CRISTI DANILEŢ – judecător

27/09/2018

CCR, decizie istorica: de la casatorie si concubinaj la familia homosexuala

Filed under: familia,LGBT — Cristi Danilet @ 5:52 PM
Tags: , , , , , ,

casatorie  curcubeu

CCR a adoptat o decizie în urmă cu câteva luni cu privire la drepturile unui cuplu de homosexuali. Azi s-a publicat motivarea deciziei care va intra în istorie: pentru prima dată în dreptul nostru se recunoaște în mod oficial ceea ce sociologii numesc „familia homosexuală”.

Cu toții știm că două persoane de sex opus care sunt căsătorite și care au un copil formează o familie. Dar o familie se poate naște nu doar din căsătorie, ci ea poate rezulta și din relații de rudenie, adopție și chiar din simpla conviețuire (concubinaj, coabitare). De aceea, un părinte singur cu un copil formează o familie; la fel, bunicii care cresc un nepot ai cărui părinți sunt decedați; la fel, un frate major care își crește sora mai mică, fiind abandonați de părinți; la fel, o persoană care adoptă un copil; la fel, un asistent maternal care îngrijește un copil primit de la stat. La fel, doi homosexuali care trăiesc împreună au o viață de familie.

Că este așa o spun instrumentele drepturilor omului de ani de zile. Dar o spune și Curtea Constituțională în trei decizii publicate în ultimii trei ani, dintre care primele două se referă la persoane de sex diferit, iar ultima – publicată ieri pe internet, în celebra cauză Coman-Hamilton – se referă, pentru prima dată în dreptul nostru, strict la persoanele de același sex.

„Art.48 din Constituţie consacră și protejează dreptul la căsătorie, şi relaţiile de familie rezultând din căsătorie, distinct de dreptul la viață familială/respectarea și ocrotirea vieții familiale, cu un conţinut juridic mult mai larg, consacrat și ocrotit de art.26 din Constituție. Noțiunea de viaţă de familie este complexă, cuprinzând inclusiv raporturile de familie de fapt, distinct de relaţiile de familie rezultând din căsătorie”. (CCR, Decizia nr.580 din 20 iulie 2016, para. 40).

„Din punct de vedere moral, afectiv și al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferență relevantă între partenerii de viață căsătoriți legal și cei implicați într-o uniune consensuală. Există „viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, numită concubinaj” (CCR, Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, para. 21 și 35).

„Relația pe care o are un cuplu format din persoane de același sex intră în sfera noțiunii de „viață privată”, precum și a noțiunii de „viață de familie”, asemenea relației stabilite într-un cuplu heterosexual, fapt ce determină incidența protecției dreptului fundamental la viață privată și de familie, garantat de art. 7 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, de art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 26 din Constituția României. Bucurându-se de dreptul la viaţă privată și de familie, persoanele de același sex, care formează cupluri stabile, au dreptul de a-și exprima personalitatea în interiorul acestor relații și de a beneficia, în timp și prin mijloacele prevăzute de lege, de o recunoaștere legală și judiciară a drepturilor și îndatoririlor corespunzătoare” (CCR, Decizia nr.534 din 18 iulie 2018, para. 41).

24/09/2018

In Romania gay-ii nu se pot casatori. Nici nu vor putea

casatorie

Să respirăm ușurați: România deja este salvată, familia deja este la loc de cinste, viitorul copiilor deja este asigurat.

1. Revizuirea Constituției înseamnă modificarea ei. Art. 152 alin. (2) din Constituție spune că prin revizuire nu se pot elimina drepturi fundamentale;

2. Dreptul la căsătorie este un drept fundamental, consacrat pentru „soți” în art. 48 Constituție;

3. Unii ne spun că „soți” este un cuvând ambiguu și că o anumită interpretare în viitor ar putea permite acordarea prin Codul Civil a dreptului gay-lor de a se căsători. Aceasta înseamnă că în viziunea lor „soți” din actuala Constituție permite trei accepțiuni: „bărbat+femeie”, „bărbat+bărbat” și „femeie+femeie”;

4. Prin referendumul din 6-7 octombrie 2018 se vrea limitarea cuvântului „soți” doar la formula „bărbat+femeie”. Ceea ce, logic, ar duce la eliminarea dreptului de a se căsători pentru „bărbat+bărbat” și „femeie+femeie” care ar exista potrivit celor afirmate la pct. 3. Or, tocmai am arătat la pct.1 că așa ceva nu este permis.

5. Așadar, ne confruntăm cu o dilemă:
– fie actuala Constituție permite căsătoria persoanelor de același sex, ceea ce înseamnă că referendumul ar fi neconstituțional căci prin el nu se pot elimina drepturi;
– fie actuala Constituție nu permite căsătoria persoanelor de același sex, cum susțin și eu, ceea ce înseamnă că referendumul este inutil din punct de vedere juridic.

6. Răspunsul la dilema de la pct. 5. ni-l dă Curtea Constituțională în paragraful nr. 42 din Decizia 580/2016 unde spune clar că în Constituția actuală prin căsătorie se înțelege numai uniunea dintre bărbat și femeie, inițiativa de revizuire neacordând și nereducând vreun drept, ci fiind doar o precizare a sintagmei „între soți”. 

7. Cu alte cuvinte, chiar dacă Constituția nu va fi revizuită, în România nu este și nu va fi posibilă căsătoria între persoane de același sex. Ar fi neconstituțională orice modificare a Codului Civil pentru a se acorda drepturi persoanelor de același sex de a se căsători.

21/09/2018

Pe sleau, despre referendum. Partea a III-a: Un Parlament ce simpatizează gay-ii

curcubeuLa referendum urmează să precizăm căsătoria. Așadar, în loc de „căsătoria (…) între soți” vom scrie acolo „căsătoria (…) între un bărbat și o femeie”. Ne închipuim că în felul acesta Parlamentul nu va putea nicicând să schimbe Codul civil – unde deja scrie că asta înseamnă soți – să acorde dreptul persoanelor de același sex de a se căsători. Dar…putem, oare, să credem că există o altă posibilitate pentru Parlament de a permite căsătoria gay-ilor?!

Să ne imaginăm că brusc se hotărâsc parlamentarii să permită căsătoria între persoanele de același sex. Și ei văd că în Constituție scrie că e permisă căsătoria doar între bărbat și femeie, dar realizează că nu scrie ce înseamnă „bărbat” și ce înseamnă „femeie”. O să rămâneți uimiți, cum am rămas și eu când am realizat astă-noapte, după ce am căutat câteva ore, dar în România nu există nicio lege care să spună ce este „bărbat” și ce este „femeie”: cum se diferențiază unul de altul, de la ce vârstă un copilaș devine „bărbat” și o copilă devine „femeie”.

Ca urmare, un Parlament ce simpatizează persoanele gay și care nu ar mai putea modifica așa ușor Codul Civil pentru a permite căsătoria întrucât asta va fi deja reglementată prin Constituție la referendumul din 6-7 octombrie 2018, ar putea face o șmecherie: să dea o lege prin care să spună „bărbat/femeie este persoana care se declară astfel în fața autorităților”. Și va fi perfect posibil! Realizați ce se va întâmpla, da?! Nu va mai conta că te cheamă „Aneta” în buletin, ci tu vii la ofițerul de stare civil, spui că ești bărbat și gata, te însori cu „Mărioara”. Doar nu o să te caute Primarul în pantaloni. Nici acum nu o face, de altfel. Sau vine „Gigel” la mine la Tribunal, spune că este femeie, și eu atunci când îl condamn îl trimit la penitenciarul de femei Târgșor. Până la urmă, omul este liber, nu?! Se poate crede deștept sau prost, frumos sau urât, bun sau rău, femeie sau bărbat. Nu ați văzut că de câteva decenii sunt femei care poartă pantalon? Ce, este asta în tradiția femeii noastre milenare? Și nu ați văzut că sunt bărbați care merg la cosmetică unde își fac sprâncenele și își scot punctele negre? Unde s-a mai pomenit în istoria noastră așa ceva? Făceau asta dacii, romanii, pecenegii, slavii?! De ce credeți dvs că fac ei și ele astea, împrumutând apucături de la celălalt sex?! Bănuiesc că ați auzit că în fiecare om zace un sâmbure de androgin, că fiecare bărbat are caracteristici feminine și fiecare femeie are caracteristici masculine, că toți suntem o combinație de yin și yang.

Credeți că glumesc, nu?! Ei, bine, aflați că în România avem un caz cu o persoană care a solicitat schimbarea de sex și a obținut autorizare de la judecător. A făcut asta deja, dar cartea de identitate nu i s-a schimbat. Așa că în document e bărbat, în pantalon nu prea mai este. Spuneți-mi acum dacă persoana asta se prezintă la ofițerul de stare civilă alături de o femeie, se poate căsători azi? Da! O/îl poate împiedica în vreun fel modificarea adusă prin referendumul din 7 octombrie?! Ba!

Așadar, dacă e să modificăm cu adevărat și pentru totdeauna Constituția noastră pentru  a securiza căsătoria între bărbat și femeie, haideți să facem treaba asta cu cap: definim nu doar ce înseamnă „soți”, ci și ce înseamnă „bărbat” și „femeie” și asta chiar în legea fundamentală a României, ca nu cumva vreun Parlament într-o conformație ciudată să modifice Codul Civil altfel decât am vrut noi. Și dacă facem asta, trebuie să avem grijă ce cuvinte folosim la această definiție. Că dacă spunem ceva de „sex” – de exemplu, prin „bărbat se înțelege cel care are sexul…..” (așa și pe dincolo), cred că e evident că va trebui să definim și acest cuvânt atât de ingrat. Și, dacă  – inevitabil – vom face referire la organele genitale, musai să punem și poze, ca să nu existe dubii. Cu explicații ale părților componente. Și, evident, totul aprobat prin referendum.

PS: Încă o problemă: știați că în Constituție nu scrie nimic de interdicția de căsătorie între rude până la gradul al patrulea (veri primari)? Ea există în Codul civil: e vorba de o regulă preluată din normele bisericești datând de vreo 800 de ani. Ce ați spune dacă Parlamentul la un moment dat ar dori să permită căsătoria între persoane de sex opus și care sunt în relații apropiate: frate cu soră, unchi cu nepoată, verișor cu verișoară? Ar fi posibil, din păcate, modificând Codul civil rapid, căci în Constituție nu avem o asemenea interdicție. Oare nu ar trebui să ne asigurăm că relațiile incestuoase nu vor fi legalizate niciodată? Că doar ați auzit de anumite mișcări civice din unele țări în această direcție! Vă spun eu, pericolul e mare, în câteva decenii ajuge și la noi.

Disclaimer: ca și partea întâ, vă rog să luați și acest text drept o satiră. În partea a doua am fost serios, iar în ultima parte voi fi la fel… sper.

ARHIVA

Partea I: De ce judecătoarele nu stau la cratiță

Partea a II-a: Referendum pentru o „precizare”

20/09/2018

Pe sleau, despre referendum. Partea a II-a: Referendum pentru o „precizare”

casatorieReferendumul din 6-7 octombrie își propune nu să salveze omenirea, nu să întărească familia, nu să dispară homosexualii, nu să împiedice adopția copiilor de ei. Ar trebui mult mai multe acte normative de modificat pentru toate astea. Nu. Referendumul își propune să definească un cuvânt: „soți”.

Așadar, nu e vorba despre drepturile omului, nici de familie sau de procreare, nu e vorba de Big Bang, nici măcar de creștinism sau de iubirea dintre indivizi. Toată dezbaterea de pe bloguri, din biserici, din Parlament, de pe Facebook, din conferințe și de la televizor a fost despre orice altceva decât e vorba la acest referendum.

Să explic cum vine asta: în Constituție nu există definiții ale unor termeni sau sintagme. Nu cu asta se ocupă o Constituție, care este prima lege a unei țări. Și atunci, se pune întrebarea: ce înțeles au cuvintele utilizate în conținutul său? Am arătat în prima parte a studiului meu că înțelegem diferit cuvinte precum „copil”, „drept”, „libertate”, „popor”, „justiție” etc. Pentru a răspunde la această întrebare fac apel la prima regulă de interpretare a normelor juridice pe care studenții de la Drept o învață în anul întâi: când legea nu definește un cuvânt sau o sintagmă, acesta/aceasta are înțelesul din limbajul obișnuit. Prin urmare, când nu știm ce semnifică un cuvânt, deschidem dicționarul.

Cât privește cuvântul „soți”, DEX spune că acesta înseamnă „cele două persoane de sex opus unite prin căsătorie ”. La fel, prin cuvântul „căsătorie”, DEX înțelege „uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii.” Ca urmare, pomenind de „căsătorie între soți”, Constituția noastră nu acceptă decât căsătoria între un bărbat și o femeie. Și asta ACUM, fără referendum.

Dar atunci ce se urmărește cu acest referendum? Cei care l-au inițiat și îl susțin ne spun că vor să ne asigurăm că acest cuvânt, „soți”, nu se va referi în viitor la „persoane de același sex unite prin căsătorie”, dat fiind curentul vestic de a se recunoaște căsătoria între homosexuali. Cum s-ar putea întâmpla asta? Sunt trei argumente care ni se aduc:

Primul este acela că dacă vreodată Europa ne-ar impune asta, noi va trebui să ne supunem, așa că trebuie să modificăm rapid Constituția. Nu este adevărat: Uniunea Europeană (a se vedea Curtea Europeană de Justiție de la Luxembourg, pct. 37 din hotărârea în cauza Coman-Hamilton) și Consiliul Europei (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, pct 61 din hotărârea în cauza Schalk and Kopf c. Austriei) au decis că dreptul la căsătorie al persoanelor de același sex nu este un drept al omului, nefiind consacrate în actele care stau la baza întemeierii acestor organizații. Ca urmare – spun cele două organisme – fiecare stat european rămâne suveran în a decide dacă acordă sau nu dreptul de a se căsători persoanelor de același sex, cu mențiunea că acolo unde acest drept nu se acordă trebuie asigurat accesul la o uniune de tip parteneriat civil.

Al doilea argument este acela că homosexualii ar putea dobândi acest drept de a se căsători dacă s-ar modifica Codul civil – unde există la art. 258 alin. (4) o definiție juridică a cuvântului „soți” identică acum cu cea lingvistică – iar această modificare s-ar face mult mai ușor decât revizuirea Constituției. Păi, o modificare a Codului Civil nu poate fi făcută împotriva Constituției. Or, ca să nu mai existe dubii, a intervenit Curtea Constituțională acum doi ani, care în paragraful nr. 42 din Decizia 580/2016 spune clar că în România, din punct de vedere legal (juridic), prin căsătorie Constituția actuală înțelege numai uniunea dintre bărbat și femeie, astfel că – conchide Curtea Constituțională –  inițiativa de revizuire prin referendumul declanșat nu acordă și nu reduce vreun drept, ci este menită doar a aduce o precizare a sintagmei „între soți”.

Al treilea argument este acela că interpretarea dată de Curtea Constituțională se poate schimba în timp. Nu este așa. Curtea nu a dat ea o nouă interpretare – interpretare  cazuală se cheamă în drept, adică pentru o anumită speță – cuvântului „soți”, ci pur și simplu a constatat că în România toată legislația noastră a acordat și acordă acestui cuvânt o singură semnificație ce nu ridică dubii și nu necesită niciun fel de definiție legală sau clarificări de natură juridică. Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că aceasta a fost însăși voința poporului român care a votat Constituția în 1991: căsătoria să privească un bărbat și o femeie.

Ar putea totuși să se căsătorească doi gay în România? Insist: sub actuala Constituție două persoane de același sex nu se pot căsători, astfel că orice modificare contrară adusă Codului civil ar fi, evident, neconstituțională. Ca să răspund la întrebare, există totuși o posibilitate: dreptul la căsătorie să fie acordat în mod expres persoanelor de același sex printr-o revizuire a Constituției. Însă pentru aceasta trebuie organizat – da, ați ghicit! – un referendum. Or, o astfel de modificare este de neimaginat încă câteva decenii în România.

Așadar, cu sau fără referendumul din 7 octombrie, două persoane de același sex nu se pot și nu se vor putea căsători în România. De ce mai organizăm, atunci, referendum? Eu nu vreau să fac speculații de natură politică sau religioasă. Spun doar că, din punct de vedere al efectelor de natură juridică, acest referendum îmi pare total inutil.

ARHIVA:

Partea I: De ce judecătoarele nu stau la cratiță

19/09/2018

Pe sleau, despre referendum. Partea I: De ce judecatoarele nu stau la cratita?

judecatoareIau în mână Constituția României. Deschid la articolul 1. Aici se vorbește de „Stat”. Ce o fi Statul?, mă întreb. Eu sunt doar român, astfel că atunci când merg într-o altă țară, știu că ea reprezintă un stat străin și are o denumire. Când ni se măresc taxele și impozitele, suntem supărați pe stat. Deci, dacă statul o fi doar teritoriul dintre granițe, atunci cum să fii supărat pe el?  Ori poate statul înseamnă organele de la București care iau decizii? Păi atunci străinii care vin în România pentru turism trebuie să zică acasă că pleacă la conducătorii din țara noastră? Încerc să mă lămuresc, dar… Constituția tace. Sunt confuz. Cred că trebuie un referendum pentru cuvântul „Stat” să știm dacă e de călătorit sau de înjurat.

Ajung la articolul 4. Aici e vorba de „popor”. Ce o fi poporul? O fi grămadă de oameni dintr-un teritoriu? Dacă da, atunci românii din afară nu sunt parte din poporul nostru… O fi cei care vorbesc aceeași limbă? Atunci suntem mai toți…englezi. Caut definiția poporului în Constituție. Nu găsesc. Notat pentru referendum.

Ajung la articolul 8. Aici e despre „partid”. Ce o fi partidul ăsta? O modalitate de a juca norocul? Nu, aia e partidă. Păi, „partid” nu e masculinul de la „partidă”?? Uau! Răsfoiesc Constituția. E despre noroc sau despre autoritate? Nimic. Încă o chestie care trebuie lămurită la referendum. Toți vorbim de politică, toți votăm partide, dar nu știm ce e ăla partid. Culmea!

Articolul 13 e despre „limbă”. Cică limba e una și e oficială. Eu credeam că toți avem câte o limbă și e personală. Și spune tot acolo că limba e română. Eu credeam că e roz și cu papile. Următorul referendum trebuie să lămurească limbile. Pardon, lucrurile.

Articolul 15 e despre „drepturi” și „libertate”. Eu știu că ceva e drept dacă nu e strâmb. Dar cică ”poți să stai strâmb și să gândești drept”, așa că iar sunt confuz. Și libertate e când nu sunt la Beciul Domnesc.  Atunci de ce strigă unii în piață „Libertate!”, din moment ce ei nu sunt la răcoare? Încerc să găsesc definiția dreptului. Nimic. A libertății. Nici. Musai să le definim, mai ales că nici juriștii nu par a ști diferența între drepturi și libertăți.

Articolul 16 e despre „lege”. La alineatul (2) se spune că „nimeni nu e deasupra legii”. Iau prima lege pe care o am în raft și o pun jos. Mă urc pe ea. Se pare că sunt mai presus de lege. Deci Constituția minte? Nu, hotărât lucru, la următorul Referendum trebuie să se stabilească exact pe care raft trebuie să țin eu legile, să fie ele deasupra mea, nu invers.

Și… apropo: ce e „Constituția”?? Eu credeam că asta se referă la aspectul fizic al unui om; toți știm că o constituția musculoasă e visul oricărui mascul adolescent. Apropo de „adolescenți” – am remarcat că termenul ăsta nu există în Constituție. Atunci, e clar, înseamnă că nu există adolescenți. Sau cel puțin cei care există sunt în afara legii.  Am încurcat-o cu un milion de oameni care nu știm ce sunt…

Dar, stai!, există cuvântul „copil” – îl găsesc la art. 48 alinineatul (3) unde cică există copii din afara căsătoriei, egali în fața legii cu cei din căsătorie. Asta pare o prostioară, căci mai sus se spune oricum că toți suntem egali în fața legii, de ce trebuie precizat musai de unde provii? Și ce poate să însemne „din afara căsătoriei”? Dacă unii se gândesc la prostii, înseamnă că a noastră Constituție permite adulterul. La o populație religioasă peste 89% așa ceva e inadmisibil! Trebuie corectat la următorul referendum. Și tot atunci să spună clar în Constituție că cei doi însurăței trebuie să fie virgini în noaptea nunții. Așa e tradițional, toată lumea știe asta!

În fine, revin la copii: la articolul 29 alineatul (6) din Constituție găsesc o referire la „copiii minori”. Asta îmi dă de gândit: dacă există „copii minori”, logic e că există și „copii majori”. Pfff! Dar, până la urmă, ce înseamnă „minor”? Și ce înseamnă „major”? Încerc să mă lămuresc din Constituție. Nimic. Dacă mâine îmi vine unul care are 20 de ani și i-a dat în cap la altul și îmi spune să nu îi dau pedeapsă cu închisoarea că el e minor? Cum aș putea eu să demonstrez că el nu e minor dacă nu e scris în Constituție ce înseamnă asta?! Ah, e scris în  într-o lege civilă? Păi ea poate fi foarte ușor modificată de Parlament și, de exemplu, toate persoanele sub 90 de ani să fie declarate de mâine minore! Știți ce s-ar întâmpla, nu?! Vă spun: toți condamnații din închisori sub 90 de ani ar fi puși în libertate, căci minorii nu pot fi pedepsiți cu închisoarea. Nasol, trebuie referendum urgent să corectăm asta, mai ales că se discută tot felul de formule de eliberat corupții din închisorile patriei.

Îmi pierd răbdarea și sar câteva zeci de articole. Ajung la articolele 124 și 125. Scrie aici că „judecătorii” sunt independenți și că „judecătorii” sunt numiți. Înmărmuresc… La fel, în articolul 133, scrie că în CSM sunt „judecători”. Îmi aduc aminte că la articolul 23 se spune că arestarea se dispune de „judecător” și la articolul 127 că percheziția se dispune tot de „judecător”. Mă îngrijorez de-a dreptul: în tribunalul unde lucrez eu sunt niște femei. Știu asta pentru că unele au părul lung, iar majoritatea poartă pantofi cu toc și uneori fustă. Ah, da și prenumele lor se termină în „a”, cu excepția lui Carmen. Deci sigur sunt femei. Deci atunci când au robă și dau soluții la tribunal se cheamă că ele sunt „judecătoare”. Păi, Constituția nu spune nimic despre ele – judecătoarele, ci numai despre ei – judecătorii. Scrie negru pe alb: judecătorii fac, judecătorii dreg. Așadar, judecătoarele nu au ce căuta în tribunale. Și cică 70% sunt femei în Justiție.

Na, că am ajuns la „Justiție”. Ce o fi asta? Mă uit la articolul 124 și găsesc că „Justiția se înfăptuiește în numele legii” și că ea „este unică”. Apoi la articolul 126 alineatul (1) scrie că „Justiția se realizează de instanțele judecătorești”. Păi dacă avem 250 de instanțe judecătorești și 4900 de judecători și judecătoare, cum să fie Justiția unică? În fine, în instanțe avem o grămadă de oameni: jandarm, portar, șofer, aprod, grefier, judecător, contabil, muncitor. Care dintre ei are treabă cu justiția? Toți? Numai unul? Intuiția îmi spune că… judecătorul. Caut repede în Constituție care sunt atribuțiile judecătorului. Nu găsesc decât că se ocupă cu arestarea și cu percheziția. Caut încă o dată. Absolut nimic în Constituție despre rolul judecătorului. Nasol, eu tocmai am rezolvat vineri câteva cauze: într-o cauză un condamnat trimis la închisoare, în alta un inculpat achitat că era nevinovat. Se pare că, după Constituție, nu asta era treaba mea. No, la următorul referendum trebuie să se clarifice asta, dar până vinerea următoare, vă rog!

Așadar avem o Constituție care nu are legătură cu fizicul uman, dar nici nu prea știm ce este că nu ne spune definiția ei însăși. În această Constituție scrie niște ciudățenii care nu au corespondent în realitate. Oricum, ca să mă refer la domeniul meu, Constituția stabilește cât se poate de clar că nu există în țara noastră decât judecători. Mi se pare corect. Până la urmă, toată lumea știe că tradițional e ca femeia să stea la cratiță și să facă copii. Ce caută ele în tribunale? Nașpa situație. Trebuie revizuite toate hotărârile judecătorești date de femei, căci sunt neconstituționale! E mai rău ca în cazul Protocoalelor vă spun eu!

Dar ce putem facem în viitor să rezolvăm situația asta? Simplu, modificăm Constituția. Mai întâi, desigur, definim Constituția. Apoi spunem acolo ce e copilul, tânărul, adolescentul, minorul, majorul. Scriem ce e judecătorul, judecătoarea, procurorul, procuroarea, ministrul. Am uitat: la articolul 4 e vorba de „sex” dar nu spune nimic de câte feluri este și pe care parte a corpului – că de când cu sexo-neomarxiștii ăștia progresiști, nu se știe niciodată! Așadar, definim: sex, bărbat, femeie, teritoriu, popor, suveranitate, drept, libertate, intimitate, presă, președinte, consiliu, vot, lege, domiciliu, handicap, țară, muncă, sănătate, revizuire, abrogare și toate celelalte cuvinte care acum ne aruncă într-o ceață totală. Ba nu, stați! Am o idee. Avem deja aceste cuvinte în DEX, toate au explicații. Propun să declarăm DEX-ul o parte din Constituție. Cea mai importantă parte. Facem un referendum o dată pentru totdeauna și lămurim toate problemele existențiale. Da, asta e: transformăm Constituția într-un mare DEX și mai adăugăm câteva rânduri ca să dea bine. În final, vom avea cea mai bazată Constituție din lume. Ce spun eu, lume? Din Univers! Ba nu, chiar din Multivers! Am zis!

Disclaimer: acest text e o satiră. Nu o luați prea în serios. Păstrați-vă pentru partea a doua

24/03/2017

Mars pentru familie si viata

Filed under: copii — Cristi Danilet @ 8:45 AM
Tags: , , , ,

familieÎntr-una din zilele viitoare se organizează un MARȘ PENTRU FAMILIE ȘI VIAȚĂ. Acum, unii avem și familie, mai și trăim pe deasupra. Dar nu vreau să vorbesc acum despre părinții de sexe diferite, care sunt căsătoriți, au copii și …trăiesc.

Eu mă gândesc dacă acest marș este și pentru:

  • cei care sunt căsătoriți, nu au copii, deși la încheierea căsătoriei au primit „livret de familie”;
  • cei care au actul de căsătorie de la Primărie, dar nu s-au cununuat religios;
  • cei care sunt căsătoriți, nu au copii împreună, dar au copii fiecare din relații anterioare;
  • cei care au copii, dar nu sunt căsătoriți;
  • cei care nu au copii, nu sunt căsătoriți, dar au partener stabil;
  • cei care adoptă copii, indiferent că au sau nu partener de viață;
  • cei care au și cresc copii, însă sunt separați, divorțați sau văduvi;
  • bunicii care cresc nepoții fiindcă părinții sunt plecați la muncă sau decedați;
  • bunicii care cresc copii care cresc nepoți, cu toțiii locuind împreună;
  • persoanele care cresc ca asistenți maternali copiii ce au fost abandonați;
  • persoanele – rude de sânge, afini sau străini – cărora li s-au dat copii în tutelă sau chiar în plasament pentru că proprii părinți i-au părăsit, abuzat sau neglijat.

Din punct de vedere legal toți cei enumerați mai sunt sunt o „familie” (și, în legislație, poartă diverse denumiri: familie monoparentală, familie extinsă, familie substitutivă, familie asimilată etc). Ah, da, încă ceva: au și ei viață.

În calitate de oameni, înzestrați fiind cu LIBERTATE, decidem singuri dacă ne căsătorim sau trăim în concubinaj, dacă ne cununăm religios sau ne limităm doar la cununia civilă, dacă dorim să avem copii sau să întrerupem sarcina. Toate aceste aspecte țin de VIAȚA PRIVATĂ, iar acesta este un aspect esențial al libertății în care societatea nu are voie să decidă în locul individului. Ci individul este liber ca, respectând legea (și sublinez asta) și în funcție de propria moralitate, să își asume faptele și urmările lor.

15/04/2015

Interviu LaPunkt.ro: Despre Justitie, Dreptate si Adevar

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 10:05 PM
Tags: , , , , ,

cristi-danilet-judecatorInterviu acordat site-ului LaPunkt.ro in 14.04.2015

Cristian Pătrăşconiu: Cînd ai ştiut că vei fi judecător, că în viaţa ta ideea de justiţie va juca un rol foarte însemnat? Sunt două direcţii pe care aş vrea să le atingem, a propos de această întrebare de deschidere a dialogului nostru: a) când, la modul romantic, idealist, ai început să visezi, să reflectezi la justiţie, să te imaginezi făcând justiţie? ; b) când, dpdv profesional, ai ştiut că vei alege, poate pe viaţă, să faci justiţie?

Cristi Dănileţ: De mic m-a fermecat ideea de ordine, de disciplină, de regulă – o fi fost rezultatul cărţilor cu eroi specifice vîrstei sau a primelor lecturi despre religie şi filosofie în care începeam să mă iniţiez. Caracterul meu s-a format însă sub auspiciile unei educaţii „spartane” primite în familie. Tatăl meu, căruia îi păstrez o memorie vie şi un adînc respect, nu m-a pregătit pentru jungla de afară, dar m-a învăţat că lucrurile sunt fie albe, fie negre şi ca e mai bine să trăiesc „cinstit şi sărac”. Această educaţie, combinată cu o pregătire timp de ani de zile în artele marţiale – am ajuns la centura neagă şi la rangul de instructor – m-a făcut să mă orientez către un domeniu de acţiune. Urmasem liceul la profilul matematică-fizică şi iniţial m-am îndreptat către Academia de Poliţie. Cînd mi s-a spus în față că am nevoie de pile ca să trec toate probele de admitere, am formulat opţiunea pentru Facultatea de Drept. La sfîrşitul celor patru ani îmi era clar că vreau să devin procuror – tot spiritul de acţiune….Însă în anul în care am obţinut licenţa, în 1998 adică, nu s-a organizat concurs de admitere decît pentru judecători. Nu am regretat nicio clipă profesia aleasă, şi totodată înţeleg şi apreciez munca poliţiei judiciare şi a procurorilor.

C.P.: Ce şi cine crezi tu că formează în mod fundamental un om care este implicat în actul de justiţie?

 C.D.: La vîrsta de 23 de ani cînd am intrat în justiţia română credeam că le ştiu pe toate. Nu că acum aş gîndi altfel, dar nu prea o spun în public :)…După cîţiva ani, mi-am dat seama că sistemul nu funcţionează: totul e o administraţie imensă care doar se cheamă altfel,  „magistratură”. Şi am început să gîndesc şi să iniţiez unele schimbări: intîi la nivel local, apoi la nivel naţional şi, sincer, acum la nivel european (în cîteva luni se va lansa un proiect pe care l-am coordonat şi de care sunt foarte mîndru, e unic în lume). Aşa am început să reflectez la ce lipseşte justiţiei şi, treptat, am înţeles: omenia. Nu orice om poate fi magistrat şi nu orice magistrat este om. Discuţia este foarte complexă şi merită tratată cît mai serios. Un doritor merituos nu devine magistrat odată cu publicarea în Monitorul Oficial a decretului semnat de Preşedintele României privind numirea sa în funcţia de judecător sau de procuror. Magistrat trebuie să fii şi să dovedeşti că eşti în fiecare zi a existenţei tale. A fi magistrat nu înseamnă să fii un erudit al principiilor de drept şi al legilor, ci să ai şi o serie întreagă de calităţi la fel de importante: să cunoşti socialul, să te intereseze domenii precum economie, finanţe, criminalitate, să înţelegi politica şi administraţia, să ai capacitatea de a discerne între informaţii autentice şi dezinformări, să ai abilitaăţi de detectiv dar şi de orator. Cu alte cuvinte, un magistrat trebuie să înţeleagă societatea pentru a accepta ce are de facut. Pentru mine, un magistrat îşi iubeşte țara, îşi înţelege compatrioţii și contribuie la vindecarea societății apărînd oamenii corecţi şi sancţionîndu-i pe cei ce încalcă legea. Iar misiunea lui îndeplinită cu profesionalism face ca magistratura să devină artă, procedura să devină măiestrie, iar soluţiile sale să fie adevărate opere de artă.

1

CP: Şi, în oglindă, ce deformează un asemenea om?  

 CD: Cînd încă nu ai familie sau nu ai lucrat anterior în altă parte, cînd de abia ai ieşit de sub autoritatea părinţilor şi/sau a profesorilor şi brusc dobîndeşti un loc de muncă stabil, un salariu foarte bun pentru un bugetar debutant şi o putere aproape necenzurabilă, credeţi-mă că tendinţa de a te crede Dumnezeu şi de a abuza ori de a-ţi neglija îndatoririle sunt extrem de mari. Dincolo de aspectele didactice, pot spune fără teama de a mă înşela că exercitarea funcţiei are o singură limită reală: conştiinţa ta. Sunt dese cazurile în care poţi da soluţia şi, într-un fel, şi inversul acesteia. Însă, ce te face să fii corect şi să găseşti soluţia potrivit argumentelor şi nu argumentele potrivit soluţiei gata luate?! Nu legea, nu practica, nu presiunile pozitive sau negative asupra ta, ci doar conştiinţa – un subiect încă tabu, cum sunt şi altele: vocaţia, curajul, competenţa, integritatea…Aparent, ne îndeplinim sarcinile odată ce ne acoperim de hîrtii. Practic însă, lucrăm cu oameni. Şi mulţi magistraţi ar trebui să vadă măcar pentru o dată în viaţă cum este să fii dincolo de bară şi să fii tratat nepoliticos, pe grabă, superficial, ironic; cum este să primeşti o hotărîre care nu conţine argumente, ci doar naraţiunea procesului, în care citeşti cuvinte în latină sau, mai nou, în engleză, care nu se referă la un destin, ci la un caz; nu la un om, ci la un nume. Un magistrat se formeaza în ani. Nu ştiu în cîti. Eu şi alţii ca mine suntem pe acest drum. Mulţi însă nu au aceste puseuri de reflexie. Pentru mine, magistratura este o cale – DO în sensul japonez, dacă mi-e permis. Pentru alţii este un loc de munca şi atît.

CP: Sa rămînem puţin la tema, careşi  mie mi se pare foarte interesantă şi foarte ofertantă, a “omeniei” justiţiei. O spui chiar tu: e o temă complexă, merită în sine o discuţie. Să trasăm, împreună, liniile directoare ale unei asemenea posibile, necesare discuţii. Şi să pornim de la contrariul său: ce e negativul “omeniei” justiţiei?

 CD: O să plec de la o experiență personală: eram tânăr judecător și am fost implicat într-o cauză civilă; judecătoarea cauzei îmi știa ocupația. Mă prezint la termen pentru audiere. În fața mea, o văd pe judecătoare strigând la toți din sală și realizez că ceea ce consemna nu corespundea cu ceea ce spuneau cei audiați. Mi-a venit și mie rândul. Îmi tremurau genunchii și gâtlejul mi se uscase. Am vrut să îmi notez ceva și nu mi-a permis. Am pierdut cauza cu o motivare halucinantă. După ani, într-o altă cauză soluționată în alt județ, partea mea adversă propune ca martor o rudă a sa. Spun judecătoarei că potrivit unui articol din codul de procedură civilă acest lucru nu este permis dacă eu nu sunt de acord, la care ea îmi răspune, nonșalant, că la ea în cod nu scrie așa cea (!!). Am rămas mască – eu fiind penalist, credeam că fusese recent modificat codul de procedură civilă și nu eram la curent. Dar nu era deloc așa. Când a venit rândul meu să pun întrebări martorului judecătoarea mi-a retezat-o scurt: „Aveți întrebări?! Să fie numai două” – aspect total pe lângă procedură. La finalul procesului am cerut cuvântul în replică dar judecătoarea mi l-a refuzat spunând că e obosită, după care s-a ridicat de pe scaun, a închis ședința de judecată și a plecat…

2

Nu doar eu am pățit să fiu intimidat în timpul procesului, să fiu sancționat pe nedrept, să mi se încalce drepturile procesuale, să citesc hotărâri pe care să nu le înțeleg. Până acum câțiva ani aceasta era starea normală în justiție. Și încă se mai întâlnesc astfel de situații, din păcate, dar sistemul are modalitățile lui de a-i ascunde pe acei colegi care au grave carențe în domeniul eticii judiciare, domeniu ignorat cu bună știință de INM, de CSM sau de asociațiile profesionale. Situația prin care am trecut eu, ca parte, m-a ajutat enorm în ca carieră: am pierdut acel proces „cu dreptatea în mână”, dar am devenit un judecător în sala căruia nu s-a intrat cu frică, care am respectat avocații și părțile, care am pronunțat hotărâri scurte, la obiect, și pe care până și cei care au pierdut cauzele au înțeles motivele.

Pentru mine, ca practician al dreptului și, cumva, ca un începător în filosofia dreptului, nu îmi este indiferent dacă judecătorului i se recunoaște autoritatea din teamă pentru puterea lui sau din respect pentru el ca om ce îndeplinește o funcție nobilă, dacă o hotărâre definitivă este executată după ce a fost acceptată ca spunând adevărul ori dacă cele stabilite de ea încă sunt refuzate de către părți, dacă legea este aplicată doar pentru că este există sau numai pentru că în caz de nerespectare a ei se va aplica o sancțiune.

CP: Apoi: în cel mod trebuie să fie înţeleasă această “omenie”? Eventualele sentinţe să fie mai “omenoase”, mai blânde, mai miloase faţă de cei care încalcă legea? O justiţie conform celebrei variante cool a Legii lui Ohm – „fii om cu mine ca să fiu om cu tine”?

 CD: Eu cred că mila și iertarea trebuie căutate la biserică sau la mediator, nu în instanță. În sala de judecată cauți un om care să îți citească dosarul, care să îți explice legea și procedurile, care să stea de vorbă cu tine pentru a înțelege nu doar starea de fapt, ci și miza procesului și care la final să dea soluția legală. Cauți un om calm și ferm, demn și politicos, care să te trateze egal cu celelalte părți și care să te respecte, care să fie și să pară imparțial, care să fie curajos și integru. Nu vrei să vezi nici un zeu la care nu poți să ajungi sau să te uiți, dar nici un adversar cu care să te războiești pe parcursul procesului. Nu cauți nici un super-om care să le știe pe toate, dar nici un fost coleg de bancă care să își aducă aminte de petrecerile la care ați fost împreună. Ci cauți un om înainte de toate cu care să discuți (oral sau în scris, nu are importanță), care este și judecător, având astfel competența de a-ți soluționa problema juridică. Toate acestea țin de un anume fel de a fi, de caracter, dacă vrei, care este rodul unei anumite educații și, mai ales, al autoeducației. Aici un mare rol are familia și școala, dar mai ales lecturile parcurse singur și discuțiile cu persoane care împărtășesc aceste valori.

3

De la un magistrat eu aștept ca el să se dedice mai mult celorlalți decât lui însuși. Care să aibă simțul social și să știe ce se așteaptă de la el. Care să se perceapă ca un fel de vindecător al societății și de educator al cetățenilor. Care să nu se rezume la 8 ore pe zi în a respecta legea și a-i face pe alții să o respecte. Și care în afara sălii să fie un om obișnuit. Poate deosebit, dar în niciun caz diferit. Eram la un curs de etică pe care îl țineam pentru magistrații cu vechime și întreb participanții: „Ce faceți dacă un avocat vă invită la o cafea?” la care o judecătoare îmi răspunde: „Aș refuza. Sunt judecător într-o localitate mică, unde toată lumea știe de faci. De 15 ani nu am mai ieșit la un restaurant”. Am rămas stupefiat: acest judecător se izolase dintr-o precauție rău înțeleasă, pentru a nu se spune că se întâlnește cu persoane care apoi ajung în dosarele sale. I-am spus că cineva care gândește așa despre ea îi jignește inteligența: dacă e să aranjezi un dosar, doar nu ești nebun să discuți asta în public cu cel interesat….

Sunt total împotriva favoritismelor, partizanatelor și prejudecăților: subiectivismul și conflictele de interese nu au ce căuta în justiție. După cum sunt total împotriva magistraților care își ascund afinitățile față de anumite persoane sau situații de fapt – de exemplu, o judecătoare victimă în tinerețe a unei infracțiuni de viol va avea dificultăți în a soluționa în mod obiectiv un caz de viol, fiind tentat să aplice o pedeapsă mai aspră autorului tocmai prin prisma propriei sale trăiri care a marcat-o ani de-a rândul; sau un bărbat judecător proaspăt divorțat care a pierdut custodia copiilor săi va avea mari greutăți în a decide corect când în fața sa se prezintă un tătic și o mămică care se „bat” pentru copil, fiind tentat să îi dea custodia tatălui; la fel de dificil va fi situația pentru un judecător având un împrumut la o bancă și care are de soluționat un litigiu prin care contracte de același tip sunt contestate în fața sa ca având clauze abuzive. Ei bine, trebuie tărie de caracter nu de a trece peste situația personală și a te chinui să te recunoști în situația care ridică problema, ci tărie de caracter să accepți că nu poți soluționa cauza chiar dacă ai da hotărârea corectă, pentru faptul că nu întruneștiaparența de imparțialitate, adică o condiție care pune în centrul atenției pe justițiabil și părerea lui despre tine dacă ar cunoaște acele elemente care te privesc. Ei, da, să recunoști propriile vulnerabilități mi se pare cerința supremă; ea este primul pas spre formarea ca om și spre desăvârșirea ca judecător.

 CP: În al treilea rind: cum poate fi instituţionalizată această “omenie” a justiţiei – şi, dacă se întâmplă deja aşa ceva, nu accidental, ci la nivelul unui proiect de anvergură? Ce elemente de educaţie trebuie întrunite, cine să facă tipul acesta – delicat – de pedagogie cu cei care fac justiţia? Şi, mai ales, cum anume?

 CD: Eu obișnuiesc să spun că la Facultatea de Drept studenții învață dreptul – adică legea; la Institutul Național al Magistraturii ei învață justiția – adică să aplice legea la cazuri concrete. Dar mă întreb: când învață ce este Dreptatea?! – a înfăptui justiția înseamnă să faci dreptate sau doar să aplici legea? Dar ce este Legea?! – veți rămâne uimiți câți absolvenți de drept, mulți deja practicieni, nu știu importanța socială a legii, confundă autoritățile implicate în procedura legislativă și nu știu cum să citească sau cum și când se interpretează legea. Legea ne garantează libertatea, dar când învață viitorii practicieni ai dreptului ce este Libertatea?! – și asta ar părea, nu-i așa, vital pentru niște oameni care privează pe alții de libertatea. Însă astăzi sunt ignorate lucrări fundamentale scrise de Rousseau, Locke, Mill, Montesquieu, Kant, Tocqueville prin care aceștia definesc omul cu însușirile lui esențiale – demnitatea și libertatea, care definesc societatea și democrația, care justifică conducerea prin reprezentanți a poporului suveran, care explică națiunea și patriotismul. După cum este ignorat profesorul Mircea Djuvara, marele – dacă nu chiar singurul – filosof și teoretician al dreptului produs de țara noastră. Și, mai mult, când învață tinerii ce este Judecătorul?! – știți că la liceu sau la facultate nu se explică diferența între judecător și procuror (probabil dacă eu aș spune acum că judecătorul nu poate fi un magistrat, pentru că magistratul e prin definiție un funcționar, aș provoca multiple nedumeriri într-o societate care e învățată că judecătorul e magistrat și procurorul nu ar trebui să fie), că un absolvent de drept nu are cunoștințe minime despre avantajele și dezavantajele profesiilor pe care le poate îmbrățișa ori nu stăpânește reguli de etică juridică?! Dar eu îți spun că sunt magistrați care nu știu care sunt cele trei roluri ale unui magistrat, aspect definit în urmă cu trei decenii ani la nivel mondial și prevăzut chiar în codul nostru deontologic, dar care nu interesează pe nimeni: să rezolve litigiile, să garanteze drepturile omului, să susțină statul de drept. Dacă ar realiza asta, magistrații înșiși ar trece din zona pasivă, în cea militantă și s-ar transforma în adevărați apărători ai legalității.

5

Am întâlnit mulți judecători care nu știau nici măcar etimologia cuvântului „judecător”, sau pe care dacă îi puneai să vorbească despre independența justiției se opreau după primul minut nemaiputând dezvolta subiectul, sau care consideră că activitatea nelegală sau ne-etică a colegilor nu îi privește. Nu îi blamez pe ei. Ci constat cu amărăciune că ei sunt produsul facultăților și chiar institutelor unde s-a pus un mare accent pe însușirea unor cunoștințe juridice și atât,. Se ignorăexplicarea unor concepte  – iar dacă din exercițiul dreptului lipsesc unele concepte fundamentale, fără ele practica dreptului de mai târziu este doar actorie. După cum se ignoră dobândirea sau cizelarea unor trăsături de caracter care ele, și numai ele, fac diferența între jurist și judecător. Într-o societate autentică, nici nu s-ar mai verifica la admiterea în magistratură cunoștințele juridice – din moment ce ai licență în studii juridice, înseamnă că ești autorizat să profesezi dreptul – ci verificarea s-ar centra pe cunoștințe generale despre lume și viață, pe logică, pe caracter, pe abilități de dialog și ascultare, pe rezistența la stres, pe capacitatea de a renunța la tine în folosul celorlalți…

Eu găsesc că aceste lucruri sunt fundamentale pentru un mod sănătos de gândire al unui magistrat, dar ele nu sunt predate (sincer, nici nu cred că ar avea cine) și însușite. Atunci, ce pretenții să mai ai ca magistratul, dar și ceilalți practicieni ai dreptului, să înțeleagă că pentru el o fi indiferent dacă dă o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare sau una de 3 ani de închisoare, dar pentru condamnat nu e totuna dacă stă 6 luni în plus în închisoare. Sau să înțeleagă că pentru un anumit moment al evoluției sociale suspendarea executării pedepsei cu  închisoarea pentru un corupt care și-a însușit fonduri publice este inadecvată. Trebuie să realizăm cu toții ce înseamnă să îți fie călcată în picioare demnitatea prin campanii de presă nefondate ca apoi să dai peste un judecător care afirmă că atunci când ești persoană publică se poate spune orice despre tine chiar dacă ține de viața ta privată sau de familie. Sau cât e de importantă unificarea practicii judiciare astfel ca oriunde te-ai judeca să obții aceeași soluție, fiind contrar nu numai logicii elementare, dar chiar și principiului independenței justiției ca pentru cauze similare să se dea două soluții contrare, uneori chiar de către doi judecători de la aceeași instanță (iar aici trebuie să spun că în România va trebui recunoscut precedentul judiciar care, după mine, deja există în Româna, dar doctrine învechite îi împiedică pe profesorii noștri de drept să accepte noile orientări căci, chipurile, nu se încadrează în „specificul” sistemului nostru de drept).

Ca să încerc totuși un răspuns mai aplicat la întrebarea ta: există un clivaj între cunoștințele ce se dobândesc în școală și abilitățile ce se cer în practică – există prea multe facultăți de drept unde cursurile sunt superficiale și seminariile nu se țin, unde examenele se cumpără și licențele se dau fără acoperire; cu prea mulți profesori apăruți peste noapte (unii au vârsta până în 40 de ani și dețin deja gradul de „profesor universitar doctor” fără să aibă o zi de practică, alții devin cadre didactice având norocul de a fi copiii părinților încadrați la aceeași facultate); sunt prea multe cărți de drept pe tarabe, care dacă nu sunt plagiate atunci sunt scrise în grabă, care conțin greșeli ce induc în eroare studenții, dar care sunt obligatorii de achiziționat pentru a trece examenele. Oricum, toate astea privesc dreptulși accentul se pune pe memorare, nu pe înțelegere. Iar omul este ignorat, căci au dispărut cu totul sau sunt doar opționale materii esențiale precum filosofia, enciclopedia dreptului, sociologia juridică, logica juridică, psihologia judiciară, retorica. Este adevărat că facem o triere a candidaților la magistratură supunându-i nu doar la o verificare a cunoștințelor juridice, ci și la o probă de raționament logic prin care verificăm capacitatea de analiză, sinteză și înțelegere a unui text și apoi la un interviu ce se axează pe capacitate eseistică și pe etica juridică, însă acestea sunt prea rudimentare, totuși – dovadă sunt eșecurile înregistrate cu o parte din colegii care au intrat în sistem în ultimii ani. Dintre cei care sunt primiți în justiție, doar unii vor învăța valorile de care am vorbit mai sus, pe pielea lor, dar și a justițiabililor; însă cei mai mulți le vor ignora, căci sistemul actual de evaluare, care ar trebui să îi încurajeze să își dezvolte această latură, este total ineficient.

CP: Legat inclusiv de ideea „omeniei” justiţiei, cum arată, schiţat desigur (fiindcă şi asta e, intuiesc, o temă foarte complexă), IDEALUL tău de justiţie? Care e Ideea-tip(ar) la care te raportezi atunci cînd e vorba despre justiţie?

 CD: Haide să îți spun ce imagine a Justiției am eu în minte – este o construcție metafizică la care trebuie să apelez. Imaginează-ți un eșafodaj sprijinit pe trei coloane, cei trei „i”:  Independența, Imparțialitatea, Integritatea – ele sunt condițiile esențiale pentru organizarea și funcționarea Justiției, dar încă nu este vorba de rezultatul actului de justiție. Cele trei coloane se așează una peste alta și la un nivel micro se reunesc în aceeași entitate – Omul, cu toate trăsăturile lui, omulcare trebuie să dea soluția; iar la un nivel macro ele alcătuiesc o singură coloană – coloana vertebrală (poate chiar o axis mundi) a societății, societate în numele și pentru care se exercită Justiția. În fine, urmează adoptarea soluției. Aici mă raportez la mine, un mine în care se reunesc deja cei trei „i”. Justiția se face atunci când dau soluția pe care eu aș vrea să o primesc dacă aș fi de partea cealaltă a barei. Soluție care să fie conformă, întotdeauna, cu legea și cu probele de la dosar. Pronunțând în asemenea circumstanțe hotărârea, judecătorul este eliberat de sarcină și va avea un somn liniștit: soluția sa este limita pe care el o pune stării de ilegalitate, creând o nouă realitate și, cu siguranță, acea soluție cea corectă.

6

CP: Cît de departe este, în fapte, justiţia românească acum de idealul tău de justiţie? Şi cum era cînd te aflai la începutul carierei?

CD: Este cert că am asistat, în acești ani de reformă, la schimbări colosale în privința societății. Am crescut și eu odată cu justiția, iar ea a evoluat odată cu societatea postdecembristă. Am ajuns departe, dar mai este drum încă de parcurs. Haide să îți dau câteva exemple: la începutul carierei mele băteam hotărârile la mașina mecanică de scris, iar când se strica așteptai două zile să vin mecanicul – azi avem cu toții computere; tot atunci, mergeam la juristul de la Primărie să citesc Monitorul Oficial, căci acesta nu ajungea la instanța noastră – azi avem acces la baze legislative electronice; acum 10 ani nu se știa numele judecătorului din sala de judecată – azi avem componența completului afișată pe lista de ședințe de la intrarea în sală și unii judecători, printre care și eu, afișează numele lor pe tribuna de unde împart dreptatea;  acum 10 ani presa se lovea de obtuzitatea sistemului în furnizarea de informații (îmi amintesc chiar că eu am întocmit prima solicitare adresată CSM-ului de atunci pentru regândirea relației justiție-presă iar acel document, trimis către instanțele din țară pentru a-și exprima o părere, a fost închis prin dulapuri de mulți colegi, surprinși că cineva din justiție se gândește o relație de parteneriat cu presa) – azi avem un Ghid de relații dintre sistemul judiciar și presa adoptat de CSM și, practic, nu există emisiune de știri din care să lipsească informații despre vreun caz important; înainte procesele durau în medie un deceniu – azi se rezolvă în doi ani; înainte nici nu se concepea ca cineva străin de proces să își ia notițe cu privire la cele dezbătute – azi avem înregistrare audio ale ședințelor de judecată și, cine știe, poate că în curând o transmitere online a celor mai importante procese, așa cum se practică deja la curțile supreme din multe state. Am asistat la o schimbare de mentalitate, în paralel cu o creștere a competenței profesionale a magistraților și grefierilor. Modificarea legislației din ultimii ani provoacă intelectual pe toți profesioniștii dreptului și aici încă mai trebuie de lucrat. La fel cum mai trebuie cizelat comportamentul magistraților în contact cu justițiabilii, comportament care trebuie subsumat sintagmei „justiția – serviciu public” pe care mulți încă nu o acceptă pentru că pur și simplu nu le-a explicat-o nimeni. De altfel, lipsește o conceptualizare a noțiunilor și instituțiilor cu care operăm zi de zi. Oricum, susțin că justiția presupune  îndatoriri ale magistratului către societate, nu datorii ale societății către magistrat. Iar într-o astfel de poziție socială ai mai multe de dat, decât de primit. Când vom ajunge să gândim cu toții așa, se va fi împlinit scopul reformei, cred.

 CP: Eşti autorul unui, după părerea mea, întrutotul admirabil serial dedicat „demitizării justiţiei”. Eu cred că, după ce episoadele pe care le scrii în această serie tematică se vor înmulţi, ar fi cum nu se poate mai potrivit să te gîndeşti şi la o carte. De ce are nevoie justiţia să fie „demitizată”?

CD: Oh, am așa de multe teme de dezbătut despre justiție…Dar nu am cadrul unde să o fac în mod eficient și nici nu prea am timpul necesar. Știi că am fost primul magistrat cu blog din România? L-am deschis în 2007. Nu vreau să spun ce reacții au fost atunci…nu acceptau nici măcar colegii mei să ne exprimăm în public în mod liber. De vreo trei ani de zile folosesc contul de Facebook pentru educarea cetățenilor  – și am peste 15.000 de oameni care mă urmăresc zilnic și cumulți dintre ei intru în discuție. Ah, mi-am adus aminte încă ceva: în 2005 participam la ședințele CSM, făceam stenograme ale dezbaterilor și comentam soluțiile acestuia, după care le publicam pe blogul organizației SoJust din care făceam atunci parte – ce mai vuiet, vorba poetului…așa ceva era de neconceput atunci dar, iată, azi transmitem online ședințele CSM. Simt nevoia unor dezvăluiri din interior, a publicării unor informații destinate publicului dar care nu sunt publice. Întotdeauna am simțit această nevoie, dar nu din orgoliu propriu, ci înțelegând trebuințele oamenilor care apelează la justiție. De exemplu, de trei ani de zile public în print un Ghid de admitere în justiție, pe baza întrebarilor și răspunsurilor de pe blogul meu; anul acesta, în două-trei săptămâni, voi lansa un site specializat pentru aceasta, cu informații gratuite pe înțelesul tuturor doritorilor de a deveni magistrați – din păcate, este o inițiativă personală, pe timpul și cheltuiala proprie, căci instituția nu își asumă așa ceva. Dar, revenind la întrebare, vreau să arăt lumii că în sistem nu sunt nici roboți, nici zei. Ci oameni. Și trebuie să ne bucurăm că avem oameni care judecă oameni. Ani de-a rândul cetățenii și-am imaginat justiția într-un anumit mod, iar magistrații înșiși s-au autoizolat – apropo, am și acum colegi care, atunci când sunt întrebați unde lucrează, evită să spună că în justiție, sau care au cont de Facebook cu nume fals sau date necompletate la profil. Noua generație este, slavă Cerului, altfel! Lucrurile care generației mele sau mai veche ni se par extravaganțe (îmi amintesc și acum reacția unui coleg când a văzut că suntem câțiva care ne punem poze pe FB – „Sunteți exhibiționiști!?”) sunt acum normalități. Păcat că se schimbă lucrurile atât de greu, însă. Iată, eu am ambiția de a sări câteva etape, de a economisi timp. Și am început cu episoadele „demitizării” care vor fi multe, iar unele chiar șocante. Îmi asum să stârnesc dezbateri, chiar aprinse. Este o provocare pentru mine.

7

CP: De asemenea, ştiu că, de mai mulţi ani, uneori vizibil, alteori discret, faci un lucru extraordinar- aş folosi pentru a desemna ceea ce faci termenul de „educaţie juridică”. a)De ce e nevoie de educaţie juridică?; b)Ce te motivează să faci, singur sau în echipă, educaţie juridică?

CD: Pe la începutul anilor 2000 a început să crească numărul de dosare din România. Astfel, tot mai mulți oameni au început să vină în sălile de judecată. Așa încât, alături de ceilalți magistrați am observat că justițiabilii care nu aveau avocați nu se descurcau. Era perioada în care încă se depuneau cereri de chemare în judecată sau memorii scrise de mână și era un dezastru pentru noi nu doar să înțelegem hieroglifele unora, ci efectiv să înțelegem ce ne cer. Am realizat atunci că nivelul de cunoștințe juridice este nu că submediocru, ci de-a dreptul inexistent pentru mulți care apelau la noi.  Așa că a apărut ideea comunicării într-un limbaj accesibil a unor noțiuni de bază despre procedurile judiciare. Eu am început să o fac acordând interviuri mai ales în legătură cu procesele de care se interesa mass-media: cum se face repartizarea dosarelor, de ce se amână cauzele, cum fixează judecătorul o pedeapsă, de ce avem practică neunitară, ce posibilități are cel nemulțumit de soluția unui magistrat etc. Destinatarii erau, așadar, justițiabilii.

Apoi, am văzut că deseori spațiul public este ocupat de tot felul de analiști, majoritatea fără studii juridice, care dezbat procese dar mai ales care își dau cu părerea despre deficiențele de funcționare ale sistemului dar care în fapt nu existau, ci doar și le imaginau din lipsa cunoștințelor necesare. Așa că am început să fac analize legale în legătură cu arhitectura sistemului: de ce justiția trebuie să fie independentă, care e poziția și rolul procurorului, care e relația justiției cu celelalte puteri, ce înseamnă că Parlamentul trebuie să solicite sau să încuviințeze anumite acte ale justiției, care sunt etapele unei cauze, care aspecte sunt publice și care nu, care e rolul CSM și al Inspecției Judiciare, care e relația cu presa etc.  Destinatarii erau, așadar, membrii celorlalte puteri, dar și publicul larg.

Mai recent, am realizat că sistemul are anumite tare de care trebuie vorbit deschis. Cum la facultate nu se studiază noțiuni de etică judiciară, am început să vorbesc despre responsabilitate. Mă adresam, astfel, colegilor mei.

În fine, crescând încrederea în noi, au crescut, firesc, și așteptările populației. Numai că acum oamenii au foarte multe așteptări de la justiție deși unele aspecte nu intră în atribuțiile noastre: noi nu rezolvăm problemele sociale, politice sau economice. Ci oamenii trebuie să fie responsabili și să aleagă conducătorii merituoși în asemenea poziții. Dar, mai ales, oamenii trebuie să cunoască și să respecte legea, pentru a preîntâmpina problemele de altă natură. Așa am realizat că, dacă este să fac o ierarhie a valorilor după care trebuie reclădită societatea, aș pune Legea înainte de Justiție. De aceea, am început să vorbesc foarte mult despre importanța cunoașterii și respectării Constituției, a Legii, despre relația Lege-Libertate etc.

8

Așa încât activitatea mea de comunicare publică în acest domeniu al educației legale sau juridice este una complexă: mă duc în școli să explic elevilor cât de important e să respecte regulile de bună-cuviință primite de la părinți și regulile de la școală, cât contează să respecte părinții, profesorii și colegii. Mă duc în licee să explic tinerilor că odată cu împlinirea vârstei de 14 ani au devenit mici cetățeni, că de acum răspund pentru actele lor ilicite și că trebuie să învețe a spune „NU!” tentațiilor,că existe organe ale statului care le protejează drepturile, așadar îi îndrum să aibă încredere în poliție, în procurori, în judecători și să colaboreze în mod sincer cu acestea; lor le ditribui un mini-manual „Unde-i lege nu-i tocmeală” pe care l-am alcătuit împreună cu Poliția Capitalei și pe care l-am multiplicat pe cheltuiala mea, inițiativă pentru care am și fost premiat anul trecut la Gala „Oameni pentru oameni”, un premiu de care sunt foarte mândru.În cadrul CSM coordonez un proiect național cu 500 de magistrați care s-au oferit voluntari în a colabora cu școlile și liceele pentru a se duce la copii sau a-i primi pe aceștia la instanțe. Împreună cu voluntarii din asociația „Viața fără violență” mergem în câteva licee din București și împrejurimi pentru a sta de vorbă cu elevii, părinții și profesorii despre prevenirea și combaterea violenței. Mă duc în facultățile de drept (cel mai des la invitația ELSA) și cele de științe politice și discut cu studenții despre organizarea statului, importanța separării puterilor, limitele colaborărilor dintre puteri, dar mai ales despre civism al cetățenilor și responsabilitate a agenților publici, și îi încurajez să se prezinte curajoși la concursuri, să se implice în viața publică și mai ales politică, căci ei sunt acum la vârsta când își pot contrui viitorul. Acum două săptămâni am fost invitat la Sibiu de către ELSA pentru a vorbi despre traficul de droguri din România. Zilele acestea am primit invitația de a ține un curs la o facultate de jurnalism din București și voi atinge subiectul delicat al limitelor libertății de exprimare. Acum câteva luni am ținut, la invitația asociației Areopagus din Timișoara, o prelegere despre relația dintre justiție și religie, iar la invitația unui profesor din Craiova am ținut o prelegere la Facultatea de Filosofie despre relația dintre justiție și morală.

Trebuie să amintesc și de altfel de ieșiri. Unele sunt în țară, sunt convocate ad-hoc pe FB atunci când am drum prin diverse localități – invit prietenii „la un suc” și purtăm o discuție informală despre starea justiției. Și mai sunt ieșirile în afară: am avut întâlniri cu românii din Praga și Londra, urmează cei de la Bruxelles și am discutat despre mersul justiției, rezultatele pozitive ale reformelor și speranța că într-o bună zi se vor întoarce acasă.

Fac toate aceste lucruri din dorința altruistă de a-mi ajuta semenii, de a da ceva înapoi societății care m-a format și, poate, de a ajuta la evoluția sa. Indiferent cât de șablonat ar suna aceste cuvinte, ele exprimă purul adevăr: nu vreau decât să las un semn pe unde trec, folositor celor care vin după mine.

CP: Legat tot de justiţie şi de practica ei – în indiferent care zonă – din România: ce apreciezi că e, raportat tot la normă şi la ideal, cel mai greu de reparat? Care sînt cel mai greu de surmontat probleme cu care se confruntă justiţia şi sistemul de justiţiei din România?

CD: Pentru că justiția a fost controlată politic în perioada comunistă (o epocă despre care, din păcate, nu există relatări în manualele de istorie a statului și dreptului, astfel că viitorii practicieni nu pot compara perioada actuală cu dezastrul ideologic, legal și juridic de atunci) și pentru că justiția nu a funcționat cam 10-15 de ani de la Revoluție, deja s-au comis câteva rele greu de reparat, dacă nu cumva chiar ireparabile: privatizări frauduloase, devalizarea unor bănci, tăierea inconștientă a pădurilor, coruperea a mii de funcționari, creșterea incompenței, sărăcirea populației, șomaj extins. Dacă începe să funcționeze justiția, totul începe să meargă. Dar trebuie acordată mare atenției învățământului: trebuie de mărit salariile la profesori, de modificat sistemul de predare, de regândit programele școlare și de crescut rolul școlii în viitorul țării.  La fel ar trebui procedat cu sistemul de Sănătate. Iar dacă e să mă refer la strict la Justiție, celălalt sistem vital alături de Învățământ și Sănătate, logistic ar trebuie de învestit mai mult în personalul auxiliar și în sistemul de mediere, iar la nivel de mentalitate magistrații ar trebui să realizeze și să se mândrească cu rolul lor social. A lucra în justiție nu trebuie să fie o rușine doar pentru că sunt câțiva angajați de serviciu pe la televiziuni care împroașcă cu noroi în acest domeniu atât de nobil. În afara de aceasta, magistrații trebuie să soluționeze cauzele mai bine și mai repede.

CP: Există ceva anume – un moment, o desfăşurare de fapte – care ţi-a provocat o apropiere decisivă de justiţie? Altfel spus – cînd a devenit justiţia, pentru tine, ceva concret din ceva ce este, părerea e generală chiar dacă nu neapărat justă, destul de abstract?

CD: Da, sunt două momente, am vorbit mai sus despre aceasta. Emoția pe care am simțit-o când am intrat prima dată în sală – am conștientizat cât de mic sunt și ce lucru mare trebuie să fac (interesant, încă reflectez asupra definiriii a ceea ce trebuie să fac, însă știu sigur cumtrebuie să fac…). Și frica pe care am simțit-o când la rândul meu am fost judecat într-o cauza civilă și pe care am pierdut-o contrar probelor de la dosar – am realizat atunci cât de ușor se joacă unii cu destinul omului și cum se rezumă doar la a semna acte, fără să le pese de persoanele din fața lor. Aceste două momente mi-au generat ideea că a fi un judecător nu se rezumă la îndeplinirea unui rol pentru care trebuie să îți pui o robă pe tine.

9

CP: Eşti optimist despre justiţia din România pe termen i)scurt?; ii)mediu?; iii)lung? Şi de ce?

 CD: Pe termen scurt sunt optimist mai mult în legătură cu justiția penală: reforma s-a concentrat mai mult pe acest domeniu și rezultatele sunt mai vizibile. Mai sunt încă de soluționat dosare, cu personaje foarte sus-puse și trebuie creat pentru totdeauna sentimentul că cine greșește trebuie să plătească indiferent de funcția ocupată. Aceasta este însă justiția represivă, cea care generează teama – dar teamă trebuie să aibă numai cei care încalcă legea. Pe termen mediu și lung reforma trebuie să privească și restul de 88% din activitatea noastră, reprezentat de justiția civilă. Aceasta este justiția care rezolvă problemele zilnice ale oamenilor, de la cele de vecinătate și proprietate, la cele de familie și de afaceri. Ea este de fapt justiția protectivă, cea care ocrotește drepturile oamenilor.  Dar când justiția va ieși din matca sa juridică și va intra în cea morală, adică când va face mai mult pentru prevenirea încălcării drepturilor și pentru creșterea încrederii în autorități, atunci cred că Justiția își va împlini un rol mai degrabă educativ, decât strict legal. Și, poate, mai apropiat de scopul ei. Dreptul, și implicit Justiția, au ca misiune ordinea socială. Or, aceasta presupune o colectivitate care îmbrășișează anumite valori. Iar cultura valorilor este determinată de calitatea dreptului (adică de lege și de justiție) și tot așa. Cu alte cuvinte, societatea depinde de drept; ele se află împreună într-un progres continuu. Și, până la urmă, aceasta este chiar… statul de drept.

11/08/2013

Violenta in familie. Ordinul de protectie

Filed under: educatie — Cristi Danilet @ 12:21 AM
Tags: ,

banner_violentaLegea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în M.Of.  nr. 367 din 29 mai 2003 și republicată în M.Of. nr. 365 din 30 mai 2012:

Art. 23 – (1) Persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri – obligaţii sau interdicţii:

    a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

    b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei;

    c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

    d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate;

    e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;

    f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;

    g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;

    h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.

    (2) Prin aceeaşi hotărâre, instanţa poate dispune şi suportarea de către agresor a chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială.

    (3) Pe lângă oricare dintre măsurile dispuse potrivit alin. (1), instanţa poate dispune şi obligarea agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Art. 32 – (1) Încălcarea oricăreia dintre măsurile prevăzute la art. 23 alin. (1) şi dispuse prin ordinul de protecţie constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

    (2) În caz de condamnare, nu se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Asadar, din 2012 avem legislatie pentru ordine de protectie.

UPDATE (aug.2015): studiu cu privire la ordinul de protectie in toate statele membre ale UE: Protection orders_POEMS final report_2015