`A copia sau a nu copia?`. Partea a III-a: `Codul de onoare – o soluţie pentru a nu mai copia`

1. Să ne amintim ce am spus până acum în partea I şi partea a II-a a eseului meu: orice elev, student sau, în general, orice persoană care este supusă unei examinări este supusă tentaţiei de a copia; în lipsa unui sistem de supraveghere, până şi cel mai cinstit dintre concurenţi va ceda ispitei; indiferent cât de drastice ar fi măsurile luate pentru a împiedica frauda, vor exista metode din ce în ce mai performante de a copia; oricum, eficienţa acestor metode este pusă la îndoială cât timp chiar cei care sunt supreveghetori locali sau centrali au ei înşişi probleme de integritate (copiază la examene de titularizare, nu trec examenul de titularizare, iau mită, superiorii lor au lucrări de doctorat plagiate, există o comisie de albire a demnitarilor plagiatori etc).

2. După apariţia primelor două părţi am primit multe mesaje. Aşa am aflat că la facultăţile de drept din toată România există aparate de bruiere de câţiva ani. Că nu există profesori care să nu ştie când sunt copiaţi. Că există profesori care explică studenţilor la prima întâlnire metodele de copiat pe care le ştiu. Cineva mi-a spus că nu are nici măcar un coleg care să nu fi copiat cel puţin o dată la un examen. Am aflat de câţiva studenţi la drept care au luat toate examenele din timpul facultăţii prin fraudă, inclusiv cel de intrare în profesie. Şi chiar că pentru admiterea la INM şi la INPPA există o adevărată concurenţă în a descoperi şi aplică noi metode de copiat. Şi să ne gândim că cei care intră în sistem voi fi cei care vor milita pentru aplicarea legii în cazul altora…

Personal cred că practica copiatului în şcoli, licee şi facultăţi este atât de extinsă şi că face o pereche atât de bună cu corupţia, încât e greu să ne imaginăm o cale de combatere. Frauda este, oricum, ridicată la nivel de virtute[1]: cine copiază la bacalaureat şi este dat afară contestă măsura în justiţie şi până se judecă dosarul respectivul urmează deja  cursurile unei facultăţi, cine e descoperit drept plagiator beneficiază de o comisie de albire şi primeşte în plus 15% la salariu, condamnaţii sunt prezentaţi la TV drept victime, cine scrie cărţi copiate în penitenciar e eliberat mai devreme etc.

3. Să vedem ce metode de combatere avem acum. Mai întâi sunt sancţiunile penale. Este ilegal ca profesorul să pretindă (chiar dacă nu primeşte) şi să primească (chiar dacă nu pretinde) mită pentru a furniza răspunsurile la subiecte; la fel, este ilegal ca personalul administrativ care multiplică subiectele înainte de examen să le transmită elevilor sau studenţilor. Desigur, metoda `patu sau patru` despre care a scris presa e cea mai revoltătoare. Organele de urmărire penală trebuie să îşi facă datoria. Profesorii care primesc bani, bunuri şi favoruri sexuale pentru a se frauda un examen trebuie să răspundă penal şi ar fi adecvat ca ei să îşi piardă locul de muncă cu imposibilitatea de a reveni în învăţământ. Tinerii care dau mită sub orice formă trebuie să ştie că sunt răspunzători penal dacă au vârsta peste 18 ani şi că pot fi sancţionaţi administrativ, inclusiv cu exmatricularea din unitatea de învăţământ. Teoretic, iminenţa unei sancţiuni penale şi administrative ar trebui să fie suficiente pentru ca aceste cazuri să nu se repete. Dar relatările de la recentul examen de Bacalaureat ne arată că nu e aşa. Deci, trebuie să ne întoarcem la prevenţie.

Desigur, pot fi luate măsuri administrative, cum ar fi: controale corporale la intrarea în unitatea de învăţământ sau în sala de examen folosind metodele asemănătoare cu cele de la aeroport; camere de filmat în toate clasele cu transmitere a semnalului audio-video, pentru orice test/examen/concurs; controale inopinate în sala de examen; săli de clasă cu pereţi transparenţi; aparate de bruiere a semnalului audio etc. Cei care administrează sistemul de educaţie ar trebui să ştie cel mai bine ce e de făcut aici.

4. Şi totuşi, cred că mai există o metodă care, odată aplicată, nu numai că va împiedica copiatul, ci va diminua comiterea ilegalităţilor în România, sporind spiritul de solidaritate în comunitate.

Dacă e să îmi imaginez la o soluţie viabilă, nu pot decât să mă gândesc la  interiorul omului, la onoarea, la conştiinţa sa. Soluţia pe care o avansez este una de tip `whistleblower` şi mi-a fost sugerată de producţia cinematografică `Codul de onoare`  (School ties) din 1992. Pe scurt: Un tip dintr-o familie mai săracă ajunge într-un liceu privat cu elevi din familii bine situate. Încetul cu încetul se integrează în comunitate, dar tipul e extrem de corect. La fiecare examen, elevii sunt puşi să semneze un cod de onoare, un fel de declaraţie de integritate, prin care se obligă să nu copieze la examen şi să îl denunţe pe cel pe care îl văd că a copiat. După care profesorul ia declaraţiile semnate, împarte subiectele şi părăseşte clasa. După ce timpul s-a scurs, profesorul revine, ia răspunsurile completate de elevi şi le corectează. Nici nu îşi pune problema că cineva a trişat. Ei bine, tipul nostru îl vede pe cel mai popular şi bogat tip, cu care era prieten, că încalcă codul. De aici fimul se derulează după un scenariu unde chestiunile de etică şi de putere se întrepătrund şi al cărui final nu vreau să îl dezvălui.

Aşa că mă gândesc şi eu: dacă am apela la soluţia `Codul de onoare` combinată cu metoda camerelor de filmat cu sonor?! Ce ar fi dacă profesorul ar da subiectele, cei examinaţi ar promite solemn că nu vor copia şi că vor denunţa pe acela care încalcă codul, apoi profesorul ar părăsi clasa?! Căci, să ne înţelegem: acea persoană care se află într-o sală de examen unde are loc o neregulă de acest gen, care duce la obţinerea frauduloasă a unor calificative, este complice moral la ilegalitate, indiferent că este profesor care permite şoptitul, profesor care furnizează răspunsurile, elev care şopteşte, elev care copiază, elev care furnizează răspunsul altora dintre cei examinaţi. Ar fi prea mult să apelăm la onoarea elevilor?! Sau aşa ceva nu le putem cere pentru că … nu se învaţă la şcoală despre onoare? Atunci, nu vă supăraţi, dar ar trebui să începem cu principiile care stau la baza convieţuirii în societate.

5. Problema este nu doar cu cei care copiază – ei comit o fraudă şi trebuie daţi afară din examen şi, dacă vrem ca acest lucru să aibă efecte maxime, trebuie să i se interzică reîncadrarea în orice altă unitate de învăţământ pentru următorii, să zicem, cinci ani. Nu doar cu profesorii care tolerează copiatul sau – ei trebui daţi afară din şcoală cu interdicţia de a mai activa vreodată în învăţământ. Nu doar cu profesorii care dau meditaţii plătite la proprii elevi – ei trebuie sancţionaţi pentru conflict de interese. Ci este o problemă mai ales cu cei care închid ochii. Eu cred că aceştia sunt mai culpabili decât primii: primii îşi urmăresc un interes personal, pe când ceilalţi afectează deja un interes public.

Cine copiază azi la un examen, fură. El fură azi când dă un test, un examen, o teză. Mâine va fura o diplomă. Apoi un concurs de ocupare a unui post. Un astfel de hoţ va deveni apoi profesor şi ne va educa copiii. Sau poate va deveni doctor şi ne vom lăsa pe mâna lui să ne opereze, după care vom fi o simplă statistică pe lista celor care mor în timpul operaţiei. Sau poate va deveni un magistrat şi ne va judeca, după care vom fi încă e eroare judiciară pentru care magistratul nu răspund pentru că, credeţi sau nu, magistratul nu răspunde pentru incompetenţă, ci potrivit legislaţiei în vigoare poate fi elimiant din sistem de abia după şase ani de la constatarea incompetenţei şi numai dacă nu trece nişte teste (ups!) în această perioadă.

Acela care vede că se comite o ilegalitate şi tace dă dovadă de lipsă de caracter virtuos şi este vinovat legal: el este un ipocrit, un ignorant sau un laş, dar şi un complice[2] în acelaşi timp. Tăcând, el încurajează comiterea ilegalităţii şi multiplicarea în spaţiu şi timp a comportamentului ilegal: acela care a copiat deja odată, o va face din nou nestingherit; alţii îl vor urma şi ei văzând că nimănui nu i se întâmplă nimic. De aceea, acela care vede comiţându-se o abatere de la lege şi nu face nimic pentru a o împiedica sau a anunţa autorităţile, mi se pare mult mai periculos. Mă gândesc dacă ar fi atacat pe stradă, oare el nu ar vrea ca trecătorul să nu întoarcă capul într-o parte, ci să intervină să îl salveze sau măcar să anunţe autorităţile?! Mă gândesc dacă ar fi un concurs pentru un singur post şi vede concurentul său copiind, oare chiar nu ar face nimic să îl împiedice pe acesta să îi ia locul?! Căci, de fapt, asta se întâmplă: cei care fraundează examenele sau concursurile obţin diplome, certificate, brevete pe care le vor folosi mai târziu pentru a lua locul altora.

6. Am credinţa că acela care ia atitudine în faţa unor fraude de orice natură, a unor ilegalităţi de orice natură, va fi urmat de alţii. Desigur, întâi va fi hulit şi batjocorit, dar apoi va fi luat drept exemplu. Şi încet-încet se va pune stavilă acestui fenomen periculos care distruge caracterul, dărâmă viitorul. Închei cu două citate celebre care îndeamnă cel puţin la reflecţie: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca cei buni să nu facă nimic” (Edmund Burke); „Să nu fii niciodată spectator la nedreptate sau la stupiditate. Vei acea o grămadă de timp pentru tăcere când vei fi în mormânt” (Christopher Hitchens).

[1] Furtul este atât de comun încât face obiectul unor proverbe, zicători, obiceiuri, poezii, poeme care mai degrabă arată toleranţă pentru fenomen: `A-ţi fura singur căciula`, `Hoţul neprins e negustor cinstit`, `Cine fură azi un ou mâine va fura un bou`,  `Legea e făcută ca să fie încălcată`, `Cărţile din cărţi se fac` `Meseria se fură`, obiceiul furatului miresei, poezia cu căţeluşul creţ ce fură raţa şi ouălele din coteţ,  balada cu ciobanii care ucid pe un altul pentru a-i fura oile etc.

[2] COMPLICE (cu accent pe a doua silabă, nu cum spun mulţi, inclusiv profesori şi studenţi la drept!, cu accent pe prima silabă) este persoana care înlesneşte, tolerează sau ascunde o faptă reprobabilă.

“A copia sau a nu copia?!“ – Partea I: De la fituici la wireless. O istorie recentă a copiatului

1. Sunt dezgustat şi revoltat de cele întâmplate în învăţământul românesc dar mai ales ce se întâmplă la la examenul de bacalaureat de câţiva ani încoace: elevi care agresează profesori, profesori care îşi bat joc de elevi la ore motiv pentru care elevii îşi bat joc de profesori pe reţele de socializare, profesori care abuzează sexual de elevi, elevi nedreptăţiţi la clasamentul final, elevi care copiază la examen, profesori care copiază la examenul de titularizare, supraveghetori care tolerează şoptitul sau copiatul, profesori care iau mită, contestaţii admise cu diferenţe mari faţă de notele iniţiale, elevi care se sinucid după ce află nota, licee unde nici un absolvent nu trece examenul de bacalaureat. Nu mă îndoiesc că sunt unităţi de învăţământ unde totuşi aceste lucruri nu se întâmplă. Am motive să mă îndoiesc însă că sunt aşa de multe. Atunci când ai sute de elevi şi profesori condamnaţi pentru mită la bacalaureat (în 2008) şi sute de elevi eliminaţi de la bacalaureat (în 2015) de la o singură unitate de învăţămând, stai şi te întrebi care sunt dimensiunile naţionale ale fenomenului. Iar dacă te uiţi în jurul tău la modul în care vorbesc oamenii pe stradă, la mesajele date pe reţelele de socializare, la halul în care se desfăşoară talk-show- urile la TV, la discursurile politicienilor, la caracterul celor care ocupă anumite funcţii în stat, apoi dacă iei în calcul creşterea numărului de infracţiuni, creşterea numărului de şomeri, creşterea numărului de emigranţi şi mai adaugi şi că unul din patru români adulţi e implicat anual într-un dosar civil sau penal nu poţi să te întrebi dacă nu cumva România de azi este rezultatul unui sistem de educaţie inadecvat şi incapabil să arunce ţara în viitor.

Poate sunt îndreptăţit şi eu să vorbesc despre problemele învăţământului ca fost elev, ca tată a două eleve, ca judecător de penal prin sala căruia au trecut şi elevi, şi profesori, ca titular al unor cursuri de educaţie juridică în câteva zeci de şcoli doar în ultimii trei ani ori ca membru al unor grupuri de discuţii pe internet pentru elevi, respectiv pentru dascăli. Dar nu doresc acum decât să analizez un singur fenomen cu care se confruntă învăţământul şi o posibilă soluţie care poate rezolva nu numai această chestiune, ci  multe din problemele de moralitate şi de legalitate cu care ne confruntăm în România de azi.

2. Cu toţii ştim problemele de la examenele noastre: se copiază. Da, s-a copiat şi pe vremea comuniştilor, s-a copiat şi în post-comunism, se copiază şi acum, în perioada asta de pseudo-democraţie.

În vremea copilăriei mele, adică prin anii `80, era simplu de suflat de către colegul de bancă sau să te uiţi la foile lăsate la vedere de către cel din faţa ta. Ori se copia direct din carte sau din caiet: când profesorul se uita în altă parte, aveai câteva secunde să pui cartea în braţe şi să vezi răspunsul. În timp, această metodă şi-a dovedit inconvenientele: manipularea acestor obiecte de mari dimensiuni era greoaie şi foşnetul paginilor atrăgea atenţia profesorului. Şoptitul atrăgea atenţia şi ei. Aşa că elevii au început să se chinuie să reproducă exact sau să facă rezumate din lecţiile din care eram anunţați că vom da examene, le scriau cu caractere foarte mici pe bileţele (fiţuici, copiuţe); sau pe spatele riglei (liniarului); sau pe bancă şi acopereau cu penarul când se uita proful; ori sub bancă şi se uitau ce era scris când se făceau că scapă stiloul jos; sau fetele pe picior, sub fusta până la genunchi pe care o ridicau puţin când profesorul se uita în altă parte; ori fiţuica lipită în interiorul bluzei la decolteu; sau scris pe antebraţ sub mâneca pe care o ridicau la nevoie sau chiar în palmă, dacă nu transpirau; ori fiţuica lipită cu scoci transparent pe talpa pantofului. Nu ştiu cum se face că eu, de câteva ori când am încercat să îmi fac fiţuici, nu mai reuşeam să copiez din ele: citind lecţia, apoi rezumând, apoi scriind pe bucăţica aia de hârtie ajungeam de fapt să învăţ ceea ce ar fi trebuit să pregătesc pentru test/teză.

3. În anii `90 erau la modă meditaţiile. Mi se părea atunci imoral ca un coleg de-al meu de clasă să se ducă la meditaţii unde să îl plătească pe profesorul care, la test, ne dădea subiecte pe care le-a rezolvat la mediaţii. Cum nimeni nu se agita pe marginea subiectului, erau două soluţii posibile: ori începeai să mergi şi tu la meditaţii (dar noi, băieţii de părinţi săraci, nu ne permiteam asta), ori făceai ochi dulci colegei care se ducea şi o rugai cu o zi înainte de test să îţi dea şi ţie caietul ei. Acum această chestiune, a meditaţiilor plătite la profesorul de la clasă este infracţiune, dar nu îmi dau seama dacă norma se aplică. Evident, se copia şi la Bacalaureat, de regulă de la colegul de bancă sau de la cel care reuşea să facă toate subiectele şi, prin toleranţa supraveghetorilor, permitea răspândirea lor la toţi cei din clasă. Oarecum stingher te simţeai doar când venea însuşi şeful comisiei şi întreba `E ceva ce nu ştiţi? Haideţi să vă spun eu răspunsurile!`. Evident, banii pe care îi dădeam pentru `protocol` înainte de probe erau ceva normal. Nu avea importanţă că membrii din comisie erau de la alt liceu al unui oraş învecinat: ai noştri se duceau la liceul lor, ei veneau la noi şi peste tot copiii trebuiau să ia Bac-ul, ca să nu facă liceul de râs…

Puţin mai târziu au apărut copiatoarele. În special studenţii au realizat importanţa progresului: nu mai stăteau să facă fiţuici, ci se duceau la xerox cu cartea sau cursurile scrise de mână, le micşorau dimensiunile paginilor până la cele ale vechilor copiuţe şi gata, puteau merge la bere liniştiţi că erau pregătiţi (material) pentru examene. Patronii de xeroxuri s-au şi prins de afacere: îşi făceau întotdeauna un exemplar în plus de pe copiuţe astfel încât, chiar dacă nu aveai cartea sau cursul, puteai obţine o variantă a lor deja micşorată.

4. În anii 2000 au apărut băncile cu un singur loc în şcoli şi licee, ceea ce a făcut puţin mai complicat uitatul pe lucrarea colegilor sau suflatul răspunsurilor. Dar au apărut şi telefoanele mobile. Până să se prindă profesorii, elevii şi studenţii copiau deja cu ajutorul lor. Prin aplicaţia `notes` clasicele fiţuici căpătau acum formă digitalizată; au apărut softuleţe gen `fiţuica mobilă`, ca să nu mai fii nevoit să tot umbli la taste pentru derularea scrisului. Ca să scapi totuşi de scris, fotografierea paginilor de curs erau soluţia ideală. Pentru situaţii de urgenţă, funcţiona metoda `întreabă un prieten`: prin sms se putea obţine răspunsul în direct de la un prieten aflat acasă, cu cartea în mână. Iar cine avea acces pe net, obţinea informaţii mai rapid şi complet. Curând a apărut interdicţia de a avea telefon mobil asupra ta la examen.

La Bac s-a aplicat aceeaşi metodă: dacă nu îţi suflau colegii, îţi suflau profesorii. Numai că cei din urmă au început să nu o mai facă gratis: efortul depus şi salariile mici au fost motive suficiente să pretindă bani. Ca urmare, banii de protocol (a se citi pentru suc şi biscuişi, dar şi puţină toleranţă la şoptitul dintre colegi) s-au transformat în mită pentru răspunsuri exacte. Asta a făcut ca în anul 2008 să izbucnească primul şi cel mai mare scandal din istoria bacalaureatului: `Mită la Bacalaureat` din Sighetul Marmaţiei – a fost arestată directoarea care a adunat bani de la elevi promiţându-le că va interveni la membrii Comisiei şi la supraveghetori, după care femeia a pus profesorii să rezolve subiectele şi le-a împărţit elevilor prin clase; soluţia definitivă, dată anul trecut de Curtea de Apel Cluj, a fost: 142 de persoane au fost condamnate pentru dare și luare de mită, din care 43 de profesori, restul elevi. Doi profesori au fost condamnaţi la închisoare cu executare, restul cu suspendare. Toţi au acum cazier; o parte din profesori au fost daţi afară, alţii au plecat de bunăvoie; iar elevii, dacă îşi vor mai lua Bac-ul vreodată, nu vor putea activa niciodată în domeniu precum poliţie, justiţie, armată, servicii speciale chiar dacă se vor reabilita şi sancţiunea va fi şteasă din cazier. Urmare a scandalului declanşat în 2008 s-au introdus camere video în sălile unde se susţine Bac-ul; spun însă elevii corecţi că  supraveghetorii ştiu să evite unghiul de filmare pentru a le furniza răspunsurile celor care au `cotizat`. Oricum, au fost şi alte scandaluri, cel mai recent prin amploarea lui fiind cel de la un liceu bucureştean, unde procurorii au fost nevoiţi să trimită autobuze pentru a fi aduşi copiii la audieri.

5. În anii 2010 au apărut tehnici speciale de copiat, odată cu dezvoltarea tehnologiei. Metoda `cu cască` a devenit extrem de utilizată: tu deţii un telefon asupra ta dat pe silent, casca e în ureche, firul prin mânecă, dictezi subiectele la prietenul aflat în alt loc care îţi spune răspunsurile. Pentru că exista riscul să se vadă firul din ureche, au apărut caştile cu bluetooth – ceea ce a rezolvat şi problema de a nu se descoperi telefonul asupra ta şi anume: intri în sala de examen, laşi telefonul în geantă dar pornit, dictezi subiectele la un microfon aflat în capătul stiloului şi primeşti răspuns în cască. Pentru că supraveghetorii au început să ceară elevilor şi studenţilor să nu mai şoptească şi să îşi dea părul pe după ureche, au apărut ochelarii care transmit în afară mesaje video şi microcăştile care recepţionează semnal audio şi care se pun direct pe canalul auditiv, aproape de timpan şi care se scot apoi cu un magnet special. Mecanismul de emisie-recepţie se găseşte de achiziţionat pe internet sau se poate închiria cu ziua din cartierele studenţeşti. Cine are bani, îşi poate face rost chiar de cerneală invizibilă şi un pix cu ultraviolete pentru a vedea ce este scris cu acea cerneală, dar metoda este ineficace la examene serioase când foaia de hârtie şi instrumentul de scris îți este dat de organizatori. Există şi posibilitatea de transmiterea a foii cu subiecte prin fotografiere cu ShMessenger. Sau de consultare a informaţiilor urcate într-un mecanism ascuns sub formă de ceas.

6. Indiferent că veţi crede sau nu, aflaţi că unii au încercat să folosească asemenea metode şi la concursurile de admitere în justiţie. În anii trecuţi au fost depistaţi ofiţeri de poliţie judiciară care intenţionau să devină magistraţi şi care au venit în sala de examen cu echipamentul luat de la biroul lor şi pe care în mod normal îl folosesc în operaţiuni speciale de investigare a unor infracţiuni. În alţi ani au fost depistaţi unii concurenţi care cereau în timpul concursului să meargă la toaletă unde au fost surprinşi consultând fiţuici ascunse din timp în coşul de gunoi sau în ghivecele de flori. Anul trecut s-a găsit asupra unor concurenţi căşti bluetooth şi s-a depistat afară un magistrat pregătit probabil să le dicteze. Iar asupra unuia s-a găsit într-o batistă un dinte fals conţinând un microfon – nici nu ştiam că există o asemenea tehnologie. În plus, de anul trecut avem la aceste concursuri aparatură de bruiere a semnalului (cine ştie câţi ne-au scăpat însă în alţi ani…). Înţeleg că la unele Universităţi din capitală, dar şi din ţară, asemenea aparatură a fost achiziţionată cu ceva ani în urmă. În ce priveşte justiţia, toţi cei care au încercat să fraudeze au interdicţia de a mai concura în următorii 5 ani.

Admiterea la Drept (2): ce ieși

O carență a liceelor din România este că nu explică viitorilor studenți ce pot deveni și cum pot deveni ce își doresc. Mai mult, unele din facultățile de drept nu prezintă studenților toate oportunitățile pe care le au după ce termină Dreptul.

Din păcate, la facultatea de drept nu se studiază materii precum Cariera juridică sau Etica juridică. Liceenii intră oarecum debusolați la Drept, cunoscând două-trei profesii pe care le pot ocupa când vor termina facultatea. Mulți dintre studenți o termină tot așa, neștiind unde să se ducă și spre ce să se orienteze. Adevărul în legătură cu Dreptul e următorul: nu e nevoie de așa mulți juriști pe câți oferă facultățile de drept;  nu toți care intră la Drept o și termină; nu toți care termină facultatea devin licențiați; nu toți care obțin licența în studii juridice vor ajunge să și practice Dreptul. Poate că o orientare adecvată în carieră încă din timpul liceului poate scuti viitorul licențiat de iluzii; poate că cel care visează să termine Dreptul ar trebui să nu se amăgească și să încerce ceva mai potrivit pentru el.

Deocamdată, celor care își doresc din tot sufletul să urmeze Dreptul, fiind gata să se dedice acestui domeniu și să învețe mult – mai ales liceenilor care zilele acestea susțin admiterea la Drept, dar și studenților la Drept – încerc să le vin în sprijin făcând o trecere în revistă a demnităților/funcțiilor/profesiilor care au la bază studiile de drept sau pentru ocuparea cărora Dreptul poate fi un avantaj:

– în sistemul de justiție: judecător, procuror, inspector judiciar (numai pentru magistrați), membru CSM (numai pentru magistrați și juriști cu 6 ani vechime), magistrat asistent la ICCJ sau la CCR, asistent judiciar la Tribunale, grefier, lucrător de poliție judiciară (numai pentru absolvenții Academiei de Poliție, căci nu se mai fac recrutări din sursă externă), avocat, consilier juridic (în domeniul privat sau în instituțiile publice), consilier de proprietate intelectuală, personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor la CSM sau la MJ sau la PICCJ, notar public, mediator, executor judecătoresc, practician în insolvență, expert judiciar, expert criminalist, consilier de probațiune, inspector de probațiune, inspector de integritate, judecător la Curtea Constituțională;

– în învățământ: cadru didactic universitar, cercetător în științe juridice;

– în politică: parlamentar, ministru, consilier prezidențial, consilier parlamentar, consilier sau asistent în cabinetul ministrului;

– în administrație: secretar de primărie, Avocat al Poporului, expert vamal, inspector vamal, registrator de carte funciară, expert de prevenire și combaterea corupției, consilier afaceri europene, specialist achiziții publice;

– în diplomație: diplomat, consul, consilier diplomatic;

– în instituții europene: funcționar în cadrul Uniunii Europene (consilier juridic, traducător-lawyer linguist).

Dacă mai sunt  și alte profesii, aștept completările de la cititori.

Admiterea la Drept (1): cum intri

În această perioadă are loc procedura de admitere la facultățile de drept din România – spun procedura, pentru că unele organizează concurs veritabil, altele doar o selecție a dosarelor în funcție de mediile de la liceu și bacalaureat (mai departe: bac), iar altele o combinație între cele două.

Sunt 40 de facultăți de drept în România.

În ce privește facultățile de drept de la universitățile de stat, sistemul este următorul: la Universitatea București criteriile de admitere sunt notele obținute la examenele de limba română și economie; la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iași și Universitatea Pitești contează 50% nota de la testul de limba română și 50% media examenului de bac; la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca criteriile de admitere sunt 50% nota la proba scrisă, de verificare a raţionamentului logic, iar 50% media examenului de bac; la Universitatea „Transilvania” din Brașov, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea „Ovidius” din Constanța și Universitatea „1 decembrie 1918” din Alba-Iulia contează doar nota de la bacalaureat; la Universitatea din Craiova, admiterea pentru locurile bugetate se face utilizând drept criteriu nota de la testul de limba română, iar pentru locurile cu taxă în baza notei de la bacalaureat; la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați criteriile sunt 50% nota la bac și 50% nota la testul de limba română sau economie (la alegere); la Universitatea Oradea 70% este media de la bac şi 30% nota de la proba de limba română din cadrul examenului de bac; la Universitatea  de Vest din Timișoara nota de la bac contează 50% şi nota la proba de specialitate Test de evaluare a competenţelor lingvistice și de raționament are pondere 50%; la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava contează 80% media de la bac și 20% nota obținută la proba de limba și literatura română de la bac. Un sistem particular de admitere există pentru Facultatea de Poliție – specializarea Drept din cadrul Academiei de Poliție „Al.I.Cuza” unde candidații susțin proba I eliminatorie (contravizită medicală și verificare aptitudini fizice) și apoi proba a II-a: teste grilă la istorie, limba română și limbă străină.

În ce privește facultățile de drept din cadrul universităților particulare, admiterea se desfăşoară pe baza dosarului depus de candidaţi, avându-se în vedere – în general – media de la bacalaureat. Aceasta este situația la Universitatea „Nicolae Titulescu” din București, Universitatea „Titu Maiorescu” din București, Universitatea „Danubius” din Galați, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” din Cluj-Napoca, Universitatea „Petru Maior” din Tg.Mureș, Universitatea Ecologică din București, Universitatea „Valahia” din Târgoviște, Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, Universitatea „Constantin Brâncoveanu” din Pitești, Universitatea „George Bacovia” din Bacău. La Universitatea „Petre Andrei” din Iași și Universitatea „Vasile Goldiș” din Arad contează 80% nota de la bac și 20% nota de la proba de limba și literatura română de la bac. La Universitatea Româno-Americană media de admitere se calculează pe baza notei obţinute la testul grilă (50%) şi a mediei obţinute la bacalaureat (50%).

Succes tuturor celor care se orientează spre facultatea de drept!