Interviu LaPunkt, 5 sept. 2016: „Despre România, plagiat şi justiţie. Adrian Naftan în dialog cu magistratul Cristi Danileţ”.
Adrian Naftan: Mă gândeam, ca pentru o scurtă incursiune în substanţa interviului, să menţionăm problemele fundamentale pe scena socio-juridică a societăţii româneşti. Cum vedeţi dvs. relaţia dintre fenomenul social şi cel juridic?
— Eu văd trei probleme majore în ţara noastră: sănătatea, educaţia şi justiţia. În acest interviu, mă voi limita la cele două din urmă.
România este o ţară conflictuală. Avem o cultură a conflictului care se relevă mai întâi în discuţiile personale dintre indivizi ce, deseori, se reduc la atacuri personale şi nu la argumente factuale. Cultura noastră litigioasă se reflectă şi în dosarele aflate pe rolul parchetelor şi instanţelor. Faptul că avem o populaţie în care unul din trei adulţi este implicat într-un dosar civil sau penal, mie-mi spune multe despre o anumită intoleranţă a oamenilor combinată cu necunoaşterea drepturilor şi cu încălcarea legislaţiei de către autorităţi. Aceste aspecte duc la menţinerea unei stări litigioase, totul fiind „asezonat” cu ceea ce promovează presa: infractori, interlopi, afacerişti care sunt noile repere aduse seară de seară în faţa telespectatorilor. Astfel, s-a creat un dezechilibru în România: o seamă de valori autentice sunt ţinute în umbră, în timp ce în prim-plan a fost adusă o generaţie de non- valori. Prin acest mod de reaşezare am devenit o societate dezaxată.
A.N.: Pe lângă faptul că avem o cultură a rătăcirii, se pare că avem, după cum spuneţi dumneavoastră, şi o cultură a conflictului.
— Întocmai. Probabil existentă de mulţi ani, aceasta este menţinută fără jenă, devenind din ce în ce mai înrădăcinată în noi. Asta se vede cel mai des la nivelul discursului public care nu este deloc amiabil sau tolerant – şi gândiţi-vă, de la impoliteţea cu care eşti tratat la un magazin privat sau într-o instituţie publică, până la atacurile folosite în mediul politic: totul pare a fi un teatru de război cu un celălalt, totul este o continuă înfruntare. Am permanenta senzaţie că ţi se cere să fii, obligatoriu, de un anumit fel sau să faci parte dintr-o anumită tabără. Altfel, eşti catalogat în mod automat un fel de duşman. Interesant, nu ţi se permite să fii nici măcar neutru: trebuie să fii ori de o parte, ori de o alta. Din păcate, nimeni nu are răbdare sau dorinţa să îţi asculte argumentele.
A.N.: Trăim într-o Românie postcomunistă. Credeţi că aceste probleme se moştenesc de pe urma istoriei noastre recente?
— Poate că este un drum firesc spre democraţie. Dar am avut ocazia să văd multe ţări, de la cele Norvegia şi Lituania la Tunisia şi din Statele Unite ale Americii până în India. Şi am realizat că cele care au cultul lui «rule of law» au încetăţenită o doctrină a alterităţii. În mod sigur noi nu avem o astfel de conştiinţă, a respectului pentru celălalt tocmai pentru că este diferit. Noi suntem cei care provenim dintr-o societate de uniformizaţi şi tot astfel pare să o transmitem mai departe: toţi trebuie să gândim la fel, să ne purtăm la fel, să facem parte din aceeaşi organizaţie, să avem acelaşi discurs, altfel riscăm să-l supărăm pe cel de lângă noi şi să devenim inamicul său. Nu se acceptă faptul că un copil are drepturi într-o lume a adulţilor, că există oameni care au o altă religie decât cea ortodoxă sau catolică, că există minorităţi cu altă orientare sexuală decât majoritatea; un bolnav este ocolit, un fost deţinut este izolat; nu se acceptă că un om public are şi viaţă privată, că cel care deţine o funcţie poate cânta karaoke sau face plajă – fiindcă automat eşti „altfel” într-un sens rău, imediat eşti pus într-o categorie şi eşti luat în derâdere. Curios, am constatat că mulţi dintre cei care o fac sunt dintre aceia care au mari probleme personale sau sunt certaţi cu legea, dar, subrogându-se în lideri de opinie cu sprijinul presei acaparate de grupuri de interese sau, mai nou, utilizând social media, creează valuri de opinie înveninată din partea mulţimii uşor de manipulat. Aşa s-a creat această cultură a disensiunilor, a conflictelor şi a non-toleranţei. Cred că este o moştenire tipic comunistă care, îmbolnăvind generaţiile de atunci, a ajuns, practic, să inflameze şi noile generaţii.
Eu am două fete, una de optsprezece ani şi cealaltă de cincisprezece ani, astfel că mă raportez mult la generaţia adolescenţilor de astăzi. Constat că tinerii nu au repere în societate. Pur şi simplu, nu au spre cine să se orienteze. Cărţile nu se mai citesc, toată lumea este pe Facebook, liderii de opinie autentici nu mai sunt băgaţi în seamă, rămânând doar politicienii fără vlagă intelectuală sau cei care sunt infractori şi, mai nou, plagiatori pe care îi vedem la televizor.
A.N.: România nu are conştiinţa statului de drept…
— Aşa e. De altfel, în limbaj uzual, sintagma «stat de drept» nici nu a fost folosită până la evenimentele nefericite din vara lui 2012. Când eram eu student la Facultatea de Drept, în ’94-’98, în primul an şase cursuri erau alocate lecţiei despre «statul de drept» şi am studiat atunci toate doctrinele posibile. Poate tocmai de aceea şi sunt interesat de dreptul constituţional şi, de aici, preocupările mele pentru separaţia puterilor, independenţa justiţiei, responsabilitatea agenţilor publici.
Sintagma „stat de drept” este folosită în ultima vreme de unii politicieni, însă am constatat că mulţi habar nu au ce înseamnă! Or, este vorba în primul rând despre primatul legii, ceea ce implică responsabilitate, un cuvând folosit doar ipocrit de mai marii zilei. Oamenii trebui să înţeleagă că ei nu se supun altor oameni, ci numai legii, care trebuie respectată de toţi. Prin urmare, cei care fac legea sau o aplică nu au privilegii şi nici imunitate în faţa legii, ci ei sunt primii care trebuie să o respecte. Ca să mă refer la un caz recent: ei înşişi sunt primii care trebuie să stea la coadă, pentru că nu există legal un drept de a te băga în faţă! Toţi suntem egali în faţa legii, iar aplicarea legii nu se negociază cu nimeni.
A.N.: Într-un interviu recent, jurnalistul cultural Marius Constantinescu a spus că jurnalismul cultural poartă o luptă continuă cu celelalte naturi conflictuale ale sale.
— Analiza cărţilor, cronicile plastice sau muzicale nu fac rating. În general, jurnalismul cultural şi de opinie au fost înlocuite cu un ceva care seamănă cu jurnalismul, adaptat oarecum la epoca new-media, dar care se rezumă la alergatul după un număr cât mai mare de click-uri. De aceea nici nu cred că mai putem vorbi de jurnalism de calitate.
Pe mine, ca pe mulţi alţii, mă exasperează presa de tip tabloid: emisiunile de cea mai joasă calitate cu schimb de mame, urmăriri de copii sau soţi, găsire de burlaci, ori ştiri anunţate în prealabil pe banda galbenă ca fiind ceva „senzaţional”, „exploziv” sau „terifiant”. Eu schimb imediat postul, dar oare câţi sunt cei care, atraşi de mirajul dat de marketing, nu o fac? Iată, luna trecută a fost o ştire naţională faptul că pe o plajă a fost „surprinsă”(?!) în bikini o politiciană! Trei zile a scris presa despre asta. Dar nu a fost o ştire, de exemplu, faptul că judecătorul Cristi Danileţ, împreună cu o studentă de la Facultatea de Drept din Iaşi, a ţinut pentru prima dată în România o lecţie în aer liber de educaţie juridică pentru copii şi adulţi, la Vatra-Dornei şi a împărţit acestora cărţi de profil, în mod gratuit!… Cam ăştia suntem: preferăm senzaţionalul, ne plac bărfele, alergăm după fotografii indecente ale altora, proferăm cuvinte triviale. Nimicul ne ocupă mult din timp şi din viaţă, văd. Astfel că nu mai avem timp de cultură şi, oricum, aceasta nu face rating. Asta este ceea ce nu au înţeles jurnaliştii autentici (sau, poate, din contră, au înţeles…): cultura nu poate face rating căci ea nu este ingerabilă de vulg. Astfel încât ori îţi asumi rolul de educator al maselor şi devii cu adevărat formator de opinie, cu toate eşecurile şi dezamăgirile probabile, ori abandonezi şi te vinzi ieftin, virusând o întreagă societate.
Ceea ce mă surprinde pe mine, în mod negativ, nu este neapărat faptul că jurnaliştii de timp nou promovează aceste non-ştiri, cât mai ales faptul că ele se cumpără. De ce oamenii dau banii pe astfel de ziare, de ce se uită la astfel de emisiuni sau de ce deschid astfel de site-uri pe internet? Poate că are legătură cu natura noastră conflictuală… Iată, pe noi nu ne interesează ce a spus un politician într-o dezbatere purtată în Camera Parlamentului, ci ne interesează cu cine întreţine el relaţii amoroase în timpul lui liber! Într-o societate unde primează legea, o astfel de persoană ar trebui respectată şi viaţa sa privată ar fi un subiect tabu, iar presa care publică astfel de fotografii ar plăti bani grei drept despăgubiri. Din păcate, nu avem cine şi unde să explice aceste lucruri de bun simţ. Nu este cine să le deschidă ochii oamenilor.
A.N: Predatul după dictare este, după cum spuneaţi şi într-un recent interviu televizat, asemenea parteneriatului mut dintre cel căruia i se oferă mită şi cel care i-o dă. Cât de densă este această problemă?
— La noi, educaţia înseamnă, preponderent, memorare şi reproducere. Nu avem o educaţie în spiritul creativităţii, care să pună accent pe intuiţie şi originalitate, ci în spiritul repetării celor deja spuse sau făcute de înaintaşi. Nu suntem în stare să inventăm lucruri sau, poate, nu avem curajul de a fi ori de a face altfel, motiv pentru care alegem să mergem pe căi deja bătătorite.
De aceea, nici nu trebuie să ne mire că plagiatul este un fenomen extins în România. Se plagiază în literatură, în artă, în muzică, în ştiinţe, în drept. Am întâlnit jurişti care au cumpărat licenţa de la cineva din generaţiile anterioare, care au promovat pe baza unor lucrări copiate de la alţii fără să indice sursa sau compilând lucrări ale altora fără niciun aport personal la cercetare, ori care au plagiat teze de doctorat. Tragedia este că cei care au făcut aceste lucruri nici măcar nu şi-au pus problema că ceva nu este în regulă. Şi nici nu aveau cum atâta timp cât educaţia din România ultimelor decenii a însemnat dictare, memorare, reproducere. Vă dau un exemplu: existau pe vremea studenţiei mele, există şi acum, profesori care veneau la ore cu hârtia de curs în faţa elevilor şi tot actul de predare se rezuma la dictare: profesorul de facultate (nu de liceu!) citea dintr-un curs, care, de cele mai multe ori, exista în formă tipărită la librărie sau bibliotecă. Ne întrebam, ca studenţi, de ce se întâmplă asta, iar explicaţia era una singură: profesorul nu îşi cunoaştea propriul curs.
Oare nu ar fi bine ca profesorul, la ore, să explice anumite teme, cele mai importante, din cursul său scris? Oare nu ar trebui să se discute mai mult cu studenţii? – încă sunt prea puţini cei care o fac. Oare nu ar trebui discutate, mai ales, principiile şi chestiunile practice? De pildă, sunt uimit să constat că la facultatea de Drept nu se aud cuvinte precum «dreptate» sau «justiţie». Nici măcar cuvântul «lege» nu este tratat ca un concept politico- juridico-filosofic, ci doar ca un sinonim pentru „act normativ”. Vă vine a crede că nimeni nu explică de ce dreptul face parte dintre ştiinţele umaniste şi la ce obligă acest lucru pe cei care vor aplica dreptul?!
Să vă mai spun ceva: dreptul este o ştiinţă. Dar câţi din cei care aplică dreptul sunt, oare, cercetători?! Poate că avem mulţi doctori în drept, dar câţi, oare, mai ştiu care sunt izvoarelor dreptului sau metodele de interpretare ale dreptului? Când am avut ocazia să ies din ţară prin 2005 şi să îmi cumpăr primele cărţi de drept, am constat cu stupoare că majoritatea cărţilor de drept românesc, scrise de profesori din România pe care îi consideram eminenţi, erau nişte plagieri ale cărţilor de drept francez. Ei, pur şi simplu, copiau şi/sau sintetizau cărţile de drept. Aceştia sunt profesorii după care au învăţat generaţii întregi. Nu mă miră prezentul, care se limitează la învăţarea pe de rost a codurilor şi manualelor.
A.N.: Vorbeaţi înainte de inovaţie în drept. Aţi scris vreo carte care să inoveze teoriile dreptului constituţional, spre pildă?
— Nu mi-am propus neapărat să inovez ceva în drept, ci mai ales să îi fac pe ceilalţi să conştientizeze importanţa dreptului în viaţa de zi cu zi – aşa se explică apariţiile mele în spaţiul public prin interviuri în presa scrisă, participări la emisiuni televizate sau reacţii pe propriul blog sau cont de Facebook. Încercând să explic pe înţelesul tuturor modul de organizare a statului, să prezint legislaţia aplicabilă în diverse domenii, să sensibilizez populaţia cu privire la importanţa independenţei justiţiei şi să îmi conving colegii cu privire la necesitatea responsabilizării sistemului judiciar.
Dar chiar şi aşa, trebuie să spun că, în anul 2003, mi-a fost pus un fir de Internet în biroul meu şi am căutat pe Google două cuvinte din limba engleză: «independence» şi «judiciary». Am văzut că erau mii de articole scrise pe acest subiect, la nivelul lui 2003, în condiţiile în care în România post-decembristă erau în revistele de specialitate publicate doar două articole despre independenţa justiţiei. Doar două! În momentul respectiv, am început să caut mai mult: ce însemna, de fapt, «independenţa justiţiei»? Noi aveam sintagma în Constituţie, dar nu-i era cunoscută însemnătatea. După multe cercetări, am descoperit recomandări internaţionale pe care am început să le traduc în premieră în România. Am ajuns să vorbesc, astfel, despre cei trei I – Independenţă, Imparţialitate şi Integritate – în cadrul unei doctrine alcătuite ad-hoc, care pune aceste valori la baza sistemului de justiţie. Despre acestea vorbesc direct sau prin (social-)media la întâlnirile mele cu studenţii, cu oamenii obişnuiţi sau în interviuri. Mai mult, am ajuns să promovez această doctrină în străinătate – de pildă, în momentul de faţă, conduc un proiect european constând în redactarea unui manual care cuprinde toate standardele despre cei trei I publicate vreodată în lume. Prima parte, teoretică, este gata şi în momentul de faţă lucram la volum al doilea, cel practic.
Aş putea menţiona şi câteva contribuţii originale. Am iniţiat şi alcătuit proiectul la prima Strategie de întărire a integrităţii judiciare din ţară, care a fost aprobată de CSM în anul 2011. De trei ani de zile sunt conducătorul unui program de educaţie juridică în modalitate non-formală şi am alcătuit primul manual intitulat „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie” – iar recent această materie a fost inclusă în programul guvernamental pentru a face parte peste doi ani din curricullumul şcolar. Am alcătuit acum patru ani prima şi singura carte despre recrutarea în justiţie intitulată „Ghid pentru pregătirea concursului de admitere la INM şi în magistratură”, în care răspund la toate întrebările pe care un absolvent la drept şi le pune în legătură cu intrarea în sistemul judiciar. De asemenea, sunt autorul primei cărţi publicate în România despre medierea penală – o materie care va trebui până la urmă inclusă în manualele de procedură penală. Iar recent am publicat un studiu despre istoria reformei justiţiei din România – un subiect ce ar trebui să facă parte din manualele de istorie a statului şi dreptului românesc care, din păcate, se opresc la nivelul anului 1940; şi tot cu tristeţe spun că sunt facultăţi care au renunţat la această materie, pe care au trecut-o în rândul celor opţionale. După cum o altă greşeală este că la facultăţile de Drept nu se învaţă mai nimic despre organizarea şi etica judiciară – închipuiţi-vă că la nicio facultate de Drept de la noi nu afli care sunt cele trei funcţii ale judecătorului: toţi credem că atribuţia judecătorului constă în soluţionarea de dosare, când în realitate acesta mai trebuie să fie un apărător al statului de drept (de aici necesitatea implicării sale in acţiuni publice pentru prezervarea independenţei justiţiei, inclusiv sub aspect educativ) şi să fie un garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (de aici necesitatea comportamentului care să menţină încrederea publicului în justiţie). Chiar stau şi mă întreb la modul sincer: câţi magistraţi ar putea scrie un eseu de câteva pagini despre statul de drept?
Mai mult, sunt revoltat din cauza faptului că există absolvenţi de drept şi chiar magistraţi care nu ştiu cine au fost, darămite ce au scris, Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, John Locke, David Hume, John Stuart Mill sau Lord Acton. Mulţi dintre studenţii la Drept nu ştiu ce e umanismul, deşi studiază o materie umanistă prin definiţie. Puţini ştiu ce este liberalismul sau iluminismul…Şi atunci, mă întreb, cum pot aceşti oameni să promoveze libertatea şi legea? Cum pot purta ei o discuţie despre democraţie? În ce scop şi cum pot face ei justiţie?! De aceea, nu mă mir că mulţi cred că a face dreptate se rezumă strict la a aplica legea şi că alţii spun că precedentul judiciar nu se poate aplica într-un stat care face parte, ca noi, din sistemul de drept romano-germanic; sau că unii confundă civismul cu politica şi că alţii cad pradă curentelor naţionaliste sau îmbrăţişează doctrine izvorând din totalitarism; sau că sunt unii care îşi ascund profesia pe care o practică când sunt întrebaţi desprea aceasta. Cum ai putea, oare, să discuţi despre rolul judecătorului în societate democratică cu oameni care nu stăpânesc principiile şi pentru care «judecător» sau «democraţie» sunt doar cuvinte, nu concepte fondate în urmă cu secole şi care stau la baza societăţii moderne?!
A.N.: Într-un interviu pe care i l-am luat de curând, scriitoarea Ana Barton îmi spunea că în România se cultivă o cultură a despărţirii, anume că «forma de exprimare liberă a noastră este despărţirea».
— Întăresc şi eu această idee. Şi aş încerca să explic de unde pleacă ea: poate este de la dorinţa noastră de a stăpâni persoanele din jur. Privim oamenii ca şi cum ar fi obiecte ce trebuie folosite după cum dorim noi. Ne reîntoarcem, astfel, la începutul interviului: nu înţelegem conceptul de alteritate. Un „celălalt” ne este de folos doar dacă este „al nostru”. Nu avem respect pentru un celălalt şi nu dorim să ne armonizăm interesele cu el. De- aici, de exemplu, războiul pentru custodia minorului din instanţe: „Copilul este al meu, nu şi al tău!”, îi spune un părinte celuilalt părinte; şi sunt în stare să se judece ani şi să cheltuie o grămadă de bani pentru asta. Din cauza unei gândiri retrograde datând din România comunistă în care regula era că tatăl trebuia să fie plecat pentru a munci pentru familie, iar mama să stea acasă cu copilul („Statul apără interesele mamei şi copilul” – spunea art. 1 alin. 2 din fostul Cod al familiei, în vigoare din 1954 până în 2011), noi nu realizăm nici acum că minorul este o persoană care are doi părinţi, îndreptăţiţi în mod egal să îşi exercite drepturile şi să îşi îndeplinească obligaţiile. În România nu avem concepţia custodiei comune, ceea ce presupune că părinţii trebuie să îngrijească, să crească şi să educe împreună copilul indiferent că locuiesc împreună ori sunt căsătoriţi. Nu: copilul este considerat proprietatea unuia, iar celălalt nu are dreptul să îl vadă decât dacă proprietarul îi dă voie! Or, începând cu anul 2011 avem în România legea care stabileşte principiul autorităţii părinteşti comune, dar familiile noastre nu acceptă asta. Sunt mii de cupluri care se războiesc anual în instanţă. Ei vin la un judecător, care e un terţ faţă de familia lor, să le spună care dintre părinţi e mai bun pentru a primi copilul. Asta este o gândire imatură. Paradoxal, cele mai dificile procese de acest gen sunt cele purtate între părinţi intelectuali, care ar trebui să înţeleagă legea mai uşor. De regulă, taţii sunt cei prejudiciaţi, deoarece în România încă există o prejudecată conform căreia mama are mai multe drepturi decât tatălui. Este o concepţie total eronată a adulţilor needucaţi din România şi o practică judiciară contrară drepturilor omului ce aparţine încă multor judecători ce nu realizează că în această materie este interzisă discriminarea pe motiv de gen al părintelui sau de vârstă ori sex al copilului. Mai mult, deşi judecătorii acordă drepturi taţilor, astăzi avem mame care nu le permit să îşi vadă copiii. Tot ceea ce le interesează sunt banii primiţi ca pensie: copilul este instrumentul ideal pentru o afacere. Astfel, acel copil este crescut într-o atmosferă de înstrăinare şi chiar ură faţp de celălalt părinte. Încetul cu începtul, devine un alienat. Iar vinovat este, în primul rând, părintele custodian.
La fel se întâmplă şi între partenerii de viaţă: unul se consideră proprietar pe celălalt, pe viaţa şi relaţiile acestuia. Vrea să ştie ce vorbeşte, cu cine se întâlneşte etc. De aici apar situaţii în care un partener îşi spionează celălalt partener: îi ascultă clandestin telefonul mobil, îi instalează softuri de supraveghere pe laptop să vadă cu cine corespondează, angajează detectivi particulari sau prieteni care să îl urmărească. Toţi ar trebui să ştie că aceste fapte sunt infracţiuni şi că, la plângerea celui urmărit, cineva ar putea risca un dosar penal.
A.N.: Ce părere aveţi despre răspândirea fenomenului de plagiat printre politicienii din România?
— Am văzut personal câteva dintre lucrările suspectate de plagiat ale unor „personalităţi”. Am dat peste nişte plagiate de-a dreptul ruşinoase. Spun asta pentru că oamenii aceştia nu au schimbat nici măcar aşezarea în pagină sau aliniamentul paragrafelor – pur şi simplu, au copiat mot-à-mot. Există plagiat de idei, dar pe acesta trebuie să îl faci cu cap: iei o idee a altuia, o reformulezi cum vrei tu, dar nu mai menţionezi sursa şi te dai proprietarul ideii respective. Însă ceea ce am văzut mi-a generat instantaneu un sentiment de repulsie: oamenii ăştia au făcut copy-paste!
Am văzut că unii dintre plagiatori invocă faptul că, pe vremea lor, nu ar fi existat regulile privind citarea. Ei bine, mint! Eram student în ’98 când mi-am susţinut lucrarea de licenţă şi îmi aduc aminte că încă de atunci făceam trimiteri la subsol cu privire la sursele utilizate. Este drept, nu îmi făcuse nimeni o instruire în acest sens, dar modul acesta de lucru a fost urmarea unor manuale, cărţi şi reviste de specialitate pe care le citisem şi unde observasem toate acestea. Vă asigur că se folosea indicarea la subsol a surselor originale încă de acum 100 de ani, aspect pe care l-am constatat când am consultat personal bibliografia necesară pentru lucrările mele de cercetare. Mai mult, ar trebui să fii cu totul neghiob pentru a crede că, în materie de drept, cineva poate să scrie cinci pagini fără o trimitere la subsol. La teza mea de doctorat există la fiecare două pagini câte o trimitere la subsol. Pot să o spun, fără să greşesc, că primul indiciu al unui posibil plagiat este următorul: luaţi o carte ştiinţifică, frunzăriţi cinci pagini şi dacă nu aţi întâlnit vreo trimitere la subsol, atunci ea este deja suspectă de plagiat.
Dincolo de numărul mare de impostori care sunt doctori, cred că avem o problemă şi mai mare: cum convingem noua generaţie de tineri că nu este bine să plagiezi, când ea vede că acel om care a plagiat a ajuns mare vedetă sau politician şi este primit toată ziua pe la televizor ca şi cum ar fi nu ştiu ce model de urmat? Oare nu manipulează grosier presa care, în loc să instituie un embargou asupra acestor indivizi, le permite să apară în mijlocul publicului?!
A.N.: Totuşi, există oameni care, după ce le-a fost demonstrat plagiatul, l-au negat cu o stare apropiată ipohondriei. Cum vă explicaţi această menţinere a imposturii?
— Atâta timp cât noi nu avem un cult al lui „rule of law”, legea nu va fi respectată. Noi vedem legea ca şi cum ar fi o regulă impusă de afară, care nu ne priveşte şi, deseori, a cărei apariţie are ceva suspect în ea; prin urmare, nu avem motive să respectăm legea şi vom detesta organul care a edictat-o ori care o aplică. Cât timp nu acceptăm legea, ea va rămâne pentru noi o regulă ce nu ne aparţine şi care este, mai degrabă, ceva represiv şi care ne provoacă repulsie, respingere. Însă, dacă am accepta-o, legea nu ar mai fi ceva impus, ci ar deveni o regulă asumată; în acel moment norma juridică s-ar transforma în normă morală. Din „a lor”, legea ar deveni „a mea” — atunci, la nivel ideatic, planul legal şi planul moral s-ar confunda şi nu ar mai trebui să căutăm metode de a eluda legea, ci doar modalităţi de a o aplica. Însă ca aceasta să se întâmple trebuie să realizăm că legea e destinată menţinerii ordinii sociale şi protejării drepturilor omului; că libertatea nu înseamnă să facem ce vrem, ci să adoptăm un comportament numai în cadrul prescris de lege; că organele legii nu acţionează după bunul plac, ci pentru a asigura supremaţia legii şi egalităţii cetăţenilor în faţa ei. Or, pentru însuşirea acestui mod de viaţă e necesară o minimă educaţie juridică care s-ar putea însuşi încă din şcoală, iar pentru aprofundare e necesară o cultură juridică care se poate dobândi mai ales în facultăţile de drept, de ştiinţe politice sau de filozofie. Altfel, vom asista neputincioşi cum România e ţara în care se spune cu o uşurinţă dezarmantă că „legea este făcută ca să fie încălcată”, în care şpaga este un modus vivendi şi în care disoluţia autorităţii statului e completată de puseuri de revoltă împotriva celor care sancţionează nerespectarea legii.
Întorcându-mă la întrebarea despre plagiatorii dovediţi, care insistă cu neruşinare în nevinovăţia lor: ei sunt la fel ca vinovatul clasic ce pledează pentru nevinovăţie, al impostorului care atacă în diferite moduri organul care îl găseşte culpabil. Am văzut cu toţii chiar cazuri de infractori prinşi în flagrant delict care insistă ca nu au comis vreo ilegalitate. Deseori, aceştia se apără public cum că ar fi o e eroare judiciară sau că organul decident este manipulat politic. Să fim serioşi, pe aceşti mincinoşi naţionali nu îi mai crede nimeni!
Reiau ce am spus la început: filosofia poporul român este „trăirea conflictuală”. În jurul acestei trăiri, călcăm pe cadavre distrugându-ne adversarul (dacă nu e un concurent politic sau de afaceri, atunci este organul care aplică legea) sau ne lăudăm cu înfrângerea noastră (ne place să ne plângem de milă, să ne considerăm un popor damnat). Şi vreau să insist aici: ne place foarte mult, şi nu înţeleg de ce, să ne lăudăm cu lucrurile negative din România, atât la nivel macro – şi mă gândesc aici la atacurile veninoase ale unora îndreptate împotriva adversarilor politici sau a instituţiilor statului (de aceea, nu mai surprinde pe nimeni scăderea încrederii publicului în justiţie când tocmai cei ce au condus sau conduc statul au probleme cu legea şi, fiind urmăriţi pentru asta, aleg nu să îşi facă apărări în biroului procurorului sau în sala de judecată, ci în faţa telespectatorilor atacând justiţia) –, dar şi la nivel micro – şi mă gândesc aici la uitătura urâtă a vânzătoarei de la magazin pe care o deranjezi când trimite mesaje pe telefonul mobil, sau la răspunsul în doi peri de la vreo instituţie a statului, ori la proverbială duşmănie a vecinului). Nu construim nimic, ci doar dărâmăm. Dar eu sunt optimist din fire: cred cu tărie că putem reface totul, dar avem nevoie de o răsturnare a valorilor prezente, de o reconstrucţie a axiologiei poporului român bazază pe valorile umaniste şi etica individuală.
A.N.: Pe pagina de Facebook personală a unui politician, exista acest comentariu: „Plagiatul este în inimă, nu pe foaie!”. Comentariul acela a primit multe aprecieri, iar asta demonstrează că mulţi oameni asemeni celui ce a scris acel comentariu nu cunosc conceptul de «plagiat» şi nici nu pot recunoaşte un plagiat.
— (râde) În cazul demnitarilor, al magistraţilor şi al funcţionarilor trebuie avut în vedere faptul că cel care deţine titlul de doctor în ştiinţe primeşte un plus de 15% la salariu. Dacă un astfel de doctor a plagiat teza de doctorat, înseamnă că a primit acei bani nemeritat. Practic, i-a furat din banii publicului care cotizează la bugetul statului pentru a se plăti salariile. Prin urmare, normal ar fi ca publicul să fie revoltat şi să se manifeste ca atare nu faţă de autoritatea care a constatat plagiatul, ci faţă de hoţul-plagiator. Un popor cu o gândire sănătoasă s-ar manifesta prin oprobriu public faţă de plagiator şi ar milita pentru recuperarea banilor, pentru că banii aceia au fost furaţi şi trebuiesc daţi înapoi. Aşa ar trebuie să funcţioneze o societate: să considere firesc ca fiecare cetăţean care a comis un rău să fie sancţionat şi să fie obligat să repare daunele.
A.N.: O ultimă întrebare, domnule Danileţ: a fost dialogul nostru un act de justiţie?
— Desigur. Printr-un astfel de dialog restaurăm valori călcate în picioare prea mult timp: cinstea, omenia, civismul, legalitatea, deontologia sunt valori care trebuie reaşezate la temelia societăţii. Prin urmare, facem un act de justiţie socială, iar modalitatea aleasă este educaţia. Sub acest aspect, mai vreau să precizez ceva: lumea, astăzi, confundă legea cu justiţia. Cu alte cuvinte, confundă regula cu tragerea la răspundere pentru încălcarea ei. Oamenii vor acum multă justiţie. De altfel şi apelează foarte des la justiţie, preferând să piardă ani întregi, să cheltuie bani şi chiar să fie învinşi juridic, decât să meargă la un mediator sau să înceapă să respecte legea. Astfel încât statul e nevoit să investească în sedii de instanţă, să angajeze mai mult personal, să mărească salariile magistraţilor în loc să investească în educaţie. Trăim un paradox social: în locul prevenţiei, preferăm represiunea. Cred că este timpul să ne punem următoarea problemă: noi, de fapt, ce vrem? Încotro mergem? Cât de mult mai vrem intervenţie post-factum? Cât mai investim în justiţie? Iată, ne apucăm să construim noi penitenciare. Dar, oare, nu mai bine am construi şcoli? Nu mai bine am reforma sistemul de educaţie? Nu mai bine am pregăti profesori care să-i înveţe dreptul pe copii încă de la grădiniţă, dar în mod obligatoriu la şcoală şi, mai ales, la liceu?
Dialogurile acestea, precum cel întreţinut de noi, sunt absolut necesare. Ele sunt nu numai semnale de alarmă, ci şi constatări sau, iată, acte reale de educaţie. Căci, în final totul, se rezumă la principii şi valori, printre care Justiţia şi Legea, Adevărul şi Dreptatea, Judecătorul şi, de ce nu, Educaţia, pe care suntem datori să ni le însuşim şi să le promovăm.
Azi au avut loc primele ore de educație juridică formală din România. De la etapa orelor de educație nonformală ținute de voluntari (avocați, judecători, procurori, mediatori, consilieri juridici, studenți la Drept) se trece astfel la educația juridică formală, cu ore prevăzute în curriculum școlar, lecțiile fiind de acum predate de profesori titulari. În paralel, vor continua întâlnirile dintre practicienii dreptului și elevi, desfășurate atât în unitățile de învățământ, cât și la sediile tribunalelor.
In acest sfârșit de săptămână la Constanța s-au desfășurat două evenimente de promovare a educației juridice în Dobrogea.
DAȚI 2% din impozit și putem avea cu 2% mai puține VICTIME și INFRACTORI minori!
In fiecare an la Vatra Dornei se organizeaza, incepând cu anul 2015, Festivalul de Artă și Cultură Urbană „
Proiectul naţional EDUIURIS promovat de asociaţia VeDemJust a ajuns la finalul celui de al doilea an de desfăşurare. În acestă săptămână a avut loc o sesiune de instruire a peste 130 de licenţiaţi şi studenţi la Drept pentru a preda nonformal educaţia juridică şi s-a derulat o lecţie-model la unul din cele mai bune licee din capitală.
Clubul Elevilor Jurişti de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Iaşi a organizat în data de 21 noiembrie 2016 dezbaterea „Implicaţiile juridice ale majoratului”.
CRISTI DANILEŢ - judecător 