CRISTI DANILEŢ – judecător

04/04/2017

INTERVIU: „Gratierea nu rezolva problema, trebuie imbunatatite conditiile din penitenciare”

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 11:04 PM
Tags: , , , , ,

INTERVIU Cristi Danileț: „Pentru ce să se dorească grațierea?! Dacă motivul este lipsa condițiilor din penitenciare, atunci să se îmbunătățească aceste condiții”

Cristi Danileț: Ca judecător, nu pot spune decât că sunt obligat să aplic un act normativ indiferent cât ar fi el de ciudat. Dar nu am putut să nu observ câteva chestiuni în neregulă cu această Ordonanță de urgență. În primul rând, motivarea din preambulul Ordonanței 13 nu avea un corespondent în textul ei. Se spunea acolo că este necesară această modificare a Codului Penal și a Codului de Procedură Penală pentru a se respecta anumite decizii ale Curții Constituționale. În realitate, textul de lege a mers mai departe.

De exemplu, la infracțiunea de abuz în serviciu s-a scăzut pedeapsa legală și s-a pus o anumită limită a prejudiciului, neglijența în serviciu a fost eliminată din Cod, conflictul de interese a fost eliminat pe jumătate. În al doilea rând, lucrul care m-a uimit cel mai mult a fost acel termen de zece zile pentru intrarea în vigoare a modificărilor la Codul Penal, un lucru nemaiîntâlnit până atunci. Adică, o ordonanță de urgență apare în situații excepționale, când trebuie rapid intervenit pentru a nu se întâmpla o nenorocire, dar aici se dădea un termen de zece zile, deci încă se mai putea aștepta. Fac o parateză: iată că Ordonanța 13 a dispărut, suntem în situația de dinainte de adoptarea ei, au mai trecut două luni și nu s-a întâmplat nimic grav în România în legătură cu acele infracțiuni. A fost vreo urgență?! Aș fi vrut să avem o decizie a Curții Constituționale pe această chestiune…

Modul cum a fost adoptată această Ordonanță (fără a se aștepta avizul CSM, care a fost solicitat în aceeași zi cu adoptarea) și consecințele ei cu totul nemaiîntâlnite (renunțarea la anumite infracțiuni, închiderea câtorva sute de dosare aflate în instrumentare, eliberarea unor persoane din penitenciare condamnate deja definitiv pentru infracțiuni asimilate corupției) ne-a făcut pe unii dintre noi – pe procurorul general Augustin Lazăr, pe președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, Cristina Tarcea, inclusiv pe șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, pe mine sau pe președinții unor asociații profesionale ale magistraților, precum și pe conducerea unor facultăți de Drept din România – să credem că se urmărește un alt scop decât cel juridic. Or, un astfel de eveniment obligă magistrații să iasă public și să le explice cetățenilor care sunt efectele apariției unui asemenea act normativ, pentru că ei au îndatorirea deontologică să susțină statul de drept.

„Toată treaba ați făcut-o degeaba. Noi decidem ca voi să închideți dosare”

R.U.: Și care erau aceste efecte?
C.D.: România a adoptat ca politică națională lupta anticorupție. Iar magistrații au ca sarcină de serviciu combaterea corupției, ceea ce înseamnă că, după ce adună probe într-un dosar, ei îi condamnă pe oamenii vinovați. Pe de altă parte, o altă putere a statului a găsit de cuviință să intervină și să blocheze această activitate spunând, practic: „Toată treaba ați făcut-o degeaba. Noi, în momentul ăsta, decidem ca voi să închideți niște dosare și să eliberăm niște oameni din penitenciare”.

Aparent, Ordonanța a apărut pentru a corecta niște articole din Codul Penal și a elibera niște deținuți care nu au condiții adecvate în penitenciare. Acum, noi știm situația reală și este adevărat că unele penitenciare din România nu au condiții de hotel. Dar știm la fel de bine că nu sunt condiții cu mult diferite în multe spitale sau școli din România. Și vă mai spun că sunt unii deținuți care au făcut duș pentru prima dată la penitenciar, pentru că, acasă la ei, nu au așa ceva și încă au WC-ul în fundul curții. Știm că situația din penitenciarele din România nu este bună, însă nici noi nu trimitem oameni în închisoare decât în cazuri extreme. Vorbim despre oameni foarte periculoși pentru societate sau recidiviști. Nicio persoană care comite o faptă penală ușoară, care este la prima abatere și colaborează în mod corect cu organele judiciare nu ajunge la închisoare. Apoi, în definitiv, oamenii ajung în închisoare pentru că încalcă legea. Or, nimeni nu i-a pus să comită infracțiuni. Eu, la facultate, m-am dus benevol și am acceptat condițiile din cămin și vă spun că azi sunt deținuți care au condiții mai bune decât le au mulți studenți, inclusiv la Drept.

Mă întreb, de data asta ca cetățean și ca tată, dacă este normal să lăsăm violatori în libertate, să lăsăm tâlhari în libertate, să lăsăm hoți în libertate, poate chiar criminali? Toată discuția despre grațiere era una falsă, iar Ordonanța 13 împreună cu proiectul de lege privind grațierea au venit la pachet. Politicienii care au venit cu acest pachet ne-au spus ceva de genul: „Avem condiții grele în penitenciare, dar rezolvăm situația eliberând câteva mii de deținuți, micșorând unele pedepse din lege sau eliminând niște infracțiuni”.

R.U.: Dar CSM sesizase că proiectele erau pe lângă lege.
C.D.: Da, după descinderea Președintelui țării la Guvern, unde a dezvăluit existența celor „doi elefanți”, cele două proiecte au fost trimise la CSM care, după consultarea instanțelor și parchetelor, au spus că ele conțin mai multe nereguli. Este adevărat că CSM nu trebuie să-și dea avizul pentru orice act normaiv, dar când Guvernul, Parlamentul o cer, noi le oferim această… consultanță, dacă vreți. Obligatoriu sau nu, avizul CSM cântărește greu, pentru că sunt specialiști în Drept care lucrează acolo. 

Dar adoptarea acestor acte normative este o măsură politică, nu una juridică. Așadar, dacă Parlamentul sau Guvernul vor dori, mâine, să abroge tot Codul Penal, au libertatea să o facă și trebuie să înțelegem asta, oricât ar oripila populația. Asta nu înseamnă ca lumea să stea în expectativă. De asta au fost protestele, de asta au fost avizele negative de la CSM, reacțiile individuale sau asociative ale magistraților. Pentru a ne exprima nemulțumirea în privința unor chestiuni care privesc întreaga populație: siguranța fiecăruia și combaterea corupției. Decizia finală, însă, aparține politicienilor din Parlament sau Guvern.

„A fost pentru prima dată în România când s-a dat o ordonanță de urgență de abrogare a unor infracțiuni”

R.U.: De ce credeți că au lăsat acel termen de zece zile până când Ordonanța 13 ar fi trebuit să intre în vigoare?
C.D.: Juridic, nu există nicio explicație. Cred că cineva care a fost implicat în redactarea actului normativ și-a dat seama de faptul că este o problemă cu el și se poate ajunge la o răspundere individuală penală. Am avut un astfel de precedent – vorbesc despre cazul fostului ministru al Justiției, Tudor Chiuariu, care a promovat, în 2007, o Hotărâre de Guvern cu privire la un teren aparținând Poștei Române împotriva avizului negativ primit de la direcția de specialitate, cerând ca acesta să fie schimbat și care, ulterior, a fost condamnat.

În cazul Ordonanței 13, am înțeles că am avut aceeași situație: avizele nu au existat sau au fost schimbate, s-au încălcat proceduri interne și, atunci, probabil că persoana care a redactat actul l-a sfătuit pe ministrul Justiției, Florin Iordache, să introducă acel termen de zece zile. Personal, îi transmit un gând bun acelei persoane căci, fără un astfel de termen, Ordonanța 13 ar fi produs efecte chiar din noaptea de 1 februarie 2017, când a fost publicată în Monitorul Oficial, iar noi, magistrații, ar fi trebuit să o aplic din dimineața următoare.

Dar de ce este important să înțelegem ce s-a întâmplat cu Ordonanța 13? Pentru că a fost pentru prima dată când, în România, s-a dat o ordonanță de urgență de abrogare a unor infracțiuni sau de ușurare a tratamentului penal pentru altele. Până acum, s-au corectat, prin ordonanțe, texte de lege sau chiar s-au introdus infracțiuni în Codul Penal. Dar când dezincriminezi, prin ordonanță de urgență, faptele sau doar le reduci sancțiunea, se produce un efect unic: chiar dacă ordonanța este ulterior abrogată de o altă ordonanță a Guvernului, sau este respinsă ulterior prin lege în Parlament, sau este declarată neconstituțională de către CCR, ea își produce efectele pentru toate dosarele aflate în curs de soluționare. Pentru asta, Ordonanța trebuie să fie în vigoare chiar și un minut. Dar Ordonanța 13 a fost abrogată înainte de a intra în vigoare și acest efect nu s-a mai produs.

R.U.: Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu, care era prevăzută și în Ordonanța 13, cu stabilirea acelui plafon de 200.000 de lei, au existat și niște dezinformări. S-a spus că abuzul în serviciu nu mai era prevăzut în legislație și că, de fapt, Ordonanța 13 îl readucea în Codul Penal. Ce a fost cu această manipulare?
C.D.: În vara anului trecut, în mai multe cazuri, s-a cerut Curții Constituționale să decidă că această infracțiune conține o formulare neclară și, astfel, ar încălca Constituția. Astfel, regula este că o lege trebuie să fie clară, explicită, pentru ca cetățenii să știe ce au de făcut și ce le este interzis. Dacă Curtea constată că sunt probleme cu acel text, fie el va fi eliminat, fie el va fi interpretat. În cazul de față, Curții Constituționale i s-a cerut să constate că sintagma „îndeplinirea în mod defectuos a atribuțiilor de serviciu” din conținutul infracțiunii nu ar fi clar: ce înseamnă „defectuos”? în raport cu ce anume o acțiune este defectuoasă?

Iar Curtea a decis așa: nu avem o problemă cu incriminarea acestei fapte, ea există și în alte legislații, inclusiv în a noastră. Problema este doar cu o parte din formulare și, astfel, CCR a precizat că, dacă „îndeplinirea în mod defectuos” se raportează doar la încălcarea legilor, a ordonanțelor obișnuite și a ordonanțelor de urgență, atunci textul este în regulă. Însă, tot ce înseamnă încălcare sau neîndeplinire corespunzătoare a atribuțiilor prevăzute în alte acte normative, precum ordine de miniștri, hotărâri de guvern, ordine date de șeful ierarhic, fișa postului, contract de muncă, pentru asta oamenii nu pot fi trași la răspundere penală, ci ei vor răspunde disciplinar, civil, administrativ. Adică, nu este necesar să-l trimitem pe om la închisoare doar pentru că a încălcat un ordin al șefului lui.

După momentul apariției Ordonanței 13, câțiva avocați, printre care și doi profesori la Drept, au venit cu o justificare extrem de ciudată: „Ordonanța 13 era bună, pentru că ea, de fapt, corecta lucrurile. Adică reintroducea abuzul în serviciu, dispărut din legislație în vara lui 2016, când a apărut decizia CCR”. Uitându-mă ce s-a întâmplat atunci, am văzut această decizie a CCR era una de interpretare.

Sunt cel puțin 50 de decizii de interpretare date, în ultimii zece ani, de CCR. Dar acei profesori susțineau că deciziile date de Curte sunt ori de admitere, ori de respingere. Ori un text este constituțional, ori este neconstituțional. Nu poate fi constituțional doar după o anumită interpretare. Fals! Legea permite Curții Constituționale să lase un text în vigoare, dacă el este interpretat într-un anumit fel. Deciziile Curții Constituționale sunt la nivelul Constituției, nu se mai discută pe ele. Chiar și greșite să fie, deciziile CCR sunt definitive și obligatorii pentru tot timpul cât va exista actuala Constituție. Dar oamenii, neștiind, au luat de bun ce spuneau respectivii.

R.U.: Deci, în mod clar, a fost o minciună ceea ce s-a spus, iar acest lucru a fost speculat mult de anumiți politicieni care au susținut Ordonanța 13.
C.D.: Da, a fost o minciună grosieră care a venit ca mănușă unor politicieni care sperau să mai salveze ceva din Ordonanța 13. Oamenii simpli, nefamiliarizați cu fenomenele juridice, nu au putut observa aceste lucruri.

Și eu, și procurorul general am ieșit public și am explicat ce efecte a avut decizia CCR de anul trecut, dar minciuna luase deja amploare. În argumentele pe care le-am adus eu, am indicat deciziile Curților Constituționale aplicabile în asemenea situații, când un text de lege rămâne valabil dacă el este interpretat de magistrați așa cum spune Curtea.

Or, eu nu mă joc cu interpretarea, aduc argumente când ies în spațiul public. Însă părerologii vin cu diverse opinii nesusținute de lege, dar mai ușor de acceptat de publicul larg, având în vedere și sprijinul mediatic. Asta este o problemă în România: omul nu se duce la sursa primară să verifice singur cum stau lucrurile, să stabilească cine din cei care ies în spațiul public minte și cine are dreptate. Am mai întâlnit și opinia că CCR ar impune un anumit prag valoric la abuzul în serviciu, altfel, spun aceiași părerologi, orice încălcare a atribuțiilor de serviciu care produce un prejudiciu cât de mic ar putea duce un om la închisoare. În realitatea, Curtea spune altceva: în lipsa unui prag valoric, nu înseamnă că orice încălcare se sancționează penal, ci trebui să se țină seama că există alte forme de răspundere, mai ușoare, care trebuie aplicate gradual. Penalul devine incident numai pentru situații grave, iar CCR spune că asta înseamnă să fie vorba doar despre o încălcare a legii.

„Abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu există în toată lumea”

R.U.: Să rămânem la abuzul în serviciu, unii politicieni și o parte a presei susțin că, în alte țări, nu există abuz în serviciu. Suntem „ciudați” că avem infracțiunea asta?
C.D.: În anul 2013, Comisia de la Veneția a dat o opinie cu privire la legătura dintre raspunderea politică și cea penală a miniștrilor. Se precizează că nu trebuie să cercetezi miniștri pentru că adoptă anumite acte normative, la fel cum parlamentarii nu răspund pentru voturile și opiniile lor (opiniile spuse în Cameră – și subliniez asta, căci unii parlamentari de la noi au impresia că poți spune orice în spațiul public). Comisia de la Veneția a făcut, ca bază a acestei opinii, și un studiu comparat al legislațiilor din toate cele 27 de statate membre ale UE pe abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu. Practic, sunt folosite diverse denumiri pentru exact aceeași infracțiune.

Dar, în România, unii au citit doar opinia și, apoi, au spus că nu există abuz în serviciu în alte țări. Ba există. Abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu există în toată lumea. Mai mult, Convenția de la Merida din 2003, adică Convenția ONU cu privire la combaterea corupției, impune, la Articolul 19, ca toate statele membre din lume, adică peste 180, să aibă în propria legislație infracțiunea de abuz în serviciu, întocmai așa cum este definită la noi.

R.U.: Să vorbim despre cercetările pe care le-a făcut DNA la Guvern, după ce s-a dat Ordonanța 13. Dacă miniștrii nu pot fi cercetați pentru că dau o ordonanță de urgență, de ce s-a deschis acest dosar? 
C.D.: Când un procuror primește o sesizare cu privire la comiterea unei infracțiuni, potrivit noului Cod, este obligat să înceapă urmărirea penală cu privire la faptele semnalate. De exemplu, cineva spune la Parchet că a văzut un om decedat pe stradă. Procurorii încep urmărirea penală pentru omor, chiar dacă individul s-a sinucis sau a căzut peste el un copac. Juridic, se numește urmărire penală in rem, asupra faptelor. După care, iei declarații de la martori, strângi probe și, dacă se ajunge la concluzia că infracțiunea a fost săvârșită de o persoană pe care o identifici, o pui sub urmărire. Acea persoană devine suspect, moment în care are anumite drepturi și obligații.

Ceea ce s-a întâmplat la DNA în legătură cu Ordonanța 13 a fost începerea urmăririi penale in rem, pentru anumite infracțiuni sesizate și nu s-a mai început urmărirea penală in personam, pentru că, după audierea unor martori și strângerea anumitor probe cu înscrisuri de la Ministerul Justiției și de la Guvern, s-a ajuns la concluzia că, pentru două fapte care erau de competența DNA nu sunt probe, iar pentru celelalte fapte dosarul trebuie instrumentat de Parchetul General. Curtea Constituțională a interpretat că ancheta pe care a făcut-o DNA, deși nu s-a dus mai departe împotriva miniștrilor, a fost prea mult legată de activitatea de elaborare a emiterii unui act normativ, iar ei au imunitate față de această activitate.

R.U.: Dar Curtea de unde putea ști în ce a constat ancheta DNA? Pentru că, fiind vorba despre un dosar aflat în stadiu incipient, deci încă secret, nici la CCR nu poate fi trimis pentru a fi studiat în amănunt.
C.D.: Nu știu ce documente a avut CCR pe masă. Dar este clar că, dacă Curtea a spus că DNA a intrat prea mult în cercetarea miniștrilor, cred că a avut niște documente care dovedesc acest lucru. Nici publicul, dar nici eu, ca judecător, nu avem de unde ști lucrurile astea. Nu știu nici dosarul DNA, nici ceea ce s-a trimis la Curtea Constituțională.

R.U.: Dar, teoretic, ce documente din dosar ar fi putut ajunge la Curte?
C.D.: Nu cred că un dosar de urmărire penală are ce căuta la Curte, nu avem vreun precedent în acest sens. În mod firesc, la Curtea Constituțională ajung sesizări doar când dosarele sunt la judecătorii din instanțele obișnuite și cei implicați invocă nereguli în legătură cu textele legale. Acum am avut, mai mult, o sesizare cu un conflict juridic între DNA și Guvern, iar dosarul era în faza de urmărire penală. Citind decizia dată de CCR, rezultă că a ajuns acolo denunțul formulat și ordonanța procurorului de începere a urmăririi penale. În rest, nu cred că au ajuns declarațiile de martori.

Nu e normal ca dosarele să se plimbe pe la instituțiile statului, chiar dacă este vorba despre CCR. La fel, nu sunt de acord cu faptul ca dosare de la DNA sau de la Parchetul General să se plimbe pe la parlamentari atunci când ei dau acele avize pentru urmăriri penale sau pentru arestări preventive. Nicio lege nu permite ca dosarul să fie luat de la procurori, să ajungă în Parlament, iar aleșii să se uite prin hârtii și să spună: „Da, colegul nostru nu este vinovat”. Un singur document trebuie să ajungă acolo, un referat al procurorului în legătură cu cercetările care se fac și măsurile care se impun.

R.U.: În motivarea Curții a fost și acea opinie separată a judecătoarei Livia Stanciu, care demonta tot ceea ce CCR spunea cu privire la cercetarea DNA. Deși, legal, opinia minoritară nu este luată în calcul, care este importanța ei?
C.D.: Legea permite ca, atunci când se iau decizii într-un organism plenar, așa cum este Curtea Constituțională, o parte dintre judecătorii care nu sunt de acord cu opinia majorității să își redacteze propria opinie. Avem, uneori, decizii ale Curții în care un judecător sau mai mulți, maximum patru, pentru că în total sunt nouă, să arate că la deliberare el sau ei au avut o altă opinie. Faptul că un judecător își argumentează votul contrar majorității este lăudabil, căci astfel permite cititorior să vadă care au fost punctele în divergență dintre judecători și care au fost justificările aduse. Dar, din punct de vedere juridic, acea motivare nu are nicio consecință: ceea ce contează și ceea ce se va aplica în mod obligatoriu este decizia Plenului Curții, însoțită de motivarea majorității judecătorilor. Este posibil însă ca, în viitor, dacă CCR va decide să își schimbe practica, acea opinie separată să fie folosită ca reper. 

R.U.: Dosarului deschis de DNA privind modul în care a fost dată Ordonanța 13 a avut la bază un denunț, așa cum discutam. Dacă nu era acest denunț, procurorii nu ar fi putut vedea dacă a fost vorba despre oportunitate sau nu în cazul Ordonanței. Dar să presupunem că Guvernul dă o ordonanță de urgență la ora 22.00, în timp ce premierul este amenințat cu pistolul la cap. Nimeni nu spune nimic, nu există niciun denunț. În acest caz, am avea o ordonanță de urgență dată sub presiune, în folosul cuiva, însă procurorii nu se pot sesiza. Ce se întâmplă în acest caz?
C.D.: Trebuie să facem distincție între imunitatea funcțională a parlamentarilor, a miniștrilor, a judecătorilor și infracțiunile săvârșite de ei în legătură cu serviciul: primul aspect privește deciziile luate de ei, al doilea privește modul de luare a acestor decizii. De exemplu, dacă eu, judecător, primesc mită să dau o anumită soluție, asta nu înseamnă că soluția mea este greșită. Pentru că, dacă legea prevede o pedeapsă între unu și cinci ani, iar eu dau condamnare de un an cu suspendare, atunci soluția mea este legală. Dar eu am primit mită. Nu poate să vină DNA să mă ancheteze pentru soluția mea, ci vine DNA să mă ancheteze pentru ilegalitatea pe care am comis-o luând mită; soluția mea rămâne în picioare și nu poate fi inversată decât de o altă instanță. La fel este și la miniștri: dacă ei sunt amenințați, șantajați, cumpărați ca să dea acte normative, acel document rămâne în vigoare până va fi răsturnat în Parlament, care trebuie să îl aprobe/respingă, sau de către CCR, care poate fi sesizată pentru a analiza constituționalitatea lui.

R.U.: Deci, dacă nu ar fi existat acel denunț la DNA, în cazul Ordonanței 13, procurorii anticorupție ar fi avut ce verifica în Guvern?
C.D.: Fie că relata presa că ceva este în neregulă, fie că aflau de la serviciile de informații, fie că exista o presiune publică mare, se putea începe urmărirea penală pentru o infracțiune, dar nu pentru că s-a dat un act normativ. Cum am arătat, miniștrii nu pot fi anchetați pentru abuz în serviciu doar pentru că au adoptat acte normative în cadrul Guvernului. Nu are importanță că acestea nu sunt conforme cu dorința cetățenilor.

Pe de altă parte, consider că este anormal ca, în România, Guvernul să dea acte normative de importanța legilor. Ordonanțele de guvern și ordonanțele de urgență, nu sunt pemise în alte state: Guvernul se ocupă de executarea legilor date de Parlament. La noi, este o ciudățenie, este un amestec al puterilor.

Un alt amestec, deși puterile sunt separate, între legislativ și executiv, este faptul că un ministru poate fi, în același timp, parlamentar. Și am avut cazuri în care aceste persoane au votat într-un fel în minister și invers în Parlament. Victor Ponta, de exemplu, când era premier, a dat un proiect de lege în Guvern pentru Roșia Montana și s-a dus în Parlament, fiind și deputat, unde a votat împotriva acelui proiect. Lucrurile acestea nu sunt normale. Separația puterilor este, uneori, doar teorie.

Sau, alt exemplu, ești președinte al unei camere a Parlamentului și chemi miniștrii la discuții cu tine. Adică tu, cel care reprezinți puterea legislativă care dă legi, îi chemi la tine pe cei care trebuie să execute legile și cu care, din punct de vedere al statutului, ești egal, pentru a discuta politicile guvernamentale altfel decât prin intermediul instrumentelor oferite de Constituție: întrebări, interpelări, moțiuni de cenzură. Sau, un alt lucru ilogic: să fii șef de partid, adică să reprezinți interesele unui grup organizat legal, și în același timp să fii premier, adică să reprezinți interesul public, al tuturor. Arhitectura statului nostru încă are de suferit.

„În ziua în care a fost dată Ordonanța 13, cred că publicul a simțit nesiguranță”

R.U.: Să revenim la CCR, unde fiecare membru este numit politic. Acest lucru nu poate fi periculos pentru democrație? Mă gândesc la presiunile care pot fi făcute asupra acestor judecători de către partidul care i-a susținut.
C.D.: Membrii CCR sunt numiți politic și la fel este și în alte state, pentru că CCR, în limbaj de specialitate, este un organism politico-juridic. Adică activitatea lui nu este una de judecată, nu soluționează dosare precum instanțele judecătorești, ci verifică constituționalitatea legilor țării. Legile sunt emise de politic, prin urmare, activitatea CCR este mai degrabă una politică. Este normal ca membrii CCR să fie numiți de puterile politice, dar, pentru că CCR este chemată, uneori, să arbitreze puterile statului, poate că ar trebui și juridicul să aibă niște oameni pe care să-i desemneze. Deocamdată, legal, nu avem posibilitatea asta. Oricum, indiferent cine face numirea, ceea ce trebuie analizat și, poate, îmbunătățit este nu modalitatea de numire a oamenilor de acolo, ci criteriile folosite pentru numirea lor: CV-urile lor să fie publice înainte de numirile lor, să fie dezbatere pe propuneri, să se analizeze meritele, întreaga carieră și, apoi, să aibă loc numirea efectivă.

R.U.: Care sunt regulile acum?
C.D.: Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Nu se specifică în lege ce înseamnă „înaltă competenţă profesională”, astfel că, în urma unui vot politic, poate fi numit judecător la CCR atât un profesor universitar sau avocat ori fost magistrat, cât și un jurist la o fabrică sau la o firmă obscură. Asta depinde de cât este de responsabilă clasa politică și de cât de atent este publicul de aceste numiri. Deseori, publicul nu este interesat de acest lucru. De exemplu, acum câțiva ani, CSM a emis un regulament în care a spus că, atunci când recrutăm judecători și procurori la începutul carierei, precum și atunci când promovăm judecători la Curtea Supremă, publicul are posibilitatea să trimită o scrisoare către CSM și să sesizeze dacă sunt lucruri în neregulă cu acei oameni. De patru-cinci ani de când este acel regulament, nu am primit nicio scrisoare. Publicul nu este interesat sau nu știe despre astfel de mecanisme. Dar, întorcându-mă la judecătorii de la CCR, cred că este de datoria publicului să se intereseze cine sunt aceștia, așa cum trebuie să se intereseze cine ne sunt parlamentarii, cine ne sunt miniștrii.

R.U.: Justiția pare, totuși, să îi intereseze foarte mult pe cetățeni, protestele legate de Ordonanța 13 au scos în stradă sute de mii de oameni. De câțiva ani, la manifestații, se strigă „D-N-A / Să vină să vă ia!”. Și asta arată un atașament al cetățenilor față de Justiție.
C.D.: Poate părea puțin ciudat ca lumea să spună: vrem să vă vedem la închisoare, vrem să vină DNA… Dar, asta sună bine, conform vremurilor în care trăim. Eu sunt adeptul justiției sociale. Pentru mine, justiția definește, mai degrabă, un sentiment, or asta ține mai mult de morală decât de judiciar. Până să fac eu, judecător, justiție, există publicul. Iar publicul trebuie să aibă sentimentul că se face justiție, că se face dreptate. Publicul trebuie să știe că există un aparat judiciar care își face treaba, iar asta îl liniștește, apare sentimentul de siguranță. 

În ziua în care a fost dată Ordonanța 13, cred că publicul a simțit nesiguranță. Și-a spus ceva de genul: „Ah, deci se întâmplă ceva noaptea, foarte repede. E vorba despre oameni trimiși la închisoare, care urmează să fie lăsați liberi. Noi nu ne mai simțim în siguranță”.

Publicul s-a întrebat dacă este normal ca judecătorul să spună că cineva trebuie să stea în închisoare zece ani, dar Guvernul să spună că cinci sunt de ajuns și persoana trebuie eliberată?!

Protestând, oamenii și-au exprimat dorința de stabilitate și de siguranță: legile să fie emise de Parlament, să aibă loc dezbateri pe proiectele legislative, oamenii condamnați de judecători la închisoare să stea acolo etc. Pentru mine, ca magistrat, încrederea oamenilor în aparatul judiciar mi se pare un lucru deosebit: statistic vorbind, oamenii au de două ori mai multă încredere în Justiție decât în Guvern și de trei ori mai multă decât în Parlament. Asta ne onorează, dar ne și obligă.

R.U.: Senatorul PSD Șerban Nicolae a depus în Parlament o serie de amendamente la Codul Penal, care privesc grațierea. Amendamentele au fost criticate de opinia publică, iar parlamentarul a spus că le va retrage. Acest lucru, însă, nu s-a întâmplat până la finele lui martie. Ce ar trebui să privească grațierea?
C.D.: Mie încă nu îmi este clar de ce se dorește grațierea. Oricum, ea ar trebui să privească numai sancțiuni definitive din dosarele penale (nu și pedepsele încă neaplicate în dosarele aflate în derulare) și ar trebui să se refere doar la cei care sunt în penitenciare. Unii spun că ar trebui aplicată grațierea și pentru cei care sunt condamnați la pedepse cu suspendare.

Dar atunci întreb: pentru ce se dă grațierea? Unii au spus pentru că așa se face în România o dată la zece ani. Vă asigur că acesta nu este un argument juridic, ci este un populism ieftin. Alții au spus că motivul este suprapopularea penitenciarelor. Ei bine, eu vă spun că numai o parte din penitenciare sunt suprapopulate.

Oricum, eliberarea unor deținuți nu rezolvă problema. Decidenții trebuie să facă tot posibilul să fie condiții adecvate în penitenciare, pentru că acolo sunt trimiși cei care au comis infracțiuni din două motive: să îi sancționăm pentru ce au comis și să le îndreptăm comportamentul pe viitor, respectiv pentru a-i proteja de ei pe cei aflați în libertate. Dacă nu se iau măsuri cu privire la locurile și condițiile din penitenciare, atunci eu, judecător, va trebui să nu mai trimit la închisoare oamenii vinovați de jaf, crime, violuri, corupție, trafic de droguri sau de persoane. Îi voi condamna, dar pentru că n-avem locuri suficiente sau condiții adecvate, îi voi lăsa pe stradă sau acasă. Își permite asta societatea? Eu nu am dreptul să analizez, doar ridic această întrebare.

Și vă mai spun ceva: politicienii au spus că trebuie dată o grațiere pentru că urmează să fim condamnați la CEDO și să plătim despăgubiri. Sincer, eu cred că statul român își permite să plătească despăgubirile la CEDO. E simplu, punem în executare confiscările ordonate de judecători în ultimii cinci ani. Avem sute de milioane de euro de încasat și banii aștia încă nu sunt vărsați la bugetul statului. Haideți să îi încasăm, plătim și la CEDO, construim și noi penitenciare. Apoi, dacă vrem să grațiem anumite persoane, o putem face în două feluri. Fie șeful statului o face în situații strigătoare la cer sau în situații sociale, familiale extrem de serioase, dar individuale, fie dă Parlamentul grațiere colectivă, dar, la fel, pentru anumite persoane. De exemplu, pentru recidiviști – nu, pentru criminali – nu, pentru teroriști – nu.

Este strict decizia Parlamentului ce criterii alege, dacă vrea să excludă sau să includă infracțiuni de corupție. Dar, din nou, eu, ca public, mă pot exprima: nu suntem de acord cu grațierea corupților, pentru că suntem într-un stat în care corupția este endemică. Noi trebuie să continuăm lupta anticorupție, nu să premiem corupții cu eliberarea din penitenciare.

Legea nu-ți interzice să grațiezi criminali, dar suntem în siguranță dacă, ieri, am condamnat un criminal la 20 de ani de închisoare și, azi, Parlamentul îl grațiază pentru că nu sunt locuri în închisoare? Atunci, tu, public, vii și te pronunți. De aceea este necesară dezbaterea, dar ea se poate purta numai la Parlament. De aceea nu pot fi date ordonanțe de urgență în materie de grațiere, ci se dau legi, pentru că în timpul dezbaterii pot apărea amendamente sau chiar se ajunge la concluzia că legea trebuie respinsă.

R.U.: Să presupunem că se dă o lege a grațierii ca să mai golim pușcăriile, nu ajungem la o altă problemă, anume ce faci cu acei oameni pe care îi lași pe stradă deodată? Mulți dintre ei nu își găsesc serviciu, poate nu își mai găsesc nici familiile, nici casă. Eliberezi pușcăriile, dar creezi o problemă în libertate? Îi eliberăm, mâine, pe toți din pușcărie, dar statul îi pregătește pe acești oameni pentru reintegrarea în societate?
C.D.: În primul rând, grațierea trebuie dată pentru persoanele care nu sunt recidiviste și, părerea mea, pentru cele care au plătit statului cheltuielile judiciare și au plătit victimei despăgubirile. Asta mi se pare normal. Am văzut că, în acest proiect al grațierii care se discută acum, condamnații trebuie să plătească acești bani după ce sunt eliberați. Pe undeva există o logică: ai fost în penitenciar și nu ai avut de unde plăti; când ieși, te duci la muncă și, într-un an, îi plătești despăgubirile victimei. Eu zic că, uneori, în procesul penal, se uită că sunt două părți. Iar o parte importantă, dar ignorată, este victima. Apoi, capacitatea noastră de reinserție nu există, mai ales că, la orice angajare, se cere cazierul.

Dacă vrei să fii vânzător și ești condamnat pentru furt, ai puține șanse ca patronul să te angajeze. La fel, nu poți fi judecător, polițist, profesor, dacă ai cazier. Interesant este, însă, că poți fi parlamentar…

R.U.: Sunt țări unde există organizații care primesc bani de la stat pentru a se ocupa de reintegrarea celor ieșiți din pușcării. Cum este la noi?
C.D.: Noi avem organe specializate ale statului de care rareori se vorbește, serviciile de probațiune. Ele au fost înființate în anul 2000 și ar trebui să aibă personal suficient care să se ocupe de supravegherea celor care sunt condamnați, dar fără a fi trimiși în penitenciar, respectiv de supravegherea și reinserția celor care ies din penitenciar, fie la expirarea în întregime a duratei dispuse de judecător, fie mai înainte, pentru bună purtare. Realitatea este că asemenea servicii de probațiune nu au resursele umane necesare pentru a se ocupa de astfel de situații. De aici, probabil, și rata recidivei: peste 50% din cei care au trecut o dată printr-un penitenciar se reîntorc comițând o nouă infracțiune.

„Am avut o evaluare făcută de ministrul Justiției, nu un control”

R.U.: După cercetările începute de DNA la Guvern în legătură cu Ordonanța 13, dosar care s-a declinat la Parchetul General, ministrul Justiției, Tudorel Toader, a făcut o evaluare a procurorilor șefi ai celor două Parchete. A mai existat, până acum, o astfel de evaluare și ce părere aveți despre concluziile prezentate de ministru?
C.D.: În Constituție scrie că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiției, iar în legea cu privire la statutul magistraților scrie că procurorii sunt independenți. Aparent, este o problemă. De multe ori s-a interpretat sintagma „sub autoritatea ministrului Justiției” ca fiind posibilitatea ministrului de a numi și de a revoca procurorii, inclusiv de a le ordona ce să facă în dosare penale. Au existat vremuri în România, până în 1997, când ministrul Justiției putea da ordin să se înceapă, nu să se și închidă, urmărirea penală. Era un drept prevăzut în lege. În 1997 a fost o mare reformă și, în cursul anilor, s-au redus puterile ministrului asupra procurorilor. Astăzi, ministrul este implicat în numirea procurorului șef al DNA, Parchetului General și DIICOT, dar nu îl poate da jos când dorește.

O singură dată a existat, în vremea unui fost ministru al Justiției, Tudor Chiuariu, o situație în care acesta, la mai puțin de două săptămâni de când fusese numit, a propus revocarea procuroului Doru Țuluș, șeful Secției a II-a din DNA. Vorbim despre luna mai 2007. Atunci, a fost pentru prima dată în justiția română când un ministru voia să dea jos un procuror, după apariția noilor legi, astfel încât a creat un val de nemulțumire. Foarte mulți magistrați au reacționa pro-Țulus. CSM a spus așa: vrei să dai jos un procuror șef, doar că tu ești ministru, nu ai făcut nicio evaluare. Pur și simplu, intervine cineva din Executiv în cariera unui magistrat, fără să argumenteze. Cei din CSM au spus că fac ei o analiză a activității procurorului șef Țuluș și, după acel control, au arătat că nu sunt motive de revocare. Chiuariu a spus așa: eu tot îi trimit șefului statului propunerea de revocare, pentru că nu sunt obligat să țin seama de ce spune CSM. Asta deși doar CSM are actele magistraților, mapa lor profesională, are acces la dosarele lor. Tu, ministrul Justiției, nu ai aceste pârghii. Scrie și în lege că ministrul numai prin procurori anume desemnați poate controla activitatea șefilor din Parchet. Altfel, dacă tu ești în Ministerul Justiției, iar ei sunt în Parchet, tu cum le faci control?! Nu ai cum. Nu ai acces la dosarele lor. Asta este separația funcțiilor și, la noi, funcționează.

R.U.: Ministrul Justiției a prezentat, până la urmă, un raport public cu privire la Procurorul General și Procurorul șef al DNA. Deși raportul părea critic, totuși concluzia a fost că nu se impune declanșarea mecanismului de revocare a celor doi. Cum se explică acest lucru?
C.D.: Nici nu se putea ajunge la altă concluzie. Ministrul Justiției este cel care face propunerea de numire a unui procuror în funcția de conducere de la Parchetul General, DNA și DIICOT; CSM dă un aviz consultativ, iar decizia de numire îi aparține șefului statului. Procedura este simetrică la revocare, însă motivele și modul de constatare a lor sunt expres prevăzute în Legea nr. 303/2004. Astfel, șefii Parchetelor pot fi demiși dacă sunt sancționați de CSM sau dacă își exercită în mod necorespunzător atribuțiile manageriale. Așadar, nu poate fi demis un șef de parchet pentru că un procuror din subordine a dat o anumită soluție într-o cauză concretă, chiar dacă a intervenit Curtea Constituțională. Or, în cazul de față am avut o evaluare, nu un control, făcută de ministru, prin care a explicat decizia CCR cu privire la investigația făcută de DNA. Dacă ministrul ar putea revoca un procuror șef doar pentru că așa vrea el sau partidul i-o cere, ar fi vorba despre un act periculos de controlare a carierei unui magistrat care, după reforma justiției din anii 2004-2005, este interzis.

R.U.: S-a reluat o temă, în perioada aceasta, legată de unirea DIICOT cu DNA. Ce ar presupune acest lucru? Este nevoie de acest lucru sau e doar o strategie de schimbare a unor șefi incomozi?
C.D.: În privința DIICOT, tocmai s-a dat o lege care îi întărește poziția de instituție distinctă de alte direcții specializate din Ministerul Public. Eu cred mult în specializarea magistraților. În prezent sunt 9.250 de legi în vigoare în România. Este imposibil, ca judecător sau ca procuror, să le știi pe toate. De aceea ai nevoie de o specializare. Acesta este motivul pentru care suntem împărțiți pe secții sau departamente. DNA este specializat pe anticorupție și infracțiuni asimilate corupției, iar DIICOT se ocupă de crimă organizată și terorism. Unirea lor ar fi ceva formal, pentru că, oricum, ar trebui să rămână două departamente separate. Am văzut uneori că Guvernul procedează la astfel de reorganizări doar ca să schimbe șefii. Noi nu ne mai numim DNA, DIICOT, ci DNA-DIICOT, prin urmare, pe voi, șefii, vă schimbăm. Sper să nu se întâmple așa cu instituțiile judiciare, noi trebuie să rămânem în afara jocurilor politice care sunt, deseori, în afara moralității.

R.U.: Deci, din punct de vedere juridic, nu s-ar s-ar justifica o astfel de măsură.
C.D.: Nu. Din punct de vedere juridic, nu s-ar justifica. Din contră, cred că ar avea drept efect ineficiența celor două Direcții. Ar fi o instituție-mamut și nu există niciun argument pentru a face asta. Doar dacă zicem că nu mai avem bani ca să plătim doi șefi, ci doar unul singur. În rest, tot îți trebuie un buget, tot îți trebuie procurori, departamente. În concluzie, nu cred că e posibilă o unire DNA-DIICOT.

R.U.: Când s-a făcut noul Cod Penal, nu ar fi trebuit luată un calcul problema aglomerației din penitenciare, eventual construirea unora noi? Ar fi trebuit să existe și viziune, având în vedere că noul Cod prevede ca, pentru mai multe infracțiuni, condamnatului să i se adune pedepsele. În vechiul Cod se lua doar pedeapsa cea mai mare și, eventual, un spor.
C.D.: Când codurile acestea se redactau, cineva a venit cu ideea să se facă studiu de impact. Îmi amintesc că ministrul Justiției era Cătălin Predoiu, care a anunțat o licitație publică, iar o casă de avocatură a câștigat peste un milion de euro de la stat ca să facă studiul de impact. În studiul respectiv s-a scris ce anume avem nevoie dacă intră în vigoare noul Cod Penal și de Procedură Penală, dar și cât costă statul român Codurile sub aspectul efectelor. Studiul ne-a arătat că ne trebuie mai multe săli de judecată, consilieri de probațiune, nu mai rețin dacă era specificat ceva legat de penitenciare noi, dar cert este că nu s-a întâmplat mare lucru. Practic, niște avocați au câștigat un milion de euro, au publicat studiile și asta a fost tot. Iar urmare a aplicării noilor Coduri, pentru cei care comit mai multe infracțiuni sau care sunt recidiviști, este obligatoriu de aplicat pedepse mai mari, astfel că se ajunge ca unii să fie condamnați la pedepse mai mari decât înainte de 2014, când a apărut noua legislație.

C.D.: Domnule judecător, există în rândul magistraților oameni cu probleme penale, ale căror dosare ajung să fie judecate în instanțele locale de către proprii colegi. Credeți că ar fi oportun să se mute automat, prin lege, un astfel de dosar într-un alt județ, pentru a nu exista suspiciuni, presiuni asupra judecătorilor?
C.D.: La cererea procurorilor, un astfel de dosar se mută la instanțele din alt județ. Dar cred că ar fi corect să se prevadă chiar în lege, în mod obligatoriu, să nu fii judecat în județul în care activezi ca magistrat.

R.U.: Și tot din acest punct de vedere, ar fi oportun să se stabilească, prin lege, ca dosarele așa-numiților baroni locali să fie strămutate automat la instanțele din alte județe? Sunt de notorietate legăturile acestor personaje cu șefi de Poliție, cu magistrați sau cu familiile acestora.
C.D.: În mod firesc, când sunt suspiciuni că justiția ar putea fi influențată fie de un astfel de personaj cu putere politică, fie de un om de afaceri important, sau sunt altfel de presiuni, precum cele exercitate prin mass-media locală, dosarul ar trebui judecat în altă parte. În prezent, cel care poate cere asta este doar cineva implicat în dosar, fie victima, fie cel acuzat, fie procurorul. În lege nu apare ca obligativitate o astfel de strămutare, însă pare logică problema invocată de dumneavoastră. Suspiciunile de incorectitudine asupra judecătorilor sunt, uneori, nefondate, dar nu neg puterea foarte mare pe care o au anumite autorități locale de a influența justiția. O astfel de măsură poate ar face bine pentru toată lumea, strămutările dosarelor în alte județe sunt oricând binevenite, reduce din presiunea existentă asupra judecătorilor locali și înlătură suspiciunile din partea publicului.

R.U.: Aveți un ministru preferat al Justiției, din punctul de vedere al reformelor pe care le-a făcut?
C.D.: Dintre foștii miniștri, după părerea mea, doi sunt cei care au avut un rol fundamental. Unul a fost ministrul Valeriu Stoica, iar celălalt a fost ministrul Monica Macovei. Ministrul Stoica pentru întărirea statutului magistraților, iar ministrul Macovei pentru politicile anticorupție inițiate. Ei, de fapt, sunt cei care, deocamdată, rămân emblematici pentru sistemul nostru postdecembrist.

28/02/2017

Separatia puterilor: raspunderea juridica pentru acte politice

oug-14Aștept cu o nerăbdare și curiozitate profesională motivarea deciziei Curții Constituționale cu privire la conflictul juridic de natură constituțională dintre DNA și Guvern. Până atunci, îmi permit câteva remarci:

Separația puterilor presupune independența instituțională a celor trei puteri publice. Ea este menită să asigure libertatea decizională a membrilor Legislativului, Executivului și Judiciarului. Acestă libertate presupune lipsa vreunui control a unei puteri asupra deciziilor concrete care intră în activitatea unei alte puteri. Rezultă de aici că nimeni nu poate cerceta miniștri sau parlamentari pentru actele normative elaborate și adoptate, tot astfel cum nimeni nu poate cerceta magistrații pentru deciziile judiciare luate – este ceea ce se cheamă imunitate funcțională.

Legalitatea sau constituționalitatea unor acte normative sau judiciare poate fi contestată numai prin anumite căi specifice, nu pe calea unor procese penale. Astfel, o ordonanță a Guvernului inoportună poate fi respinsă în Parlament, o ordonanță de urgență a Guvernului care nu este urgentă va fi declarată neconstituțională la Curtea Constituțională, o hotărâre de Guvern nelegală poate fi anulată de instanța de contencios administrativ, o lege care încalcă Legea Fundamentată va fi declarată neconstituțională de Curtea Constituțională, iar dacă conține articole neadecvate va fi corectată printr-o altă lege.

Este de subliniat că nici până acum procurorii și judecătorii nu ar fi putut cerceta penal, respectiv condamna o persoană pentru votul sau opiniile sale exprimate în cursul elaborării sau adoptării unor acte normative ori pentru conținutul actului adoptat. Dar au fost procese penale, și probabil vor mai fi, implicând persoane care, pe parcursul procedurii de elaborare, adoptare sau publicarea unui act normativ comit infracțiuni – de exemplu, o persoană este mituită, amenințată ori șantajată pentru a iniția sau a participa la adoptarea unui act normativ; o persoană falsifică avize care stau la baza adoptării unui act normativ; actul normativ nu a fost adoptat, dar totuși este publicat în Monitorul Oficial; actul normativ a fost adoptat într-o formă, dar apare publicat în Monitorul Oficial într-o altă formă (pentru exemple care au făcut obiectul unor dosare penale a se vedea Adevărul).

Așadar, actele de putere politică nu pot fi cenzurate de Justiție, dar să nu confundăm aceasta cu activitatea de investigare a infracțiunilor de drept comun, care este o atribuție de serviciu și care trebuie făcută. Evident, ceea ce se poate cerceta penal nu vor fi chestiunile intrinseci ale actului normativ (mă refer aici la conținutul, legalitatea, oportunitatea, constituționalitatea sa), ci conduita celor implicați în elaborarea, adoptarea sau publicarea actului normativ.

Nu mă îndoiesc că decizia CCR adoptată ieri va motiva în mod detaliat aceste aspecte. Iar modul de rezolvare a acestora va fi obligatoriu pentru toate persoanele și autoritățile, de acum înainte, cât timp va exista această Constituție. Ea va fi esențială pentru a arăta cum nu trebuie să se ajungă la răspundere juridică pentru acte politice.

27/01/2017

Romanii vor mentinerea MCV

Filed under: CSM,DNA — Cristi Danilet @ 4:42 PM
Tags: , , ,

european_commission-svg

Sunt unii politicieni care vor ridicarea Mecanismului de Cooperare și Verificare prin care  România este monitorizată de la data aderării noastre la UE, deci de mai bine de 10 ani. Poate că ar trebui să țină seama și de opiniile profesioniștilor dreptului și de părerea românilor când fac asemenea afirmații.

Prin MCV, impus de Comisia Europeană și acceptat de Guvernul României, suntem evaluați în mod regulat cu privire la îndeplinirea a patru obiective majore: independența CSM și implementarea noilor coduri, anchetele obiective făcute de DNA, funcționarea ANI, combaterea corupției mici.

Odată cu Raportul MCV pe anul 2017, Comisia Europeană a publicat și Flash Eurobarometrul   Raportul privind MCV în Bulgaria și România. Sondajul de opinie efectuat în octombrie 2016 relevă faptul că 9 din 10 români găsesc corupția și modul de funcționare a justiției ca fiind extrem de importante. De asemenea, ulterior accesului la UE, 30% dintre români găsesc că situația s-a îmbunătățit în justiție, iar 43% cred că în privința anticorupției lucrurile s-au îmbunătățit. Mai sunt de subliniat trei rezultate: 72% dintre repondenți cred că UE joacă un rol major în cele două sectoare, justiție și anticorupție; 70% cred că MCV a jucat un rol pozitiv în înlăturarea deficiențelor din justiție; 64% cred că MCV a avut un impact pozitiv cu privire la anticorupție. În fine, 69% dintre cei întrebați au răspuns în mod expres că vor menținerea MCV.

Cât privește instituțiile juridice, atât DNA, cât și CSM au declarat în mod repetat că MCV trebuie menținut, fiind văzut ca o metodă de protecție permanentă în fața inițiativelor Parlamentului și Guvernului de a submina reforma justiției și lupta anticorupției.

17/10/2016

Tariceanu: `Blocati anchetele DNA!`

Filed under: CSM,independenta justitiei,politic,separatia puterilor — Cristi Danilet @ 12:34 PM
Tags: , , , ,

SenatDomnul Călin Popescu Tăriceanu solicită Parlamentului să nu mai voteze cererile venite de la parchet pentru derularea unor anchete cu privire la parlamentari sau miniştri.

`Este binecunoscută poziția mea potrivit căreia DNA nu mai slujește de mult Justiția, ci, în spatele paravanului luptei necesare și legitime cu corupția, a devenit prea adesea un instrument folosit pentru anihilarea adversarilor politici ai celor care dirijează pe căi oculte activitatea acestei instituții.
Scenariul din campania electorală pentru alegerile locale, când DNA a scos în public cu surle și trâmbițe mediatice tot felul de dosare inconsistente, motiv pentru care au fost respinse de instanțe sau despre care nu s-a mai auzit nimic, dar care și-au atins atunci scopul eliminării din cursă a unor candidați nedoriți și incomozi, se repetă acum  înaintea campaniei pentru alegerile parlamentare. Întâmplări vechi, petrecute cu 5, 6, 7 sau 8 ani în urmă, revin tocmai acum în atenția procurorilor de la DNA, coincidență, cu doar 2 luni înainte de alegeri. Așa cum n-am crezut vreodată în arestările făcute vineri, tot astfel nu am încredere în acest mod de operare al DNA.
Cu această motivare, fac un apel către parlamentarii din ambele Camere să refuze a se mai pronunța în vreun fel până la finalul legislaturii asupra cererilor venite de la DNA. Dacă dosarele respective au așteptat atâția ani, înseamnă că nu este nicio urgență și ele pot să mai aștepte ca viitorul Parlament să se pronunțe.
Doresc să se înțeleagă foarte clar că acest apel nu are niciun fel de legătură cu aparteneța politică a politicienilor vizați de DNA sau cu relațiile interumane la un moment dat. Eu apăr de mai multă vreme niște principii, cum ar fi principiul separației puterilor în stat, indiferent de numele celui în cauză: Elena Udrea, Victor Ponta sau alții.
Nu putem să mai acceptăm judecăți cu măsură dublă. Când DNA trimte la repezeală un dosar la Parlament, parlamentarii trebuie să se conformeze,pentru că altfel sunt certați de Președintele Iohannis și de alți membrii ai corului prezidențial. Simultan, cei suspectați de DNA sunt supuși unor presiuni de a demisiona. Dubla măsură s-a văzut limpede când procurorul-șef al DNA a fost acuzat de plagiat, dar corifeii cinstei și codurilor de integritate s-au uitat în altă parte, și au uitat principiile valabile doar pentru ceilalți.
Călin Popescu-Tăriceanu,  Președintele Senatului României, 16.10.2017`.

După cum a anuţat azi, CSM va analiza această declaraţie extrem de gravă: 

`Comunicat de presă privind sesizarea Inspecţiei Judiciare

Având în vedere solicitarea publică conţinută în documentul intitulat „Apel către parlamentari”, publicat pe pagina oficială de internet a Senatului României, la data de 16 octombrie a.c., sub semnătura preşedintelui Senatului României, domnul Călin Popescu Tăriceanu, precum şi mesajele promovate în cadrul unor serii de apariţii mediatice recente, prin care domnia sa reia apelul „către parlamentarii din ambele Camere să refuze a se mai pronunţa în vreun fel până la finalul legislaturii asupra cererilor venite de la DNA”, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 30 alin. 1 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a sesizat Inspecţia Judiciară în vederea efectuării cu celeritate a verificărilor necesare pentru a stabili dacă, prin afirmaţiile asumate instituţional de preşedintele Senatului României şi dezbaterea mediatică subsecventă a acestora, a fost adusă atingere independenţei justiţiei în ansamblul său.

Biroul de Informare Publică şi Relaţii cu Mass Media, 17.10.2016`

După părerea mea, solicitarea domnului Tăriceanu este o invitaţie la blocarea în mod voit a unor activităţi judiciare, care este menită cel puţin să îngreuneze investigaţiile penale desfăşurate în cazuri concrete, dacă nu chiar să favorizeze pe unii posibili infractori. Practic, este o invitaţie la încălcarea legii prin neîndeplinirea atribuţiilor de către una dintre instituţiile fundamentale.

Cred că un mai clar conflict între autorităţile statului nici nu poate exista. Nicio altă autoritate a statului nu poate face agenda procurorilor – ei sunt independenţi şi activitatea lor se verifică doar de către instanţele de judecată. România este într-o campanie electorală permanentă, aşa încât orice speculaţie în legătură cu momentul investigaţiilor este neavenită. Justiţia nu este şi nu trebuie să fie o miză electorală. Şi încă ceva: războaiele personale nu se duc prin intermediul instituţiilor statului. Deocamdată toţi suntem egali în faţa legii.

Opinie radio la RFI 

22/09/2016

Este posibila reluarea votului privind urmarirea unui ministru

Filed under: Parchet,politic,separatia puterilor — Cristi Danilet @ 11:37 PM
Tags: , , ,

daSe pare că se doreşte o reluare faţă de votul de luni dat de Parlament cu privire la imunitatea unui fost ministru care este şi parlamentar.

Pentru că în spaţiul public s-au ridicat câteva întrebări legate de această posibilitate, o să aduc unele lămuriri.

1. Moduri de sesizare a Parchetului

Există moduri de sesizare generale – cum sunt plângerea din partea victimei, denunţul formulat de un martor, sesizarea din oficiu de către organul de urmărire penală; şi moduri de sesizare specială – de exemplu, în cazul militarilor sau a demnitarilor.

2. Titularul sesizării în cazul unui ministru senator

Pentru un ministru care este senator, doar Senatul poate cere urmărirea penală pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei (art. 109 alin. 2 din Constituţia României). Conform deciziei CCR nr. 665/2007, această dispoziţie priveşte şi pe foştii membri ai Guvernului.

Aşadar: cu privire la miniştri nu se foloseşte noţiunea de „imunitate” (care îi priveşte numai pe parlamentari); nimeni altcineva nu poate trimite o sesizare la Parchet cu privire la fapta unui ministru.

3. Procedura de cerere a urmăririi penale

Procedura prin care Senatul cere urmărirea penală a unui ministru care este şi parlamentar este descrisă în art. 12-18 din Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială, precum şi în art. 150-153 din Regulamentul Senatului).

Comisia juridică face un raport. Propunerea de începere a urmăririi penale în cameră se face în prezenţa celui în cauză, care are dreptul să îşi expună punctul de vedere cu privire la fapta ce constituie obiectul cererii de a fi urmărit penal. Se procedează la  vot secret exprimat prin bile. Hotărârea se ia cu majoritatea senatorilor prezenţi. În cazul în care se adoptă hotărârea, ea se trimite la ministrul justiţiei. Competenţa de efectuare a urmării revine PICCJ/DNA, iar cea de judecată revine ICCJ.

Aşadar: a) Parlamentul este cel care cere Parchetului efectuarea urmăririi penale – prin urmare, nu este nevoie de o lucrare care să vină, anterior, de la procurori. b) În timpul dezbaterii nu se comenteză probele dintr-un eventual dosar judiciar, acte procedurale întocmite de vreun organ al statului,  vinovăţia persoanei în cauză.

4. Procedura la Parchet până la primirea cererii

E posibil ca procurorii să înceapă un caz mai înainte de a şti că este vorba de un ministru. Deci, după ce află de o faptă, procurorii sunt obligaţi să înceapă urmărirea pentru fapta sesizată (art. 305 alin.1 C.proc.pen).

Când descoperă persoana care a comis-o, trebuie să continue urmărirea faţă de persoana respectivă, care devine suspect. Dar atunci când este vorba de un ministru, e nevoie de cererea arătată mai sus (art. 305 alin.3 C.proc.pen). În acest caz, conform art. 294C.proc.pen, parchetul sesizează Parlamentul, înaintând totodată un referat întocmit de procuror, care va cuprinde date şi informaţii cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicită autorizarea. Tot ceea ce se întâmplă la Senat a fost deschis mai sus.

Aşadar: nu e nevoie să se trimită tot dosarul către Parlament.

5.  Reluarea votului

Conform art. 228 alin. 2 C.proc.pen dacă nu este această cerere, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare. Acesta este un imediment la continuarea acţiunii, potrivit art. 16 alin. 1 lit. (e) C.proc.pen.

Dacă nu există cererea, cazul se închide pentru respectiva persoană cu privire la acea faptă (art. 315 alin. 1 lit b). Dacă apare totuşi cererea după acest moment, cazul se redeschide (art. 335 alin. 2 C.proc.pen).

Aşadar: dacă un caz poate fi redeschis pentru că a dispărut impedimentul, înseamnă că acesta nu este un blocaj ireversibil. Ca urmare, cererea de urmărire penală a unui ministru care iniţial nu a mai fost promovată poate fi ulterior reiterată.

Procedura de vot are legătură cu o învinuire penală şi este dată de un organism politic. Acest organism poate face oricând, oricâte cereri de urmărire penală a unui ministru. În acest domeniu nu există principiul NE BIS IN IDEM, adică să fie împiedicată o a doua cercetare pentru aceeaşi faptă, şi spun asta având drept temei două motive simple: (a) Parlamentul nu acţionează ca un organ judiciar, pentru a se spune că o soluţie a sa este definitivă şi ar avea autoritate de lucru soluţionat/judecat ; (b) nu există vreun impediment de reluare a votului prevăzut expres în Regulamentul camerei sau în Legea răspunderii ministeriale.

6. Concluzie: Dacă nu s-a admis prima dată propunerea de a se formula cerere de urmărire penală a unui (fost) ministru parlamentar, este oricând posibil să se repete această cerere, întocmai cum un denunţ poate fi formulat de mai multe ori de către aceeaşi persoană. Prin urmare, pentru a se exprima un nou vot în chestiunea urmăririi penale, nu este nevoie nici de probe noi aduse de procurori, nici să se găsească vicii în prima procedură. Este vorba pur şi simplu de o nouă procedură declanşată pentru aceeaşi faptă şi persoană.

 

07/04/2015

Interviu Revista22: `Legea si justitia trebuie sa fie egale pentru toti`

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 9:36 PM
Tags: , , , , , , ,

Rev22

Interviu acordat Revistei22, Anul XXV (1307), 7-14 aprilie 2015

https://i1.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet.jpg

„ Justiția nu trebuie să se substituie în niciun caz factorilor politici, după cum, invers, factorii politici nu trebuie să se substituie justiției, atunci când e vorba de instrumentarea de dosare.“

Aș începe cu o chestiune extrem de discutată în acest moment, în special legată de cazul Șova. Am avut proteste în stradă, am avut luări de poziție ale unor ambasade asupra felului în care se gestionează la nivelul parlamentului aceste cereri de începere a urmăririi penale, respectiv de arestare.

Lucrurile pot fi rezolvate în mod corect și mai ales legal, dacă se interpretează Constituțiaîn litera și spiritul ei. Și anume, Constituția României prevede că au imunitate doar parlamentarii, ei nu pot fi trași la răspundere pentru opinii și voturile lor politice. În rest, pentru orice alte fapte care nu au legătură cu aceste două aspecte, ei pot fi trași la răspundere penală. Însă, atunci când trebuie să fie percheziționați, reținuți sau arestați, este nevoie de o încuviințare din partea parlamentului. Acum se pune problema – repet, discuția este doar pentru parlamentari – în ce măsură o Cameră poate refuza cererea de percheziționare, reținere sau arestare venită din partea procurorilor? Am urmărit dezbaterile din parlament și am constatat următorul aspect: parlamentarii care sunt urmăriți de către procuror, respectiv colegii lor care iau cuvântul în Cameră, întotdeauna fac referire la actele de probațiune – dacă există fapta, dacă există probele, dacă se impune sau nu arestarea preventivă, cu alte cuvinte, ei fac acte de apărare care în mod normal ar trebui formulate în sala de judecată. Discuția din parlament ar trebui să se limiteze doar la aspectul dacă fapta urmărită de procuror este sau nu în legătură cu opinia sau votul politic. Aici se face marea confuzie. Cu alte cuvinte, dacă un parlamentar este urmărit, să spunem prin absurd, pentru un furt din supermarket, nu poți să vii tu, coleg parlamentar, să spui: „noi nu credem că se impune arestarea colegului nostru pentru acel furt“. Că regula este lăsarea în libertate a oamenilor. Da, regula este lăsarea în libertate a oamenilor, dar mai avem o altă regulă, și anume că toți suntem egali în fața legii.

Ca să fiu avocatul diavolului, unii vor spune că e posibil ca anchetele respective să fie influențate politic, să fie montate artificial și de aceea e normal ca parlamentul să prevină astfel de situații.

Eu nu neg că una dintre apărări poate fi aceasta: dosarul nu se bazează pe nimic faptic, este pur și simplu creat, este un abuz al procurorului sau s-a încălcat în mod grav procedura. Dar toate aceste aspecte trebuie invocate în fața judecătorului care va soluționa cererea de autorizare a percheziției sau de arestare a parlamentarului respectiv. A face aceste afirmații în spațiul public, în afara sălii de judecată, respectiv în parlament și, mai mult, chiar a face trimitere la dosar, care dosar este acolo, faptic, la parlament, înseamnă că se înlocuiește o activitate judiciară cu una extrajudiciară.

În cazul miniștrilor procedurile sunt deosebite.

Pentru miniștri este extrem de complicat. În primul rând, trebuie să lămurim: pentru miniștri nu există imunitate, așa cum se vehiculează în spațiul public. Constituția prevede doar imunitatea parlamentarilor. Pentru miniștri, însă, avem un blocaj de procedură, și anume: atunci când un ministru trebuie urmărit pentru fapte comise în exercițiul funcției, procurorul nu poate nici măcar începe urmărirea penală, așa cum o poate face în cazul parlamentarului, ci doar dacă există o solicitare din partea parlamentului. Deci, pentru un ministru care este și parlamentar, procurorul nu poate să înceapă urmărirea penală decât dacă are o solicitare în acest sens chiar din partea parlamentului.

MARJA DE APRECIERE
Este posibil ca la începutul procesului penal să am indicii că s-a săvârșit o faptă și că cel anchetat este cel vinovat, că a încercat să fugă sau să ascundă arma crimei, de exemplu, și atunci eu am temeiurile pentru a-l aresta, dar pe parcursul procesului, să zicem, descopăr că a fost în legitimă apărare când a folosit arma de foc. Și atunci trebuie să-l achit. (…) Va rămâne totdeauna o marjă de apreciere care aparține exclusiv judecătorului..

Solicitare sau aprobare?

Nu este aprobare, este solicitare. De aceea procurorii, în momentul de față, adună niște informații, chiar niște probe, începând urmărirea penală cu privire la faptă, după care se opresc. Când descoperă cine a comis fapta și dacă această persoană este, de exemplu, un ministru, el nu poate merge mai departe, ci trimite dosarul la parlament, spunând parlamentului: acum avem nevoie să ne solicitați voi, oficial, urmărirea. Cu alte cuvinte, în lipsa acestei solicitări, procurorul nu poate merge mai departe cu dosarul. Spre deosebire de cazul parlamentarilor, unde dosarul se duce mai departe, dar cu parlamentarul în stare de libertate, în cazul miniștrilor nici măcar nu poate să înceapă urmărirea penală. Și atunci ne punem problema: cât timp este blocată astfel urmărirea penală? Dacă niciodată parlamentul nu cere urmărirea penală a unui ministru care, de exemplu, este suspectat că a primit mită ca să inițieze o hotărâre de guvern sau să aranjeze o licitație publică, înseamnă că nu-l vor putea urmări niciodată pentru luare de mită? Eu mă uit înConstituție. Acolo se spune că membrii guvernului nu pot fi urmăriți fără această solicitare din partea parlamentului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, dar nu pentru fapte săvârșite în legătură cu exercițiul funcției lor. De exemplu, nu am putea să urmărim un ministru că inițiază o licitație publică, dar îl putem urmări că a primit mită ca să o inițieze, pentru că mita nu intră în funcția sa. Validarea licitației, începerea ei sau confirmarea ei intră în atribuțiile funcției, dar primirea mitei nu intră în exercițiul funcției.

Cum ar putea fi eliminate astfel de ambiguități? Cum s-ar putea da niște criterii clare, care să nu mai poată fi interpretate?

În primul rând, pe actuala legislație, dacă nu s-ar face niciun fel de modificare la Constituțiesau la regulamentele Camerelor, ar trebui să avem o decizie a Curții Constituționale care să interpreteze normele pe care le-am menționat, adică normele cu privire la imunitatea parlamentară, respectiv cu privire la impedimentele procedurale. În al doilea rând, ar trebui să fie clar precizate criteriile în baza cărora au loc dezbaterile și ce documente trebuie să fie trimise în parlament atunci când se formulează astfel de cereri.

REFUZUL PARLAMENTARILOR
Mă uit la vreo doi miniștri la care procurorii au refăcut încunoștințarea parlamentarilor că ar trebui începută urmărirea penală, după ce inițial au refuzat. (…) Și parlamentarii au refuzat. Nu știm considerentele, că motivarea hotărârii nu există, ci în dezbatere s-a pus problema: păi, noi am mai refuzat o dată, prin urmare avem o autoritate… Ce autoritate? De lucru judecat? Păi, parlamentarii nu judecă, numai judecătorii judecă.

În momentul de față la parlament ajung nu numai referatele întocmite de procurori, ci dosare, bibliorafturi, o mulțime de alte documente.

Mi-aduc aminte că în primii ani de după reformă, și anume în 2005-2006, după ce DNA a început să investigheze chiar miniștri în funcție, cred că George Copos era viceprim-ministru, s-a pus problema ce acte să se trimită la parlament. Inițial, s-au trimis doar referatele, adică un fel de proces verbal prin care procurorul încunoștințează parlamentul în ce stadiu al urmăririi este, ce activități procesuale s-au efectuat, ce probe s-au strâns. Atunci, comisiile juridice din parlament au început să respingă astfel de solicitări pe motiv că ei nu cunosc despre ce este vorba, că nu a ajuns un material documentar probatoriu referitor la cazul în speță. După care, s-a luat decizia la nivelul DNA: OK, atunci le facem copii după dosare și le trimitem. S-a ajuns astfel ca zeci de volume care stau la baza urmăririi penale, zeci de volume, din care este alcătuit un dosar penal, să ajungă pe masa comisiei juridice. Și ce se întâmplă concret? Toți membrii comisiei juridice stau și verifică probele. Toți membrii stau și verifică actele depuse la dosar, citesc stenogramele după interceptări etc. Cu alte cuvinte, fac o activitate pe care în mod normal ar trebui să o facă apărarea și ar trebui să o facă oamenii legii.

Spuneți că lucrurile ar trebui reglementate cumva și că cel mai potrivit instrument ar trebui să fie oferit de o interpretare a Curții Constituționale.

O interpretare a Curții, pe de o parte, dar nu exclud nici posibilitatea unui agreement, a unui pact între CSM sau una dintre autoritățile judecătorești și parlament, prin care să se stabilească o linie de conduită.

https://i0.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet2.jpg

„E responsabilitatea noastră să garantăm independența justiției.“

SCADE DURATA PROCESELOR
În general, procesele penale în România durează mai puțin ca acum cinci ani. În ultimii doi ani s-a înregistrat o scădere a duratei. Este celeritatea, pe de altă parte, e și perfecționarea judecătorilor, adică au învățat să managerieze dosarul astfel încât să nu existe durată în timp neutilizată. Dar și numărul de dosare este mai mare. Cele care vin, de exemplu, de la DNA și se duc spreÎnalta Curte, dosare extrem de complexe, cu multe persoane implicate.

În mod concret, ce a făcut CSM din acest punct de vedere?

Președintele CSM deja a făcut o sesizare în cazul Șova, a provocat CCR să spună dacă trebuie emisă sau nu o hotărâre, chiar dacă se respinge solicitarea de arestare a unui parlamentar, dar încă este puțin. Eu aș vedea o discuție între CSM, poate chiar și o hotărâre a CSM, prin care să se indice în mod clar că astfel de dosare nu pot fi trimise în întregime și nu pot fi dezbătute pe fond în parlament. Iar parlamentul, în cele două Camere, să emită un regulament prin care să prevadă în mod concret ce acte pot fi solicitate. Nu este normal să avem o diferență de tratament chiar cu privire la unii parlamentari și miniștri. Ați văzut, chiar în aceeași zi, pentru un ministru se solicită urmărirea penală, pentru un alt ministru nu se solicită acest lucru.

Cred că, de fapt, asta e o chestiune pe care într-adevăr CSM trebuia s-o aducă în discuție de mai multă vreme. Nu credeți căCSM a lipsit din această discuție?

Pozițiile noastre publice din ultimii doi ani au fost extrem de lipsite de fermitate, nu au avut fermitatea pozițiilor din anii 2011-2012. Mă gândesc că e responsabilitatea noastră să garantăm independența justiției și implicarea noastră în astfel de dezbateri este absolut necesară. Nu cred că trebuie să ne limităm la o hotărâre adoptată în plen și un comunicat public. Efectiv, trebuie să solicităm un dialog cu celelalte puteri, pentru că, până la urmă, noi trebuie să colaborăm. Sigur, suntem separați, dar trebuie să colaborăm cu celelalte puteri. Iar atunci când este vorba de o interferență a uneia în activitatea celeilalte, de exemplu, un dosar cu un ministru sau cu un parlamentar, este evident că trebuie să am niște norme extrem de clare și de previzibile cu privire la procedurile de urmat.

EROAREA JUDICIARĂ
Nu întotdeauna când o persoană este arestată preventiv și ulterior achitată, poate să invoce eroarea judiciară care să aparțină judecătorilor și procurorilor. Poate am avut martori falși, poate însăși persoana anchetată a mințit organele de urmărire penală. Nu exclud o eroare judiciară, însă acea eroare trebuie să fie imputabilă, trebuie să demonstrez reaua-credință.

În afară de aceste evidente diferențe de tratament, a mai apărut o altă discuție de fond, prilejuită în special de cazul lui Varujan Vosganian. S-a spus, în cazul său, că practic se face o anchetă legată de o hotărâre de guvern, care este un act politic, o decizie care, sigur, poate în final să fie bună sau rea. Ceea ce înseamnă ca justiția să intervină în cazul unor acte de natură politică. Ceea ce este nefiresc, cu excepția situațiilor în care se poate proba faptul că există un beneficiu particular, o mită.

Nu cunosc detalii legate de cazul amintit, în afara faptului că procedura a fost blocată în parlament. Dar, ca linie generală, aș vrea să se înțeleagă clar că, la rândul său, justiția nu trebuie să se substituie clasei politice, adică parlamentului și guvernului. Nu trebuie să vină procurorii sau judecătorii și să spună că trebuia sau nu trebuia emisă o hotărâre de guvern sau o ordonanță sau că trebuia sau nu trebuia emisă o lege. Noi analizăm conduita licită sau ilicită a persoanei care ia decizia în legătură cu actul politic. Deci noi nu ne substituim clasei politice și ar fi extrem de grav acest lucru. Dar, în situația în care avem un caz în care s-a luat mită pentru a fi emisă o hotărâre de guvern, atunci e clar că avem un act ilicit. Sigur că ai comis acele fapte în calitatea ta de ministru, dar ai încălcat legea. Să știți că situația nu se întâlnește doar la nivelul răspunderii miniștrilor sau a parlamentului. Aceeași situație este cu consilierii locali sau primarii. Judecătorii niciodată nu vor spune că, de exemplu, nu trebuie să construim pe aici un drum public sau o autostradă sau un pod. Asta e o decizie care aparține administrației locale. Dar, dacă s-a dat mită, dacă s-a aranjat licitația, atunci, da, intervine justiția. Justiția nu trebuie să se substituie în niciun caz factorilor politici, după cum, invers, factorii politici nu trebuie să se substituie justiției, atunci când e vorba de instrumentarea de dosare.

Să trecem la o altă chestiune care ține de modul în care funcționează sistemul de justiție. Există destule păreri conform cărora, după apariția noului Cod de Procedură Penală, în special din a doua jumătate a anului trecut, a crescut foarte mult numărul de arestări. Și se spune că se face exces de arestări. Plecând de aici, vedem în aceste zile o inițiativă a unor politicieni de a opera niște modificări în Codul de Procedură Penală care, între altele, să limiteze acest gen de situații. Din perspectiva dvs., ca membru CSM, ca judecător, vi se pare corectă această impresie, și anume faptul că există un exces de arestări? Și, în al doilea rând, în ce măsură modificările care se doresc a fi introduse înCodul de Procedură Penală ar putea afecta negativ lupta anticorupție?

Eu sunt de acord că starea normală este cea de libertate și un proces penal trebuie să se deruleze cu suspectul sau inculpatul în stare de libertate. Dar tot atât de realiști trebuie să fim să recunoaștem că starea de normalitate este să nu se săvârșească infracțiunea. Și atunci când s-au săvârșit infracțiuni și au început procedurile legale, persoanele în culpă trebuie să contribuie la aflarea adevărului. Măsura arestării preventive nu se ia pentru că o persoană a săvârșit niște infracțiuni, ci se ia pentru că, pe parcursul derulării procesului, acea persoană încearcă, într-un fel sau altul, să zădărnicească aflarea adevărului, să împiedice urmărirea penală.

Nu se referă la fapta în sine, ci se referă la comportamentul persoanei anchetate.

Exact. Pentru că, dacă noi, chiar de la începutul procesului, am avea probată foarte bine fapta, persoana nici nu ar trebui arestată, ci ar trebui trimisă în judecată și condamnată imediat. Dar de ce este arestată o persoană? Pentru că a săvârșit o faptă în legătură cu infracțiunea sa care a împiedicat organele de urmărire penală să-și desfășoare activitatea normal, de exemplu, a șters informații din calculator, a ars documente importante, a încercat să cumpere martorii sau a încercat să fugă din țară.

https://i2.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet3.jpg

„Arestarea nu înseamnă condamnarea persoanei.“

Discuția în principiu e clară. Numai că, fără să dau nume, avem situații cu oameni foarte influenți care rămân în funcții, sub control judiciar, și alții care sunt arestați.

Criteriile în CPP le avem, dar tot atât de realiști trebuie să fim, codul atribuie o marjă mare de apreciere judecătorilor. Adică noi nu avem situații exemplificative în cod prin care să se spună: un inculpat are o anumită calitate și mita dată este de atâta, el este arestat dacă nu colaborează. Asta este o chestiune de speță. Codul îți oferă doar criterii. Urmează ca judecătorul însuși, prin puterea sa de apreciere, să stabilească dacă este cazul sau nu să aresteze o persoană. Uneori, în practică se întâlnesc situații în care persoane aflate în împrejurări similare nu sunt arestate. Una este arestată, alta nu.

JUSTIŢIA ŞI POLITICA
La rândul său, justiția nu trebuie să se substituie clasei politice, adică parlamentului și guvernului. Nu trebuie să vină procurorii sau judecătorii și să spună că trebuia sau nu trebuia emisă o hotărâre de guvern sau o ordonanță sau că trebuia sau nu trebuia emisă o lege. Noi analizăm conduita licită sau ilicită a persoanei care ia decizia în legătură cu actul politic. Deci noi nu ne substituim clasei politice, ar fi extrem de grav acest lucru.

Credeți că s-ar putea face ceva astfel încât să avem criterii relativ uniforme de abordare?

Să avem o jurisprudență care trebuie cunoscută și, în al doilea rând, să aibă un mai mare rol. Pentru că noi, la facultate, suntem învățați că jurisprudența nu reprezintă un izvor de drept, adică nu avem precedentul judiciar recunoscut în mod oficial în România. Ceea ce este o mare eroare. Noi mergem pe tradiția franceză, franco-italiană, care deja nu mai este de actualitate. Pentru că avem foarte multe situații nereglementate în lege în care jurisprudența are un puternic cuvânt de spus. Din acest motiv, în sistemul anglo-saxon există niște ghiduri, niște îndrumări la adresa judecătorilor, cu privire la cum ar trebui să trateze cazuri concrete în justiție. Practică neunitară avem și cu privire la pedepsele aplicate unor inculpați aflați în situații similare. La noi încă nu este acceptat, la nivel de mentalitate. Judecătorii încă spun: noi suntem independenți, hotărâm așa cum credem noi de cuviință. Ei bine, nu mai merge așa. În statele civilizate, ceea ce a stabilit Înalta Curte sau, în general, instanța de control judiciar devine aproape literă de lege în cazuri similare. Încă nu avem un astfel de sistem. Trebuie să fie clar pentru toată lumea că legea este egală pentru toți, dar și aplicarea legii, adică justiția, trebuie să fie egală pentru toți.

Dar din ce v-ați uitat pe propunerile de modificare a CPP care circulă, cum vi se par?

Eu aș vrea ca aceste propuneri să ajungă în primul rând la CSM, să ne convingem că ele nu sunt menite să zădărnicească aflarea adevărului. Cazurile nu sunt identice, sub nicio formă, se vor înregistra diferențe între ele și atunci trebuie să lăsăm și judecătorului o anumită marjă, folosind criteriile legale, prin care să stabilească dacă persoana trebuie sau nu arestată. Dar, încă o dată, arestarea nu înseamnă condamnarea persoanei. Este foarte grav să vedem lucrurile confuze din acest punct de vedere.

VALORIFICARE ULTERIOARĂ
Am avut de soluționat înCSM o solicitare a procurorilor DNA de încuviințare a arestării preventive pentru un președinte de tribunal. O persoană care a recunoscut că a dat mită în urmă cu câțiva ani, care chiar e condamnată într-un dosar, a scos la iveală înregistrări cu judecătoarea, în momentul în care a dat mită. Deci, la cinci-șase ani de la săvârșirea faptei, a scos acele informații și ele au fost transformate de procurorii DNA în probe.

Așa este, dar o detenție extinsă, în condiții în care nu există practic o decizie definitivă, aduce prejudicii enorme persoanei respective.

Este posibil ca, la începutul procesului penal, să am indicii că s-a săvârșit o faptă și că cel anchetat este cel vinovat și că el a încercat să fugă sau să ascundă arma crimei, de exemplu, și atunci eu am temeiurile pentru a-l aresta, dar pe parcursul procesului, să zicem, descopăr că a fost în legitimă apărare când a folosit arma de foc. Și atunci eu trebuie să-l achit. Dar, dacă mă gândesc acum la cazurile de mare corupție instrumentate în ultimii ani, nu-mi amintesc să fi fost persoane arestate preventiv, vorbim de marea corupție, și achitate la sfârșitul procesului. Nu-mi amintesc, cel puțin cei care au fost arestați preventiv, în majoritatea cazurilor sau chiar întotdeauna, au fost finalizate cazurile cu o condamnare, cu o executare.

E adevărat, este o diferență totuși. Acum doi-trei ani, poate chiar un an și ceva în urmă, numărul de arestări nu era atât de mare. Și-mi vine în minte ce spunea fostul șef DNA, Daniel Morar: cât de bine funcționează DNA în acest moment, în materie de administrare a probelor, se va vedea abia peste câțiva ani, după ce se vor da soluții în instanță.

Sigur, o evaluare a activității actuale a DNA va fi făcută și prin faptul dacă anumite dosare se vor confirma sau nu cu sentințe definitive. Revenind la chestiunea arestării și condamnării, să nu uităm că procurorii DNA instrumentează dosarul, fac urmărirea penală și cei care arestează și condamnă sunt judecătorii, deci, până la urmă, există și între noi niște pârghii de control. Dar cei care arestează sunt judecătorii.

Una dintre discuțiile importante în acest moment din spațiul public se referă la relația dintre SRI și DNA. Semnele de întrebare exprimate pleacă de la premiza că SRI ar alimenta preferențial DNA cu informații referitoare la anumite dosare. Sigur, nu putem opera cu speculații, dar este o chestiune serioasă pentru orice stat de drept și nu poate fi totuși ignorată. Ce poate să facă CSM din acest punct de vedere, astfel încât această zonă de suspiciune să fie cât mai mică posibil?

Corupția a fost declarată ca o vulnerabilitate la adresa siguranței statului. Din acest motiv, serviciile de informații sunt abilitate să adune date și informații cu privire la săvârșirea faptelor de corupție și să-i informeze imediat pe procurorii DNA. Deci ei au obligația legală, în momentul în care au informații în legătură cu un act de corupție, să trimită acea informație la procurorii DNA, care au obligația după lege să transforme informațiile în probe și să vadă dacă este cazul sau nu să urmărească penal persoana. Sigur, se pune problema unui mod discreționar de furnizare a informațiilor, ceea ce depășește competențele noastre, pentru că serviciile au probabil propriul sistem intern de control. Pe de altă parte, se pune problema utilizării acelor informații și a transformării lor în probe și a duratei în timp a unor dosare penale. Și asta intră într-adevăr în atribuțiile noastre. Cred că din 2011, de când își duce mandatul actualul CSM, noi am desfășurat mai multe controale la nivelul procurorilor, la toți procurorii din țară, dar și în privința procurorilor DNA, cu privire la durata parcursă de anumite dosare. Au fost suficiente semne de întrebare prin presă de ce anumite dosare stagnează cu anii etc. Vreau să spun că inspecția judiciară a făcut astfel de controale, s-au găsit și dosare lăsate în nelucrare, chiar am avut și prim-procurori din țară care și-au dat demisia sau au fost revocați din funcție. Am făcut astfel de controale și laCurtea Supremă, unde vă amintesc că până în 2011 nu fusese efectuat niciodată vreun control de către inspecția judiciară, referitor la durata de soluționare a proceselor, și au început dosarele să capete o derulare firească. Dar în privința urmăririi penale, trebuie să recunoaștem că nu avem termene limită impuse de lege. Codul nu spune „trebuie să finalizezi urmărirea penală într-un an, doi sau zeci“.

Dar, până pe la mijlocul anului trecut, nu prea a existat tipul acesta de discuții despre relația dintre SRI și DNA.

Dar legătura există, e prevăzută în lege. Eu vreau să fac cumva o paralelă. Dacă mă întrebați dacă este posibil ca unele informații să fie ținute deoparte un anumit număr de ani și apoi să fie instrumentate, când cine știe ce se schimbă în mediul social sau politic al României, vă spun: da, teoretic e posibil. Dar și practic, chiar într-un caz care este azi în justiție, ne-am confruntat cu astfel de situații. Mă gândesc că la fel este și în cazul serviciilor de informații, până obțin ele o informație, până o valorifică, până mai adună și alt material informativ, până îl trimit la procurori, care la rândul lor încep să vadă dacă informațiile sunt veridice să fie transformate în probe, durează un timp. Dacă mă întrebați dacă persoane cu rea-credință pot ține la o parte acea informație, voi spune: da, este posibil. Dar trebuie să avem încredere în bună-credința lucrătorilor.

Legat de acest lucru, a fost o discuție referitoare la felul în care s-a clasat într-un dosar foarte cunoscut, în care, în cazul a doi dintre acuzați, s-a mers pe ideea de impunitate.

Aici este vorba doar de infracțiunea de dare de mită, nu orice infracțiune. La darea de mită, dacă mituitorul se autodenunță la Parchet, înainte să se înceapă urmărirea penală, el beneficiază de impunitate. Însă procurorii vor începe urmărirea penală pentru luare de mită cu privire la persoana care a primit banii respectivi.

S-a mers pe ideea de impunitate pentru că s-ar fi făcut dezvăluiri înainte de începerea unei anchete, însă, în același timp, știm că existau sesizări, inclusiv din afara țării, pe dosarul în cauză făcute cu multă vreme în urmă. E un caz notoriu.

Dacă soluția de clasare este una nelegală, în cursul procedurilor de verificare, pentru că procurorul-șef are abilitatea asta să verifice actele procurorilor din subordine, teoretic se poate răsturna soluția de clasare.

Cine poate soluționa soluția de clasare?

Se poate face din oficiu de către procurorul-șef, o poate repune în discuție sau la plângerea unei persoane interesate, la orice plângere a oricărui… Procurorul ierahic superior va verifica legalitatea soluției și apoi se poate face o plângere la judecător.

CSM este implicat? Inspecția judiciară?

Nu, pentru că ține de soluționarea și desfășurarea unui caz concret, nu ține de conduită. Noi putem sancționa, de exemplu, dacă descoperim că procurorul a stagnat prea mult cauza, a fost influențat, a soluționat cauza având o legătură de rudenie cu una dintre aceste două persoane etc., deci noi pe conduită mergem. Chiar dacă s-a greșit. Să spunem că s-a greșit încadrarea. Noi nu putem face nimic, ci procurorul ierarhic superior, respectiv un judecător.

Și cine poate face plângerea?

Orice persoană care are un interes. Respectiv procurorul-șef poate să facă verificare singur, fără nicio problemă. Interesul este însă al celor aflați în urmărire. De exemplu, într-un caz în care demnitarul beneficiază de impunitate, e clar că procurorul îl va folosi ca martor. Or, declarația unui martor poate fi suficientă pentru a se da o soluție cu privire la persoanele implicate în comiterea infracțiunii. Să ne lămurim aici, să știți că nu este nici primul, nici ultimul caz, dispoziția exista și în codul vechi, și acolo există această dispoziție legală și ea este menită să ajute organele judiciare, procurorii să obțină niște martori cheie, pentru că denunțătorul care a dat mită unui funcționar sau demnitar este martor cheie.

Precizarea dumneavoastă este importantă. Vorbim, deci, de cineva care dă mită. Dar în cazul acesta, discutăm despre o persoană care a instrumentat un întreg angrenaj de corupție. Nu despre un mituitor.

Nu. Și mai este o situație. Pentru alte infracțiuni grave prevăzute expres de lege, cel care denunță alte persoane că au săvârșit infracțiuni beneficiază de o reducere a pedepsei. Dar pentru darea de mită am chiar cauză de nepedepsire. Că e normal sau e imoral…

Sunt destule discuții în momentul de față privind felul în care este gestionat procesul de desemnare a viitorului procuror-șef de la DIICOT. Procedura e netransparentă la nivelul ministrului Justiției.

Noi suntem una dintre instituțiile implicate în această procedură de numire a șefilor de laDNA și DIICOT. Îmi amintesc că aceste discuții au fost și în vara lui 2012 și la începutul lui 2013, și anume, actuala legislație prevede că ministrul Justiției face o propunere, CSM, prin secția de procurori, dă un aviz care este consultativ, iar președintele statului face numirea. Ei, în această ecuație, noi am fi dorit să avem un rol mai puternic. Îmi imaginez că ministrul, de exemplu, face o propunere cu care CSM teoretic nu va fi de acord și președintele statului totuși va merge mai departe, îmi pun problema, până la urmă, își mai păstreazăCSM rolul de gestionar al carierei magistraților, dacă ministrul Justiției și președintele statului încalcă opinia CSM? De aceea cred că dialogul dintre cele trei instituții ar trebui să fie mult mai real și cred că ar trebui să crească în timp rolul CSM. Cred că CSM trebuie să aibă aici un aviz mult mai puternic, un aviz obligatoriu de urmat și chiar, într-un viitor, ministrul Justiției trebuie înlăturat din această ecuație. Practic, să avem un sistem pe care îl avem acum la Curtea Supremă. Președintele, vicepreședintele Curții Supreme sunt propuși de către secția de judecători a CSM și numiți de șeful statului. Pe când la procurori, în afară de cele două instituții, șeful statului și CSM, mai avem o instituție, ministrul Justiției, cu alte cuvinte selecția acum o face ministrul Justiției. Nu știm cum va face ministrul Justiției această selecție, probabil are niște criterii, nu o face în mod arbitrar. Dar să nu ne trezim cu situații cum au fost în anii trecuți, când CSM a dat aviz negativ pentru anumite persoane.

Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU