnoda legături cu semenii tăi; ai dreptul la dezvoltare personală şi deci, dreptul de a-ţi cunoaşte originile şi de a-ţi folosi numele; ai dreptul la un mediu sănătos şi, deci, de a-ți fi protejat domiciliul împotriva poluării de orice fel; ai dreptul la secretul vieţii private, de aceea există anumite reguli cu privire la percheziţia locuinţei personale şi a sediului profesional, cu privire la ascultarea telefoanelor şi interceptarea corespondenţei orale, scrise şi electronice chiar şi la locul de muncă şi chiar dacă vizează deţinuţii, cu privire la constituirea de dosare cu date cu caracter personal; ai dreptul la imagine, care se opune captării, păstrării, reproducerii şi difuzării imaginii tale, drept care este mai larg pentru o persoană ordinară decât pentru una aflată într-un context public.

Aici trebuie să atrag atenţia că viaţa privată nu priveşte doar activitatea desfăşurată în locuinţă, ci şi în locuri „deschise” altor cetăţeni. Aşadar, atunci când folosim sintagma de „viaţa privată” trebuie să ne gândim mai degrabă laacţiuni ale unei persoane şi nu neaparat la locurile în care ea se află. Ceea ce vreau să spun este că e greşit să credem că dacă eşti într-un loc public nu mai ai viaţă privată – de exemplu, dacă te afli într-un restaurant sau într-o toaletă publică, tot ceea ce faci acolo şi te priveşte exclusiv ţine de „privacy”, un concept american ce defineşte perfect viaţa privată, dar care este neaplicat, încă, în România.

Care sunt dispoziţiile legale care reglementează viaţa privată şi în ce măsură aceste reglementări protejează dreptul persoanelor la o viaţă privată?

Art. 26 din Constituţia României recunoaşte dreptul la viaţă intimă, familială şi privată şi stabileşte că persoana fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi atât timp cât nu încalcă drepturile altora, ordinea publică şi bunele moravuri. Însă nu defineşte ce înseamnă aceste noţiuni şi, sincer, nici nu cred că e locul unor definiţii în Constituţie. Legile româneşti conţin multiple reglementări cu privire la acestea, stabilind conţinutul, sancţiunile şi modalităţile de apărare în caz de încălcare.

Astfel, în primul rând există reglementări civile. Vă dau câteva exemple: art. 58 din Noul Cod civil garantează dreptul la propria imagine, iar art. 73 arată că o persoană poate să interzică orice reproducere a înfăţişării sale sau a vocii sale – de exemplu fotografii, caricaturi, desene, filme. Art. 79 arată că aceste drepturi sunt ocrotite inclusiv după deces, lucru mai puţin cunoscut la noi.

De asemenea, art. 58 şi art. 71 garantează în mod expres dreptul la viaţa privată,ceea ce înseamnă că orice persoană este protejată împotriva vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, ori cu privire la domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa. În acest scop, art 74 arată ce fel de acţiuni constituie atingeri ale acestui drept, atât timp cât nu ai acordul persoanei în cauză: să intri în locuinţa cuiva sau să iei un bun al acestuia din locuinţă; să interceptezi sau să difuzezi convorbirea privată a cuiva; să fotografiezi sau să înregistrezi o persoană aflată într-o locuinţă, curte, cameră de hotel; să difuzezi imagini din casa cuiva; să urmăreşti o persoană aflată în viaţa sa privată; să difuzezi ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie a cuiva; să difuzezi fotografii ale unui bolnav aflat în spital sau a date despre boala sau tratamentul său; să batjocoreşti numele ori imaginea, sau să publici corespondenţa, datelor de identitate ori a numărului de telefon a cuiva.

Art. 252 din Codul Civil arată care sunt mijloacele de ocrotire împotriva unor astfel de atingeri ale vieţii private prin intermediul instanţei civile: cel afectat poate să ceară să se interzică a se demara acţiunea ilicită, să se oprească acţiunea ilicită aflată în derulare, să se plătească despăgubiri pentru pagubele produse prin acea acţiune, să fie publicată hotărârea instanţei pe cheltuiala autorului.

Desigur, pentru încălcările grave ale vieţii private, de familie sau intimităţii, autorul poate fi condamnat la închisoare. Vă enumăr doar patru infracţiuni din noul Cod penal care au relevanţă: art. 208 – hărţuirea, adică urmărirea cuiva pe stradă, acasă, la locul de muncă, ori trimiterea de sms-uri sau apeluri care creează temere; art. 224 – violarea de domiciliu, adică intrarea în casa sau curtea cuiva ori refuzul de a le părăsi la cererea expresă a celui care locuieşte acolo;  art. 226 – violarea vieţii private, adică fotografierea, ascultarea sau înregistrarea unei persoane aflată în casa sa ori care poartă o discuţie privată, divulgarea acestor imagini sau înregistrări, ori plasarea de mijloace tehnice pentru efectuarea lor; art. 302 – divulgarea secretului corespondenţei, adică deschiderea corespondenţei adresate altuia sau divulgarea acesteia ori interceptarea comunicărilor efectuate prin telefon sau email.

Când putem spune că se încalcă dreptul la viaţa privată pentru o persoană aflată într-un loc privat?

Atunci când persoana este într-un loc privat (mă refer la casă, curte, vehicul, cameră de hotel) lucrurile sunt simple: ceea ce face acolo fără a încălca legea, nu poate fi dezvăluit, indiferent cât de curios sau revoltat ar fi publicul – de exemplu, faptul că o persoană stă dezbrăcată în casă, că alege să trăiască cu un partener faţă de care diferenţa de vârstă este foarte mare, sau cu un partener de acelaşi sex, ori desfăşoară o întâlnire amoroasă cu mai mulţi parteneri. Dar va există posibilitatea intervenţiei autorităţilor la cererea cuiva din public dacă în acea casă se ascultă muzica prea tare, acolo au loc acte de violenţă, în actele sexuale sunt implicaţi minori sub 15 ani, dacă se consumă droguri etc. – cu alte cuvinte, atunci când exită un interes public, iar interesul public există ori de câte ori se încalcă legea.

Fac precizarea că fotografierea sau înregistrarea din stradă, din locuinţa de vizavi sau prin intermediul video-chatului a interiorului unei case sau a unei persoane aflate acolo nu poate fi o scuză: atât timp cât nu există acordul acelei persoane, imaginile astfel captate nu pot fi distribuite pe internet sau difuzate de presă. Fapta constituie infracţiune.

Acum spuneţi-ne dacă se poate încalca dreptul la viaţa privată pentru o persoană aflată într-un spaţiu public.

Lucrurile sunt mai complicate când e vorba de o persoană aflată într-un loc public. Concepţia multora este că atât timp cât o persoană se află într-un astfel de loc, înseamnă că – chipurile – ea ar fi renunţat la viaţa sa privată şi că oricine ar putea capta imagini ori difuza informaţii despre aceasta. Ei bine, nu este deloc aşa. Vă voi da câteva exemple.

Atunci când o persoană se află pe stradă ori într-un magazin, ea are dreptul să rămână anonimă, adică are dreptul la intimitate şi linişte, fără a fi spionată, urmărită, descrisă de cineva sau nevoită să îşi justifice faţă de cineva acţiunile. Aşadar, simpla ta prezenţă într-un loc public nu înseamnă că ţi-ai dat în mod implicit consimţământul ca cineva să înregistreze imagini cu tine şi să le utilizeze cum vrea respectivul. Atenţie, însă, nu vorbesc aici de manifestări care implică un drept la informare al publicului – cum ar fi manifestări electorale, activităţi sportive, greve.

Tot astfel, când o persoană se uită pe geamul locuinţei sale, chiar dacă este ieşită pe jumătate în afară, ori se află pe scara exterioară a unui bloc, ori când iese cu găleata de gunoi să îl arunce la container, ea nu poate fi fotografiată astfel încât să poată fi identificată, după care să fie dată în presă ori un fotograf profesionist să deschidă o expoziţie de imagini unde să utilizeze şi acel instantaneu. Poate acea persoană nu vrea ca publicul să ştie unde locuieşte sau de unde venea, poate acea persoană nu este îmbrăcată corespunzător sau nu este machiată. Ori poate este vorba de o persoană extrem de celebră care decide să îşi vândă imaginea, alegând anumite tabloide sau artişti care să o cumpere.

Dacă participăm la un concert sau un spectacol, pot fi făcute fotografii profesioniste celor de pe scenă numai cu acordul lor. Pentru persoanele aflate în public, nu e necesar acordul lor pentru a se publica fotografii ale mulţumii sau ale unui grup, însă dacă se extrage chipul unei persoane aflate în public şi este alcătuit un portret, este nevoie de acel acord.

S-a decis că există viaţă privată şi la locul de muncă. De aceea, angajatorul nu poate înregistra telefoanele, emailurile sau site-urile accesate de angajat, cel puţin nu fără înştiinţarea lui sau fără ca acest lucru să fie stabilit prin lege sau regulamentul instituţiei (hotărârea CEDO Copland vs UK, 2007), dar o va putea face dacă angajatul este bănuit de furt din gestiune (hotărârea CEDO Kopke vs Germania, 2010) sau pentru a se proba, într-o procedură disciplinară că, împotriva regulilor existente, el foloseşte messengerul companiei pentru corespondenţă privată (hotârârea Bărbulescu vs România, 2016). Nu pot fi instalate camere video în biroul angajatului, în scop de supraveghere, aşa cum reiese din Decizia Autoritatii Nationale de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal nr. 52/2012.

Când o persoană se află la plajă, indiferent că este vorba de o persoană celebră sau de cineva necunoscut publicului larg, este interzisă difuzarea de fotografii cu acea persoană dacă nu şi-a exprimat acordul. Chiar dacă este vorba de un politician sau un artist, atunci când se află pe şezlong ori pe iarbă, sau când se scaldă nu se poate spune că desfăşoară activităţi publice sau artistice. Atrag atenţia asupra practicilor unor televiziuni care, difuzând ştiri despre cei aflaţi pe litoral, în loc să prezinte imagini de ansamblu cu cei aflaţi acolo, focalizează imaginea pe o anumită persoană care iese din apă sau care se află pe plajă: acest lucru nu este legal atât timp cât lipseşte consimţământul persoanei în cauză. Nu are importanţă motivul pentru care o persoană refuză să fie difuzate fotografii sau relatări cu ea: legea spune în mod clar că în toate aceste situaţii trebuie cerut acordul pentru a se difuza informaţii sau imagini cu acea persoană.

Care sunt limitele acestor reglementări? Care sunt condiţiile care ar putea determina prevalenţa interesului public în detrimentul protejării vieţii private?

Simpla prezenţă într-un loc public nu aboleşte, deci, dreptul unei persoane la anonimat, cu condiţia ca aceasta să nu fie angajată în activităţi publice cum ar fi cele artistice, culturale, profesionale, politice, etc. Cu alte cuvinte, atunci când e vorba de asemenea persoane, graniţa dintre viaţa privată şi cea publică este mai dificil de trasat. Dar nu imposibil.

Aşadar, se pleacă de la regula necesităţii de a fi ocrotită viaţa privată a oricărei persoane. Aceasta poate fi dezvăluită dacă există un interes public. De exemplu, este în interesul publicului de a se cunoaşte că un demnitar al statului este cercetat pentru corupţie, dar nu există acest interes atunci când se dezvăluie problemele lui conjugale sau adresa domiciliului său. Sau: există un interes public pentru a se transmite informaţii despre  o persoană gata să se sinucidă, dar nu există acest interes pentru a se difuza publicului fotografia înfăţișând chipul său (CEDO, hotărârea Peck vs. UK, 2003). Sau: există un interes public pentru a se transmite informaţii despre un interlop care îşi face de cap într-o localitate distrugând bunuri dintr-un bar şi lovind oamenii de acolo, dar nu există niciun interes public pentru a se transmite numele sau fotografia unei victime. Sau: este un interes public să aflăm ce face un politician cu rang înalt în timpul liber dacă are legătură cu activitatea sa profesională (de exemplu, se întâlneşte cu un om de afaceri cu care vorbeşte despre necesitatea ocupării unor funcţii în stat în mod nelegal), dar nu există acest interes pentru a afla de unde îşi face respectivul cumpărăturile, să îl vedem fotografiat când traversează strada sau când îşi ia copilul de la grădiniţă (CEDO, hotărârea Von Hannover vs Germania, din anul 2004). Sau: există un interes pentru public de a afla cât costă abonamentul telefonic decontat de stat unui funcţionar sau demnitar, dar publicul nu are dreptul să ştie cu cine a vorbit respectivul şi, mai ales, care este conţinutul convorbirilor sale. Magazinul în care îţi faci cumpărăturile sau parcul unde te plimbi cu soţia nu sunt informaţii de interes public.

Cu alte cuvinte, presa trebuie să fie un „câine de pază” al democraţiei şi nu un „Big Brother” ca în romanul „1984” al lui G.Orwell.

De asemenea, atunci când se difuzează informaţii sau imagini ale unor persoane cercetate penale, presei îi este interzis să publice aspecte de viaţă privată din dosarele aflate pe rol ori fotografii cu sau fără cătuşe ale persoanei respective aflate în cursul procedurilor penale. Aceasta pentru respectarea vieţii private, demnităţii şi prezumţiei de nevinovăţie (şi deja statul român a fost condamnat pentru astfel de fapte).

Respectarea vieţii private este atât de importantă încât există state condamnate pentru încălcarea acesteia chiar de către instanţele judecătoreşti. Astfel, într-un caz, instanţa civilă a limitat accesul unui părinte la copilul său pe motiv că sunt suspiciuni de abuz sexual la adresa acestuia, singurul argument fiiind doar declaraţia celuilalt părinte, iar CEDO a decis că s-a creat o imagine pentru acel părinte care i-a atins demnitatea şi i-a afectat grav viaţa privată şi de familie (hotărârea Sanchez Cardenas vs Norvegia, 2007).

PARTEA A II-a, 28 iulie 2016

În ce măsură dreptul la respectarea vieţii private şi de familie a unei persoane poate intra în conflict cu dreptul la liberă exprimare?

Uneori lucrurile nu sunt ceea ce credem noi că sunt. Aşa este şi cu libertatea, noţiune pe care o folosim des, dar fără a înţelege conceptul de libertate. La fel este şi cu viaţa privată, prezentă peste tot în jurul nostru, dar pe care refuzăm să o vedem sau acceptăm dintr-o curiozitate bolnăvicioasă, uneori, explicabilă cel mult prin trecutul nostru, când spionarea extinsă era ceva specific comuniştilor şi securităţii. O să explic mai jos.

Libertatea nu este negociabilă. Ea desemnează posibilitatea pe care o are o persoană de a face tot ceea ce nu dăunează altuia. Or, tocmai ca un altul să fie protejat, există reguli clare cu privire la conţinutul şi limitele a ceea ce numim „libertate de exprimare”. Pe scurt, libertatea de exprimare nu înseamnă că poţi spune orice, oriunde, despre oricine şi oricând. Ea nu este un drept absolut, ci trebuie exercitată numai dacă nu se încalcă anumite drepturi ale altor persoane. De exemplu, nu poate fi invocată libertatea de exprimare pentru a se divulga secrete de stat ori de serviciu, pentru a se dezvălui aspecte nepublice din dosarele aflate pe rolul organelor judiciare, pentru a fi influenţată justiţia, ori pentru a fi insultate sau calomniate persoanele – o spune în mod clar art. 10 para. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar aplicarea acestor dispoziţii este obligatorie. Respectarea limitelor arătate nu înseamnă, nici pe departe, cenzură – aşa cum spun unii care doresc să se sustragă oricăror responsabilităţi pentru invectivele adresate prin intermediul mediei clasică sau social mediei (bloguri, Facebook etc). Ci depăşirea lor înseamnă abuz, iar comiterea unui abuz înseamnă încălcarea unor drepturi, nicidecum exercitarea unor libertăţi.

Vă dau un exemplu: ca jurnalist poţi critica un judecător că pronunţă o hotărâre discutabilă (dar, din motive care ţin de separarea puterilor publice, acest lucru nu este permis unui ministru ori preşedintelui ţării, şi sublinez asta). Dar nu poţi spune despre el că este „corupt” doar pentru că nu îţi place acea hotărâre. Asfel, dacă în privinţa politicienilor limitele criticii sunt mai largi, defăimarea judecătorilor nu este acceptabilă de CEDO (hotârârea Prager ş.a. vs Austria, 1995).

Cât despre presă, afirm că fără presă liberă e imposibil să existe o democraţie, însă presa trebuie să fie primul instrument care nu doar apără drepturilor omului, ci le şi respectă. Or, în prezent, o parte a mass-mediei româneşti este aservită politicului sau oamenilor de afaceri cu mari probleme penale, ceea ce face din unii ziarişti nişte ostaşi fideli într-un conflict împotriva instituţiilor democratice şi chiar împotriva populaţiei. De fapt, nici nu mai pot spune despre acea parte a presei că ar face jurnalism, ci ea se ocupă de terorism media.

Aşadar, să luăm aminte: este posibil să spui ceea ce crezi despre o persoană fără să îi ataci familia, să îi batjocoreşti numele, să iei în derâdere modul în care arată sau să il înjuri. O poţi face la modul profesionist contestându-i faptele. Până la urmă, oamenii sunt diferiţi: unii sunt mai scunzi, alţii mai înalţi, unii mai graşi, alţii mai slabi, unii poartă mustaţă, alţii nu, unii sunt blonzi, alţii bruneţi, unii au doua prenume, alţii doar unul – în viaţă nu eşti obligat să faci pe placul nimănui, ci ai tot dreptul să îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei, iar ceea ce ţi s-ar putea imputa sau critica este doar conduita pe care unii o cred inadecvată. Or, asta se poate face într-un mod civilizat, aducându-se argumente factuale. Ştiţi cum se spune: atunci când dispar argumentele factuale încept atacurile personale. Din păcate, televiziunile noastre şi facebook-ul abundă de asemenea atacuri. Paradoxal, dacă atragi atenţia celor care le lansează, ei îţi vor replica că le atingi libertatea de exprimare – adică ei au voie să te critice, dar tu nu ai voie să îi critici că te critică. Se pare că libertatea de exprimare funcţionează într-un singur sens: atunci când îţi baţi joc de altul. Asta spune multe despre logica şi cultura pe care o au unii ce ies în spaţiul public doar pentru că au în faţă o cameră de filmat sau o tastatură şi acces la internet.

Ceea ce am spus mai sus vizează interferenţa dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, care este un alt drept personal, ca şi cel la viaţă privată. Or, aceleaşi lucruri le-aş putea spune şi despre interferenţa dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată. După cum am arătat anterior, acesta din urmă desemnează dreptul fiecărui individ de a nu fi dezvăluite elemente ale vieţii sale personale. De aceea trebuie să existe garanţii împotriva privirilor indiscrete. Cu alte cuvinte, viaţa privată este bazată pe dreptul la secret, ceea ce înseamnă că orice individ este protejat cu privire la două categorii de acţiuni: investigaţii de orice fel cu privire la viaţa sa privată, fie că e vorba de cele ale statului (de aceea există reguli speciale cu privire la percheziţii, ascultări telefonice, urmărirea de vehicule), fie că e vorba de cele făcute de presă; şi dezvăluiri ale informaţiilor privind viaţa privată.

Cum poate fi protejat dreptul la respectarea vieţii private în mediul online, având în vedere faptul că încălcarea dispoziţiilor din Codul Civil şi din jurisprudenţa internaţională poate fi realizată prin intermediul anonimatului?

În primul rând, trebuie să conştientizăm că acela care este pe internet şi comite o ilegalitate este tratat la fel cu cel care este pe stradă şi comite o ilegalitate. Or, cel aflat pe stradă poate să se ascundă ori poate fugi, dar în cele din urmă este descoperit. La fel se întâmplă şi pe internet – care nu este un spaţiu virtual, precum cel construit pentru a vâna pokemoni, ci este un spaţiu real, numit „mediu on line” – şi în care identitatea oricărei persoane care se conectează poate fi descoperită. Ca urmare, fie că suntem în mediul fizic, fie că suntem în mediul online, legile trebuie respectate. Reţineţi, deci, că anonimatul nu apără pe nimeni de responsabilitate.

Sunt bloguri sau conturi de youtube ori de Facebook create special pentru atacuri online – este ceea ce se cheama cyberbullying. Vă reamintesc de un proces celebru în care un jurnalist care a postat un filmuleţ porno implicând un politician a fost obligat să îi plătească acestuia 20.000 euro drept despăgubiri (Dosarul nr. 10437/3/2010* rejudecat definitiv la Curtea de Apel Bucureşti în anul 2015). Aceste conturi ori site-uri pot fi blocate de victimele atacurilor şi raportate la adminstratorii acelui serviciu. La fel, pot fi raportate fotografii utilizate pe reţelele de socializare, dacă ele sunt protejate de drepturi de autor. Evident, autorii defăimărilor sau dezvăluirilor nepermise pot fi acţionaţi în judecată civilă pentru a li se cere daune materiale pentru pagubele morale produse.

Mai mult, în cazul blogurilor şi site-urilor care permit comentarii la postări, există o decizie a Marii Camere a CEDO care a stabilit că pentru defăimările aduse de comentatori, este răspunzător pecuniar administratorul site-ului respectiv (hotărârea Delfi AS vs Estonia, 16 iunie 2015). De asemenea, există o decizie a Curţii Europene de Justiţie de la Luxembourg care permite utilizatorilor internetului să ceară unui motor de căutare ştergerea linkurilor către site-urile unde se găsesc informaţii defăimătoare despre ei (hotărârea Google Spain SL, Google Inc. vs Agencia Española de Protección de Datos, 13 mai 2014) – dar, atenţie, asta nu înseamnă ştergerea site-urilor respective!

În ce măsură poate fi limitată violarea vieţii private de către reprezentanţii mass media?

Viaţa privată a devenit azi subiect nu numai pentru presa de joasă factură, ci şi pentru mulţi care folosesc internetul şi care se cred la adăpostul unui ecran al laptopului. Ei bine, nu este deloc aşa. Viaţa este despre responsabilitate, iar drepturile protejează şi pe ceilalţi. Or, asta înseamnă o anumită cultură care se rezumă la respectul alterităţii: indiferent cât de antipatică ne este o persoană, dezvăluirea aspectelor de viaţă privată a sa sau insultarea (defăimarea prin injurii) ori calomnierea (acuzaţii nefondate despre comiterea unor fapte ilicite) este interzisă. În special o presă sănătoasă trebuie să fie o condiţie de exercitare a libertăţii de exprimare. Iar libertatea de exprimare nu înseamnă nicidecum libertatea de a înjura, asta trebuie să fie o evidenţă.

Eu urmăresc cu atenţie spaţiul media şi constat că, deşi aparent trusturile de presă se obligă să respecte o anumit decenţă, aceasta nu se întâmplă. De exemplu, o parte din jurnalişti fac parte din organizaţii media care însă nu au funcţionabil un comitet disciplinar sau măcar etic. Toate televiziunile au un cod deontologic care se rezumă la un fişier conţinând cuvinte, postat pe internet, rareori respectat. Consiliul Naţional al Audiovizualului este o instituţie publică care ar fi trebuit să aibă grijă de sănătatea informaţiilor transmise de radio şi televiziuni, însă din cauza luptelor interne de acolo şi acapărării politice a acestei instituţii, s-a ajuns ca ea să devină, în fapt, un complice, dacă nu chiar coautor la dezastrul la care s-a ajuns în momentul de faţă cu privire la respectarea drepturilor omului în România. În felul acesta, generaţii întregi sunt afectate şi greu mai poate fi remediat ceva.

Dar, oricum, trebuie să ne conformăm unor reglementări naţionale şi internaţionale. Unele privesc în mod special jurnaliştii. Astfel, în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003 din 1993 cu privire la etica ziaristică şi Rezoluţia nr. 1215 din 1993 a Comitetului Miniştrilor, aplicabile în România conform Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 1215 din 1993 şi a Senatului nr. 32 din 1994, se specifică că trebuie respectat dreptul cetăţenilor la viaţă privată; persoanele care deţin funcţii publice au dreptul ca viaţa lor particulară să fie apărată, cu excepţia acelor cazuri în care viaţa lor particulară are un efect asupra vieţii publice; faptul că o persoană deţine o funcţie publică nu înseamnă că poate fi privată de dreptul la viaţa particulară.

Între dreptul la respectarea vieţii private şi libertatea de expresie trebuie menţinut un echilibru, care este amplu ilustrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, într-o decizie recentă, Curtea de la Strasbourg reaminteşte că filmarea de către poliţie a momentului arestării unei persoane şi transmiterea înregistrăriii către mass-media pentru a fi difuzată constituie o încălcare a vieţii private, chiar dacă este vorba de un ministru (hotărârea Popovi vs Bulgaria, 2016). Anterior, chiar România fusese condamnată pentru că poliţiştii au permis mass-media să filmeze suspectul aflat la sediul poliţiei (hotârarea Toma vs România, 2009). Tot astfel, statul nostru a fost condamnat pentru că organele judiciare au permis scurgerea de informaţii dintr-un dosar aflat în faza de urmărire penală, inclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice şi publicarea lor în presă (hotărârea Căşuneanu vs România, 2013). Curtea de la Strasbourg a stabilit că difuzarea fotografiei unei persoane aflată în cursul unei investigaţii penale este permisă doar dacă acea persoană se sustrage urmăririi şi se solicită ajutorul populaţiei pentru a o prinde (hotărârea Khuzin ş.a. vs Rusia, 2008) sau dacă fotografia persoanei este deja cunoscută publicului şi nu pune în discuţie viaţa sa privată (hotârărea Pipi vs Turcia, 2009). În alt caz s-a stabilit că jurnaliştii se fac vinovaţi de încălcarea vieţii private în caz de urmărire pe stradă a unei persoane pentru captarea de imagini sau interviuri, persoană chemată ca martor la organele de urmărire penală şi despre care presa a prezentat informaţii din care publicul a înţeles că ea ar fi suspect (hotărârea A.C. vs Norvegia, 2009).

Există la noi în ţară procese cu familii de artişti, ea vedetă TV şi el cântăreţ, câştigate de acestea, prin care ziarul a fost obligat să înlăture pozele care ţine de viaţa de familie (Dosar 8460/2/2008 la Curtea de Apel Bucureşti). Amintesc şi de procesul în care am fost implicat: este vorba de sanţionarea unui tabloid în care au apărut fotografii cu mine şi fiica mea, în timp ce eram pe stradă sau în curtea blocului (Dosar 12327/3/2014 la Curtea de Apel Bucureşti).

Sub nicio formă adresa de domiciliu a unei persoane nu poate fi dată publictăţii, ea fiind o dată cu caracter personal fiind inclusă, deci, în sfera vieţii private. Apoi, dacă sunt fotografi care şi-au protejat operele potrivit drepturilor de autor, acestea nu pot fi descărcate şi vândute sau distribuite. Nu are importanţă că acele fotografii se găsesc deja pe internet sau că cel care le descarcă nu le vinde mai departe.

În finalul interviului, spuneţi-ne dacă sunt reguli speciale pentru minori şi protecţia lor atunci când acest drept vine în concurs cu libertatea de exprimare.

Copiii trebuie ocrotiţi în mod special, fiind consideraţi ca parte dintr-o categorie vulnerabilă. De aceea, abordarea lor de către străini sau de către presă trebuie făcută numai în anumite condiţii. De exemplu, simpla invitare prin telefon sau internet a unui minor sub 13 ani la o partidă de sex constituie infracţiune. Tot astfel, folosirea minorilor pentru producerea de materiale pornografice (filme, fotografii, afişe etc), deţinerea de filme porno cu minori sau descărcarea lor sunt infracţiuni. Evident, ca şi în cazul adulţilor, publicarea sau difuzarea de fotografii cu minori este interzisă – amintesc de un caz soluţionat de CEDO cu privire la sancţionarea unui jurnalist care a publicat fără acordul părinţilor fotografia unui nou-născut aflat în maternitate (hotărârea Reklos şi Davourlis vs. Grecia, 2009) şi un alt caz în care statul a fost condamnat pentru că furnizorul de servicii a refuzat să dezvăluie identitatea unei persoane căutate pentru postarea, pe un site matrimonial, a unei reclame de natură sexuală în numele unui minor (hotărârea K.U. vs Finlanda, 2008).

Uneori copiii sunt invitaţi în emisiuni radio şi tv. Consiliul Naţional al Audiovizualului a stabilit nişte reguli în această privinţă, a căror nerespectare pot atrage sancţionarea postului TV. Când copiii au până în 14 ani, ei pot participa în astfel de emisiuni numai dacă există exprimat în scris acordul lor şi al părinţilor, afară de evenimentele culturale şi competiţiile sportive.

Alteori copiii au legătură sau sunt implicaţi în comiterea unor infracţiuni. Legea îi ocroteşte în mod special, în funcţie de vârstă. Când copilul are vârsta sub 14 ani nu este voie să se dezvăluie numele celui bănuit de comiterea unei infracţiuni sau a celui care este martor; dacă minorul este victima unui abuz sexual, fizic sau pishic nu se poate dezvălui numele său, iar în cazul altor infracţiuni, declaraţiile şi imaginile pot fi difuzate numai dacă există acordul copilului şi al părinţilor. Când copilul are vârsta între 14 şi 16 ani: dacă este victimă sau suspect un reportaj, ştire sau dezbatere cu minorul poate fi făcută numai dacă el şi părinţii îşi dau consimţământul în scris, un părinte este lângă el şi dacă, fiind suspect, are şi avocat. Când copilul are vârsta între 16 şi 18 ani, dacă este suspect este nevoie de consimţământul său şi prezenţa avocatului, iar dacă este victimă trebuie să îşi dea  acordul însă, la cerere, se va evita dezvăluirea identităţii sale.

 

30/05/2016

EDUIURIS la Bacau

Filed under: educatie,EDUIURIS,VeDem Just — Cristi Danilet @ 1:32 AM
Tags: , , , ,

coperta_educatie_juridicaProiectul naţional EDUIURIS de educaţie juridică în învăţământul preuniversitar, promovat de asociaţia VeDemJust,  a ajuns în săptămâna care tocmai s-a încheiat şi la Bacău, ultimul judeţ vizitat mai înainte de vacanţa şcolară. Activităţile din această primă jumătate de an se vor încheia pe data de 1 iunie,  când va avea loc finala concursului de educaţie juridică „Citizens of Tomorrow”. Atunci se vor întrece liceele Şincai şi Sava din Bucureşti în faţa unui juriu compus din ministrul justiţiei, preşedintele instanţei supreme, ministrul educaţiei şi şeful procurorilor anticorupţie.

Vineri, 27 mai 2016, domnul Lucian Checheriţă şi judecătorul Cristi Danileţ, fondatori ai asociaţiei VeDem Just care promovează proiectul EDUIURIS, au ţinut în municipiul Bacău câte o lecţie de educaţie juridică în faţa elevilor de la Colegiul Naţional  “Gh.Vrănceanu”, Colegiul Economic “Ion Ghica”, Colegiul Tehnic de Comunicaţii “Nicolae Vasilescu-Karpen” şi Şcoala Gimnazială A.I. Cuza. Întâlnirea a fost organizată de elevul Vlad Popoviciu, preşedintele Asociaţiei Elevilor din Bacău. În total au participat la întâlniri aprox. 250 elevi, cu vârste între 13 şi 19 ani. Datorită unei sponsorizări de care s-a ocupat asociaţia de elevi, toţi au primit manualul „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” disponibil  şi online. Copiii au aflat noţiuni elementare despre importanţa respectării regulilor de acasă şi de la şcoală, despre respectarea fiecărui individ din societate, despre răspunderea penală, integritate şi despre proceduri judiciare.

Sâmbătă, 28 mai, judecătorul Danileţ a fost la Facultatea de Drept a Universităţii `George Bacovia` din Bacău. Cu sprijinul conducerii facultăţii, el a ţinut un curs intensiv de instruire cu privire la tehnici şi metode pentru un număr de 40 de studenţi, avocaţi, mediatori şi consilieri juridici care de acum vor preda în mod voluntar şi neformal educaţia juridică în învăţământul preuniversitar. La acest curs au participat persoane din Bacău, Piatra-Neamţ, Iaşi şi Harghita. Este al 12-lea curs de acest gen, care se ţine după cele desfăşurate în ultimele şase luni în IaşiCraiova, Bucureşti, GalaţiBraşovOradeaCluj-NapocaConstanţaTimişoaraSibiu şi Suceava. Cu toţii au primit certificate eliberate de asociaţia VeDemJust.

Vă reamintim că pe  data 1 iunie 2016 se va organiza la Bucureşti finala concursului „Citizens of tomorrow” de educaţie juridică între liceele bucureştene, la care se va lansa videoclipul „Stai, că nu mai merge-aşa!”. La eveniment vor face parte din juriu : ministrul justiţiei, ministrul educaţiei, preşedintele ICCJ şi şeful DNA. Intrarea în limita locurilor disponibile. Agenda evenimentului AICI.

13318639_884511848324061_1716022815_n 13330266_884514381657141_664691410_n

F30A4286 F30A3725

F30A3894 F30A9211

F30A9214 F30A9057

 

22/02/2016

Interviu Juridice.ro: Despre manualul de educatie juridica

Filed under: 0. NOUTATI,interviu — Cristi Danilet @ 10:08 PM
Tags: , ,

JuridiceAlina Matei: Mulțumesc, domnule judecător, mă bucur că ne reauzim. Sunteți implicat foarte activ în proiectul Educația juridică în licee. Cum a apărut, cine a fost inițiatorul, care este susținerea acestui proiect?

Cristi Danileț: Acum 13 ani eram judecător la Cluj-Napoca şi Serviciul de Probaţiune a organizat o întâlnire cu elevii de la un liceu. Am fost acolo un judecător, un procuror, un consilier de probaţiune şi un angajat la penitenciare. Le-am explicat copiilor câteva lucruri despre răspunderea penală, procese şi consecinţele faptelor. În anii următori au apărut Avizele nr. 6 din 2004 privind ”Termenul rezonabil şi rolul judecătorilor” şi nr. 7 din 2005 ”Justiţia şi societatea” ale CCJE, care vorbesc, primul, de rolul educativ al instanţelor şi al doilea, de necesitatea implicării elevilor în aceasta. Ideea mi-a rămas în minte şi în 2010, când am ajuns vicepreşedinte la Judecătoria Oradea, am iniţiat şi implementat unprotocol cu Inspectoratul Şcolar Judeţean. În baza acestuia, în fiecare vineri, elevii de la liceele din localitate veneau la instanţă în baza unei programări, unde îi familiarizam cu activitatea noastră, le prezentam cazuri cu minori instrumentate de noi şi îi lăsam să îşi facă poze în sala de judecată.

Această idee am surprins-o apoi în obiectivele incluse în proiectul în baza căruia am fost ales membru CSM, începând cu anul 2011. Undeva la sfârşitul anului 2012, am fost invitat de o profesoară, prietenă pe Facebook, să le vorbesc copiilor despre justiţie. Am pus pe Facebook poze. Apoi am tot început să fiu invitat în şcoli de profesori şi de părinţi. În paralel, câteva ONG-uri au început să desfăşoare activităţi similare în şcoli, copiii să meargă la instanţe în timpul „Săptămâna Şcoala altfel” şi, discutând în CSM despre aceasta, la sfârşitul anului 2013, ministrul justiţiei Cazanciuc a avut ideea încheierii unuiprotocol între MJ-MEN-CSM-PICCJ pentru implementarea educaţiei juridice în şcoli. Atunci CSM m-a numit în comitetul de monitorizare a respectării Protocolului şi astfel am început, ca să zic aşa, să desfăşor în mod „oficial” astfel de activităţi. În acelaşi timp, am alcătuit pe site-ul CSM o secţiune specială, am făcut o evidenţă a judecătorilor care în mod voluntar fac educaţie juridică şi ţin evidenţa naţională a activităţilor lor.

Alina Matei: Poate sunt unii care v-ar reproşa implicarea în acest proiect, căci fiind membru al Consiliului Superior al Magistraturii nu ar trebui vă dedicați mai mult liceenilor, ci magistraților care v-au votat să-i reprezentați în CSM.

Cristi Danileț: Păi şi activitatea cu liceenii e tot parte din sarcinile mele de serviciu. E adevărat, însă, că am şi acţiuni pe cont propriu, poate chiar mai numeroase, în acest domeniu. Oricum, am grijă ca participarea mea la acţiunile de educaţie juridică să nu îmi afecteze activităţile din Plenul CSM, din Secţia de judecători sau Secţia de disciplină pentru judecători ori Comisia de relaţii internaţionale a CSM. Mai mult, atunci când am delegaţii în ţară, în vizite de lucru la instanţe, îmi găsesc timp şi pentru a vizita un liceu. Aşa s-a întâmplat acum două săptămâni când am fost invitat să particip la şedinţa de bilanţ a Judecătoriei Oradea şi, până la ora 13:00 când a început şedinţa, am putut să merg la două licee şi o şcoală unde am avut în total 300 de elevi cărora le-am vorbit. Sincer, până la urmă cred că înşişi magistraţii sunt beneficiari ai acestui proiect, căci dacă educăm tânăra generaţie în această direcţie, poate vor fi mai puţini cei care vor ajunge în faţa Justiţiei.

Alina Matei: O dată lămurite chestiunile de istoric și de misiune, să trecem la subiect. Ați scris o carte care se numește „Educație juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drept şi justiţie”. Cartea este dedicată fiicelor dumneavoastră, de 17 ani și respectiv 14 ani, Ana-Maria și Cristina-Gabriela. Cartea ați scris-o având în vedere discuțiile purtate cu fiicele dumneavoastră sau cu alți tineri liceeni despre ce înseamnă Dreptul, drepturile și obligațiile lor? Adică ați venit în întâmpinarea unei nevoi a tinerilor de a-și cunoaște mai bine drepturile? Sau ați constatat că mulți dintre tineri habar n-au de reguli, fie de drept, de bun-simț?

Cristi Danileț: Anterior acestui Ghid, am publicat o broşură, „Unde-i lege nu-i tocmeală”, iniţiată de Poliţia capitalei, prin care am explicat Noul Cod penal pe înţelesul elevilor de gimnaziu. Pe propriile mijloace financiare am tipărit 2000 de exemplare şi am început să le împart copiilor la care mergeam. Apoi am reuşit să obţin implicarea Ministerului Justiţiei pentru finanţarea a încă 5000 de exemplare, pe care le-am trimis colegilor magistraţi din judeţele unde se desfăşoară astfel de acţiuni.

Plecând de la succesul acestei broşuri, m-am gândit să nu ne limităm doar la penal, ci să prezentăm copiilor şi noţiuni din alte materii: unii vor să încheie contracte sportive sau de muncă, alţii au probleme cu produse defecte pe care le cumpără, unii sunt prinşi fără bilet în troleu, alţii ajung în contact cu doctorii, poliţia sau magistraţii. Ce drepturi şi ce obligaţii au, încerc să lămuresc în acest manual. O bună educaţie de acasă, morală, religioasă, ar rezolva multe probleme, dar numai de natură delictuală. Însă pentru celelalte chestiuni cu care adolescenţii se confruntă după ce primesc cartea de identitate, ei nu au vreo sursă adecvată de informare. Ideea scrierii ghidului s-a născut în urma unor discuţii cu Centrul Român de Politici Europene şi asociaţia LiderJust cu care am gândit un proiect anul trecut „Educație pentru justiţie şi democraţie – un program de formare cetăţenească în şcoli” finanțat prin granturile SEE 2009–2014, în cadrul Fondului ONG în România. În cadrul acestuia, am instruit magistraţi şi avocaţi care să predea educaţia juridică, deja am început descinderile în şcoli, urmează să apară un manual pentru predat această materie şi am redactat acest ghid pentru liceeni.

Eu am două fete adolescente. Cunosc mulţi tineri de vârsta lor. Am citit cărţi dedicate lor pentru a înţelege cum gândesc şi care sunt problemele lor în aceste vremuri. Am gândit cartea ca un ghid practic care să le ofere soluţiile la diverse chestiuni de viaţă cotidiană. Am dat cartea la citit şi fetelor mele, dar şi altor doi adolescenţi. Numai după ce am ţinut cont de observaţiile lor, am decis să o trimit la tipografie.

Alina Matei: Un subtitlu din carte mi-a atras atenția – ”Suntem liberi respectând legea.” Pentru tineri, ondulațiile libertății sunt esențiale. Păi ori sunt liberi, ori respectă regulile? De ce trebuie legate? Am văzut că le spuneți în carte că a fi liber nu înseamnă a face ce vrei. Dar tinerii tocmai asta cred. Că a fi liber înseamnă să faci ce vrei. Probleme nu apar la libertate, ci la făcut. Tinerii consideră că regulile nu țin de libertate. Poate că ar trebui insistat că a respecta regulile le face bine, lor și celorlalți, că pot fii cool și dacă îți respecți profesorii, lași fetele să iasă primele sau ajuți un bătrân atunci când te oprește. Cum văd și simt tinerii libertatea? Carla’s Dreams are chiar un cântec: ”Atât de liberi.”

Cristi Danileț: Cartea începe cu o expunere a principalelor reguli, de la cele de igienă şi postură corporală la cele de politeţe sau bun-simţ. Pe acestea copiii le cunosc de la şcoală sau de acasă. Dar apoi vin regulile din legi, pe care tinerii nu prea le ştiu, şi pe care unii doar le intuiesc. De aceea, când mă duc la o întâlnire cu ei, întotdeauna îi întreb: „A citit careva Codul Penal”? Invariabil, toţi răspund că nu. „Dar ştiţi că toţi îl respectaţi?!” şi ei mă privesc surprinşi. „Pentru că alfel nu aş fi venit eu la voi în sala de clasă, ci voi la mine în sala de judecată!”. După care le dau codul să îl deschidă singuri, le solicit să citească tare un articol precum „tâlhăria”, sau „şantajul”, ori „violul” şi discutăm. Întotdeauna am în gând să transmit copiilor un mesaj clar: legea e făcută să îi ocrotească pe cei corecţi şi că numai cei incorecţi vor fi sancţionaţi. Desigur, în spatele afirmaţiei mele cum că „A fi liber nu înseamnă să faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie” stau anumite lecturi din operele gânditorilor iluminişti. Din păcate, prea puţin discutăm despre concepte şi, astfel, oamenii îşi dezvoltă nişte prejudecăţi despre cuvintele pe care le folosesc. Astfel, „lege”, „interes public”, „Justiţie” ori „libertate” nu sunt explicate sau, mai grav, înţelese. De aceea, în ghid, vin cu nişte idei simple şi clare. Şi dacă vă uitaţi pe coperta 4, o sa vedeţi că scrie pe tablă „Lege=Libertate”. Da, e o adevărată filozofie aici…

Alina Matei: Liceenii ce spun când le povestiți câte drepturi au, de avantajele cunoașterii? Li se par ca scoase din joben?

Cristi Danileț: Sunt două feluri de reacţii. Unii copii vorbesc, în timpul întâlnirii, (mă feresc să îi spun „lecţie”, căci nu merg acolo să transform liceenii în studenţi la drept) sau fac glume – e specific vârstei şi unei anumite educaţii. Alţii ascultă, pun întrebări şi la sfârşitul orei mă mai ţin de vorbă pentru lămuriri. Nu mă duc la ei să ţin teorie. Nu dau definiţii. Nu predau drept. Ci discut despre reguli, legi şi importanţa respectării acestora, pentru ca toţi să fim în siguranţă; despre părinţi, profesori şi necesitatea respectării autorităţii lor; despre drepturi, proceduri şi colaborare sinceră cu organele legii. Nu folosesc deloc un limbaj juridic, ci vorbesc pe înţelesul lor, cu multe exemple din practică.

Alina Matei: Curiozitatea este pe măsură și în ceea ce privește obligațiile? Sau se consideră prea mici? Adulții sunt cu obligațiile…

Cristi Danileț: Când mă duc la liceu, copiii deja au 14 ani împliniţi. Şi atunci le spun că dacă au buletin, asta nu înseamnă că au un act pe care este pusă o poză pe care de abia aşteaptă să o schimbe, ci că statul îi consideră nişte adulţi în devenire, un fel de mici cetăţeni, care au nu numai drepturi, ci şi obligaţii. În acest context, le vorbesc despre atitudinea pe care o aşteptăm de la ei de a respecta legile chiar şi când nu îi vede nimeni, de a sări în ajutorul celor aflaţi în nevoie, de a se putea apăra în stare legitimă, dar nu de a se răzbuna; le mai vorbesc de sancţiuni aplicate în şcoală sau de amenzi date de poliţişti ori măsuri educative date de judecători, despre cum o notă scăzută la purtare le închide accesul la seminarul teologic ori la Academia de Poliţie, sau cum o faptă ilegală pentru care totuşi procurorul a clasat cauza poate să împiedice accesul viitorului adult în a lucra în justiţie sau serviciile speciale. Încerc să îi fac pe elevi să fie responsabili. Să înţeleagă că dacă părinţiii divorţează, copilul are dreptul şi obligaţia de a ţine contactul cu amândoi; că încadrarea în muncă nu se poate face „la negru”; că atunci când vor merge la vot nu pot primi bani pentru aceasta ori că nu pot vota pe mai multe buletine; că pe Facebook nu pot scrie orice, căci pentru injurii pot plăti daune; că dacă părinţii îţi angajează un avocat dacă eşti suspect nu înseamnă că ai „scăparea” asigurată.

Alina Matei: Dar liceanul Cristi cum era? În ce credea? De unde și-a luat valorile?

Cristi Danileț: Educaţia mea a fost oarecum spartană şi sunt recunoscător părinţilor pentru asta: regulile trebuiau respectate şi atât. Am trăit într-o lume a albului sau a negrului, compromisurile nefiind acceptate. Lectura m-a ajutat să îmi însuşesc o anumită axiologie. În timpul liceelui, am devenit oarecum mai nonconformist: mi-am lăsat părul lung şi am început să ascult rock. Însă curând m-am apucat de arte marţiale şi am înţeles necesitatea cunoaşterii propriilor posibilităţi şi a asumării propriilor fapte. Am început să fiu mai tolerant cu ceilalţi, dar să caut să mă înconjor de oameni cu care împărtăşesc aceeaşi viziune asupra vieţii. Aşa că dacă îţi place muzica rock, îţi place filosofia şi ai păreri argumentate factual, nu impregnate cu atacuri personale, ai şanse să devii prietenul meu. Mai întâi pe Facebook, apoi chiar în mediul fizic. Dar în niciun caz nu voi tolera discriminarea, defăimarea sau manipularea – mai mult ca sigur că iei block.

Alina Matei: Care a fost subiectul care a incitat cel mai mult? Facebook, sexul și contracepția? Despre ce doreau să le vorbiți?

Cristi Danileț: Încep să discut despre Facebook, pentru că şi eu utilizez foarte mult această reţea de comunicare şi acum nu există copil de 14-15 ani care să nu aibă cont. Ar fi şi o greşeală să interzicem asta. Le zic de cazul recent de la Botoşani, unde un elev a fost obligat de judecător să plătească daune morale pentru un profesor pe care l-a insultat pe Facebook. După care mă duc spre alte subiecte, urmărindu-le reacţiile. Întotdeauna discut despre sex. Din păcate, copii nu beneficiază de educaţie sexuală, ci învaţă singuri despre acest aspect al vieţii. Atunci discut despre interdicţia de relaţii intime cu minorii sub 13 ani, de viol, de relaţiile interzise cu părinţii sau profesorii. Iniţial unii glumesc, dar când le povestesc de violul homosexual sau de sarcini nedorite le îngheaţă zâmbetul. Încerc să îi fac conştienţi că nimeni nu îi poate atinge decât cu acordul lor şi chiar şi atunci nu de către anumite persoane care trebuie să aibă grijă de ei. Nu uit niciodată violenţa şcolară. Există un regulament al învăţământului preuniversitar extrem de aspru în acest domeniu şi copiii trebuie să cunoască faptele care intră în această categorie. Să ştiţi că întotdeauna copiii se interesează de legitima apărare. Iar eu subliniez diferenţa faţă de răzbunare şi interdicţia de a-şi face dreptate singur. Le spun inlcusiv că dacă vor face asta eu nu voi mai avea de lucru şi voi ajunge şomer.

Alina Matei: V-ați întâlnit cu mulți tineri. Preocupările lor pentru educația juridică diferă în funcție de regiune, de mediul în care își duc viața? Sau toți tinerii au cam aceleași preocupări?

Cristi Danileț: Sunt în al patrulea an de când merg în mod regulat prin şcoli şi licee. Am fost la elevi de la clasa a treia până la a XII-a. Copiii sunt altfel decât generaţia din urmă cu 10 ani sau cu 20 ani. Sunt dezinvolţi, mai creativi, mai critici, puşi la punct cu tehnologia. Suportă greu şcoala, nu înţeleg necesitatea regulilor. Au întrebări la care nu are cine să le răspundă. Şi nu vor simple răspunsuri, vor explicaţii. Din păcate, părinţii nu mai au timp de ei, iar profesorii nu sunt motivaţi suficient pentru a se ocupa de ei. Educaţia juridică e o oportunitate să le arătăm că ei, adolescenţii, sunt priviţi de noi ca viitori adulţi, ca persoane în care avem încredere şi speranţe. Dar e clar că într-un liceu din centrul unei localităţi mari avem o anumită tipologie de oameni şi fapte – de exemplu, consum de droguri, conducere fără permis a maşinii, iar în liceele din periferie avem probleme cu violenţele fizice. Întotdeauna îmi adaptez discursul la problemele locale pe care le aflu de la diriginte sau director, ori în funcţie de zona geografică în funcţie de statisticile la care am acces sau informaţiile din presa locală.

Alina Matei: Ce v-a impresionat cel mai mult din discuțiile cu viitorul acestei țări?

Cristi Danileț: Cum intru la întâlniri cu problemele mele şi ies cu ale lor. Serios. M-au pus uneori în dificultate. De exemplu, la o clasă vorbeam de regulile de acasă şi necesitatea de a-i asculta pe părinţi, la care am primit întrebarea: „Bun, dar de la ce vârstă nu mai trebuie să îi ascultăm pe părinţi?”. Recent, un elev a venit la mine după discuţie şi m-a întrebat: „Unde pot să dau nişte informaţii despre un trafic de minori, dar fără să se ştie că eu am spus asta?”. Însă o întrebare care m-a uns la suflet a fost pusă de un copil: „Eu cum pot deveni judecător?!”. Am realizat că aceşti copii au nevoie de o certitudine cu privire la viitorul lor, să fie asiguraţi că adulţii se gândesc şi la ei. Din păcate, realitatea nu este aşa. Dar eu şi ceilalţi magistraţi care mergem prin şcoli sau primim copii la instanţe putem reaprinde această speranţă.

Alina Matei: Având copil, nu licean încă, știu că în puține cuvinte legate de cinste, bunătate, corectitudine, prietenie, ordine, copiii învață repede. Sau așa cum spuneați în carte ”Putem decide să fim onești, dornici de a ști cât mai mult, de a face bine celor din jur, de a sprijini instituțiile să își îndeplinească misiunea.” Dar oare nu ar trebui să începem mai devreme cu această educație? Până la liceu, copiii au văzut destul de multe… Și dacă jumătate din populația României este rurală, adică vorbim de România de la sate, ce e de făcut? Marin Preda ne amintește că dacă un țăran vine la București, tot un țăran va căuta. Deci?

Cristi Danileț: În SUA copiii învaţă despre Constituţie de la grădiniţă. La noi majoritatea adulţilor încă nu au deschis-o. Aproape că e o ruşine să spui că eşti patriot. Câţi dintre noi ştiu tot imnul ţării? La noi a devenit o regulă să ignori autorităţile, să faci bancuri cu poliţişti şi să conteşti o amendă, chiar şi când ai primit-o pe bune. Comportamentul acesta nu este unul corect. Din păcate, raportarea la non-valori intens mediatizate sau dispariţia ori persiflarea modelelor autentice a dus la o educaţie bolnavă. Azi e admirat cel care ironizează, insultă, atacă. Acesta primeşte mai multe like-uri pe Facebook decât mine care discut despre legi, justiţie, drepturi. Părinţii au carenţe mari în educaţie, copiii învaţă de pe net. Aici suntem. Educaţia solidă ar trebui să implice trinomul profesor-părinte-copil. Şi să nu se limiteze la legalitate, ci să meargă mult mai adând, la moralitate. Şi, apropo de ţăranul lui Preda: să ştiţi că am pregătit în cursul ultimelor luni mai mulţi studenţi la Drept pentru a preda educaţia juridică, iar una din misiunea încredinţată odată cu înmânarea certificatului de participare la un astfel de curs a fost de a merge în şcolile din mediul rural. Vasluiul este primul vizat şi asta nu întâmplător.

Alina Matei: Și, ca și dumneavoastră, cred că în această chestiune doar înaintând foarte încet și insistând mult pot apărea progrese. Educația juridică este foarte necesară. Aveți cunoștință cum fac alte state cu educația juridică? Au și străinii orele lor de dirigenție?

Cristi Danileț: Am găsit în SUA programe de tip street law sau law-related education construite cu scopul de a desfăşura o activitate interactivă pentru a înţelege legea, sistemul judiciar şi drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti. Noi avem educaţia civică în şcoala primară şi cea gimnazială. Dar educaţia juridică gândită de noi este altceva: nu ne limităm la concept şi prezentări teoretice, ci coborâm la nivel practic: ce se întâmplă cu un copil dacă are 13 ani şi comite un furt? Dar dacă merge la medic şi face un avort, de la ce vârstă nu are nevoie de aprobarea părinţilor? Dar în ce condiţii poate încheia un contract de prestări a unor activităţi culturale? Sau când poate folosi violenţa în stare de legitimă apărare? Ori la ce telefon anunţă că un minor a dispărut? Sau care e diferenţa între judecător şi procuror sau între mediator şi avocat? De unde obţine permis de conducere şi ce face dacă şi-a pierdut buletinul? Care e salariul minim pentru a munci? În ce condiţii cineva poate să te fotografieze şi să dea poza pe net sau la televizor?

Alina Matei: Unde vom putea găsi cartea? Se va distribui gratis sau va costa?

Cristi Danileț: Nu am făcut această carte pentru a o vinde. Primele 1000 de exemplare vor fi tipărite în cadrul proiectului gândit cu CRPE. Pentru tipărirea următoarelor exemplare voi solicita donaţii în contul asociaţiei VeDem Just din care fac parte, care este nou înfiinţată special pentru a susţine proiecte de acest gen. Gândiţi-vă că o carte de felul acesta, care costă aproximativ trei-patru euro, poate face diferenţa: un copil care o primeşte la timp poate afla cum să evite a deveni o victimă, sau cum să reacţioneze la o încălcare a legii, ori poate afla că o anumită faptă este interzisă de lege. Dacă am investi trei euro pentru fiecare adolescent din cei un milion câţi sunt în România, cred că am schimba faţa ţării.

Varianta în pdf a cărţii este disponibilă, gratuit, începând de ieri, pe site-ul www.educaţiejuridică.ro. Tot acolo se vor regăsi în curând şi traducerile în 10 limbi ale acesteia, toate făcute pe baza de voluntariat cu prieteni de pe Facebook. Voi avea şi un clip de prezentare şi chiar mă gândesc la o aplicaţie pentru telefonul mobil şi tabletă.

Alin Todirică: Este cunoscut faptul că intrați des în dialog cu studenții de la drept. Sunt aceștia adevărați aliați în promovarea educației juridice în școli?

Cristi Danileț: Cu siguranţă. Studenţii la drept încep să cunoască regulile şi legile în profunzime, pot comunica uşor, sunt dornici de a se implica în voluntariate şi, sincer, au mai mult timp ca un practician în drept. Am pregătit studenţi la Bucureşti, Craiova, Iaşi, Galaţi pentru a preda educaţie juridică. Urmează Braşov, Sibiu, apoi Timişoara şi Cluj-Napoca. Aştept cât mai mulţi doritori să se implice. Pregătirea lor e voluntară, se va elibera un certificat de participare şi cu acesta vor putea intra în şcoli, licee, colegii.

Alin Todirică: Între studenți și tinerii liceeni se leagă discuții foarte constructive. Considerați că vârsta apropiată este factorul-cheie?

Cristi Danileț: Da. Studenţii sunt mai apropiaţi de vârsta liceenilor. Le înţeleg mai bine ca mine nevoile şi problemele ori interesele. Studenţii intră mai uşor în şcoli şi licee, mulţi optează chiar pentru fostele lor unităţi de învăţământ, căci sunt contactaţi de către foştii lor profesori.

Alin Todirică: Cum ați convinge un student care nu vede altceva în afară de tratatele de drept să se implice în campanie? Ce i-ați spune?

Cristi Danileț: ”Odată ce aţi devenit studenţi la Drept, aţi intrat în lumea juriştilor. Juriştii sunt cei care militează pentru dreptate şi justiţie. Dar justiţia este mai mult represivă. Am fi mult mai eficienţi dacă am preveni încălcarea legilor. Pentru aceasta trebuie ca oamenii să îşi cunoască drepturile şi îndatorile. Or, voi, ca studenţi, aţi început să deprindeţi lumea valorilor autentice, a regulilor, a principiilor. Nu ţineţi astea doar pentru voi. Haideţi să îi învăţăm şi pe ceilalţi. Haideţi să facem lumea mai bună. Aşa că haideţi acum să ne construim viitorul aşa cum ni-l dorim noi!”.

Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu Alin și cu mine.

Cristi Danileț: Eu vă mulţumesc pentru oportunitatea oferită de a vorbi de acest proiect.

Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii JURIDICE.ro.

Cristi Danileț: Susţineţi şi voi proiectul de educaţie juridică în şcoli şi licee. Vă invit să faceţi parte, ONG-uri, instituţii sau persoane individuale, din platforma informală Mişcarea Naţională pentru Educaţie Juridică. Încercăm să menţinem viu acest proiect prin contribuţia noastră. Sunt convins că investind în educaţie, investim în viitor!

Interviu pentru Juridice.ro, 22 febr. 2016

05/02/2016

Educaţie juridică la Oradea

Filed under: 0. NOUTATI,educatie — Cristi Danilet @ 8:02 PM
Tags: ,

Aflat la Oradea pentru a participa la Bilanţul de activitate al Judecătoriei Oradea pe anul trecut, în dat de 4 febr 2016 mi-am făcut timp pentru a participa la întâlniri cu elevii de la trei unităţi de învăţământ din oraş pentru discuţii ce ţin de educaţia juridică.

DSC_0534Mai întâi am fost la Liceul Don Orione, întâlnire facilitată de doamna mediator Gianina Clop, al cărei copil învaţă acolo. Discuţia a avut loc în sala de sport în care s-au adunat 200 de elevi din clasele V-XII. Directorul şi câţiva profesori au asistat la oră. Am discutat despre reguli, legi, justiţie şi conştiinţă.

.12656176_1000301723376040_1584424011_o

.

Apoi am fost la Liceul E.Gojdu, la invitaţia elevului Horia Oniţă, care este preşedintele Consiliului Naţional al Elevilor. S-au adunat elevi din mai multe clasei. Aici am discutat despre infracţiuni, victime, drepturi.

.

12695728_946065492141467_1031949773_n

.

În final am fost la Şcoala Nicolae Bălcescu, la o întâlnire cu elevi din două clase de gimnaziu. Lor le-am vorbit despre reguli şi importanţa respectării profesorilor şi părinţilor.

.

Copiilor le-am adus de la Bucureşti 100 de exemplare din broşura „Unde-i lege nu-i tocmeală” pe care am întocmit-o acum doi ani, în care explic Codul Penal pe înţelesul lor. În curând vor avea parte de primul manual de „Educaţie juridică pentru liceeni” – un ghid practic pe care, în premieră, l-am distribuit profesorilor de educaţie civică de la cele trei instituţii.

Relatări media: Bihon, Crisana, Ebihoreanul

02/10/2015

INTERVIU – SIPA nu avea voie sa stranga informatii despre viata privata a magistratilor

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 10:26 AM
Tags: , ,

10-cristi-danilet-nd-0226-465x390Interviu apărut pe 2 oct. 2015 în EvZ, Vremea întrebărilor, cu Robert Turcescu: http://www.evz.ro/vremea-intrebarilor-cu-robert-turcescu-cristi-danilet-judecator-coruptia-este-prezenta-in-instante-si-parchete-iar-fenomenul-este-extrem-de-grav.html

La întâlnirea cu ambasadorul american Klemm, președintele ÎCCJ, Livia Stanciu, a vorbit despre „buna colaborare dintre instituţiile plasate la vârful sistemului judiciar şi continuarea luptei împotriva flagelului corupției”. Judecătorii colaborează cu procurorii? Judecătorii luptă şi ei împotriva corupţiei? Sau doar judecă şi… punct?

Eu cred că e timpul să lăsăm ipocrizia deoparte: Corupţia este o problemă majoră a României, căci ea a devenit sistemică, adică a cuprins toate instituţiile şi autorităţile statului. De aceea eu cred că toate organele de aplicare a legii şi toţi oamenii de bună credinţă trebuie să lupte împotriva ei.  Cu toţii nu putem fi decât de o singură parte: a legii.

Acesta este motivul pentru care susţin cele spuse de preşedintele ICCJ şi la bilanţul activităţii DNA pentru anul 2013, şi la bilanţul activităţii DNA pentru anul 2014, şi la întâlnirea cu noul ambasador al SUA în ţara noastră. Cred că putem vedea declaraţiile sale chiar într-un registru mai larg: instanţele judecătoreşti trebuie să aibă o bună colaborare nu doar cu Ministerul Public şi cu DNA, ci şi cu celelalte instituţii ale statului care au ca obiectiv susţinerea şi apărarea statului de drept, inclusiv cu Parlamentul şi Guvernul, precum şi cu mediatorii, cu societatea civilă şi cu presa. Aceasta nu înseamnă că judecătorii trebuie să plece de la idei preconcepute, adică cei trimişi în judecată de către procurori sau cei care fac obiectul unor campanii de presă, de exemplu pentru comiterea unor infracţiuni de corupţie, trebuie să fie automat condamnaţi. Ci judecătorii trebuie să îşi menţină imparţialitatea şi să pronunţe soluţia legală la sfârşitul unui proces numai după ce acuzarea şi apărarea şi-au prezentat argumentele şi dovezile.

Aş vrea să fie foarte clar: militez şi eu pentru o colaborare instituţională între organele legii şi profesiile liberale juridice, dar nu pentru o influenţare negativă a actului de justiţie. Iar această colaborare trebuie să fie extrem de transparentă, pentru a înlătura orice suspiciuni. Vă dau două exemple: acum două săptămâni CSM a aprobat ca la seminariile de pregătire a magistraţilor, începând cu anul viitor, să fie invitaţi şi reprezentanţi ai barourilor; la fel, săptămâna trecută s-a semnat Carta interprofesională între judecători, procurori şi avocaţi,care îşi propune un dialog continuu între profesioniştii dreptului pentru creşterea integrităţii şi care recunoaşte rolul distinct, dar complementar pentru înfăptuirea justiţiei, al judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor. Dacă ne pregătim împreună, dacă colaborăm la redactarea de documente programatice sau legislative, dacă aveam protocoale încheiate la nivel lcoal sau naţional, dacă ne respectăm reciproc, înseamnă toate astea că ar fi deturnat actul de justiţie de la traiectul său legal? Nicidecum.  Şi mai remarcaţi un lucru: în actualul CSM există şi judecători, şi procurori, şi avocaţi, şi un om politic. Nicio clipă nu s-a adus vreo acuză, darămite să se demonstreze că această instituţie ar influenţa soluţia în vreun caz anume.

Dar colaborarea asta nu riscă să afecteze soluţiile din dosare? Dacă preşedintele Instanţei Supreme dă un astfel de mesaj, nu înseamnă că judecătorul trebuie să ia de bun tot ce spune procurorul?

Mesajul preşedintelui ÎCCJ este unul pentru exterior şi anume unul de încredere în instituţiile juridice care înţeleg să îşi asume rolul de curăţare a societăţii de cancerul corupţiei. La fel ca şi mesajele transmise de procurorul şef al DNA, prin care avertizează funcţionarii şi demnitarii statului că au datoria de a deservi interesul public în modul cel mai corect posibil şi că vor fi traşi la răspundere în caz contrar. Acestea nu sunt mesaje pentru a influenţa în vreun fel soluţiile din cauze concrete, ci pentru a asigura cetăţenii că legea se va aplica indiferent de calitatea, sau averea, sau funcţia celui urmărit, şi pentru a reaminti colegilor că au o misiune nobilă de îndeplinit. De altfel, judecătorii au rol diferit de procurori şi în timpul fazei de judecată aceştia din urmă au un rol procesual egal cu al avocaţilor, aşa că nu există vreun risc de influenţare.

Vă pot demonstra asta şi cu date statistice. Astfel, după intrarea în vigoare a noilor coduri penale la data de 1 februarie 2014, cererile de arestare preventivă solicitate de către procurori au scăzut cu o treime, raportat la anii anteriori; iar din solicitările procurorilor de arestare sau de prelungire a arestării cel mult 40% sunt admise de către judecatori, procentul fiind chiar de 35% pentru cererile formulate de DNA şi DIICOT. Dintre cei trimişi în judecată de către procurori, trei sferturi sunt condamnaţi şi sub un sfert ajung să fie condamnaţi cu executare în regim de penitenciar. Eu cred că asta arată că judecătorii sunt independenţi în raport cu procurorii.

Săptămâna aceasta preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, a declarat că „procurorii sunt agenți ai statului și sunt putere executivă”, deci nu ar avea de ce să fie în CSM.

Uneori văd declaraţii ale unor oameni politici sau de afaceri cum că procurorii ar fi ba avocaţi ai statului, ba agenţi ai statului.

Am mai multe argumente care contrazic această opinie. În primul rând Constituţia şi jurisprudenţa CCR. Astfel, legea fundamanentală prevede în mod clar că procurorii fac parte din Ministerul Public care reprezintă interesele generale ale societăţii. Or, societatea nu e totuna cu statul: prima noţiune se referă la toţi locuitorii din ţară, cealaltă se referă la grupul politic care la un moment dat conduce ţara. Statul nu are nevoie de procurori care să îl apere, căci Guvernul are atât consilieri juridici, cât şi Minister al Justiţiei care să îl sfătuiască ce şi cum să facă în chestiuni juridice. Nici primul ministru, nici ministrul Justiţiei şi nicio altă entitate politică nu are atribuţii în legătură cu soluţionarea sau influenţarea soluţionării dosarelor de către procurori. Numai în statele comuniste procurorii se supun puterii politice. Trebuie să se înţeleagă foarte bine că la noi procurorii sunt independenţi în soluţiile adoptate şi că doar procurorul ierarhic superior poate confirma sau infirma soluţia dar numai în cazurile prevăzute de lege, motivat şi în scris. Iar trendul internaţional este acela ca procurorii să fie cu totul în afara politicului, nicidecum în sfera sa.

De altfel, Curtea Constituţională a aratat în mod clar că procurorul nu este un reprezentant al statului, ci un organ al legii (decizia nr. 68/2005) şi că Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, nu a puterii executive sau a administraţiei publice” (decizia nr. 1503/2010). Or, deciziile CCR sunt obligatorii pentru toată lumea.

Şi mai am un argument. În iunie 2012 Raportorul special cu privire la independenţa justiţiei al ONU a prezentat în faţa Consiliului Drepturilor Omului un raport cu privire la procurori. Concluziile sunt clare: procurorii sunt factori esențiali în înfăptuirea justiției, și, ca atare, ei trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană și să susţină drepturile omului, contribuind astfel la asigurarea unui proces conform cu legea și la buna funcționare a sistemului de justiție penală. Procurorii joacă, de asemenea, un rol esențial în protejarea societății de o cultură a impunității și funcționează ca gardieni ai modului de funcţionare corect a sistemul de instanţe.

Până la urmă cum se traduce ce-a spus generalul Dumbravă despre „câmpul tactic din Justiție” în care acționează SRI? Că a rămas în coadă de pește acea dezbatere!

Am analizat de două ori în Plenul CSM declaraţiile generalului SRI cu privire la justiţia aflată în câmpul tactic al serviciului special. Şi de fiecare dată am ajuns la aceleaşi concluzii: SRI nu are atribuţii în legătură cu deciziile privind soluţionarea dosarelor şi nu există nicio sesizare sau dovadă că şi-ar fi depăşit atribuţiile. SRI se preocupă în mod legal de strângerea informaţiilor cu privire la corupţia judiciară, după care le înaintează procurorilor DNA. Este ruşinos, dar e o realitate: corupţia este prezentă în instanţe şi parchete.  Iar fenomenul este extrem de grav, căci am avut magistraţi de la ÎCCJ, Parchetul General, CSM, curţi şi parchete ordinare urmăriţi şi sancţionaţi pentru corupţie. Fără denunţuri din partea cetăţenilor oneşti – în unele cazuri au fost chiar magistraţi! – şi fără informaţii furnizate legal procurorilor de către Servicii, instrumentarea unor astfel de cauze ar fi fost dificilă, chiar imposibilă. Iar interesul tuturor trebuie să fie prinderea şi sancţionarea corupţilor din sistem pentru a fi îndepărtaţi rapid. Căci, spre deosebire de Guvern, odată ce un magistrat este trimis în judecată el este suspendat din funcţie; iar spre deosebire de Parlament, odată sancţionat un magistrat, el este îndepărtat din funcţie.

Ați fost printre puținii oameni care au avut la un moment dat acces la fosta arhivă SIPA. Erau „balauri” acolo? Unde sunt acum acele dosare care conțineau posibile elemente de șantaj împotriva magistraților?

Guvernul din 2005 a luat decizia de desfiinţare a acestui serviciu militarizat secret aflat în subordinea ministrului Justiţiei. După ce au fost adunate la Bucureşti şi sigilate arhivele celor 10 servicii teritoriale, ministrul Justiţiei a desemnat un judecător şi un procuror pentru a stabili ce tip de informaţii s-au adunat şi a propune ce e de făcut cu documentele. Astfel, am constatat că dosarele SIPA privind activitatea informativă erau arse din 5 în 5 ani, astfel că în prezent mai sunt dosare din perioada 1999 sau 2000 până în 2004. Din cele aproximativ 300 de note informative citite, selectiv, de mine, am constatat că cele mai multe se refereau la comandanţii de penitenciare şi funcţionarii ANP. O parte se refereau la judecători şi procurori: critici ale hotărârilor judecătoreşti, analize ale averii unora, presupuse acte de corupţie, prezentare a relaţiilor personale, inclusiv cele intime sau probleme medicale. Unele note erau trimise către parchet pentru a se face investigaţii penale; altele către cabinetul ministrului căci la acea vreme el era cel care numea şefii la parchete şi îi propunea pe şefii la instanţe; altele doar lăsate într-un dosar. Unele din ele erau informaţii verificate, altele neverificate. Unele note erau semnate, altele nesemnate. SIPA nu avea voie să strângă informaţii despre viaţa privată a magistraţilor, dar nimeni nu a răspuns pentru acest abuz vreodată. Nu am mai apucat să facem propuneri cu privire la arhivă, astfel că ea a rămas în sediul ANP, sub sigiliu. Cert este că în decursul celor trei intrări ale noastre în acea încăpere nici un document nu a ieşit şi nu a fost fotocopiat, regimul de acces fiind extrem de riguros. Ce a fost după noi, nu ştiu; am auzit doar de funcţionari din Ministerul Justiţiei intrând acolo la ordinul ministrului Chiuariu, fără a şti obiectul misiunii lor. Regret că informatorii nu au fost dezvăluiţi niciodată, că sumele primite de aceştia nu au fost dezvăluite şi că directorii SIPA nu au fost traşi la răspundere pentru ce au făcut.

Mi-ați spus cândva că prin dosarele SIPA erau și rapoarte vizând avocați și jurnaliști. Ce treabă avea SIPA cu ziariștii? Ce conțineau acele fișe?

Da, în unele note apăreau referiri la avocaţi, poliţişti şi chiar jurnalişti. Care erau suspectaţi de legături neprincipiale cu magistraţii: grupuri organizate de trecere ilegală a frontierei sau de contrabandă, informaţii scurse în presă, întâlniri. Mai multe nu îmi amintesc şi, oricum, nu aş avea voie să dau elemente concrete fiind sub incidenţa legii informaţiilor clasificate, fiindcă a trebuit să obţin o autorizaţie specială pentru acces la astfel de documente, emisă în baza unui certificat ORNIIS.

Sincer, ați avea încredere să vă prezentați ca simplă parte într-un proces în fața oricărui judecător din România? Sau admiteți că unii magistrați dau verdicte cel puțin bizare?

Am avut ocazia să mă judec ca parte în cauze civile. Unele le-am câştigat, altele le-am pierdut. Nu am fost mulţumit nici de verdicte, nici de motivări. Am rămas uimit de unele, recunosc. Asta nu m-a făcut însă să îmi pierd din încrederea în sistemul judiciar. Dar mai este de lucru. Competenţa profesională este un aspect care trebuie îmbunătăţit, dar din păcate CSM nu are pârghii pentru aceasta, iar asociaţiile profesionale nu au astfel de preocupări. Oamenii din Justiţie nu sunt cu mult diferiţi decât restul societăţii, de aceea trebuie motivaţi şi responsabilizaţi tot timpul tocmai pentru că au un rol uriaş în societate pe care mulţi nici nu îl realizează. Un an dacă ar merge Justiţia la modul ideal, România ar avansa poate cu vreo 10 ani. Dar nu aveam nici capacitatea asta instituţională (resursele materiale şi umane sunt pe avarie în multe locuri) şi nici voinţa unor magistraţi (mulţi sunt extrem de corecţi, alţii însă sunt total indiferenţi la misiunea lor, iar prea mulţi preocupaţi de revendicări sindicaliste). Deocamdată văd un avans considerabil al Justiţiei penale faţă de celelalte domenii ale Justiţiei. Or, 88% din cauzele noastre sunt civile, de aceea trebuie o mai mare aplecare spre nevoile zilnice ale cetăţenilor. Eu sper ca civiliştii să realizeze asta. Cunosc procese de concediere care au început în urmă cu peste un an şi încă nu sunt finalizate. Văd dosare cu ordine de protecţie sau ordine de plată care durează câteva luni. Contestaţii la executare care durează câţiva ani. Cauze care se finalizează prin mediere şi părţile nu sunt primite pentru confirmare la judecător în decurs de câteva zile, aşa cum ar trebui. Motivări care nu sunt redactate nici după 3 ani de la pronunţarea soluţiei. Pe o parte dintre judecătorii cu probleme îi vedem din când în când sancţionaţi disciplinar. Chiar miercurea aceasta a fost unul sancţionat pentru a treia oară în ultimii şapte ani. A trebuit să îl excludem.

De ce oamenii politici și oamenii cu bani au parte de procese lungi, de amânări, de căi extraordinare de atac? Ce au ei și n-are un amărât care ajunge în fața judecătorului? 

Nu cred că un proces penal al unui om politic sau de afaceri durează mai mult ca al unui om, să spunem, obişnuit. Îmi amintesc de un proces finalizat din 2014 în câteva luni, cu un deputat care şi-a folosit calitatea pentru a fi menţinut în funcţie un director: omul a fost prins, a recunoscut fapta, a fost condamnat prin procedură simplificată, a stat în detenţie, iar acum e în libertate. E adevărat că procesele cu oameni politici sunt intens reflectate de mass-media. Evident, cauzele cu politicieni sunt mai complexe, mai ales dacă privesc mai multe persoane sau mai multe infracţiuni comise. Dar, ca să aduc un exemplu, aţi văzut în cauzele de viol câte dosare de acest gen stagnează pe rolul unor instanţe din diverse motive. Să ştiţi însă că judecătorul nu are voie să amâne nejustificat o cauză, iar dacă o face riscă sancţionarea disciplinară. Ce ar putea fi de făcut aici ar fi o prioritizare a cauzelor, o scurtare a termenelor de amânare pentru unele cu impact social (cum ar fi infracţiunile de violenţă sau de corupţie), dar ţine de o anumită cultură a case management-ului pe care doar unii judecători şi-o asumă.

Credeți că oamenii politici își doresc cu adevărat o Justiție independentă? 

Eu cred că ne e clar tuturor că cei mai mulţi dintre oamenii politici şi-au dorit independenţa Justiţiei doar de ochii Europei. Acum, după ce ea a fost consacrată legislativ prin reforma din 2004-2005, a început recrutarea noilor magistraţi pe baz meritocratice şi s-au văzut rezultatele incredibile începând cu anul 2011, cu atât mai mult politicienii nu au motive să îşi dorească independenţa Justiţiei.

De aceea şi vedem mai multe feluri de atacuri la adresa Justiţiei: unele sunt declaraţiile publice belicoase lansate de politicieni – cel mai des, în ultima vreme, ele sunt făcute de primul ministru, de preşedintele Senatului şi de fostul preşedinte al ţării care par a se răfui cu autoritatea judecătorească, uitând că lupta trebuie dusă pentru supremaţia legii şi pentru sancţionarea infractorilor, iar nu împotriva celor care sunt garanţi ai drepturilor omului. Oricum, este de remarcat că toate instigările împotriva magistraţilor nu au reuşit să afecteze încrederea oamenilor în Justiţie care în momentul de faţă este aproape dublă decât în Guvern şi de patru ori mai mare decât în Parlament.

O altă serie de atacuri constă în tentativa de a influenţa rezultatul unor dosare sau a carierei magistraţilor prin afectarea arhitecturii şi competenţei judiciare – cum sunt propunerile de modificare legislativă şi chiar a Constituţiei cu privire la completul de 5 judecători de la ÎCCJ, la structura DNA, la componenţa CSM sau la atribuţiile ANI. Iar a treia serie de atacuri constă în atitudini şi iniţiative legislative de creare a unui regim privilegiat pentru anumite categorii de persoane – de exemplu refuzul parlamentarilor de a da acceptul pentru începerea urmăririi penale faţă de miniştri sau de luare a unor măsuri procesuale faţă de parlamentari, modificarea codului astfel încât suspecţii de corupţie să nu poată fi arestaţi, ori infracţiunea de conflicte de interese să nu se aplice primarilor și altele.

Avem un premier trimis în judecată. Pare o victorie a Justiției să fi ajuns până la acest nivel. Dar premierul rămâne în funcție!

Dar nu duce Justiţia o luptă cu premierul, Justiţia încearcă să afle ce a făcut premierul! DNA a decis deja că premierul este vinovat de încălcarea legii în fosta sa calitate de avocat. Urmează ca cel puţin o instanţă să verifice această susţinere şi să analizeze apărările inculpatului. Sigur că nu e comod pentru nimeni poziţia procesuală pe care o are premierul unei ţări într-o astfel de situaţie. Dar decizia dacă să rămână sau nu în funcţie până la sfărşitul procesului nu ţine de noi, de Justiţie. Nu e bine să amestecăm lucrurile, dacă Justiţia trebuie să fie independentă de politic şi viceversa e valabilă. Cred încă că adevărul trebuie să se afle cât mai repede şi legea să fie aplicată întocmai. Deşi poate unii şi-ar dori, Justiţia nu ţine loc nici de politică, nici de onoare.

01/04/2015

Interviu Joc Secund: Despre justitie

Filed under: educatie,interviu — Cristi Danilet @ 10:36 AM
Tags: ,

În data de 27 ianuarie a anului 2015 am fost invitat la Liceul de informatică din Iaşi unde am ţinut o prelegere liceenilor despre statul de drept, democraţie, drepturile omului, lege şi justiţie. Am acordat un inverviu pentru revista online a liceului.

Reporter JS: – Ce v-a determinat să alegeți cariera de judecător ?

Cristi Danileţ: – A fost un concurs de împrejurări. De mic respectam regulile , ordinea pentru că așa am fost educat de părinți și, inițial, am vrut să devin polițist, să lucrez într-un domeniu de menținere a ordinii. Făceam și arte marțiale pe timpul acela și mă imaginam purtând o cagulă pe față și prinzând  infractori care vor urmau să fie trași la răspundere. Soarta a făcut ca după ce am absolvit Facultatea de Drept să am ocazia să susțin un examen național și fiindcă erau numai locuri pentru judecători  am ajuns să practic meseria de aceasta, care îmi place foarte mult, iar dacă ar fi și  mâine să o iau de la capăt, aş alege, cu siguranță, această nobilă profesie.

Reporter JS: – Să-nțelegem că ați știut dintotdeauna că veți urma această carieră ?

Cristi Danileţ: -Am știut că am vrut să lucrez în domeniul ordinii, al disciplinei.

Reporter JS:  – Ce părere aveți de justiția din România ?

Cristi Danileţ: – Despe justiția din România am o părere bună sau aproape bună. În ultimii ani aceasta a evoluat foarte mult. Eu sunt în justiție de 16 ani și am prins vremuri tulburi când judecătorii și procurorii nu erau independenți, ci primeau ordine de la șefii lor sau de la oamenii politici (cum anume să soluționeze un dosar), vremuri în care salariile erau foarte mici. Astăzi, vedem în urma reformei, după 10 ani de zile, o îmbunătățire radicală a condițiilor în justiție. În primul rând avem confort financiar satisfacător, o justiție independentă de clasa politică și de șefii administrativi, o nouă legislație care a început să fie aplicată cu succes ._MG_4496 Toți oamenii pe care îi  vedem zilnic la TV, cu funcții importante,  par surprinși de abuzurile lor, fiind descoperiţi furând din banii oamenilor: prin asta se vede eficiența actuală a justiției.

Justiția are două componente : reguli și oameni. Regulile s-au modificat în decursul anilor și oamenii care, acum, de exemplu  generația mai tânără din care fac parte și eu, sunt mult mai buni ca cei dinainte, deoarece cu toții am intrat prin concurs; nu a fost nimeni numit cu pile cu relații sau prin alte criterii subiective, ci doar prin concurs.

Reporter JS:  – Ne puteți spune o părere și despre corupția din România  ?

_MG_4499Cristi Danileţ: -Corupția a atins toate instituțiile și autoritățile din România, din păcate, cu complicitatea justiției timp de ani de zile și aceasta se datorează,  de fapt,  unei mentalități învechite, moștenite din perioada comunistă. În ultimii ani, cum am spus, combaterea corupției a devenit  o prioritate, aceasta fiind o condiție pentru aderarea noastră la Uniunea Europeană: îndeplinirea unei sume de valori. Una dintre aceste valori este egalitatea: toți cetățenii sunt egali în fața legii și toți trebuie să o respecte, fiindcă cine încalcă legea, răspunde, ori corupția ne afectează pe toți pentru că fură din banii mei, din banii dumneavoastră, din banii tuturor, din banii spitalelor, ai pensionarului și așa mai departe… Atunci când ești într-o funcție publică ai mai multe reponsabilități decât drepturi.

Reporter JS:  – Ce vă motivează în participarea la aceste conferințe pe care le susțineți în școlile din întreaga țară ?

Cristi Danileţ: – Mi-am dat seama că dacă vrem să schimbăm cu adevărat ceva în România, nu o putem face peste noapte, ci este nevoie de timp, începând de astăzi cu generația tânără a elevilor, a liceenilor care vor fi procurorii, avocații, judecătorii, oamenii politici, primarii de mâine; ei, odată ajunși în aceste funcții, trebuie să știe ce au de făcut  si atunci  generația mea, trebuie să le transmită tinerilor valori pe care să le urmeze: egalitatea, independența, justiția, supremația dreptului, democrația dreptului omului. Cu aceste  valori voi trebuie să vă obișnuiți de mici, ca să ajungeți profesioniști. Eu am învățat lucrurile acestea după ani buni, după ce am intrat în profesie; voi, în schimb, când veți intra în profesie, veți avea deja noțiunile aceastea._MG_4505

Reporter JS:  – Aveți vreun mesaj pentru tinerii liceeni de la LIIS ?

Cristi Danileţ: – Da, să spună cât mai des NU,  findcă devine o virtute să spui nu tentațiilor.

Reporter JS:  – Dar pentru revista Joc Secund ?

Cristi Danileţ: – Eu am încredere forte mare în mijloacele de transmitere a informațiilor în masă, inclusiv virtual, iar sugestia mea este să transmiteți informațiile cu acuratețe și să fiți responsabili în ceea ce spuneți, pentru că atunci când se difuzează o informație eronată în masă, se produc efecte dezastruoase, pe care uneori nu le poți îndrepta și, invers, dacă se transmit informații constructive, atunci chiar se pot forma mentalități pozitive.

Reporter JS:  – Vă mulţumim! Succes în proiectele dumneavoastră!