VIDEO: copiii si nevoia de educatie juridica

Conferință cu judecătorul Cristi Danileț despre problemele copiilor din România și o posibilă soluție: Educația juridică în școli și licee!
Eveniment derulat în fața a zeci de profesori și directori adunați în Ploiești pe 9 iunie 2018 la cel mai mare eveniment anual de educație #FiEDU2018.

Interviu „Ziare.com”: Tudorel Toader a adus justitia pe marginea prapastiei

 Azi a fost publicat un interviu de al meu dat pentru Ziare.com, cu titlul: „Un judecator acuza: Tudorel Toader este un varf de lance al politicului impotriva Justitiei. Suntem dispusi sa blocam activitatea in tara”

Au existat mai multe valuri anti-Justitie in ultimul an si jumatate. Ce se intampla acum?

Acum este clar ca dl Tudorel Toader pregateste revocarea procurorului general al Romaniei si neavand argumente legate de managementul si cariera lui Augustin Lazar inventeaza subiecte, iar unul dintre subiecte este cel al protocoalelor, protocoale care nu mai exista inca din luna martie 2018.

Pe de alta parte, este clar ca lovind in procurorul general, ministrul arata ca este atotputernic si ca poate controla oricand cariera procurorilor, pe care ii considera subordonatii lui. In felul acesta intimideaza practic procurorii si implicit incearca sa controleze justitia penala.

Dl Toader este departe de a fi un partener al justitiei, al judecatorilor sau procurorilor, el s-a pozitionat anti-Justitie, anti-magistrati, anti-procurori, din motive de neinteles pentru mine.

Totusi, cum am putea sa ne explicam aceasta atitudine, mai ales ca Tudorel Toader este nu doar un simplu absolvent, ci chiar un profesor universitar de drept?

Sa stiti ca multi fosti studenti de-ai lui s-au dezis de el, chiar si actuali studenti de la Facultatea de Drept. Este o diferenta intre profesorul Toader pe care il stiam noi si actualul ministru al Justitiei.

La ce anume va referiti mai exact?

Prin atitudinea ministrului Tudorel Toader s-a creat un front impotriva justitiei. Ministrul Justitiei este precum un varf de lance al politicului indreptat impotriva Justitiei. Si nu inteleg de ce se intampla acest lucru! In mod normal ministrul trebuie sa sustina din punct de vedere logistic si legislativ sistemul judiciar pentru ca cei vinovati sa fie trasi la raspundere si cei nevinovati sa nu suporte rigorile legii. Or, eu pe ministrul Toader nu il percep ca pe un partener, ci ca pe un inamic, ceea ce este stupid! Ministrul Justitiei sa se razboiasca cu magistratii?! Pentru ce?

E inadmisibil sa vezi cum vine la televizor si spune filosofic ce este „firesc” si ce nu… Dar el este un ministru al Justitiei, un om al Dreptului, el trebuie sa spuna ce este legal si ce nu este legal, iar daca ceva nu este legal, atunci sa actioneze potrivit procedurilor ca sa se anuleze actele respective!

Cum va explicati ca, desi sunt contestate la televizor, nimeni nu a atacat pana acum protocoalele in contencios administrativ?

Asta inseamna ca ele sunt valabile. In plus, chiar Tudorel Toader a semnat mai multe protocoale de-a lungul carierei sale.

Aceste protocoale sunt ca niste norme, ca niste regulamente pentru cazurile in care colaboreaza mai multe institutii. Ele sunt niste intelegeri. Iar cand se incheie cu un serviciu de informatii un astfel de protocol nu poate fi public pentru ca toata activitatea serviciunului este nepublica, secreta.

La noi, in Romania, se numeste clasificata, dar protocoale de acest gen sunt incheiate de toate serviciile de informatii din lume, puteti verifica. Si MI5 are incheiate cu justitia, la fel FBI.

Sunteti unul dintre cei 200 de semnatari ai scrisorii deschise prin care ii adresati o invitatie la dialog ministrului Toader.

Vor fi si mai multi in zilele urmatoare. Noi incercam sa ajungem la o intelegere cu ministrul Justitiei pentru ca noi nu aflam despre activitatea dumnealui decat de la televizor sau din ce scrie pe Facebook. Nu au avut loc niciun fel de intalniri intre reprezentantii magistratilor si ministrul Tudorel Toader de cand a fost numit in functie. Mai mult, la CSM fie nu se duce, fie ii ironizeaza pe ceilalti membri ai CSM.

Si atunci am spus ca vom desemna noi o delegatie care sa mearga la ministru, intre doua emisiuni televizate, si sa ii spuna ce este de facut ca in Justitie sa mearga lucrurile. La randul lui, ministrul sa comunice niste doleante. Nu este firesc sa conduca un minister de la televizor sau pe Facebook.

Care ar putea fi subiectele de discutie?

Actele normative pe care le-a promovat sunt in detrimentul Justitiei. Nu eficientizeaza in niciun fel actul de justitie. Apoi, fondurile de la minister pentru instante sunt la zero, inca de dinainte de vacanta judecatoreasca instantele nu mai au bani pentru functionare. De Serviciul de Probatiune nu s-a ocupat deloc, desi noi avem condamnati definitiv si eliberati din penitenciare care trebuiau luati in supraveghere si reintegrati social. De asemenea, ignora problemele functionarilor din penitenciare.

Mai mult, Ministerul Justitiei nu are un purtator de cuvant (in schimb ministrul este de gasit sambata dimineata pe Facebook) . In plus, are doi secretari de stat care sunt magistrati, contrar unei decizii a CCR, si desi i-am cerut in scris ministrului sa ia masuri, el ignora cu desavarsire decizia Curtii.

Deci managementul Ministerului Justitiei este la pamant si mie imi este clar: A decapitat DNA, si-a manifestat controlul asupra DIICOT, iar acum vrea sa ia controlul si asupra procurorului general.

Ce uita Tudorel Toader este ca, la un moment dat, el nu va mai fi ministru si va veni altcineva, care va folosi parghiile pe care Toader le-a inventat sau le-a consolidat, ceea ce este extrem de periculos. Practic, justitia romana se intoarce pas cu pas inainte de reforma Diaconescu-Macovei, adica inainte de 2004.

Iar daca ministrul Toader nu accepta invitatia la dialog?

Daca ne va raspunde negativ sau daca nu va raspunde deloc, discutam cu colegii nostri daca este cazul sa blocam activitatea in toate parchetele si instantele din Romania. Deci daca el continua cu evaluarea aceasta a procurorului general in afara legii, daca ignora solicitarile din partea magistratilor, noi suntem dispusi sa blocam activitatea in toata tara, pentru ca oricum a adus Justitia pe marginea prapastiei.

In momentul de fata, noi trebuie sa ne preocupam mai degraba de cariera noastra decat de dosare. Am ajuns sa ne fie frica de ministru ca ne poate schimba oricand sau ca pune nu stiu ce procuror sa ne ancheteze. Lucrurile astea nu sunt normale! Cand ai judecatori si procurori timorati, infricosati, justitia este controlata. Si eu ma intreb de ce vrea actualul ministru sa controleze Justitia? Al cui exponent este actualul ministru? In orice caz nu are legatura cu idealurile de dreptate si de independenta pe care le visam.

Intr-un interviu acordat in urma cu mai mult timp spuneati ca exista riscul sa ne intoarcem la epoca Stanoiu, de dinainte de aderarea la UE, cand justitia era controlata de politic. In ce stadiu ne aflam acum?

Suntem adusi in aceeasi perioada. E ca un cerc, daca vreti. Am plecat din 2004, am urcat apoi (2005/2007), in perioada 2010-2012 a fost o „explozie”, iar in momentul de fata suntem din nou la nivelul anului 2004.

Dar cum de se poate intampla asa ceva? Nu exista mecanisme de protectie? De ce in alte tari europene nu vedem asemenea lucruri?

Noi avem oameni care nu opereaza cu principii, ci avem oameni care opereaza doar cu legi si, din pacate, cu interpretari ciudate ale legilor. Oameni care utilizeaza legile impotriva principiilor, impotriva spiritului lor.

Din pacate, Romania este tara lui „Unde scrie?” si s-au apucat de scris, atat de des si atat de mult, incat au facut ineficiente institutiile statului. Exista un exces de reglementare, din lipsa principiilor sau a moralei, daca vreti, a cutumelor. Atat de multe reguli exista incat ele se intorc impotriva noastra in momentul de fata. Si cand ai oameni de rea credinta pusi la conducerea unor institutii, ei vor utiliza orice norma in favoarea lor.

Partenerii externi ne-ar putea ajuta sa nu „cadem in prapastia” despre care vorbeati anterior?

Ministrul Justitiei a spus ca 2018 trebuie sa fie anul ridicarii MCV. Eu cred ca dupa antireforma care s-a pornit, cu legile Justitiei modificate, cu statutul magistratilor ciuntit, cu Codul penal si Codul de procedura penala care vor fi modificate radical, mie mi se pare ca este exclus sa se ridice MCV in urmatorii 10 ani.
 

Zece ani? Atat de mult?

Da. MCV s-a dat initial pe o perioada de trei ani 2007-2010. In 2010 s-a luat decizia prelungirii pentru inca 3 ani. In 2013 s-a luat decizia prelungirii lui pe durata nelimitata, pana indeplinim cele patru criterii din MCV, unul dintre ele referitor la codurile penale.

Or, daca tu in 2018 vii si modifici codurile care ne-au bagat in Uniunea Europeana si legile Justitiei care ne-au asigurat aderarea, mie mi se pare ca cel putin 10 ani nu ni se poate ridica MCV.

Vom fi tot timpul priviti ca o tara de mana a doua. Suntem in UE, dar stam mai prost decat Croatia, care e ultima tara intrata in Uniunea Europeana.

Interviu Media10: Adolescentii au nevoie de educatie juridica

A apărut un interviu dat de mine în noul proiect jurnalistic dedicat educației MEDIA10, sub titlul:

„În România sunt 800.000 de adolescenți la care ar trebui să ajungă informații elementare de natură juridică”

Judecător. Fost membru CSM ales din partea judecătorilor. Înainte de anul 2011 a activat la instanțele din Cluj și Oradea, ultima funcție obținută fiind aceea de vicepreședinte al Judecătoriei Oradea. Cristi Danileț a fost și membru în echipa ministrului de Justiție Monica Macovei. Se poate spune că este „un alt fel de judecător”. Trece de sobrietatea hainei judecătoreşti. Se implică în spațiul public. Face educație juridică. A redactat primul manual complet de educaţie juridică din România: „Educaţia juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie”. Într-un interviu acordat jurnaliștilor Media10, Cristi Dănileț vorbește despre atiudinea pe care ar trebui să o adopte tinerii descurajați de „posturile aranjate”, de șpaga din spitale și învățământ, despre cât de bolnăvicioasă este mentalitatea „capul plecat sabia nu-l taie”, dar și lipsa de informație corectă. 

Media10: Sunteți un judecător cumva atipic, sunteți vizibil în spațiul public, aveți inițiative pe care le faceți cunoscute la nivel național. Ce vă determină să alegeți acest „stil de viață”?

Cristi Dănileț: Sunt judecător începând din anul 1998. Prima dată am ieșit în spațiul public sub pseudonim, scriind într-un ziar local din orașul unde începusem stagiatura un ghid săptămânal cu privire la procesele din România. A urmat apoi primul interviu dat presei naționale, criticând politica ministrului justiției de atunci care controla justiția. De aici lucrurile au decurs firesc: prima emisiune la TV, primul blog de magistrat din România, cont de Facebook cu cei mai mulți prieteni și urmăritori pe care îi are un magistrat. Scopul meu a fost și este unul singur: să arăt că dreptul nu este confiscat de magistrați, să conving populația să îți cunoască drepturile elementare și procedurile de urmat pentru protejarea lor și să încerc ca prin transparență să determin creșterea încrederii în justiție. Așadar, prin pozițiile mele publice încerc cumva să educ populația, fiind convins că misiunea unui judecător modern nu se limitează doar la dosarele pe care le are de soluționat.

Media10: În România se vorbeşte des despre corupție, mulți tineri sunt descurajați de “posturile aranjate”, de “şpaga din spitale, şpaga din învățământ”. Unde greşim?

Cristi Dănileț: Să știți că și eu sunt întrebat dacă este adevărat că pentru a intra în magistratură trebuie să dai mită. Curios, și în 1998, când am dat eu, am auzit aceleași povești. Nu mi s-a cerut și nu am auzit pe cineva să fi dat mită în magistratură nici atunci, nici de atunci. Oricum, sistemul de admitere este atât de sofisticat încât e imposibil să mituiești vreun membru al comisiilor de admitere. Am întâlnit însă cazuri de încercări de fraudare folosind tehnici moderne de comunicație. Au eșuat, căci avem posibilitatea să le depistăm. Cât privește angajările sau licitațiile din sistemul de sănătate, ori copiatul la concursurile de titularizare în sistemul de educație, ori șpaga dată pentru a găsi un loc copilului în grădiniță sau la o școală mai bună, ele intră în firescul atmosferei în care ne-am educat. Suntem tributari dictonului „legea e făcută ca să fie încălcată”. De asta încercăm să furăm, să înșelăm, să corupem. Societatea este bolnavă. Asta e moștenirea pe care a lăsat-o comunismul. Și va trebuie să treacă vreo patru generații să ne vindecăm.

ÎN OCCIDENT SE VORBEȘTE DE RULE OF LAW ȘI SEPARAȚIA PUTERILOR PUBLICE ÎNCĂ DE ACUM 300 DE ANI, DAR LA NOI DOAR DE 30 DE ANI

Media10: Studiile  pe tema drepturilor omului arată că mulți români nu-şi cunosc drepturile şi nici garantul acestora, dar au convingerea că le sunt încălcate. Românii au puțină încredere în judecători şi procurori, iar în privinţa celor care-i pot apăra, încrederea este mai mare în poliţişti şi jurnalişti. Cum poate fi schimbată această situație?

Cristi Dănileț: Cetățenii cel mult au auzit de cuvinte precum „drepturi”, „libertate”, „justiție”, dar nu prea știu ce înseamnă ele și în niciun caz nu cunosc procedurile prin care își pot valorifica drepturile sau pot cere intervenția organelor staului în caz de violare a lor. Probabil asta se întâmplă din cauza lipsei culturii sau cel puțin a educației juridice. Iată, în Occident se vorbește de rule of law și separația puterilor publice încă de acum 300 de ani, dar la noi doar de 30 de ani. Or, pentru împământenirea acestor concepte care stau la baza democrațiilor sănătoase, e nevoie să mai curgă ani buni. Avem nevoie să învățăm și să acceptăm că libertatea îți permite să faci tot ceea ce nu este interzis de lege, că democrația nu există fără responsabilitate, că legile sunt obligatorii chiar dacă ni se pare incorecte sau imorale, că hotărârile judecătorești definitive au putere de lege. Dacă s-ar ști toate astea, părțile nu s-ar război cu judecătorii în procese și nici nu ar căuta o justiție paralelă în mass-media. Mulțumirea mea este că în ultimii 10 ani justiția este mai de încredere decât politicul: astfel, românii cred în sistemul de justiție de două ori mai mult decât în Guvern și de trei ori mai mult decât în Parlament.

ÎNCEPÂND CU VÂRSTA DE 14 ANI UN COPIL RĂSPUNDE PENAL, DAR NIMENI NU ÎI SPUNE CE ÎNSEAMNĂ ACEST LUCRU.

Media10: Sistemul juridic este un hățiş pentru mulți copiii şi tineri. Educația juridică lipseşte din programa şcolară. Cât de grav este acest lucru?

Cristi Dănileț: În România avem în vigoare peste 9600 de legi; toate trebuie cunoscute și aplicate. Începând cu vârsta de 14 ani un copil răspunde penal, dar nimeni nu îi spune ce înseamnă acest lucru. Mai mult, există regula potrivit căreia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii drept scuză pentru a nu răspunde în caz de încălcare a unor dispoziții legale. Or, este o imensă ipocrizie să ceri copiilor să cunoască atâtea legi sau chiar numai pe cele mai importante fără ca cineva să le explice pe înțelesul lor. Le dăm cărți de identitate când fac 14 ani, dar nu le spunem copiilor ce nu au voie să facă, ce li se întâmplă dacă comit infracțiuni, cât de grav este să aibă dosar penal. Împlinesc 18 ani și avem pretenția să iasă la vot, dar nu îi învățăm nimic despre politică sau modul de identificare a informațiilor necesare pentru a vota. În felul acesta tinerii cresc cu aversiune față de autoritate, față de legi, poate chiar față de justiție și de politic. Pentru că ei au acces liber la informația online și dezvoltă puseurile de revoltă specifice perioadei adolescentine, riscăm să avem în câțiva ani mulți adulți nu doar iresponsabili, ci chiar anarhiști. Adică dacă nu suntem azi atenți, s-ar putea ca mâine să fim în pericol.

Media10: Ați facut publice o serie de materiale cu informații juridice accesibile pentru tineri şi copii. Ce credeți că ar trebui să faca statul în acest sens?

Cristi Dănileț: Actualul sistem de învățământ îi pregătește pe copiii noștri doar pentru examene, din păcate. Or, noi ar trebui să îi pregătim pentru viață. Să le facem educație civică, juridică, politică, de mediu, nutrițională, sexuală, sportivă, religioasă, rutieră etc. Cât privește educația juridică, eu am conceput acum câțiva ani un proiect național: am înființat organizația Voci pentru Democrația și Justiție, am conceput un site specializat de educație juridică,  dau informații zilnice pe contul de FB creat special,  avem un canal pe youtube și pe instagram #O.I (organisme inteligente) unde am postat infografice și filmulețe de desene animate cu teme de interes, am alcătuit un Ghid practic de educație juridică și civică pe care l-am pus gratuit pe net, am instruit studenți și practicieni ai dreptului să predea lecții de educație juridică, am ținut lecții de educație juridică nonformală pentru elevii din școli și licee, unele fiind chiar filmate și urcate pe net. Statul ar trebui să preia acest proiect pe care îl oferim la cheie. Putem face o instruire cu profesorii care predau materii socio-umane să îi familiarizăm cu elementele de drept după care aceștia să poată susține lecții în cadrul unor module de educație juridică la materiile lor (civică, sociologie, filosofie, psihologie etc). Iar asta ar trebui să înceapă deja de…ieri.

UN OM INFORMAT VA FI VERTICAL, CURAJOS ȘI VA ÎNȚELEGE MODUL DE FUNCȚIONARE A STATULUI

Media10: Există cursuri de educație juridică în sistemele de învățământ din alte țări?

Cristi Dănileț: În nicio țară din Europa nu există cursuri de „legal education” atât de complexe pe cât le-am gândit în România. Dar ce am făcut noi a fost doar educație nonformală. Am ajuns cam la 30.000 de elevi și am distribuit cam 12.000 de manuale gratuite, printate cu sprijinul unor sponsori inimoși. Dar în România sunt 800.000 de adolescenți la care ar trebui să ajungă informații elementare de natură juridică, practică și la nivelul lor de înțelegere. Or, asta trebuie făcută în mod formal și profesionist. Iar asta trebuie asumat de Ministerul Educației. Din păcate, de cinci ani încă se evită a se lua o decizie.

Media10: Un popor mai puțin informat şi educat este şi un popor mai uşor de manipulat. Se joacă în România această carte?

Cristi Dănileț: Unele din manipulările practicate azi în domeniul juridic sunt favorizate de lipsa de informații juridice. Altele, de lipsa exercițiului în a căuta informații relevante sau a discerne cu privire la ele. Un om informat va fi vertical, curajos și va înțelege modul de funcționare a statului și rostul regulilor pentru protejarea indivizilor. Credeți-mă, sunt un consumator de media, și mă simt cu adevărat neputincios când văd speculațiile și chiar aberațiile care se fac pe teme juridice de către unii analiști sau jurnaliști.

OMULUI TREBUIE SĂ ÎI FIE FRICĂ NU DE ALȚI OAMENI (COLEGI, ȘEFI, STRĂINI, POLITICIENI), CI DOAR DE LEGE

Media10: Cum ar trebui să reacționeze tinerii la neregulile de care se lovesc zilnic? İncă există în România  concepția de felul “capul plecat sabia nu-l taie”….

Cristi Dănileț: Proverbul acesta are o continuare pe care am uitat-o, deja: „…dar nici soarele nu îl vede”. Eu nu sunt pentru omul umilit și servil față de alți indivizi. Un om fricos nu poate fi un om liber. Omului trebuie să îi fie frică nu de alți oameni (colegi, șefi, străini, politicieni), ci doar de lege: el trebuie să știe că atât timp cât se asigură respectarea legii, fiecare suntem în siguranță. Oamenii sunt egali între ei doar din punct de vedere legal. Iar copiii sau tinerii trebuie să știe că nimănui nu îi este îngăduit să îi agreseze psihologic, emoțional, fizic sau sexual, tot astel cum nici lor nu le este permis să agreseze alți copii, tineri sau adulți. Pentru apărarea drepturilor lor, cei tineri trebuie să acționeze respectuos, cel mai bine prin intermediul organizațiilor din care fac parte și, desigur, anunțând autoritățile (părinți, avocați, magistrați). Răzbunarea este interzisă de lege.

Media10: Doi copii sunt abuzaţi în fiecare oră în România. E concluzia sumbră ce reiese din statisticile autorităţilor. Cifrele ar putea fi însă mult mai grave, pentru că nu toate cazurile sunt semnalate. Avem legi care să  îi apare? Ce şanse au aceşti copiii să fie protejați?

Cristi Dănileț: „Bătaia e ruptă din rai” – cu asta ne-am născut în timpul comunismului. Cu scuze care să justifice lenea, chiului, bătaia, violul, incestul, corupția, omorul. Cel mai tare, mai puternic, poate face orice. Bărbatul mai tare ca femeia, părintele mai puternic decât copilul, profesorul cu drepturi totale asupra elevul. Frica și abuzul au fost predate și exersate pe generații întregi. De aici lipsa de respect pe care o vedem azi la unii față de alții. De aici cele două Românii, chiar paralele, prezentate de televiziunile care spală creiere în fiecare seară. Iar violența domestică e groaznică: în foarte multe familii din țara noastră cel mai slab (de regulă femeia, copilul, sora mai mică etc) este supus violențelor de tot felul, el nefiind privit ca o ființă omenească, ci ca un obiect al proprietății: de altfel și spunem copilul „meu”, soțul „meu” ș asta creează senzația că, fiind „al tău”, poți face tot ceea ce dorești cu el, căci el nu este asemenea ține. Acesta e un derapaj uriaș ce ține de mentalitatea poporului. Prin urmare, cum morala sau chiar religia nu face față la acest fenomen, e nevoie de intervenția organelor legii. Iar poliția nu poate interveni decât dacă exisă o sesizare de la cel violentat sau de la martori, care sunt mult prea indiferenți. De aceea, sesizările sunt prea puține.

AU TRECUT VREMURILE CÂND NUMAI CORUPȚIA REZOLVA ORICE PROBLEMĂ ÎN ROMÂNIA

Media10: În România sunt mulți tineri descurajați, dezamăgiți de nedreptățile, în principal de corupție. Cum poate fiecare dintre ei să  schimbe realitatea acestei țări, ce pârghii legale au la dispoziție?

Cristi Dănileț: Au trecut vremurile când numai corupția rezolva orice problemă în România. În 2004 am început lupta împotriva corupției și acum există o altă generație de magistrați, polițiști, doctori, profesori, funcționari care au înțeles periculul acestui flagel. Eu, de exemplu, provin dintr-o familie modestă, am intrat prin concurs în justiție, nu am dat vreun ban. La fel și mulți alți colegi de ai mei. Și mi-am impus, apoi, ca nici mai departe să nu dau mită. Să invoc prevederile legale, să acționez legal, să cer să mi se aplice legea ca pentru toți ceilalți și să suport consecințele în mod demn atunci când greșesc. Nu să cumpăr favoruri. Deci, dacă vrem o schimbare în bine, începem cu noi: să fim noi corecți, apoi să ne „batem” ca cei din jurul nostru să fie corecți.

Interviu: Cei preocupati de stomac vs Cei preocupati de drepturi

Interviu apărut în LiberînRomania, din 14.07.2018 sub titlul:

„Judecătorul Cristi Dănileț: „Asistăm la o fractură între două generații: cei care se luptă pentru stomac și cei care se luptă pentru drepturi”

Cristi Dănileț este probabil unul dintre cei mai cunoscuți judecători din țară. Și asta pentru că, spre deosebire de alți colegi de-ai săi, el chiar face efortul de a propovădui un ideal de dreptate printre oamenii care, în mod normal, consideră că justiția e un domeniu al specialiștilor. Convins că lucrurile nu trebuie să stea astfel, Dănileț a și scris o carte pentru neinițiații domeniului, prin care încearcă să explice justiția pe înțelesul tuturor. Se întâlnește constant cu oameni din societatea civilă, cu elevi de liceu, cu protestatari și le explică în ce constau riscurile de a pierde niște drepturi pentru care țara asta a plătit cu sânge. Într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului Liber în România, Cristi Dănileț a vorbit atât despre travaliul democrației din România, care se petrece acum, sub ochii noștri, dar și despre legile justiției și despre sesizarea pe care a trimis-o la CSM și la Inspectiția Judiciară cu privire la afirmațiile lui Liviu Dragnea, care a susținut recent că un ofițer de informații i-ar fi vorbit despre intervenții asupra judecătorilor din completul său de judecată. 

Reporter: Aș vrea, în primul rând, să aflu de la dumneavoastră, de ce dreptatea? De ce nu altă cale?

Cristi Dănileț: Pentru mine, personal, izvorul sau motivul pentru care am ales calea dreptății a fost educația de acasă. Eu provin dintr-o familie extrem de simplă, din părinți muncitori, în care ordinea și disciplina erau cuvinte  zilnice. Tatăl meu m-a învățat că e mai bine să fii  om cinstit, ca să poți dormi liniștit noaptea. Deci cred că educația de acasă și-a pus amprenta. Combinat cu niște calități de lider pe care le aveam încă de când eram un copil. Așa am ajuns la concluzia că e mai bine să îmbrățișez calea dreptății. Inițial, am vrut să devin polițist, să merg la Academia de Poliție, dar acolo mi s-a spus în față că îmi trebuie o pilă. Am și găsit pilă, dar  după un moment de gândire, am spus că  nu e bine să fac asta încă de la început și am ales Facultatea de Drept. Când am terminat Facultatea de Drept, am vrut să devin procuror. Dar în anul în care am terminat eu nu s-a organizat concursul pentru procurori, doar pentru judecători. Și atunci am participat la un concurs național pentru judecători și am reușit chiar din prima, cu o medie foarte mare.

R: Deja putem vorbi despre ani de proteste în România. Toate gravitează în jurul ideii de dreptate și în jurul legilor justiției. Cum comentați spiritul civic din România la momentul acesta?

C.D. Noi nu avem o cultură juridică în România și nici măcar o cultură a civismului în România. Abia acum se formează. Dacă vreți, acum asistăm la travaliul ei. În Occident, ideile acestea de stat de drept, democrație, justiție sunt clasice. Acolo sunt vii de 300 de ani. Noi avem numai 30 de ani de democrație. Pe fondul acesta al tranziției de la comunism la democrație, lumea simte diverse nedreptăți. În primul rând economice. Oamenii văd că sunt inegali din punct de vedere economic și nu înțeleg acest lucru. Pentru că, în timpul comunismului, eram forțați să credem că toți trebuie să fim egali din punctul de vedere al veniturilor, al banilor. Acum, să spui oamenilor care au fost 50 de ani educați în comunism că nu putem fi toți egali economic, că suntem egali doar în fața legii, lucrul acesta este greu de înțeles. Vorbim despre o generație întreagă, născută în timpul comunismului, care știa că dacă ai o problemă, ți-o rezolvi numai în sistemul de Pile, Cunoștințe și Relații. Acum, cei care sunt născuți în democrație sau au învățat democrația în afară știu că asta înseamnă corupție și că e un fenomen care trebuie combătut. Și atunci este și un conflict între generații. Ori, ceea ce se întâmplă acum în România cu aceste proteste este o revoltă a unor oameni împotriva altor nedreptăți decât cele economice. Acum, oamenii și-au dat seama că respectarea drepturilor este mai importantă ca orice și că aceia care doresc să conducă o țară trebuie să pună în plan prioritar interesul public. Acum, generația tânără și-a dat seama că este mai important să te lupți pentru drepturi decât pentru mâncare. Asistăm la o fractură dintre cele două generații: cei care se luptă pentru stomac și cei care se luptă pentru drepturi. Este o trecere de la neo-comunism spre democrația autentică.

R. Din punctul de vedere al specialistului în justiție, dumneavoastră credeți că oamenii care ies în stradă chiar conștientizează importanța modificărilor aduse legilor justiției sau sunt duși de un val mai mare?

C.D. Eu am o experiență în Drept de 20 de ani. Dacă mai pun și facultatea, sunt 24 de ani. De aici rezultă că un sfert de secol m-am învârtit în sistemul ăsta al legalității. Pentru mine, unele lucruri care se dispută astăzi sunt de ABC. De asta îmi și permit să le discut public. Publicul era total neavizat până la Ordonanța 13. Neavând o cultură a Dreptului, oamenii nu s-au preocupat de lucrurile astea. S-a creat impresia că dreptul aparține juriștilor. Nimic mai greșit! Legile se adresează tuturor cetățenilor. Oamenii care ies în stradă de la Ordonanța 13 încoace au înțeles că se întâmplă ceva grav. Dacă oamenii care ajung la putere ajung să abuzeze de ea, astfel încât dau legi care să favorizeze infractorii. Oamenii au înțeles că dacă infractorii sunt scăpați, noi toți suntem în pericol. Asta a fost marea trezire. Și da, eu cred că oamenii au înțeles acest lucru.

R. Puteți să-mi spuneți, pentru cineva care n-a citit niciodată modificările legilor justiției, din punctul dumneavoastră de vedere, care sunt cele mai grave dintre aceste modificări și ce efecte pot determina?

C.D. Prin legile acestea ale justiției se întărește puterea ministrului asupra carierei magistraților. Ori, lucrul acesta este foarte periculos, pentru că ministrul este un om politic. Dacă un om politic  poate decide când un magistrat poate fi dat jos dintr-o funcție, atunci e evident că acel magistrat va fi mai interesat să-și păstreze funcția decât să instrumenteze un dosar. Cu alte cuvinte, un magistrat controlat politic, niciodată nu va instrumenta corect un dosar în care e implicat cineva din partidul din care face parte ministrul…De aceea este foarte important ca justiția să-și păstreze independența.

R. Ați făcut o sesizare la CSM și la Inspecția Judiciară, legat de declarația lui Liviu Dragnea, care susținea că s-ar fi întâlnit cu un ofițer de informații, de la care a aflat chestiuni foarte grave. Credeți că această sesizare va duce undeva?

C.D. Mie mi s-au părut grave două lucruri. Primul e că tu ești șeful Camerei Deputaților, ai un discurs împotriva Statului Paralel și a protocoalelor cu serviciile secrete și tu recunoști cu nonșalanță că ai vorbit cu un om din serviciile secrete care știa informații dintr-un dosar care te privea. Asta este cumplit. În primul rând, ce treabă are președintele Camerei Deputaților cu Serviciile Secrete? Cea de-a doua chestiune care mă îngrijorează este că un om  de la nivelul acesta al conducerii statului, deci al treilea om în stat, afirmă că sunt judecători supremi asupra cărora s-ar fi intervenit să dea o anumită soluție. Păi dacă este așa, tu te duci imediat la Parchetul General și ceri ca judecătorul respectiv să fie interceptat, anchetat, urmărit. Nu te duci la televizor să spui asta! Este o situație de o asemenea gravitate, încât orice om care ar ști că este reală ar anunța imediat instituțiile de control. Nu te duci la televizor. Eu m-am îngrozit. Pentru că, dacă este reală, imediat judecătorii trebuie trași la răspundere. Dar dacă nu este reală, imediat cel care a făcut afirmația trebuie lovit în public! Nu mă îndoiesc că Inspecția Judiciară și CSM vor reacționa. Eu am făcut o sesizare legală, ei sunt obligați să o ia în considerare, să facă ancheta respectivă și să-mi dea un răspuns.

R. Dar Inspectia Judiciară n-ar fi trebuit să se autosesizeze?

C.D. Sincer, da. Dar să zicem că eu am reacționat în primele 24 de ore. Orice persoană din România ar fi trebuit să facă această sesizare. Și, în primul rând, Liviu Dragnea.

R. Eu am observat că aveți o activitate foarte publică. Mergeți prin țară, vă întâlniți cu oamenii, le explicați justiția pe înțelesul lor. Simțiți că are efecte partea aceasta a activității dumneavoastră?

C.D. Da. În primul rând, fac asta de vreo 5 ani de zile. Mă întâlnesc cu adulții în cercuri, agore, dezbateri, unde vorbesc despre evenimentele socio-juridice imediate. Apoi am pe Facebook și pe blogul personal explicații pe înțelesul tuturor. Dar am zeci de întrebări în particular, la care răspund. Și apoi am un program de educație juridică a tinerilor din licee, din școli. Pentru aceștia am scos și o carte, care este gratuită pe Internet, publicată la Humanitas. Foamea de informație juridică este uriașă. Nu există o știre astăzi care să nu se ocupe de domeniul judiciar. Și neavând o educație juridică, putem fi păcăliți ușor. Atunci este bine ca unii profesioniști să explice pe înțelesul oamenilor, în cuvinte obișnuite, ceea ce se întâmplă în România. Iar oamenii trebuie să înțeleagă că avem trei puteri în stat, din care Justiția trebuie să fie absolut independentă față de Politic, pentru că ea trebuie să verifice abuzurile săvârșite de Politic. Mereu există riscul ca politicienii să abuzeze de putere. Și asta trebuie contrabalansat cumva. Doar Justiția poate face acest lucru.

INTERVIU: Societatea se razboieste cu hotii, iar hotii se razboiesc cu justitia

Interviu apărut în Revista22 pe data de 15.02.2017 cu titlul „Societatea se războiește cu hoții, iar hoții se războiesc cu justiția”

Unul dintre argumentele pentru Ordonanța 13 a fost punerea în acord a codurilor penale cu diverse decizii ale Curții Constituționale. Stă în picioare?

Cele două coduri penale au intrat în vigoare exact acum trei ani. De atunci și până în prezent, au suferit mai multe modificări, căci, urmare a aplicării lor, au fost sesizate mai multe nereguli. Astfel, Codul Penal a fost modificat deja prin cinci legi, o ordonanță de urgență și au fost găsite articole ca fiind neconstituționale prin șase decizii ale Curții Constituționale. Codul de Procedură Penală a fost modificat prin patru legi, prin opt ordonanțe de urgență și au fost găsite articole neconforme cu legea fundamentală prin 29 decizii ale Curții Constituționale. În mod firesc, modificările unor legi atât de importante se fac de către parlament, dar în anumite situații se pot face și de către guvern: când o face prin ordonanță simplă, e nevoie de o lege de abilitare primită de la parlament, iar când o face prin ordonanță de urgență trebuie să existe o situație excepțională în țară.

Așa s-a întâmplat și acum trei săptămâni: guvernul a lansat în dezbatere publică două proiecte și, în timp ce populația s-a arătat mai îngrijorată de proiectul privind grațierea, ceea ce a determinat trimiterea lui în parlament pentru a face obiectul unei legi, primul act normativ a fost adoptat într-o noapte de marți. Așa a apărut OUG 13 cu două categorii de modificări: cele la Codul de Procedură Penală care au intrat în vigoare imediat, cum ar fi limitarea la şase luni pentru formularea denunțurilor penale; și cele la Codul Penal, care ar fi trebuit să intre în vigoare după 10 zile, cum ar fi dispariția din Codul Penal a faptei de abuz în serviciu cu prejudiciu până la 200.000 de lei, eliminarea infracțiunii de neglijență în serviciu, ciuntirea infracțiunii de conflict de interese. Pretextul fusese modificarea codurilor pentru a le pune în acord cu unele decizii ale Curții Constituționale, însă realitatea este că s-au depășit cu mult cerințele Curții: aceasta nu a cerut dispariția unor infracțiuni, ci clarificarea unor formulări utilizate de coduri. La presiunea străzii, în duminica următoare a apărut OUG 14, care a abrogat ordonanța anterioară, revenindu-se la situația anterioară lui 1 februarie și, totuși, două articole care fuseseră bine corectate prin OUG 13 au fost reintroduse acum greșit, fără a se respecta deciziile Curții Constituționale.

S-a vorbit mult în spațiul public de blocarea unor dosare. Doar din cauza efectului legii celei mai favorabile?

În domeniul penal efectele sunt speciale: astfel, dacă de la momentul comiterii unei fapte ilegale până la data pronunțării hotărârii definitive intervin mai multe legi dintre care unele agravează răspunderea inculpatului, iar altele o atenuează sau chiar o împiedică, trebuie să respectăm regula „se aplică legea cea mai favorabilă“. Astfel, dacă modificările aduse Codului Penal de către OUG 13 ar fi intrat în vigoare fie și pentru o oră, chiar dacă ulterior urma să fie abrogată prin altă ordonanță sau să fie respinsă prin lege, ea ar fi trebuit aplicată pentru dosarele penale deschise deja. Or, o astfel de „greșeală“ ar putea fi făcută de orice guvern și ea nu ar mai putea fi îndreptată. Aceasta a determinat o reacție extraordinară a profesorilor de la facultățile de drept din România, eliminarea prin ordonanţă de urgenţă fiind fără precedent în România, precum și reacția magistraților care au arătat care vor fi consecințele modificărilor, și anume blocarea unor dosare privind fapte de serviciu și de corupție sau închiderea altora, ceea ce contravine angajamentelor statale privind combaterea corupției.

Dacă în 2012 scopurile urmărite erau preponderent politice, acum se încearcă folosirea unor pârghii legislative pentru a influența mersul unor dosare penale aflate în lucru la magistrați sau pentru a elibera deținuți condamnați în justiție. Publicul spune că acest mod de a proceda evidențiază un singur lucru: că actele normative sunt date cu dedicație.

 „Guvernul devine mai puternic chiar față de parlament în ceea ce privește activitatea de legiferare, ceea ce nu este firesc“

Curtea Constituțională decis că nu există un conflict între puterile statului și nici nu s-a pronunțat pe fond pentru că OUG 13 era abrogată. S-a creat un precedent?

Aștept cu interes motivarea acestor decizii care se ocupă doar de aspecte formale, nu de fondul problemei, dar eu aș vrea să subliniez consecințele acestora. Dacă guvernului nu i se stabilesc reguli clare de adoptare a ordonanțelor de urgență, el va putea adopta orice decizie de dezincriminare a unor infracțiuni. Or, asta va afecta dosarele pe rol cu efect ireversibil. În felul acesta, guvernul devine mai puternic chiar față de parlament în ceea ce privește activitatea de legiferare, ceea ce nu este firesc. Într-un stat care recunoaște principiul separației puterilor, parlamentul adoptă legi, iar guvernul le pune în executare.

Potrivit Constituției, orice OUG trebuie supusă dezbaterii în parlament în vederea aprobării sau respingerii ei. Practic, parlamentul trebuie să decidă dacă este de acord cu modificările la coduri aduse prin OUG 13 sau că trebuie renunțat la aceste modificări așa cum a dispus OUG 14. Însă, dacă parlamentul va respinge OUG 14, de la data publicării legii în Monitorul Oficial efectul firesc este reactivarea OUG 13, ceea ce va duce chiar la efectele de care tocmai am vorbit, pentru dosarele în curs.

Spațiul public abundă de dezinformări, ce credeți că urmează? Un nou atac la justiție?

Aș vrea să cred că parlamentul va adopta OUG 14. Dar, după aceea, cred că politicienii cu probleme vor căuta alte modalități prin care să scape de sancțiuni și să îndrepte ura populației împotriva dușmanului deja declarat: justiția. Deja am văzut dezinformări lansate pe piață cum că, în cazul unui binecunoscut politician condamnat definitiv anul trecut (Liviu Dragnea, n.r.), hotărârea acestuia ar fi nulă pe motiv că motivarea ei nu e semnată de unul dintre judecatorii care au pronunțat-o și care azi nu mai este judecător – or, legea spune clar că numai minuta hotărârii trebuie semnată de judecătorii cauzei, în timp ce motivarea trebuie semnată de președintele completului/instanței, atunci când unul dintre membrii completului a părăsit magistratura sau lumea asta.

Urmează, nici nu mă îndoiesc, resuscitarea ideii cu legea privind răspunderea magistraților, când, de fapt, o astfel de lege a fost dată încă din anul 2004 (atunci Consiliul Superior al Magistraturii s-a separat de Ministerul Justiției) și a fost modificată în anul 2006 (atunci s-a introdus răspunderea materială a magistraților) și apoi în 2012 (atunci s-a creat Inspecția Judiciară ca instituție distinctă și s-a dublat numărul de abateri disciplinare sancționabile). Și mai urmează ceva: am văzut câteva inițiative prin parlament cu privire la modificarea cadrului legal de sancționare a infracțiunilor de serviciu și de corupție – vă mai aduceți aminte de modificările din „marțea neagră“ sau din „joia neagră“?! Ei bine, acele proiecte nu sunt respinse definitiv, ci zac prin sertare și trebuie dat, până la urmă, un vot cu privire la ele. Dar mai sunt alte proiecte noi. Recent, am văzut unul privind incriminarea abuzului în serviciu comis de magistrați – nu îmi amintesc acum cine l-a inițiat, dar cu siguranță respectivul nu știe că magistrații se supun actualei incriminări privind abuzul în serviciu și, mai mult, pentru magistrați există infracțiuni speciale, cum ar fi „represiunea nedreaptă“.

Nu ar fi însă necesară o lege a răspunderii guvernanților? Sau a parlamentarilor? Ei nu răspund în niciun fel când dau legi și ordonanțe neconstituționale sau cu dedicație.

Mi-ar plăcea să se discute despre răspunderea parlamentarilor care au aprobat legi neconstituționale (iată, s-au dat 40 de decizii de neconstituționalitate numai pentru noile coduri intrate în vigoare fix acum trei ani) sau a guvernanților care dau ordonanțe neconstituționale ori care sunt retrase la o săptămână ori care sunt respinse în parlament – toate acestea înseamnă timp irosit, resurse consumate, prejudicii produse. Și poate ar fi timpul ca poporul român să afle că cele mai multe condamnări la CEDO le avem pentru legislația care încalcă drepturile omului și asta e simplu de verificat: pe site-ul echr.coe.int, la rubrica de Statistici, avem încălcările în funcție de articol de când s-a înființat Curtea de la Strasbourg până la sfârșitul anului trecut. Ei bine, am constatat că cele mai multe hotărâri împotriva României sunt în număr de 466 pentru protecția proprietății… În era digitalizării, oamenii nu mai pot fi prostiți nici cu populisme ieftine, nici cu televiziuni de partid.

„Îi respect pe românii care au înțeles importanța justiției pentru existența democrației“

Trebuie să stăm tot timpul cu ochii pe aleși?

Democrația nu e un dat, ci o continuă cucerire. A greșit cel care a gândit că trebuie să fie atent o dată la patru ani. După mine, nici măcar atunci poporul român nu e atent, din moment ce în instituțiile centrale și autoritățile locale sunt alese persoane cu probleme penale. Așadar, oamenii trebuie să se bată zilnic pentru drepturile lor și asta nu e o rușine. A spus-o Rudolf von Jhering acum un secol și jumătate în Lupta pentru drept.

Concluzia mea este următoarea: societatea se războiește cu hoții, iar hoții se războiesc cu justiția. Dar nu am nicio îndoială că, în cele din urmă, legea va triumfa! Iată, oamenii își doresc justiția. După evenimentele din vara fierbinte a lui 2012, realizăm din nou în 2017 că magistrații nu sunt singuri. Iar asta nu poate să mă facă decât să spun că îi respect pe românii care au înțeles importanța justiției pentru existența democrației.

Interviu realizat de ANDREEA PORA

INTERVIU: confiscam banii coruptilor si facem noi penitenciare

Interviu apărut pe 30 ian -12 febr 2017 în nr 1 (1219) al revistei Academia Cațavencu sub titlul Cristi Danileț, judecător: ”Dacă i-am condamna pe marii corupți și le-am confisca averile nejustificate, am avea bani suficienți să construim penitenciare noi”

După ce a fost membru CSM și unul dintre cei mai blamați oameni la televiziunile mogulilor, Cristi Danileț a revenit în scaunul de judecător, dar continuă să fie o voce puternică în spațiul public românesc. Cu riscul să fie înjurat iarăși, seară de seară, de ALDE Badea, Ciutacu, Gâdea și Ciuvică, Danileț nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, pentru că, spre deosebire de indivizii mai sus menționați, cu toții absolvenți de Părerologie, el a făcut Dreptul și deci e cel mai în măsură să ne explice care-i treaba cu cei doi elefanți, Amnistia și Grațierea, care sunt pe cale să rupă păienjenișul sistemului mafiot țesut cu atâta migală de penalii din Parlament.

Domnule Danileț, pentru cei neinițiați în tainele Dreptului, cei care au deschis mai târziu televizoarele sau cei care au votat cu PSD, explicați vă rog: care ar fi diferența dintre amnistie și grațiere?

Regula este că o persoană care comite o infracțiune trebuie să fie condamnată la o pedeapsă. Cum e posibil totuși ca cel vinovat să nu ajungă acolo unde îi e locul? Simplu: gândiți-va la cele trei elemente din regula expusă  – persoana, infracțiunea și pedeapsa. Așadar: dacă persoana dispare, evident că nu ajunge la închisoare (asta se numește fie fugă, fie… deces); dacă omul e iertat de infracțiunea comisă, atunci aceasta e ștearsă din cazierul lui (asta se numește amnistie); dacă omul e condamnat, asta se scrie în cazierul lui, dar se decide să fie iertat de pedeapsă și, deci, de a mai sta în închisoare (asta se numește grațiere).

Nicolae Ceaușescu dădea grațierea numai de ziua lui, pe 26 ianuarie. De ce credeți că au vrut să se grăbească adevărații săi urmași și s-o dea mai devreme, pe 18 ianuarie?

Poate că încă nu ne-am prins cine e născut pe 18 ianuarie…Serios vorbind, e puțin ciudat cum pe la mijlocul săptămânii cu pricina nu se știa dacă există vreun proiect de act normativ și brusc, într-o dimineață de miercuri, el apare pe masa Guvernului. Cert este un lucru: niciun proiect de act normativ privind sistemul judiciar nu poate fi aprobat de Guvern sau Parlament dacă nu are girul CSM. Așa că avem puțin timp să facem dezbateri pe aceste propuneri.

Când e vorba să dea o lege controversată, liderii PSD dau mai întâi ei bir cu fugiții: Ponta a plecat să-l jelească pe Mandela, Dragnea s-a dus să facă pe ospătarul lui Trump. Este asta o nouă tehnică de lovitură de stat, lovitura de stat dată din deplasare?

Încerc să fiu cât mai rezervat în a comenta atitudinea unor membri de partid și mă voi concentra pe instituții. Avem un Guvern care nu este Guvernul Dragnea sau Grindeanu, ci este Guvernul României. Misiunea lui este să administreze treburile țării conform legii, sub controlul opiniei publice și, dacă este cazul, al celorlalte puteri. Când intri în ședință de Guvern fără să ai ordinea de zi publicată și ai în mapă gata să fie adoptate acte normative care privesc justiția sau, mai mult, anticorupția, dar nu le-ai discutat cu societatea și cu partenerii instituționali, nu prea e bine…Să sperăm însă că de la depărtare lucrurile se văd și mai clar: opinia publică este importantă, iar a specialiștilor este esențială, așa încât mai întâi faci dezbaterea, apoi decizi dacă emiți actele normative sensibile.

Până la urmă, cel puțin deocamdată, ordonanța cu grațierea a fost băgată la sertar. Cui datorăm această victorie de etapă: Uniunii Europene, președintelui Iohannis sau tinerilor care au ieșit în stradă?

Unei surse. A fost cineva în Guvern care a dezvăluit jurnaliștilor și președintelui țării ce urma să se întâmple a doua zi. Pe mine m-a impresionat reacția oamenilor: mulți au înțeles că ceea ce condamnă Justiția nu poate fi șters într-o noapte cu buretele de către Guvern. De abia după toată această presiune ordonanța cu grațierea a plecat pe circuit pentru avizare. Acuși se va întoarce la Guvern, cu avizele negative de la Justiție, din câte anticipez acum. Dar, în final, Guvernul va decide: grațierea este un act politic și nimeni nu îl poate cenzura. Dacă Guvernul ar decide ca mâine să elibereze din Penitenciare pe toți deținuții, asta e. Noi suntem oameni ai legii și vom respecta legea, chiar dacă nu suntem de acord cu ea.

Potopul de pomeni cu care Dragnea a invadat piața muncii, dar și pe cea a nemuncii, a fost o încercare de a adormi vigilența opiniei publice, pentru ca PSD-ALDE să poată trece mai ușor legile date în favoarea penalilor?

Eu nu fac politică, dar spun de fiecare dată o poantă pe care am auzit-o: ”Întrebare: Știți care e diferența dintre stânga și dreapta?; Răspuns: Cei de dreapta țipă când le sunt încălcate drepturile, cei de stânga țipă când le e foame”. Acum, într-o țară în care numărul celor care muncesc e mai mic decât cel de pensionari, șomeri și asistați social, iar pe aceștia îi găsești seară de seară în fața televizorului unde au stat atât de mult încât au ajuns să creadă că dosarele judiciare sunt politice sau că justiția e controlată de forțe oculte ori agenturi străine, nu mă miră că s-au schimbat valorile: 5 lei la pensie șterg efectul pentru orice drept încălcat, condamnații penali sunt votați în funcții politice, magistrații sunt puși la zid, condamnații au toate drepturile, victimele sunt vinovate că s-au aflat în locul și la momentul nepotrivit. Educația e la pământ, manipularea e peste tot, mai avem puțină speranță în justiția independentă și în ceva presă sănătoasă. Eu spun că dacă sistemul judiciar arată că e ceva în neregulă cu grațierea, atunci e bine să le dăm crezare.

Înțelegem că ordonanța s-ar fi dat ca să scoată deținuții din pușcării, că stau și câte trei în pat. Dar de ce sunt vizați de ea și cei cu condamnări cu suspendare, că ăștia dorm în pat doar ei cu secretara?

Sunt spitale unde stau câte doi pacienți într-un pat, dar nu am auzit de vreo lege să fie dați afară: din contra, cei bolnavi sunt ținuți, cu toate greutățile, în spital până la vindecare, pentru că dacă ies bolnavi afară își pot face rău lor sau îi pot îmbolnăvi pe alții. Tot așa și cu penitenciarele: acolo oamenii au ajuns din culpa lor, nu a altora și trebuie să se vindece pentru a fi reprimiți în societate. Dacă nu plătesc pagubele pricinuite și dacă nu stau cât a spus judecătorul, nu trebuie să iasă decât în cazuri excepționale. Oricum, dacă se strică instalația de apă în spital, nu poate să vină instalatorul să decidă ca un pacient să fie externat din spital, ci el trebuie să repare instalația și atât. La fel, dacă Penitenciarele nu au condiții adecvate pentru deținuți (și, atenție, starea asta nu e de săptămâna trecută, ca să fie justificată apariția unei ordonanțe de urgență!), poate că Guvernul nu ar trebui să decidă că tot ce au stabilit judecătorii poate fi trecut cu vederea, ci ar trebui să aloce banii necesari pentru a mări numărul unităților de cazare, a paturilor, a spațiilor, pentru a îmbunătăți calitatea asistenței medicale și a programelor de educație, a crește salariile gardienilor etc. Faptul că decide punerea în libertate a unor oameni vinovați de comiterea unor fapte, unele foarte grave, împotriva semenilor și a societății, nu va rezolva problemele existente în mediul penitenciar.

La Antena 3, bocitoarele domnului Voiculescu plâng în fiecare seară soarta unor oameni închiși în urma unor erori judiciare. Sunt erorile judiciare un motiv pentru amnistie sau grațiere în masă?

Nici vorbă. Am citit motivele pe care însuși Guvernul le-a publicat în susținerea ordonanței de grațiere și acolo scrie clar că e vorba de o soluție gândită pentru suprapopularea unora dintre penitenciare. Nici nu ar avea cum să scrie ceva de erori judiciare, căci puterea executivă nu are voie a stabili că puterea judecătorească ar fi greși undeva. Dar haideți să vă spun ceva, să dărâmâm și mitul ăsta al erorilor judiciare cu care populația naivă este păcălită permanent. Avem 3 milioane de dosare în fiecare an, dintre care 12% sunt penale. Uneori se mai comit și greșeli. În acest caz, cel nemulțumit trebuie să conteste hotărârea la instanța superioară. Nu știu ce dezbat televiziunile, încerc să evit cât pot de mult dezbaterile despre cazuri concrete fără să am dosarul în față. Dar vă spun că dacă o parte este nemulțumită de hotărârea unui judecător, asta nu înseamnă că judecătorul a comis o eroare. Iar dacă s-a dat o soluție greșită, nu înseamnă că judecătorul este vinovat în mod automat. Să vă dau un exemplu care apare din când în când în presă: acum câțiva ani o doamnă a fost condamnată la închisoare pentru crimă; după 10 ani de detenție, fiul ei a recunoscut că el fusese criminalul și, fiind redeschis cazul mamei sale, ea a fost pusă în libertate și el a fost închis. Acum, este evident că s-a comis e eroare judiciară, dar ea nu este imputabilă magistraților: pentru că acea mamă, ca să își apere fiul, a decis să ia vina asupra sa declarând procurorului și apoi judecătorilor de primă instanță că ea este autoarea omorului; iar când a revenit asupra declarației sale în fața instanței superioare, nimeni nu a mai crezut-o, pentru că toate probele duceau spre familia ei. Acesta este motivul pentru care acea femeie nu poate primi niciun fel de daune de la stat pentru perioada  de detenție. Oricum, să zicem că se produce o eroare la câteva sute de mii de dosare penale anual. Atunci, președintele țării are dreptul exclusiv să dea un decret de grațiere a acelei persoane. Dar una e grațierea individuală dată în acest caz și alta e grațierea colectivă despre care discutăm acum.

Statisticile arată că în urmă cu câțiva ani, când era premier Victor Ponta, România avea mai mulți deținuți decât are azi. De ce nu s-a dat o grațiere atunci și se încearcă să se dea tocmai acum?

Asta e o întrebare de 100 de puncte, dar eu nu am un răspuns la fel de valoros. Vă pot confirma că numărul deținuților este în scădere și că situația din România este cunoscută încă din anul 2012, când am primit prima condamnarea de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru condițiile proaste din penitenciarele noastre. Mai mult, nici măcar protestele de anul trecut din penitenciare nu au determinat apariția unei grațieri. Brusc, se pare că tocmai acum ne confruntăm cu o urgență care….nu este explicată.

Proiectul ordonanței privind grațierea și amnistia prevede reducerea la jumătate a pedepsei pentru deținuții de peste 60 de ani sau cu copii sub 5 ani în întreținere, indiferent de motivul condamnării, deci chiar și pentru crime. Nu mai bine dăm drumul la tigri și lei pe străzi, că oricum la Circ am văzut că nu prea sunt bine îngrijiți?

Proiectul prevede că cei condamnați până la 5 ani sunt iertați de pedeapsă și eliberați dacă nu au comis anumite infracțiuni enumerate expres, iar cei cu pedeapsă de peste 5 ani sunt iertați de jumătate din pedeapsă indiferent ce infracțiune ar fi săvârșit dacă sunt în vârstă sau au copii mici. Asta înseamnă că dacă cineva în vârstă de 50 ani a comis o crimă acum 10 ani și a fost condamnat la 20 ani închisoare, poate să iasă acum. Dar un tânăr nefamilist de 35 ani care a comis acum 10 ani o tâlhărie și a primit 15 ani închisoare, nu ar putea ieși cu grațierea. Logica asta mă depășește…

Ca jurist, în ce situații credeți că ar trebui acordată grațierea?

Să știți că juriștii nu sunt pentru iertarea celor care comit infracțiuni (de asta se ocupă preoții), ci pentru pedepsirea celor vinovați. Dar m-am uitat puțin în trecutul nostru când și pentru ce s-a acordat grațierea: în cinci decenii de împliniri mărețe comuniștii au dat opt acte de grațiere, iar în anii de după Revoluție au fost 3 asemenea acte. De regulă, au beneficiat de grațiere doar cei sancționați de instanța de judecată cu închisoare de maxim 2 ani, iar cei care au împlinit vârsta de 60 ani numai dacă au fost sancționați cu închisoare de maxim 5 ani. Prin noul proiect părem ai naibii de darnici….

Ați fi de acord cu o amnistie, dacă acuzații ar aduce banii la buget, în loc să fugă cu ei prin Panama?

Am întâlnit des ideea asta: „Dacă are bani, să plătească și să iasă din închisoare”. Să vă spun de ce nu merge: în primul rând pentru că cel care fură, oricum trebuie să dea înapoi ce a furat atunci când este condamnat; în al doilea rând pentru că, grație legii din 2012 cu privire la confiscarea extinsă, celui care este corupt i se va confisca nu doar ceea ce a primit drept mită, ci și ceea ce are nejustificat acasă. În al treilea rând, pentru că dacă bogatul ar putea să plătească să stea în libertate, pe când săracul nu, asta ar fi o discriminare. Dar eu aș paria că dacă am prinde și condamna pe marii corupți și le-am confisca averile nejustificate, am avea bani suficienți să plătim condamnările la care ne obligă CEDO, să reamenajăm penitenciarele, să construim unele noi și cred că tot ne mai rămâne să majorăm pensiile și salariile.

O grațiere în masă, cum vrea PSD să dea, ar scoate după gratii mii de deținuți. Nu ar genera aceasta o scădere a încrederii în actul justiției? Eu, de pildă, dacă aș fi hoț și aș ști că vine Dragnea mereu cu grațierea, numai de-al naibii aș tot fura!

Nimeni nu are habar câti deținuți vor ieși. Și vă spun de ce: pe de o parte sunt cei aflați în penitenciar la momentul când va apărea noua lege și care vor beneficia de grațiere – numărul lor este de 3500, adică cu 1000 mai mare decât estima ministrul justiției. Apoi sunt inculpații care au dosare încă în curs de soluționare și care, dacă vor fi condamnați, se va considera că vor beneficia de grațiere. Mai sunt unii cu dosare în derulare sau deja condamnați pentru abuz în serviciu cu pagubă sub 200.000 lei, neglijență în serviciu și conflict de interese cu folos cuvenit, dar aceste infracțiuni vor dispărea din Codul penal grație unui al doilea proiect de OUG apărut în aceeași noapte cu cel privind grațierea. Așadar, e posibil ca unii care au auzit de grațiere să comită infracțiuni în aceste zile și, da, să scape de pedeapsă.

Statisticile Administrației Penitenciarelor arată că procentul obișnuit de recidivă pentru deținuții eliberați este de circa 50%, ceea ce însemană că până la sfârșitul anului supraaglomerarea va fi la fel de mare, prin închisori. Ce-o să facă atunci Guvernul? O să mai dea o grațiere sau o să aștepte să mai fure ai lor niște milioane, ca să profite și ei de noua ordonanță?

Rata recidivei din România este mare pentru că penitenciarele sunt un fel de instituții de asistență socială. Mulți dintre cei aflați acolo sunt persoane care afară nu se pot descurca pentru că nu au avere, familie, loc de muncă. Lăsați în libertate, nu vor putea viețui prea mult fără a comite ilegalități, astfel că se vor întoarce în penitenciar. Dar cred că pentru oricine este evident că nu cei mărunți sunt vizați prin noul act de grațiere. În mod normal nu ar trebui să fie date acte normative cu dedicație, însă noi funcționăm după alte reguli decât cele ale statului de drept. Și, apropo, dacă o să vă uitați la conținutul art. 301 alin. 2 Cod penal, veți vedea că nu există conflict de interese când se emit, aprobă sau adoptă acte normative pentru soți, rude, prieteni.  Însă e clar: o țară cucerită de corupție nu poate da acte de grațiere ca cei corupți să scape de pedepse. Semnalul e foarte prost!

În actualul context, cu Putin la est, Trump la vest și noi la mijloc, credeți că se va repeta istoria și ne așteaptă un nou „obsedant deceniu” sau sunteți optimist în privința viitorului?

La felul în care arată prezentul, trebuie să fii naiv să te mai gândești la viitor.

Interviu EUROPUNKT

Vladimir Adrian Costea: Care este dimensiunea corupției în postcomunismul românesc? Care sunt principalele forme de manifestare ale corupției în societatea românească?

Cristi Dănileț: Ați spus bine … „postcomunismul românesc”. De ani de zile ar trebui să fim pe drumul ireversibil prin democrație. După experiențele din 2012 încoace, sunt convins că suntem pe drumul dintre comunism și democrație, adică în plină eră postcomunistă.

Corupția este una din grelele moșteniri ale regimului totalitar dinainte de 1989. Generația bunicilor noștri, a părinților noștri și a noastră suferă de această boală complită: corupția. Ea este atât de extinsă încât a cuprins toate instituțiile statului. Și este considerată de noi atât de normală, încât în limbaj uzual, în loc de „a da mită” unui polițist se mai spune „a da dreptul”, a mitui un profesor sau un funcționar înseamnă „a da o atenție” sau „a face o cinste”, iar a mitui un doctor înseamnă „a-l onora”.

Dar corupția nu se manifestă doar sub forma luării și dării de mită.  De fapt,corupția înseamnă orice folosire abuzivă a puterii încredințate, pentru obținerea de beneficii personale. Ca urmare tot corupție este atunci când un coleg te roagă să dai o soluție favorabilă unui prieten de al lui (favoritism), când un șef de instituție își angajează o rudă, însă nu pe criterii meritocratice (nepotism), când un parlamentar își angajează soția în cabinetul său (conflict de interese), când un judecător pleacă într-o vacanță plătită de un avocat (primire de cadouri), când cineva primește bani să intervină la un funcționar în folosul unui al treilea (trafic de influență), când un angajat falsifică deconturi pentru a încasa bani pentru călătorii neefectuate (fraudă), când un angajat al unui minister dezvăluie pe unde va trece o autostradă pentru ca cel interesat să cumpere terenurile din zonă să le vândă apoi mai scump statului (folosirea informațiilor confidențiale), când un ofițer de poliție amenință o persoană că va avea dosar penal dacă nu adoptă o anumită conduită (șantaj), când un funcționar primește o sumă de bani pentru a grăbi soluționarea unei cereri (ungere), când un șef de instituție folosește o perioadă banii publici pentru sine, după care îi returnează (delapidare) sau când un judecător dă o soluție favorabilă unui consilier local ca mai apoi consilierul local să intervină pentru ca judecătorului să i se aprobe o cerere adresată primăriei (comision reciproc).

Care sunt factorii care au facilitat ascensiunea corupției în cadrul instituțiilor statului?

Cred că sunt doi factori care au determinat apariția și persistența corupției endemice: boala de putere și foamea de bani. Mulți români suferă de faptul că nu ocupă o poziție adecvată (sincer, nici nu e de mirare la câtă mediocritate și superficialitate este la noi) și atunci își doresc să fie șefi. Dar ca să ajungi acolo, ai nevoie de prieteni care să te susțină și acest ajutor vine de cele mai multe ori de la cei din organizațiile din care faci parte: partide politice, masonerie, servicii secrete (foste sau actuale). Or, odată ocupată poziția respectivă, ajutorul primit trebuie returnat sub formă de avantaje, contracte etc. Cel intrat într-o astfel de legătură nu poate supraviețui în alt mod.

Celălalt factor este mult mai extins: corupția mică (sau administrativă) se întâlnește de la portarul de la spital care pentru zece lei te lasă ca în afara orelor de vizită să ajungi la ruda internată sau nașul de tren care pentru un sfert sau cel mult jumătate din prețul unui bilet de tren te lasă să călătorești fără a-l plăti, până la profesorul care primește bani la bacalaureat pentru a-i furniza elevului răspunsurile corecte, la medicul ginecolog care primește un lănțișor de aur pentru a o băga în sala de operații pe femeia care stă să nască sau la polițiștul care pentru câteva găini trece cu vederea că un minor a circulat la volanul unui autoturism prin sat. Toate acestea se datorează pe de o parte salariilor mici, pe de altă parte culturii lui „așa se face”  – de a da și primi bani, bunuri sau servicii (inclusiv sexuale) pentru că așa s-a făcut întotdeauna și așa fac toți.

Identificați un profil al politicianului corupt în cadrul instituțiilor statului sau, dimpotrivă, considerați că există o pluralitate de astfel de profiluri?

Ca să îl citez pe Montesquieu care a scris monumentala lucrare „Despre spiritul legilor” acum 300 de ani: „Cine are putere este tentat să abuzeze de ea”. Am văzut oameni corupți care au ajuns în funcții înalte unde au profitat din plin de atribuții. Dar am văzut și oameni onești care, dacă nu s-au dedat practicilor instituționale neetice, au fost înlăturați rapid. De regulă, cei corupți sunt din rândul celor  care provin din familii unde pentru bani s-a călcat peste cadavre sau  sunt personaje pentru care ocuparea unei funcții publice sau a unei demnități are ca unic scop satisfacerea interesele personale, nicidecum a interesului public. De altfel, rămân uimit cum mulți dintre cei care ajung în asemenea poziții nu știu legile de organizare sau de statut a respectivei funcții, dar și de faptul că nu cunosc distincția dintre „interesul public” și „interesul publicului” sau nu cunosc semnificația lui „rule of law” facând confuzie între „statul de drept” și „statul de legi”.

Cum vă explicați succesul electoral al politicienilor corupți?

E ca la tango: când unul face un pas în față, partenerul face un pas în spate. Așa și cu politicienii corupți aleși în funcții administrative la nivel local sau în demnități publice la nivel național: nu ajungeau acolo fără ajutorul populației.

Or, când avem câteva milioane de oameni fără loc de muncă și pensionari care seară de seară sunt îndoctrinați la televiziunile mogulilor de presă ajunși ei înșiși în penitenciare, când prin intermediul media oamenii sunt păcăliți cu privire la prezentul lor și amăgiți cu privire la viitorul lor, când infractorii și corupții sunt prezentați drept victime ale justiției, parte dintr-o conspirație europeană, dacă nu chiar mondială, nici nu poți avea alte rezultate.

Iată un exemplu recent: de o lună de zile suntem bombardați cu presupuse legături nepermise între procurori și serviciile secrete care ar deturna actul de justiție. Dar remarcați direcția pe care televiziunile o imprimă dezbaterilor: se pare că nu-i o problemă când un politician are relații personale dovedite cu un ofițer din serviciile secrete, dar ar fi una când acel politician este urmărit penal în câteva dosare instrumentate de procurori și judecători care au prin lege obligația de a nu avea astfel de relații cu serviciile. Știm bine că poporul român e marcat de activitatea Securității comuniste și că orice explicație pentru propriul insucces are legătură cu serviciile, astfel încât vinderea regulată a acestei rețete face ca adevărata problemă – corupția la nivel înalt și încercarea de intimidare și control a justiției anticorupție – să fie ignorată de populația cu drept de vot. Și dacă mai adaugi în campania populară și promisiunea de creștere a salariilor și de scădere a taxelor, ai succesul garantat la o populație fără cultura liberalismului economic și politic (inițiativa privată, libertatea individuală, separația puterilor în stat, limitarea puterii politice), care crede că statul trebuie să se ocupe de fiecare individ și care încă e convinsă în majoritatea sa că oamenii trebuie să fie egali din punct de vedere economic.

Cu alte cuvinte, oamenii înșiși renunță la libertatea lor, inclusiv a gândirii, și se pun într-o stare de servilism față de mai marii zilei, întocmai cum remarca cu stupoare și indignare acum 500 de ani  Etienne De La Boetie în  „Discurs asupra servituţii voluntare”.

Care sunt riscurile la care este expus statul de drept ca urmare a extinderii corupției în cadrul instituțiilor statului?

În România corupția a ajuns până la Guvern, la Parlament și la Justiție. Din păcate da, avem judecători și procurori corupți, mulți dintre ei deja condamnați. Riscurile extinderii corupției sunt enorme: legi care să favorizeze anumite persoane, achiziții publice în favoarea anumitor societăți comerciale, oameni vinovați de comiterea unor infracțiuni grave lăsați în libertate. Banul public se mută în buzunare private. Și cel mai mult va avea de suferit omul simplu. Pe spatele lui se vor îmbogăți cei care au acces la resursele publice. Iar el, cetățeanul pauper, nu va avea acces la serviciile publice zilnice decât dacă va da șpagă. Ca urmare, cel sărac va sărăci și mai mult.

În ce măsură influenţa politicienilor corupți afectează funcționarea justiției în cadrul statului de drept?

Justiția penală înseamnă prinderea corupților, judecarea și sancționarea celor vinovați, executarea pedepsei și confiscarea averii nejustificate.

Individual, unii politicieni încearcă să scape de dosare apelând la legăturile personale pe care le au cu unii magistrați; din fericire, avem capacitatea de a descoperi astfel de conexiuni. Apoi, politicienii având probleme cu legea se războiesc cu magistrații prin intermediul televiziunilor sau presei scrise, în speranța că îi vor intimida pe judecători și procurori, respectiv că își vor menține imaginea publică neafectată. Din fericire, a trecut epoca când magistraților le era teamă ca la rândul lor să facă obiectul unor articole sau reportaje de presă. Azi, macularea justiției a devenit ceva … obișnuit, dacă pot spune așa.

Instituțional, politicienii uzitează uneori de pârghii prin care să se sustragă răspunderii penale sau executării pedepsei. Iată, sunt sute de milioane de euro care ar trebui confiscați de la marii infractori, însă din cauza politizării ANAF, nu se pot executa acele sume, astfel că a trebuit construită o nouă instituție – ANABI – care să o facă. Apoi, unii politicieni încearcă să modifice legile pentru eliminarea infracțiunilor comise de ei sau camarila lor (amintiți-vă de inițiativele din „marțea neagră” sau „joia neagră”). În fine, mai nou, se intenționează apariția unei legi de amnistie care să arunce uitarea asupra infracțiunilor comise în trecut și a unei legi de grațiere care să ducă la eliberarea din penitenciar a celor deja condamnați – sunt convins însă că aceste inițiative nu vizează nici pe departe masa infractorilor mărunți. Și, nu în ultimul rând, se flutură poporului ideea necesității unei legi a răspunderii magistraților, deși o astfel de reglementare există de peste un deceniu.

Care sunt soluțiile pe care le considerați oportune pentru stoparea ascensiunii politicienilor corupți în cadrul instituțiilor statului?

Pe termen scurt, justiția ar trebui să fie mai fermă: este nevoie de procese mai rapide, sancțiuni mai aspre și cu executare în regim de detenție, interzicerea drepturilor de a mai ocupa acea funcție sau profesie. Pe termen lung, e necesară o educare adecvată a populației: oamenii trebuie să înțeleagă că statul de drept înseamnă că toți cetățenii sunt egali în fața legii și că nimeni nu e deasupra ei, că justiția trebuie dorită și judecătorii respectați, că atunci când se comit acte de corupție se fură viitorul nostru și al copiilor noștri. Cu alte cuvinte, nu e suficientă doar dobândirea unor anumite cunoștințe (ce este corupția, sub ce forme apare, cine sunt corupții), ci e necesară și schimbarea atitudinilor noastre (denunțarea actelor de corupție pe care le știm, renunțarea la șpăgi și atenții, acordarea votului numai oamenilor integri).

Interviu apărut pe 16 ian 2017 pe EUROPUNKT

Interviu justitiecurata.ro: C.Danilet, la final de mandat CSM

Interviu cu judecătorul Cristi Danileț, membru în Consiliul Superior al Magistraturii, apărut pe justitiecurata.ro: `Când vezi o asociaţie a magistrţilor că atacă DNA, ICCJ, CSM, SRI, Parlamentul sau Guvernul, te intrebi ce vrea, de fapt? Să conducă ţara?!`

După șase ani, e competiție pentru noi membri ai CSM. De ce e așa de mare bătălie? Pentru că asistăm la o bătălie chiar în această perioadă, când se definitivează noua componență a CSM.

CSM este foarte important. Cel puțin în ultimii 6 ani, de când este mandatul din care am făcut și eu parte, a devenit o instituție extrem de vizibilă și importantă. Noi acum ne-am încheiat mandatul, toți plecăm acasă și vin noi membri. E logic că trebuie aleși oamenii cei mai reprezentativi pentru sistem.

„Bătălia“ este una firească. Sunt oameni care vor veni aici și șase ani vor conduce justiția română, din toate punctele de vedere: sub aspectul resurselor umane, al resursei financiare, al inițiativei legislative, al calității oamenilor din sistem, al modului de sancționare a magistraților. Totul va fi gestionat de CSM.

Pe de altă parte, e greu să reziști în CSM cu motoarele turate tot timpul, pentru că am văzut colegi din CSM devenind foarte reținuți, temători în fața unor atacuri politice sau atacuri mediatice. Mai mult, sunt unii colegi din actualul CSM de care nimeni nu a auzit niciodată nimic. După cum sunt alții care au ieșit foarte puternic…

Gândiți-vă că sunt magistrați care atunci când au ieșit public – mă număr printre ei – să susțină puncte de vedere principiale, în baza unui rol asumat prin proiectul de candidatură, au fost extrem de atacați personal, ei, familiile lor. Eu am scris în proiectul de candidatură că voi reacționa public ori de câte ori se va încălca separația puterilor în stat sau când judecătorii și procurorii sunt atacați. Nu-și asumă mulți rolul ăsta. Unii au curajul să o facă, alții, nu.

Personal, ce satisfacții aveți în cei șase ani în CSM, ani deloc ușori? Pentru că ați fost atacat, a fost și o încercare de suspendare, n-a fost deloc simplu într-un CSM fluctuant, cu schimbări și retrageri de membri…

Într-adevăr, a fost o fluctuație de membri. Au fost membri urmăriți penal, avem chiar o condamnare rușinoasă a unui membru, o condamnare pentru fals și instigare la fals. Avem demisii, plus procurorul general al României, Tiberiu Nițu, care era membru de drept în CSM, dar a ieșit fiind urmărit penal… după cum avem și membri care au jucat un rol extrem de important, cum a fost Livia Stanciu, și ea membru de drept.

Ce satisfacție am? În primul rând, am contribuit mult la creșterea vizibilității CSM. Prin reacțiile instituționale, dar mai ales personale, am arătat publicului că CSM este o instituție constituțională care trebuie respectată și că ea trebuie să facă parte din ecuația instituțiilor importante care conduc țara.

În al doilea rând, satisfacție personală la cel mai înatlt nivel este faptul că în 2011 am reușit să-i conving pe toți ceilalți colegi să votăm strategia de întărire a integrității în justiție pe 2011-2016, care este primul act de acest gen în Europa votat vreodată de un CSM. Am declarat atunci toleranță zero la corupția judiciară și am întărit sistemul de tragere la răspundere disciplinară a magistraților și de sancționare penală în caz că ar fi nevoie.

În al treilea rând, am susținut din toate puterile medierea din România. O instituție nouă, încă insuficient aplicată, dar cu care trebuie să se obișnuiască cetățeanul de rând, și anume faptul că nu pentru orice tip de neînțelegere trebuie să ajungi în instanțe, ci doar pentru cauzele importante și care pun mari probleme juridice.

În al patrulea rând mă bucură proiectul meu de suflet, proiectul de educație juridică pentru liceeni. Mi-am dat seama că este foarte greu să comunici cu adulții în direcția educației, deși o fac curent pe Facebook, unde am peste 28.000 de prieteni și followers și o fac zilnic, comunicând publicului larg ce anume se întâmplă în justiție și cum anume trebuie gândite anumite hotărâri, măsuri, din perspectiva principiilor de drept. Dar cu copiii este mai ușor de lucrat. S-a inițiat acum trei ani, la jumătatea mandatului CSM, un proiect în care Ministerul Educației, Ministerul Justiției și CSM au devenit parteneri, iar eu am devenit coordonatorul acestuia și am reușit să-l extind în toată țara. Am scris chiar un Ghid practic despre drepturi şi justiţie, îl avem și în varianta audio pe care o distribuim gratuit liceenilor.

Sunt interesați tinerii?

Foarte interesați. Avem atât de multe solicitări că nu le putem face față. În fiecare săptămână eu personal am o solicitare de a merge într-o școală. Din păcate, nu mai avem cărți, pentru că ne bazăm pe fonduri externe, pe donații și nu prea sunt. Avocații sau companiile private nu sunt interesați să doneze bani pentru a tipări aceste cărți. Ministrul Justiției a promis că include educația juridică în Strategia națională anticorupție, ca o metodă de prevenție în materie de anticorupție, iar fostul ministru al Educației a promis că undeva peste doi-trei ani va fi inclus în curriculum școlar ca materie obligatorie. Dincolo de asta, am generat practic un curent, convigând că tinerii, elevii trebuie să cunoască încă de mici care le sunt drepturile și îndatoririle, pentru a se preveni atât săvârșirea infracțiunilor, cât și victimizarea. Poate așa se va înțelege că legea este făcută ca să fie respectată și că autoritatea judecătorului este foarte importantă, judecătorul fiind cel care îi protejează drepturile și libertățile.

Știu că ați făcut un experiment, oferind cursanților de la Institutul Național al Magistraturii, unde predați, cărți fundamentale. Ați avut succes?

Cred că Facultatea de Drept are o lacună, nu formează oameni cu o cultură juridică, ci doar oameni care știu legile și eventual manualele. Însă, pentru a fi absolvent de drept și ulterior practicant de drept, trebuie să ai la bază niște cărți de cultură care au fundamentat dreptul și viața socială. Mă refer în special la lucrările iluminiștilor, dar și alte cărți din sec. XVII, XVIII, XIX. M-au întrebat unii candidați pentru INM care sunt cărțile pe care trebuie să le citească. Nu le-am dat imediat 10-20 de titluri obligatorii, ci am spus „facem așa: vă dau câte una-două cărți pentru o săptămână-două, mă consultați, după aceea vă dau următoarele titluri și tot așa”.

Din totalul celor care m-au contactat, foarte puțini revin. Citesc o carte-două, ori nu o înțeleg, ori au crezut că e o joacă și nu mai revin. Am acum însă o domnișoară care e deja la a patra carte. Mi-a cerut chiar aseară să-i dau al patrulea titlu, pentru că le-a parcurs pe celelalte și, ca să mă convingă că le-a citit, mi-a dat pe Facebook notițele.

Dar în procente, unul la câți?

1 la 50. Dar peste tot unde mă duc, în conferințe sau în reacțiile mele publice, le spun colegilor care intră că magistratura nu este doar pentru a asigura un loc de muncă, e mult mai mult decât atât. Tu influențezi destine umane, tu poți să schimbi viața omului, chiar viața socială la un moment dat. Iată, sunt condamnări celebre în România care au schimbat lucruri, schimbă curente, schimbă viața socială. Or, lucrurile astea nu se înțeleg.

Eu cred că este o ruptură între magistratură și societate. În general, magistrații se transformă într-un fel de funcționari, au un fel de sindicat – iar aici asociațiile profesionale sunt o mare dezamăgire pentru mine – și singurul lucru pe care îl întrevăd este propriul lor loc de muncă și propriul salariu. Nu văd mai departe de aceste lucruri. Și acestea sunt necesare, dar nu suficiente.

Pe de altă parte, cred că se creează o fractură între categoria magistraților și alte categorii profesionale ca medici, profesori, ingineri, care văd în magistrați o categorie privilegiată. Magistrații sunt inamovibili, nu răspund pentru sentințele lor, au salarii foarte mari, au pensii uriașe față de pensiile medii din țară, deci apare o tensiune.

Să știți că sunt oameni care, pe de o parte, înțeleg nevoia ca magistrații să fie foarte bine răsplătiți din punct de vedere financiar și să aibă asigurată stabilitatea locului de muncă. Eu vă spun din propria experiență, dacă stai cu spaima că poți fi schimbat de la o instanță la alta, sau de la o secție de judecată în alta, apoi că ți se poate reduce salariul ori că dispare pensia, care, într-adevăr, în România e o pensie specială, atunci și influențarea magistratului poate fi mult mai ușoară. Deci, magistratul are nevoie de o stabilitate. Dar el trebuie să și dea înapoi societății foarte mult.

Veți vedea că magistrații se plâng, de exemplu, de încărcătura dosarelor. Dar nu veți auzi asociații profesionale care spun hai să îmbunătățim calitatea actului de justiție sau haideți să unificăm practica. De exemplu, sunt magistrați care refuză să se ralieze practicii instanțelor superioare. Pur și simplu refuză, nu au conceptul de jurisprudență unitară. Și mai sunt concepte pe care noi nu le înțelegem. Nu înțelegem, de exemplu, ce e legea, ce e libertatea. Foarte mulți jonglează.

În general, cei care lucrează în justiție sunt mai formaliști, mai proceduriști, ei nu înțeleg substanța dreptului, nimeni nu le-a explicat-o.

Conceptul de lege, de exemplu, nu se studiază la Facultatea de Drept, poate se studiază la Facultatea de Științe Politice, dar nu la Drept. Conceptul de dreptate. Sau cum se aplică o sancțiune. Să știți că noi nu învățăm la școală cum se aplică o sancțiune. Între limitele sale, să spunem, de la 3 la 10 ani, spune legea, cât aplică concret judecătorul? Sau cum face ca pedeapsa aplicată la Cluj să fie asemănătoare cu cea aplicată la Constanța? Societatea are foarte multe așteptări. De exemplu, avem fapte de corupție la nivel înalt sancționate foarte ușor sau cu suspendare. Ceea ce este inadmisibil. De exemplu, 500 de euro luați mită de un magistrat nu e același lucru cu 500 de euro luați de un funcționar de la primărie.

Care e diferența?

Funcția înaltă a magistratului îi creează mult mai multe obligații decât drepturi și nici n-ar putea lupta împotriva corupției, datorie majoră, dacă are probleme cu corupția. Iar în magistratură sunt probleme majore cu deontologia și cu corupția. Avem în fiecare lună câte un magistrat trimis în judecată pentru comiterea unor acte de corupție sau trimis în fața CSM pentru abateri disciplinare. În fiecare lună. Și n-am auzit niciodată, dar niciodată în ultimii șase ani ca vreo asociație profesională sau vreo instanță să aibă o reacție privind magistrații cu probleme de integritate, corupți sau cu carențe profesionale. Adică să dezbată, în cadrul instanței, parchetului, sau asociației acel caz pentru a preveni pe viitor.

Dar pentru sentințe strâmbe cum poate fi sancționat un judecător? Pentru că știm: e inamovibil, nimeni nu se bagă în hotărârea judecătorului, el este Dumnezeu. Dar poate să distrugă viața unui om. Cum poate fi sancționat un astfel de judecător?

Răspunderea magistraților este un subiect extrem de delicat, dar încă tratat superficial în România. Noi avem mai multe forme de răspundere. Avem răspundere disciplinară, răspundere administrativă, răspundere penală și răspundere materială, în sensul că ar putea să răspundă magistratul cu bani dacă a comis o eroare intenționată, o eroare judiciară cu rea-credință sau cu neglijență, spune legea. Dar să știți că o greșeală într-un dosar nu se datorează automat magistratului. Poate că a fost un martor fals, poate că au fost înscrisuri falsificate sau poate că legea era interpretabilă…

Poate era și incompetență…?

Nu neg asta, există și cazuri de incompetență, magistrați care nu cunosc dosarele, ori care nu cunosc practica. Există și astfel de situații. Dar regula este următoarea: justiția fiind independentă, greșelile din cadrul judecății se pot îndrepta doar prin exercitarea căilor de atac și atunci nu ai un sistem prin care tu, ca justițiabil, să-l chemi în judecată pe magistrat pentru această eroare. Sistemul este similar în toată lumea și el se aplică și pentru celelalte puteri. De exemplu, pentru o lege proastă, care produce efecte nocive în societate, cum sunt legile declarate neconstituționale de Curtea Constituțională, nu răspunde parlamentarul din buzunarul său pentru eventualele pagube. Pentru că, până la urmă, și parlamentarul, și ministrul, și judecătorul, ei înșiși reprezintă statul, conduc societatea, guvernează societatea ca stat și atunci nu există o formă individuală de răspundere.

Dar cu privire la răspunderea disciplinară, să știți că noi avem magistrați sancționați în România și cred că suntem primul CSM care i-am sancționat pe magistrați pentru îndeplinirea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. I-am sancționat disciplinar. Unii au fost chiar înlăturați din magistratură. Recent am avut o judecătoare înlăturată din magistratură pentru că a aplicat normele cu vădită desconsiderare, încălcând toate procedurile posibile. Eu încurajez părțile care sunt nemulțumite de dosare, de hotărâri să exercite căile de atac, dar, pentru că lucrurile sunt complicate, să apeleze la sfatul unui avocat. De regulă, oamenii se duc singuri, fac tot felul de cereri, plângeri, sesizări și apucă pe căi greșite. Uneori, oamenii pierd procesele în România pentru că nu știu procedura care se aplică.

Cum ajunge un caz disciplinar în fața CSM?

Există două formule. Pe de o parte, sunt controalele regulate pe care le face Inspecția Judiciară. Atunci se sezizează din oficiu când apar abateri și demarează procedurile de investigare a unui magistrat. Cele mai multe cercetări se declanșează la sesizarea justițiabililor. Cred că undeva la 90-95% dintre sesizările justițiabililor sunt respinse din start pentru că vizează hotărârea judecătorească. Nu poate să vină inspectorul să spună că judecătorul a greșit sau nu, pentru că asta trebuie să o spună doar instanța superioară. Însă dacă judecătorul a adoptat o conduită neconformă în sala de judecată sau în viața publică, ori n-a respectat în mod grosolan procedura, pentru chestiunile astea poate fi cercetat de către Inspecția Judiciară. Dar în general oamenii nu știu cui să se adreseze, ei se adresează Președintelui, ministrului Justiției, Parlamentului European, Inspecției Judiciare.

În controalele sale periodice, la ce se uită Inspecția Judiciară?

În primul rând se uită la managementul instanței, să vadă dacă sunt probleme cu circuitul documentelor, cu comportamentul funcționarilor din instanță, după care coboară la managementul de caz, dacă sunt dosare care stagnează prea mult pe rolul instanțelor sau dacă sunt dosare dispărute.

Noi suntem primul CSM care am ordonat și ținem sub control durata de soluționare a dosarelor. Vă aduceți aminte, când am venit noi în 2011, am găsit dosar vechi de 27 de ani în sistem. Azi deja s-a redus o cale de atac, deci automat procesele sunt mai scurte. Pe lângă asta, controalele periodice ale Inspecției Judiciare se pot face mai ușor fiindcă ne ajută sistemul electronic.

Ce criterii se folosesc când este controlat un judecător? Dacă are multe dosare întoarse, respinse sau cu o soluție diferită la instanța superioară?

Acest sistem nu este încă evaluat. De exemplu, numărul de hotărâri modificate de instanța superioară nu intră într-un criteriu de evaluare, pentru că s-a considerat la un moment dat că ar putea fi un fel de presiune asupra judecătorului. Dar eu acum, vâzând cum funcționează sistemul, cred că mai mare accent decât răspunderea magistratului este responsabilizarea magistratului, adică cum am putea noi să construim sistemul ăsta astfel încât ei să nu comită abateri.

Responsabilizare înseamnă inclusiv unificarea practicii. Adică magistratul de jos, de la o judecătorie sau de la un tribunal, să accepte faptul că jurisprudența curții superioare, inclusiv a Curții Supreme, care este una constantă, trebuie preluată de către el. Nimeni nu-l obligă să adopte o astfel de soluție, dar este îndatorire profesională să accepți că nu poți reinventa dreptul și că trebuie respectate deciziile Înaltei Curți.

Se întâmplă acest lucru? Sau e după cum vrea fiecare magistrat?

Asta spuneam mai devreme. Noi avem o lipsă a culturii juridice și a culturii valorilor după care se conduce sistemul. Gândiți-vă că înainte de anul 2006-2007 cuvântul integritate sau sintagma conflict de interese în justiție nu se foloseau. Nu aveam conceptul de integritate. A trebuit să îl construim. Etica, încă nu se înțelege exact de ce este necesară etica. Oamenii spun: dacă știu drept, e suficient ca să devin judecător. Dar nu este adevărat. Abilitățile juridice sunt mult mai importante. Calmul, politețea, dedicația, dorința de formare, de informare continuă, astea sunt calități pe care trebuie să le aibă magistratul, nu le înveți la școală, ele vin din altă parte. La INM mai încercăm noi să le inducem în pregătirea magistraților, dar a fi magistrat este o profesie atât de nobilă și atât de importantă, încât zilnic ai câte ceva de învățat.

Vă rog să mă lămuriți: atât timp cât magistratura este o profesie cu un rol social extrem de important, nu înțeleg cum Asociația Magistraților din România atacă frecvent în mod public magistrați din sistem pentru soluțiile date și pentru anchete, sau pe ministrul justiției, sărind astfel în apărarea unor penali cercetați de DNA sau de DIICOT? Mă refer în special la AMR, abonată la Antena 3.

Sunt două sau trei organizații mai vocale. Atunci când au fost create aceste asociații profesionale, ele au fost create ca forme de protejare a intereselor profesiei. Legea interzice să avem sindicate, prin urmare s-au găsit aceste forme de organizare, asociații, cărora li s-a spus că sunt profesionale. Ele sunt niște ONG-uri, dar în fapt activitatea lor e specifică unui sindicat. Nu vreau să critic, probabil că este nevoie și de acest lucru. Ce este inacceptabil pentru o asociație a magistraților este să nu discute despre pregătirea profesională a magistraților, ci să afirme o poziție radicală, tot timpul în opoziție cu CSM, unde majoritatea membrilor sunt magistrați aleși de către colegii din țară, în opoziție cu Parlamentul, chiar cu Guvernul. Am văzut asociații profesionale care își dau cu părerea dacă un om este bun să devină ministru sau nu, sau îi cer demisia. Acesta este un act politic clar, ceea ce e inacceptabil. Deci asociațiile nu-și înțeleg rolul, devenind o grupare de activiști civici. Mai mult, au dezvoltat un curent în sânul magistraturii cum că magistratul poate să atace celelalte instituții ale statului. Când vezi o asociație a magistraților că atacă DNA, că atacă Înalta Curte, că atacă CSM, că atacă SRI, că atacă Parlamentul sau Guvernul, te întrebi ce vrea de fapt? Vrea ea să conducă țara?

Eu cred că fiecare ar trebui să ne respectăm funcțiile. Și uneori atacurile sunt personale, sunt personalizate. Ceea ce este cu totul inacceptabil. De la magistrați mă aștept la o atitudine înțeleaptă.

Poate este și agendă personală. Am văzut că din poziții vocale corozive s-a ajuns în funcții înalte, la Curtea Constituțională, în CSM ș.a.m.d. Deci este o ocazie de a fi foarte vizibili.

Este în regulă să fii vizibil, dacă susții chestii de principiu. Am văzut asociații profesionale care îl atacă pe ambasadorul SUA sau orice ambasador, la persoană. Nu cred că este rostul nostru să facem agenda politică sau agenda diplomatică. Sunt autorități în țara asta, fiecare cu funcția ei. Mai mult, am văzut asociațiile profesionale mai des prezente în parlament sau la televizor decât în CSM. Ei sunt invitați permanent în CSM și nu i-am văzut în plen să vină să asiste la o ședință a CSM. Au venit doar în trei-patru situații în șase ani, când aveau un interes, să spunem personal, atât. În rest, nu au venit să discute cu noi, n-au cerut documentele noastre. Eu am văzut poziții publice ale lor sau scrisori deschise înainte să ne consulte, înainte să discute cu noi. Membrii ei simt nevoia să fie într-o opoziție permanent tot timpul. Cred că este total greșit.

Pentru că tot din sistemul judiciar face parte și sistemul penitenciar, unde România s-a remarcat cu o formă originală de corupție, cu „opere” scrise în pușcărie de VIP-uri, vă întreb cum evaluați acest sistem? Penitența mai poate să scoată un om mai bun, mai educat din pușcărie sau dimpotrivă?

Sunt diverse aspecte. Sunt penitenciare în România unde condițiile sunt extrem de proaste, sunt altele evaluate ca având condiții foarte bune. Eu am vizitat trei penitenciare, Iași, Gherla și Oradea, cu condiții foarte bune, spre deosebire de penitenciarele din zona Bucureștiului. E adevărat că numărul de deținuți este mare. Dar și numărul de infractori în România este mare. În România una din trei-patru persoane anual este implicată într-un dosar penal sau civil, deci oamenii au probleme cu justiția. Avem cred vreun milion de lucrări penale în fiecare an. Mă întorc la sistemul penitenciar.

Deținuții trebuie supuși unor programe de educare care să le asigure o integrare mai ușoară în societate. Dar mă gândesc ce greu angajează firmele o persoană care iese din pușcărie. Poate doar în politică să intre, cu cazier, în rest nu te poți angaja la Carrefour ca vânzător dacă ai o condamnare pentru furt. Deci avem o problemă cu integrarea socială. Unii deținuți sunt părăsiți de familie, au rămas fără loc de muncă și atunci foarte mulți recidivează, se întorc la pușcărie, vorbesc de infractorii de drept comun, hoți, tâlhari, borfași. Peste 50% din cei care ies din penitenciar se întorc acolo.

Mai avem o mică parte a populației penitenciare, „gulerele albe”, adică cei condamnați pentru infracțiuni gen corupție, în general funcționari ai statului, care în continuare fac orice ca să le dispară averea până la a fi condamnați definitiv, ca atunci când vine statul să le confiște, să nu găsească nimic. Este o modă acum, au găsit o cale prin care să divorțeze, rămân toate bunurile la nevastă, vine fiscul și, mai nou, agenția care tocmai s-a înființat și nu găsește nimic acasă. Altă metodă de a-și ușura viața în penitenciar a fost publicarea de cărți pentru a scăpa cu 30 de zile mai devreme per carte.

Cum e posibil să se creeze un sistem de privilegii și de fraudă chiar în pușcărie?

A fost o șmecherie. Au folosit legea abuziv, cu sprijinul unor avocați, să spunem doar isteți, dar și cu participarea unor magistrați. Sunt magistrați care, poate neînțelegând cu adevărat sensul dispoziției legale și neaplecându-se asupra lucrărilor care li s-au pus în față, le-au acceptat ca fiind lucrări „științifice“. Teoretic, poți să scoți un manual de spălat geamuri, să fii recomandat de un profesor universitar și magistratul spune: „OK, dacă asta e lucrarea științifică, a fost publicată, Cutărescu beneficiază de 30 de zile…“

Legile ar trebui să fie mai aspre într-o țară unde ștacheta morală e foarte jos?

Cu siguranță. Legi aspre, clare și oameni bine pregătiți. Am observat că doar dacă modifici legile, dar oamenii rămân aceiași, nu se schimbă mare lucru. Cu siguranță, într-o țară dominată de corupție cum e România, unde – îmi asum faptul că o spun – corupția este una sistemică și împrăștiată endemic, adică cuprinde toate instituțiile statului, cu siguranță trebuie ca pedeapsa legală pentru corupție să fie mare, dar și cea aplicată de magistrați trebuie să fie mare. Deci în fiecare caz concret avem nevoie de pedepse mari, pedepse cu executare în penitenciar și cu confiscarea bunurilor, eventual a averii nejustificate.

Ce veți face după ce ieșiți din CSM?

Am două opțiuni în momentul de față. Prima, să mă întorc la locul de unde am venit. Eu am fost ales în CSM de la Judecătoria Oradea, acolo ar trebui sa mă întorc. A doua, să ocup un post la INM, unde am aplicat deja. Eu sunt deja formator de etică și deontologie, cu normă parțială, din 2006, una dintre primele generații. Iar acum este un post liber la INM de formator cu normă continuă pe acest subiect și am aplicat pentru această poziție. Dacă voi fi selectat, va fi o funcție din care voi putea să îmbunătățesc calitatea umană și conduita magistraților în funcție.

Dacă ați reveni în poziția de judecător, nu ați risca să fiți sancționat pentru că vă manifestați public, pentru că aveți pagină pe Facebook, pentru că stați de vorbă cu oamenii? Eu știu că magistrații sunt destul de discreți, iar noi, jurnaliștii, ne lovim adesea de refuz când vrem să întrebăm un magistrat…

Ce este important este să înțelegem că magistratul este un membru al societății și că el trebuie să fie în mijlocul societății și el are o îndatorire înscrisă în codul nostru deontologic, și anume să susțină statul de drept. Asta înseamnă să vorbească despre principiile după care funcționează societatea și justiția în orice circumstanță, fie că este cu prietenii, fie că dă un interviu, fie că merge la o conferință. Pentru că magistratul are trei roluri și nu se știe lucrul ăsta: să rezolve dosare, adică litigiile cu care este sesizat, să fie garant al drepturilor și libertăților oamenilor, pentru că el este ultima speranță a cetățeanului care apelează la sistemul de justiție, după ce o grămadă de drepturi i-au fost încălcate până să ajungă în fața judecătorului, și, în al treilea rând, îndatorirea înscrisă în codul deontologic, de a promova statul de drept. Asta nu se poate face doar în sala de judecată. Trebuie să faci asta în viața ta de zi cu zi. Trebuie să fii corect când mergi pe stradă, trebuie să fii corect când ești într-o comunitate și trebuie, de asemenea, să vorbești despre aceste valori. Or, mulți magistrați nu înțeleg, ei se rezumă numai la rolul din sala de judecată, rolul de a aplica legea la anumite cazuri concrete. Este foarte important, dar nu este singurul rol. Eu asta am încercat să fac, să dezvolt conștiința statului de drept.

 

Interviu Revista22: Cei care ataca justitia sunt disperati

Interviu apărut în Revista22, sub titlul „Cei care atacă justiţia o fac din raţiui personale, sunt disperaţi„, anul XXVI (1392) din 22-28 nov.2016.

După șase ani de Consiliu Superior al Magistraturii, unul dintre cei mai implicați magistrați, judecătorul CRISTI DANILEŢ, reconstituie parcursul accidentat al unei instituții la fondarea căreia a participat. Fiindcă a ales să se adreseze societății, a riscat să fie suspendat, să fie denigrat în mass-media, să fie privit pieziș de unii colegi. Dar a meritat, conchide acum, la finalul mandatului.

M-am uitat la programele cu care au intrat în competiție câțiva dintre viitorii membri ai Consiliului Superior al Magistraturii și am văzut că mai mulți au pus un accent special pe mărirea salariilor. Să înțeleg că CSM va deveni un fel de sindicat?

Eu nu m-am uitat în programul nimănui, le urez mult succes celor selectați. Cred însă că, odată intrați în CSM, vor înțelege cu adevărat rolul CSM. Va fi complicat, mai ales dacă vii de pe poziții oarecum sindicaliste. Nu este în competența magistraților, a CSM nici să majoreze scheme de personal, nici să micșoreze numărul de dosare, nici să mărească salariile. E mult mai complicat de atât. Practic, ei trebuie să țină o balanță între justiție, pe de o parte, cetățean și celelalte puteri, pe de alta. E o instituție tampon între social, politic și judiciar. Aveam și eu în proiectul inițial o componentă, să spunem, sindicalistă, dar nu era una dominantă. Pentru mine independența justiției, separația puterilor în stat și creșterea imaginii justiției, încrederea în justiție au fost foarte importante. Cred că noi trebuie să ne impunem ca autoritate și ca serviciu public, nicidecum ca un loc de muncă bine plătit și stabil.

Cum poți consolida încrederea în justiție când de la vârful politicului atacurile sunt permanente? Cred că ați simțit asta. Adică, vine șeful Senatului, vine fostul președinte, căruia credem că i se datorează în parte independența justiției, vin oameni politici grei care atacă aproape zilnic instituții ale justiției. Mai sunt și asociațiile de magistrați care atacă dinăuntru. Cum mai poate fi apărată încrederea?

Oamenii care ne atacă sunt în primul rând aleși de către cetățeni și atunci au nevoie să fie realeși în diverse funcții politice și utilizează mijloace populiste, iar justiția este un subiect de campanie, trebuie să recunoaștem. În al doilea rând, majoritatea celor care ne atacă nu o fac pe chestiuni principiale, ci din rațiuni personale. Ei sunt implicați în dosare penale și atunci practic sunt disperați. Ei își imaginează că, slăbind încrederea omului în justiție, vor scăpa de dosare sau vor putea justifica o eventuală soluție nefavorabilă. Asociațiile profesionale, cum e AMR, au fost create ca forme de protejare a intereselor profesiei. Legea interzice să avem sindicate, prin urmare, s-au găsit aceste forme de organizare, asociații, cărora li s-a spus că sunt profesionale. Ele sunt niște ONG-uri, dar în fapt activitatea lor e specifică unui sindicat. Nu vreau să critic, probabil că este nevoie și de acest lucru. Ce este inacceptabil pentru o asociație a magistraților este să nu discute despre pregătirea profesională a magistraților, ci să afirme o poziție radicală, tot timpul în opoziție cu CSM, unde majoritatea membrilor sunt magistrați aleși de către colegii din țară, în opoziție cu parlamentul, chiar cu guvernul. Am văzut asociații profesionale care își dau cu părerea dacă un om este bun să devină ministru sau nu, sau îi cer demisia. Acesta este un act politic clar, ceea ce e inacceptabil. Deci asociațiile nu-și înțeleg rolul, devenind o grupare de activiști civici. Atacul la justiție, sincer să vă spun, este o prostie. Dacă ei îşi imaginează că astăzi magistrații mai pot fi influențați, se înșală amarnic.

Eu nu sunt așa de sigură. Eu cred că unii magistrați pot fi timorați.

Sigur că eu, ca magistrat, prefer să nu intru în gura presei, să nu fiu eu atacat. N-a fost plăcut să fiu fotografiat pe stradă cu fiica mea și făcut pedofil. M-am adresat justiției și am câștigat. Sunt mulți magistrați imuni la astfel de atacuri – și vorbesc de magistați penaliști pe care îi cunosc de ani buni -, care aproape iau în derâdere astfel de atacuri în mass-media sau din partea unor politicieni. Dar și acești politicieni, ca să ne întoarcem la ei, de fapt nu își înțeleg propriul rol. Când vezi un fost președinte de țară sau un șef al Senatului sau un șef de partid că atacă justiția, poți intui un singur lucru: că acești oameni își închipuie că justiția trebuie controlată, pentru că așa a fost altădată…

Până când credeți că a durat acest control?

Controlul politic a fost absolut asupra justiției până la reforma din 2004. În 2004 am avut o reformă puternică, cu trei legi noi, apoi un ministru independent, ceea ce a produs o ruptură de control politic asupra justiției, inclusiv al CSM, care a ieșit de sub autoritatea Ministerului Justiției. De atunci a urmat o perioadă de independență puternică a justiției. Chiar la un moment dat s-a scăpat din frâu această independență, care a căzut în cealaltă latură, a arbitrarului, a abuzului și au fost lucruri sancționate chiar de către Curtea Constituțională. Reforma din 2004 este foarte importantă și într-adevăr este vorba de o voință politică, începută sub ministrul Diaconescu și desăvârșită sub ministrul Macovei. A fost foarte important. Atunci s-au promovat foarte mulți tineri în justiție, a dispărut o mare parte dintre judecătorii și procurorii comuniști și securiști, s-au mărit salariile, s-a creat un CSM independent, s-a desființat SIPA, serviciul secret de control al vieții private a magistraților, s-a scos Inspecția Judiciară de la minister, care era tot o formă de control al carierei magistraților. În aceeași perioadă s-a dat mandat pe viață judecătorilor de la Curtea Supremă. Deci, practic, s-au creat toate temeiurile pentru a avea o justiție independentă. De aici încolo, depinde personal de fiecare magistrat să-și asume independența, care înseamnă în egală măsură și responsabilitate. Adică să înțeleagă faptul că singurul său stăpân este legea, pe care însă nu o poate interpreta cum vrea el. Deci, controlul a fost înlăturat începând de la reformele din 2004-2005. Dar pentru un sistem foarte bun, mai este mult de făcut sub aspectul calității umane și al condițiilor de lucru din instanțe.

De ce este așa o spaimă mare că va fi scoasă la iveală arhiva SIPA, fostul serviciu secret al justiției? Pentru că vedem o puternică opoziție.

Este o falsă temă și m-am uitat atent cine sunt jurnaliștii care invocă aceste lucruri. Sunt chiar jurnaliști care în trecut au avut legături cu agenții SIPA și foloseau informații adunate de SIPA. Arhiva SIPA în prezent cuprinde doar informații, note informative despre corupția din penitenciare și din justiție din 2001-2005, informații care au fost valorificate la acea vreme prin trimiterea notelor respective la Parchet pentru a se face verificări. Însă o parte din notele informative de acolo cuprind aspecte de viață privată a magistraților sau a altor funcționari care erau în legătură cu magistrații, informații care n-ar fi trebuit să fie culese niciodată. Ele astăzi nu mai prezintă niciun fel de interes pentru public și este firesc, este viața privată a oamenilor, nu știm dacă sunt reale sau nu și nici nu interesează pe nimeni dacă sunt reale sau nu informațiile de acolo.

Totuși există suspiciunea că există magistrați acoperiți care răspund la comenzile unor servicii secrete. Or, asta n-ar fi bine, cum nici în presă nu e bine să avem agenți.

De la reforma din 2005, ministrul Monica Macovei a introdus în lege obligația de a semna în fiecare an o declarație că nu suntem agenți, colaboratori sau informatori ai serviciilor de informații. Noi avem obligația să dăm declarația, noi și grefierii suntem verificați prin Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Dacă prindem un singur magistrat…

Și ați prins?…

E drept, n-am prins niciunul. Dar nici nu s-a indicat vreunul. Nu a fost detectat în ultimii trei ani, când s-a făcut verificarea ultimă, niciun magistrat sau grefier, dar dacă am prinde, automat își pierde funcția și ar avea dosar penal pentru fals în înscrisuri. Eu cred că nimeni nu riscă. Dar, atenție, înainte de 2004 au existat astfel de magistrați care colaborau cu serviciile sub o formă sau alta. Cel puțin avem un președinte de țară, Traian Băsescu, care a spus asta despre un fost premier, Victor Ponta. Eu mă îndoiesc că vorbea fără să aibă informații. Dar obligația de a nu fi informator, colaborator sau agent există doar din 2005 încoace.

Dacă cineva ar avea astfel de indicii, unde ar trebui să meargă cu sesizarea?

La CSM sau direct la Parchet. N-a existat nicio singură sesizare în ultimii șase ani cu privire la un magistrat sau un grefier care ar fi în servicii. Însă, interesant, am văzut la avocați. Avocații nu au această obligație și recent au respins o inițiativă prin care avocații să fie obligați de a nu colabora sau de a nu fi agenți ai serviciilor speciale. Mai mult, am observat în barouri că primesc magistrați condamnați pentru diverse fapte, inclusiv fapte de corupție. Astea spun multe.

Să vorbim despre ce se întâmplă în societate, mai ales că suntem într-o perioadă electorală. Oamenii votează candidați condamnați, inclusiv pentru corupție. Am avut cazul de la Baia Mare unde candidatul, fost primar, era după gratii și totuși a fost votat cu un scor mare. Acum, la alegerile generale, candidează pe diverse liste oameni care au condamnări, care se află în cercetare. Cum evaluați această ștachetă morală a lumii politice și a electoratului?

Nu știu… Pentru mine este de neînțeles cum e posibil ca din buzunarul oamenilor să se fure bani, justiția să-l sancționeze pe hoț pentru corupție, după care oamenii îl aleg sau îl realeg pe respectivul în funcții publice, dându-i posibilitatea să facă din nou același lucru. Asta ne arată lipsa valorilor, o carență a acestui popor. Poate pentru că românii au avut niște nonvalori promovate în timpul comunismului, au avut un fel de rătăcire de durată și acum nu știu după ce să se conducă. Oamenii nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat libertatea, ei așteaptă de undeva, „cineva“ de sus să ia decizii pentru ei. Și acel „cineva“ care ia decizii îi aburește – cu bani, cu pensii ș.a.m.d. – ca și cum pensia ar da-o politicianul din buzunar. Oamenii trebuie să înțeleagă că noi toți contribuim la fondurile astea, cu toții muncim ca să facem acești bani, să avem pentru salarii sau pensii. Pe de altă parte, să alegi în funcții înalte în stat oameni cu cazier mi se pare total inacceptabil. Eu, candidat pentru magistratură, nu pot să devin magistrat dacă am cazier. În schimb, aș putea deveni politician.

Ce e de făcut?

Informare și educare. Peste tot pe unde mă duc, la școli și la facultăți, le spun tinerilor „ieșiți la vot“. În primul rând, să iasă la vot este obligatoriu. Indiferența înseamnă complicitate astăzi. Și nepăsarea înseamnă complicitate. Dacă sunt nemulțumit de o stare de lucruri socială, trebuie să fac ceva. Dacă stau acasă, devin complice. În al doilea rând, când te duci la vot trebuie să fii informat: cine candidează, cine este persoana. Nu poți vota oameni cu probleme penale, dar nu numai penale, ci și de orice altă natură. Trebuie să mă informez și să detașez cumva populismele de proiectele viabile. Astăzi, dacă vine un politician și spune „de mâine o să ai salariu dublu“, fiți sigură că n-o să-l cred.

Pentru că tot din sistemul judiciar face parte și sistemul penitenciar, unde România s-a remarcat cu o formă originală de corupție, cu „opere“ scrise în pușcărie de VIP-uri, vă întreb cum e posibil să se creeze un sistem de privilegii și de fraudă chiar în pușcărie?

A fost o șmecherie. Au folosit legea abuziv, cu sprijinul unor avocați, să spunem doar isteți, dar și cu participarea unor magistrați. Sunt magistrați care, poate neînțelegând cu adevărat sensul dispoziției legale și neaplecându-se asupra lucrărilor care li s-au pus în față, le-au acceptat ca fiind lucrări „științifice“. Teorectic, poți să scoți un manual de spălat geamuri, să fii recomandat de un profesor universitar și magistratul spune „OK, dacă asta e lucrarea științifică, a fost publicată, cutărescu beneficiază de 30 de zile…“

Legile ar trebui să fie mai aspre într-o țară unde ștacheta morală e foarte jos?

Cu siguranță. Legi aspre, clare și oameni bine pregătiți. Am observat că doar dacă modifici legile, dar oamenii rămân aceiași, nu se schimbă mare lucru. Cu siguranță, într-o țară dominată de corupție cum e România, unde – îmi asum faptul că o spun – corupția este una sistemică și împrăștiată endemic, adică cuprinde toate instituțiile statului, cu siguranță trebuie ca pedeapsa legală pentru corupție să fie mare, dar și cea aplicată de magistrați trebuie să fie mare. Deci în fiecare caz concret avem nevoie de pedepse mari, pedepse cu executare în penitenciar și cu confiscarea bunurilor, eventual a averii nejustificate.

Confiscarea extinsă – credeți că va fi aplicată?

Cu siguranță. Deja avem cazuri de confiscare extinsă aplicată și la polițiști, și la magistrați condamnați pentru corupție. Judecătorii însă trebuie să se obișnuiască cu această nouă instituție și să preîntâmpine eludările de care vorbeam mai devreme. Mai este un lucru de care în România încă nu se vorbește, țin să-l menționez, dincolo de corupție. Este un fenomen al traficului de persoane. Noi discutăm mult în spațiul public despre corupție, dar nu știm sau nu vrem să acceptăm că există numeroase victime ale unor infractori care acționează în rețele, profitând de faptul că sărăcia este a doua mare problemă a României. Deci, pe de o parte, corupția e o problemă, pe de altă parte, sărăcia e o problemă. Iar oamenii săraci își vând copiii, se prostituează, merg la cerșit, deci intră benevol în astfel de rețele extinse. Avem o rețea concepută în România cu copii trimiși în stăinătate la cerșit atât de bine organizată încât a ajuns la nivelul de peste o mie de membri. Și aici avem nevoie de o reacție a societății, și aici avem nevoie de magistrați bine pregătiți, pentru că, deseori, fiind supuse unor presiuni, acele victime ale traficului de persoane vin în fața magistraților și nu mai recunosc fapta. Aici colaborarea dintre serviciile secrete, poliție, DIICOT, în special, și justiție este extrem de importantă.

Ce veți face după ce ieșiți din CSM?

Am două opțiuni în momentul de față. Prima, să mă întorc la locul de unde am venit. Eu am fost ales în CSM de la Judecătoria Oradea, acolo ar trebui să mă întorc. A doua, să ocup un post la INM, unde am aplicat deja. Eu sunt deja formator de etică și deontologie, cu normă parțială, din 2006, una dintre primele generații. Iar acum este un post liber la INM de formator cu normă continuă pe acest subiect și am aplicat pentru această poziție. Dacă voi fi selectat, va fi o funcție din care voi putea să îmbunătățesc calitatea umană și conduita magistraților în funcție.

Personal, ce satisfacții aveți în cei șase ani în CSM, ani deloc ușori? Pentru că ați fost atacat, a fost și o încercare de suspendare, n-a fost deloc simplu într-un CSM fluctuant, cu schimbări și retrageri de membri…

Într-adevăr, fost o fluctuație de membri. Au fost membri urmăriți penal, avem chiar o condamnare rușinoasă a unui membru, o condamnare pentru fals și instigare la fals, avem demisii, plus procurorul general al României, Tiberiu Nițu, care era membru de drept în CSM, dar ieșit fiind urmărit penal, după cum avem și membri care au jucat un rol extrem de important, cum a fost Livia Stanciu, și ea membru de drept. Ce satisfacție am? În primul rând, am contribuit mult la creșterea vizibilității CSM. Prin reacțiile instituționale, dar mai ales personale, am arătat publicului că CSM este o instituție constituțională care trebuie respectată și că ea trebuie să facă parte din ecuația instituțiilor importante care conduc țara. În al doilea rând, satisfacție personală la cel mai înalt nivel este faptul că în 2011 am reușit să-i conving pe toți ceilalți colegi să votăm Strategia de întărire a integrității în justiție pe 2011-2016, care este primul act de acest gen în Europa votat vreodată de un CSM. Am declarat atunci toleranță zero la corupția judiciară și am întărit sistemul de tragere la răspundere disciplinară a magistraților și de sancționare penală în caz că ar fi nevoie. În al treilea rând, am susținut din toate puterile medierea din România. O instituție nouă, încă insuficient aplicată, dar cu care trebuie să se obișnuiască cetățeanul de rând, și anume, faptul că nu pentru orice tip de neînțelegere trebuie să ajungi în instanțele din România, ci doar pentru cauzele importante și care pun mari probleme juridice. În al patrulea rând, mă bucură proiectul meu de suflet, proiectul de educație juridică pentru liceeni. Mi-am dat seama că este foarte greu să comunici cu adulții în direcția educației, deși o fac curent pe Facebook, unde am peste 28.000 de prieteni și followers, și o fac zilnic, comunicând publicului larg ce anume se întâmplă în justiție și cum anume trebuie gândite anumite hotărâri, măsuri, din perspectiva principiilor de drept. Dar cu copiii este mai ușor de lucrat. S-a inițiat acum trei ani, la jumătatea mandatului CSM, un proiect în care Ministerul Educației, Ministerul Justiției și CSM au devenit parteneri, iar eu am devenit coordonatorul acestuia și am reușit să-l extind în toată țara. Am scris chiar un Ghid practic despre drepturi şi justiţie, îl avem și în varianta audio pe care o distribuim gratuit liceenilor.

Interviu realizat de BRÎNDUȘA ARMANCA în cadrul proiectului Inițiativa pentru Justiție Curată

 

Interviu AC: `Atacurile la adresa lui Kovesi sunt facute de smecheri`

Într-o țară în care unii susțin că justiția nu-și face deloc datoria, iar alții acuză că și-o face cu prea mult exces de zel, cel mai bine e să discuți despre subiectul ăsta cu cineva din domeniu. De aceea ne-am adresat unui om care, vorba comentatorilor sportivi, ”știe cu Justiția” și se dorește a fi un model de intransigență și curaj pentru tinerii judecători: Cristi Danileț, membru în Consiliul Superior al Magistraturii.

 

 

Justiția română ar trebui să fie oarbă, cum zice tradiția, dar văd că în ultima vreme tot mai mulți încearcă să-i pună ochelari, doar-doar i-o vedea și i-o ocoli. Ce-i de făcut?

O fi având zeiţa Themis, a Justiţiei, o eşarfă la ochi, dar asta nu înseamnă că e oarbă. Vede peste tot: avem surse şi resurse în toate mediile şi….azi e cam greu să treci neobservat dacă încalci legea. Cred că mulţi sunt convinşi că în România dreptatea nu se mai împarte, ca înainte de reforma justiţiei din 2004-2005, în funcţie de pile şi relaţii. Deja avem o generaţie de magistraţi nouă care nu au aceste cuvinte în vocabular şi pe care îi lasă rece poziţia sau averea celor care se perindă prin faţa lor.

 

Parlamentul a salvat de închisoare numai în ultimul an câțiva indivizi certați cu legea. Să înțelegem că, dacă vrei să furi liniștit în România, trebuie mai întâi să ajungi deputat sau senator?

Oh, aici vă corectez: dacă vrei să furi liniştit trebuie să ajungi ministru, după care să te refugiezi în Parlament… Să vă explic: parlamentarii au imunitate, în sensul că nu pot fi urmăriţi pentru vot şi pentru ceea ce spun în cameră; pentru infracţiunile de drept comun pot fi urmăriţi ca orice cetăţean, dar nu pot fi reţinuţi, arestaţi sau percheziţionaţi dacă Parlamentul nu dă voie procurorilor. Miniştrii însă sunt şi mai bine protejaţi: ei nu pot fi nici măcar cercetaţi, darămite arestaţi, dacă nu dă voie Parlamentul, pentru un ministru parlamentar, respectiv Preşedintele statului, pentru un ministru neparlamentar. Închipuiţi-vă că, printr-o eroare impardonabilă a Curţii Constituţionale comisă în 2007, această procedură se aplică şi pentru foştii miniştri. De aceea spun: dacă un fost ministru comite abuzuri şi el este parlamentar toată viaţa, iar Parlamentul refuză vreodată să permită cercetarea lui, asta e: respectivul tocmai a ajuns deasupra legii.

Care ar fi soluția pentru ca miniştrii şi parlamentarii să poată fi trași la răspundere, ca orice cetățean?

Ne trebuie un Parlament care să înţeleagă că „stat de drept” nu este un dicton, ci o valoare fără de care nu poate exista o democraţie. Aceasta presupune că nimeni nu e deasupra legii şi că puterile sunt separate, independenţa justiţiei fiind crucială. Or, la noi, Parlamentul cere, fără nicio bază legală, dosarele de la procurori, care ar trebui să fie nepublice; persoana respectivă e judecată acolo, în cameră; apoi se decide – fără a furniza vreo motivare – că parlamentarul respectiv nu poate fi arestat sau că un anumit ministru nu poate fi cercetat pentru corupţie sau infracţiuni de drept comun. În acest moment eu, ca magistrat, sunt obligat să atenţionez că acel act al Parlamentului, care se dorea unul politic pentru a proteja independenţa politicienilor, se transformă într-un act de imixtiune în justiţie, dacă nu chiar de favorizare a infractorului. Cu alte cuvinte, în loc să fie un for democratic, devine un loc de impunitate: Parlamentul nu mai este un loc al legii, ci un loc de sustragere din faţa legii. Nu ştiu ce e de făcut. Personal, când mă uit la Parlament văd o reflectare a poporului român. Nu spun nici că e bine, nici că e rău, căci îmi iubesc ţara şi accept locuitoriii noştri. Asta nu înseamnă că sunt resemnat, ci sunt extrem de optimist: chiar cred că este de datoria intelectualilor să educe populaţia. Cred însă că e nevoie de oameni care să dea votul la alegerile din iarnă în cunoştinţă de cauză, să nu mai aleagă în Parlament oameni încătuşaţi şi să facă presiune ca miniştrii urmăriţi sau parlamentarii condamnaţi să părăsească funcţia. Aş mai sugera eliminarea imunităţii din legislaţie dar am văzut că, indiferent de culoarea politică, cu toţii profită de ea, aşa încât sunt slabe şanse să aprobe aşa ceva chiar cei vizaţi.

De ce a demisionat Oprea: de frica străzii sau pentru că avocații săi au găsit astfel o altă chichiță, ca să-l scape?

Fostul ministru a fost sustras de către Parlament, în septembrie, de la urmărire penală pentru infracţiunea de ucidere din culpă, care are legătură – spun procurorii – cu o faptă de abuz în serviciu pentru care acelaşi Parlament solicitase în februarie urmărirea. Or, refuzând să ceară procurorilor cercetarea pentru o infracţiune de drept comun, ancheta este blocată. Spre deosebire de mulţi părerologi, eu am citit textele din Codul de procedură penală, din Legea responsabilităţii miniseriale şi din Regulamentul Senatului şi am ajuns la concluzia că este posibil ca acest vot să fie reluat.Fiind un act politic, Senatul poate vota într-un fel, apoi poate reveni, căci asta este politica: azi votezi o lege, mâine o modifici sau abrogi. Asupra oricărei decizii politice se poate reveni dacă acest lucru nu este interzis de lege. Altfel, ar însemna că un fost ministru, dacă rămâne parlamentar toată viaţa şi o singură dată s-a respins cererea de urmărire penală în privinţa lui, nu ar mai putea fi nicicând tras la răspundere, ceea ce este absurd. Revenind la cazul discutat, demisia este un act personal şi nu poate fi interpretat. Dacă prin demisie un ministru înţelege să se supună procedurilor judiciare pentru a se stabili adevărul într-o cauză, este de apreciat. Este clar că aici presiunea străzii a jucat un rol: nimeni nu ar putea explica raţional de ce un fost ministru nu poate fi cercetat pentru o infracţiune de drept comun. Şi, atenţie, nu vorbim de arestare sau condamnare, ci doar de cercetare, adică de deschiderea cadrului legal pentru a se administra probe cu privire la vinovăţie şi nevinovăţie.

Ați fost recent într-un turneu european. Cum se vede justiția românească din Occident?

În ultimele luni am fost în mai multe state europene: Ucraina, aflată la începutul reformei judiciare, care are trei CSM-uri, unde am vorbit de organizarea justiţiei la noi; Cehia, unde conduc un proiect european cu privire la standardele internaţionale în materia celor trei „i” – independenţa, imparţialitatea, integritatea; Bosnia şi Herţegovină, un stat federal de numai 4 milioane de locuitori ce reuneşte trei teritorii, are 13 prim-miniştri şi tot atâţia miniştri de justiţie, trei constituţii, două curţi constituţionale, dar un singur CSM, unde am evaluat din partea Comisiei Europene legislaţia lor cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor; în Bulgaria, aflată în plină reformă, unde CSM este controlat politic şi, astfel, justiţia; în Italia, unde am dat peste o placă comemorativă aflată în Curtea Supremă de Casaţie pe care sunt notate numele magistraţilor omorâţi de mafie în timpul operaţiunii „Mani Pulite”, foarte asemănătoare cu acţiunile DNA-ului nostru din ultimii 12 ani; în Croaţia, proaspăt intrată în UE, care a reuşit acum doi ani să îl condamnamne pe fostul prim-ministru la 8 ani închisoare pentru corupţie. Succesul înregistrat în România în lupta împotriva corupţiei face ca ţara noastră să fie privită cu simpatie, iar ţările din regiune ne iau drept model: magistraţii noştri sunt foarte curajoşi, CSM-ul nostru are puteri foarte largi asupra carierei judecătorilor şi procurorilor, iar politicienii corupţi au pierdut războiul absurd pe care îl duc cu justiţia.

Dacă PSD câștigă alegerile, Dragnea va fi premier, așa cum au afirmat deja mai mulți lideri ai partidului. E legal să avem un prim-ministru condamnat penal?

În cariera mea de 18 ani am aflat că, uneori, ceea ce este legal nu e neaparat moral sau normal, dar şi invers. În privinţa întrebării dvs, puterile statului nu prea par egale: o persoană nu poate deveni magistrat dacă are cazier şi un magistrat este imediat dat afară dacă este condamnat; în schimb, o persoană poate fi aleasă primar chiar dacă este în arest la poliţie, un parlamentar poate rămâne în funcţie, chiar dacă este condamnat cu suspendare, iar orice persoană condamnată, după executarea pedepsei, poate fi aleasă parlamentar sau pusă ministru. Nu vreau să duc discuţia spre persoane, ci spre principii: niciun om educat nu ar alege în funcţii statale oameni condamnaţi de justiţie şi nici un politician cu onoare nu ar accepta să conducă o instituţie a statului dacă are cazier.

Fostul președinte Traian Băsescu lăuda, pe vremuri, justiția, atât de des că sughițau toți magistrații pomeniți. De când nu mai e la putere însă, domnia sa spune că justiția se face arbitrar și abuziv. Este într-adevăr astăzi justiția influențată politic sau, pur și simplu, domnul Băsescu se călăuzește după principiul ”nimeni nu e mai presus de lege, doar pe Nuți să nu mi-o lege”?

Justiţia română a devenit independentă după reforma de acum 12 ani. Până atunci a fost în subordinea celor de la putere, care controlau cariera magistraţilor şi, deci, soluţiile din dosare – iar asta v-o spune unul care a prins acesle vremuri. Reforma de atunci nu se datorează unui om sau unei instituţii, ci au fost mai mulţi factori favorabili: presiunea pusă de Comisia Europeană care dorea o justiţie funcţională ca o condiţie pentru a deveni membru în UE; revolta din interior a liderilor asociaţiilor profesionale ale magistraţilor care au alcătuit cu organizaţiile neguvernamentale o platformă de sprijin a reformei; măsurile legislative luate de miniştrii C.Diaconescu, apoi M.Macovei, care au transferat de la Ministerul Justiţiei la CSM atribuţiile de cariera magistraţilor şi au determinat pensionarea a sute de magistraţi compromişi; ieşirile publice ale preşedintelui Băsescu care în primul său mandat au fost extrem de critice, ca în următorul să înţeleagă că justiţia a apucat pe un drum fără întoarcere. Nu e nici un dubiu, justiţia a înregistrat rezultate pozitive, lucru care s-a reflectat în rapoartele europene şi în dublarea încrederii populaţiei.  Însă noul tip de discurs al fostului preşedinte a apărut imediat după ce a început instrumentarea dosarelor cu membrii din partidul său ori ai familiei sale. Atacarea conducătorilor instituţiilor cu care el însuşi a colaborat mulţi ani – servicii secrete, parchet, curte supremă – pare o răfuială personală. Cred că este greu de văzut importanţa unei instituţii dincolo de oameni care, e adevărat, pot greşi. Eu însumi am avut procese pe care le-am pierdut: am strâns din dinţi şi am mers mai departe; nu voi ataca niciodată personal un magistrat, dar voi face tot ce pot ca sistemul să se îmbunătăţească. Cu siguranţă însă nu împărtăşesc opinia nimănui cu privire la conspiraţii, dosare fabricate, ordine venite nu ştiu de unde. Dacă se întâmpla asta în urmă cu 20 ani, vă asigur că astăzi nu mai este cazul. Eventual, putem discuta de problemele de corupţie şi de incompetenţă din sistem, însă doar atât.

Mulți susțin că justiția se află pe o cale independentă, de pe care nu mai poate fi deturnată. Puciul din 2012 a arătat însă că pericole de acest gen există. Credeți că, dacă PSD va reveni la putere, ne vom întoarce și la perioada pe care, cu înaltă mândrie patriotică, o numim ”epoca Rodica Stănoiu”?

Ca să înţeleagă oamenii ce înseamnă acea „epocă” – erau anii când politicul controla justiţia: Ministerul Justiţiei recruta și avansa magistraţii; ministrul propunerea şefii de instanţe care mutau judecătorii sau alocau dosarele cum vroiau ei; ministrul numea procurorii şefi şi propunea Preşedintelui numirea procurorului General, fără implicarea CSM; ministrul controla activitatea profesională a magistraţilor prin Inspecţia Judiciară care îi era subordonată; ministrul controla viaţa privată a magistraţilor prin intermediul unui serviciu secret propriu (înfiinţat, de guvernul anterior, care avusese o altă orientare politică); procurorul era cel care aresta; judecătorii de la curtea supremă erau numiți doar pentru un mandat de șase ani de către președintele țării, iar ca președinte al acestei instanțe putea fi numit inclusiv un jurist care nu era judecător (de exemplu, în perioada 2004-2009 președinte al instanței supreme a fost un jurist ce fusese consilier al președintelui țării şi care nu fusese vreo zi judecător la o instanță judecătorească); CSM era un organism de formă, subordonat și condus de ministrul justiției, iar magistrații din CSM – care proveneau doar de la curțile de apel și instanța supremă – erau selectați de către Senatul României. Nu cred că se poate reveni la sistemul în care partidul-stat controla totul. Funcţia de magistrat mă obligă să stau deoparte de partide şi politicieni, astfel încât rămân un militant pentru lege şi libertate indiferent de culoarea celor care guvernează. Spun doar atât: experienţa ne arată că există o probabilitate foarte mare ca o parte din cei care ajung la putere să aibă, mai devreme sau mai târziu, contact cu justiţia. Astfel încât atenţionarea mea este următoarea: toţi cei care accend într-o funcţie publică trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile în mod corect, adică în interes public. Acolo ei au mai multe îndatoriri decât drepturi şi ultima lor preocupare trebuie să fie binele propriu sau al familiei lor. Iar cât timp sunt corecţi, nimeni nu va avea nimic cu ei. Dar dacă vor încălca legea, atunci să se pregătească să dea socoteală.

Deși legea confiscării extinse a intrat în vigoare, majoritatea corupților rămân cu averile aproape intacte. Cine ar trebui să se implice în această problemă și nu o face cum trebuie?

Dacă o persoană dă sau ia mită, e obligatoriu să se confişte bunurile respective. Uneori însă se descoperă bunuri pentru care nu pot fi aduse justificări în raport cu veniturile – şi aici, pentru funcţionari publici, magistraţi şi demnitari avem Legea ANI care prevede că se fac verificări de către inspectorii de integritate şi se confiscă de către instanţa civilă ceea ce nu este justificat; şi avem Codul penal care permite din anul 2012 confiscarea extinsă, adică se confiscă bunurile respective, chiar dacă sunt trecute pe numele altora, dacă persoana în cauză este condamnată pentru o anumită infracţiune, cum ar fi cele legate de corupţie, trafic de persoane, droguri. Să ştiţi că problema nu este luarea acestor măsuri – procurorii indisponibilizează bunurile, iar judecătorii le confiscă. Ci problema este punerea în executare a acestor măsuri – şi pentru că, ani de-a rândul, ANAF nu a putut să facă asta (este iar un exemplu de instituţie unde controlul politic o face ineficientă), s-a înfiinţat de curând Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate. Am convingerea că de acum înainte politica va fi „follow the money”: corupţii dovediţi trebuie lăsaţi lefteri, ei şi familiile lor, iar banii să se întoarcă la cei de la care i-au furat.

În școli avem opționale de religie, limbi străine, șah, dar nu avem un opțional și de educație juridică. Din câte știu, sunteți implicat într-un astfel de proiect atât de necesar pentru o țară ca România, în care nivelul de infracționalitate e unul dintre cele mai ridicate din Europa.

Eu am încercat de ceva ani să fac educaţie cu adulţii: să le explic cum e cu separaţia puterilor publice, ce înseamnă rule of law, care sunt drepturile omului, cum funcţionează justiţia etc. – am mers prin ţară într-un proiect personal, „Statul de drept pe înţelesul tuturor”, mi-am deschis un blog, comunic pe Facebook cu cei interesaţi. Mărturisesc că este foarte greu: mulţi au prejudecăţi ivite din propriile experienţe sau sunt manipulaţi de mass-media. De aceea, în ultima vreme m-am concentrat mai mult pentru generaţia care vine din urmă: cu tinerii şi chiar copiii încă se mai poate lucra. Mi se pare nedrept să îi dai unui copil de 14 ani buletinul în mână dar să nu îi spui că din acea zi are obligaţia de a respecta toate legile în vigoare. Acesta este motivul pentru care în ultimii patri ani m-am implicat în mai multe proiecte de educaţie juridică care a culminat cu cel în care am scris manualul „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie” disponibil online la www.educatiejuridica.ro. Avem în fiecare an un român din patru implicat într-un dosar penal sau civil. Referindu-ma la minori, într-un an peste 3500 de minori sunt trimişi în judecată: zilnic sunt acuzaţi şapte copii de furt sau tâlhărie, o dată la trei zile un minor pentru agresiune sexuală, o dată la patru zile un minor este trimis în judecată pentru că omoară pe cineva. Foarte mulţi minori sunt bătuţi în propriile familii, sunt violaţi, puşi să cerşeasă sau să se prostitueze; în fiecare zi un minor este omorât într-un accident de criculaţie sau omorât cu sânge rece de altcineva. Mie nu îmi sunt indiferente aceste lucruri, astfel că împreună cu asociaţia VeDemJust – Voci pentru Democraţie şi Justiţie am făcut un proiect, EDUIURIS, prin care instruim magistraţi, avocaţi, jurişti şi mediatori să meargă în şcoli şi licee, să stea de vorbă cu tinerii, să le explice drepturile dar şi obligaţiile. Le vorbim despre familie şi şcoală, despre justiţie, politică şi religie, despre facebook şi violenţă, despre plagiat şi corupţie. Încercăm să îi facem mai buni şi sper ca de la anul noul Guvern să introducă în mod formal această nouă materie în şcoli.

Se discută tot mai mult despre home-schooling, în condițiile în care oricum rata de abandon școlar la noi e de aproape 20%. Ce spune legea: am voie să retrag copilul de la școală când vrea mușchii mei, cum au făcut Dana Nălbaru și soțul, pe principiul ”eu te-am făcut, eu te omor”?

Oamenii nu înţeleg cum funcţionează societatea, din păcate. Au impresia că e un fel de sălbăticie, în care libertatea nu înseamnă să faci ceea ce îţi permite legea, ci ceea ce vrei tu. Lipseşte o educaţie cu privire la spiritul liberalismului şi pentru mulţi e deja prea târziu. Aşa se explică erorile unor părinţi care au impresia că pot decide exclusiv cu privire la copiii lor: să îi bată (şi aţi văzut recent un caz în care părinţii unor copii români sunt cercetaţi în alt stat pentru violenţe pe care, până la urmă, le-au recunoscut, după ce antrenaseră în „luptă” o comunitate religioasă, extrem de uşor de manipulat de lideri religioşi care au găsit justificări în Biblie pentru bătaia copiilor), să îi retragă de la şcoală (e siderant cum se propagă astfel de ştiri), să nu le facă vaccin (sunt oameni iresponsabili pe care televiziunile îi promovează la fel de iresponsabil), să îi violeze (abuzurile sexuale în familie sunt un subiect tabu în România), să îi omoare (un copil pe lună este omorât în propria familie). Aş vrea să atrag atenţia tuturor acestor părinţi: copilul nu este proprietarea lor, este o fiinţă umană distinctă, cu drepturi şi obligaţii proprii, pe care ei, părinţii, au îndatorirea legală să îl educe, crească şi îngrijească. Nu există libertate în afara cadrului legal, iar deocamdată legea spune că învăţământul general obligatoriu este de 10 clase şi că dacă retragi copilul în mod nejustificat de la şcoală comiţi o infracţiune, după cum tot infracţiune este dacă nu permiţi o intervenţie medicală absolut necesară asupra copilul din motive religioase sau dacă copilul moare că nu i-ai făcut vaccin, şi cum tot infracţiune este relaţai sexuală cu propriul copil, indiferent că el este de acord (incest) sau nu (viol). Constat că mulţi nu înţeleg ce înseamnă fii părinte şi poate nu ar fi greşit să ne gândim şi la nişte cursuri de acest gen.

Deși sărăcia în care se zbat li se datorează în mare parte unor indivizi ca Ponta, Oprea, Borcea sau Gigi Becali, mulți români manifestă o veritabilă admirație pentru acești ”șmecheri care se descurcă în viață”. Cum explicați o asemenea atitudine? Complexul Stockholm, masochism sau prostie pură?

Iar nu vreau să personalizez. I-am văzut pe toţi perindându-se la putere şi nu am văzut mari deferenţe. Sincer, cred că poporul nostru nu poate mai mult. Românul nu are are educaţia politică necesară, dar toată lumea face politică. Nu ştie ce e aceea Constituţie şi care sunt primele zece drepturi ale omului, dar comentează zi de zi dosare judiciare dând cu mare uşurinţă verdicte înaintea celor care au multă şcoală pentru asta. Sare în sus când există pericolul unor interceptări abuzive, dar se bucură când apar pe surse transcrieri cu privire la alţii. Nu vrea ca statul să îi controleze viaţa, dar aşteaptă ca statul să îi asigure locul de muncă, locuinţa şi să îi achite ajutorul social. Nu este de acord că statul să îi spună cum să îşi educe copilul, dar strânge semnături pentru ca statul să intervină în viaţa intimă a adulţilor. Românul ţipă să se aplice legea altuia, dar cu privire la el cere să se interpreteze în mod favorabil. El nu îşi manifestă spiritul antreprenorial, dar visează să ajungă un şefuleţ cât de mic. Nu poate discerne între o ştire şi o opinie, dar adoră informaţiile pe surse şi dă naştere speculaţiilor cele mai ilogice. Nu acceptă explicaţiile raţionale şi argumentele factuale, dar este expert în atacuri personale. Am ajuns la concluzia că e o lipsă acută de cunoştinţe cu privire la conceptele de „lege” şi „libertate” şi asta ne face să nu avem ancore solide de care să ne agăţăm viitorul. Un popor care nu acceptă legea şi justiţia, care nu are respect pentru viaţa privată, care e avid după putere, care nu îşi cunoaşte istoria şi nu înţelege prezentul, este un popor fără valori şi fără demnitate. Astfel încât propagarea aceloraşi oameni la televizor, în funcţii şi în politică nu mai e de mirare.

Sunteți de părere că retragerea pe bandă rulantă a titlurilor de doctor obținute prin fraudă de Ponta, Oprea și alți găinari, va descuraja ”industria plagiatului”, stimulând tinerii să învețe cinstit, sau e doar o fază trecătoare, după care se va reveni la vechile obiceiuri?

Noi ne-am obişnuit să copiem de mici la şcoală, să ne sufle profesorii la bacalaureat, să cumpărăm lucrări de licenţă, să plagiem teze de doctorat. E o complicitate elev/student-profesor care dăinuie de mult timp. Descoperirea unor indivizi atrage descoperirea unor reţele. Poate că cineva se întreabă de ce plagiatele cele mai răsunătoare sunt în legătură cu tezele de doctorat în drept. Ei, poate că după asta se va discuta cum s-au autorizat anumite facultăţi în epoca de care aţi pomenit mai sus, de ce există în România 60 de facultăţi care au studii de drept în programă, de ce ies pe bandă rulantă mii de jurişti dar sub 10% din cei care se prezintă la un concurs anual reuşesc să îl treacă, cum se obţin gradele universitare, ce calitate au cursurile, de ce nu se ţin seminariile, cum se vând la negru hotărârile judecătoreşti pentru culegeri de practică, cum a fost posibil ca până ieri să se plătească pentru a obţine copia unei legi publicate în Monitorul Oficial. Nu cred că suntem pregătiţi să tratăm acest subiect

Că tot vorbim de plagiat, mai am o întrebare: pică Codruţa?

Prea des se confundă oamenii cu instituţiile. DNA este acum o instituţie extrem de solidă şi asta se datorează Monicăi Macovei, lui Daniel Morar şi Codruţei Kovesi. Desigur, rolul şefului instituţiei este extrem de important. Ceea ce nu prea se ştie este faptul că şeful DNA nu face dosare, nu poate ordona începerea unor dosare şi nu poate opri instrumentarea unor dosare; doar dacă dosarele sunt întocmite de cei doi şefi de secţii operative, conducătorul instituţiei este chemat să verifice actele. Aşa încât toate atacurile astea din ultimii ani nu îşi au rostul. Speculaţiile de genul acesta sunt făcute doar de către şmecheri şi le cred doar proştii. Apoi, haideţi să vedem, chiar vede cineva o legătură între modul de întocmire a unei lucrări ştiinţifice a şefului DNA şi un dosar de urmărire penală pentru corupţie instrumentat de un procuror din cadrul DNA? Dacă răspunsul e afirmativ, atunci afirm în mod cert că acea persoană are mari probleme de logică elementară. În concluzie, eu spun că oamenii cinstiţi pot sta liniştiţi: Justiţia poate că e rănită, dar sigur nu se predă. Iar cât îi priveşte pe ceilalţi, le spun doar atât: nu e o problemă de „dacă”, ci…de ”când” vor fi traşi la răspundere.

Care este, în opinia dvs, tipul de guvernare care ar putea salva România: tehnocrația, republica, monarhia sau meritocrația?

Asta e o întrebare capcană, cred. Eu sunt un om al legii şi ca mulţi alţii am jurat să respect Constituţia şi legile ţării. Dincolo de aspectele filosofice şi istorice, românii trebuie să ştie un lucru: sub actuala Constituţie instaurarea monarhiei nu este posibilă. Statul nostru este şi va fi o republică, iar modificarea Constituţiei sub acest aspect nu va fi nicicând permisă, căci aşa spune art. 152 din actul fundamental. Cât priveşte Guvernul, cred că este o problemă de desemnare a acestuia, precum şi a administraţiei din subordinea acestuia. Astfel, dacă parlamentar poate să ajungă orice persoană care are cazier, nu are studii, dar e aleasă de popor, nu acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi în cazul miniştrilor. Cu siguranţă cei ajunşi în fruntea ministerelor trebuie să aibă calităţi profesionale şi manageriale, astfel încât nu ar trebui să predomine implicarea politică. Cu siguranţă însă un Guvern, chiar alcătuit din tehnocraţi, ar trebui să fie susţinut politic, dar fiecare autoritate să ştie cu ce se ocupă: Parlamentul să dezbată şi să adopte legi, Guvernul să le pună în aplicare, Justiţia să îi sancţioneze pe cei care le încalcă – din păcate, la noi Parlamentul se ocupă de dosarele judiciare, Guvernul adoptă acte normative în locul legislativului, iar Justiţia se ocupă de politica salarială a bugetarilor. Şi nu trebuie ocolită discuţia în privinţa administraţiei: aceasta trebuie în întregime depolitizată. Numirile din prezent au făcut ca funcţionarii administrativi să fie iresponsabili, serviciile publice să fie de proastă calitate, iar bătăliile pentru funcţii ocupă mai tot timpul. În final, cetăţeanul simplu, plătitor de taxe şi impozite, e cel care pierde.

Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 14 (1213) – 10-23 octombrie 2016

 

 

Interviu: despre conflicte, plagiate, stat de drept, studentie, custodie comuna, educatie

 Interviu LaPunkt, 5 sept. 2016: „Despre România, plagiat şi justiţie. Adrian Naftan în dialog cu magistratul Cristi Danileţ”.

Adrian Naftan: Mă gândeam, ca pentru o scurtă incursiune în substanţa interviului, să menţionăm problemele fundamentale pe scena socio-juridică a societăţii româneşti. Cum vedeţi dvs. relaţia dintre fenomenul social şi cel juridic?

— Eu văd trei probleme majore în ţara noastră: sănătatea, educaţia şi justiţia. În acest interviu, mă voi limita la cele două din urmă.

România este o ţară conflictuală. Avem o cultură a conflictului care se relevă mai întâi în discuţiile personale dintre indivizi ce, deseori, se reduc la atacuri personale şi nu la argumente factuale. Cultura noastră litigioasă se reflectă şi în dosarele aflate pe rolul parchetelor şi instanţelor. Faptul că avem o populaţie în care unul din trei adulţi este implicat într-un dosar civil sau penal, mie-mi spune multe despre o anumită intoleranţă a oamenilor combinată cu necunoaşterea drepturilor şi cu încălcarea legislaţiei de către autorităţi. Aceste aspecte duc la menţinerea unei stări litigioase, totul fiind „asezonat” cu ceea ce promovează presa: infractori, interlopi, afacerişti care sunt noile repere aduse seară de seară în faţa telespectatorilor. Astfel, s-a creat un dezechilibru în România: o seamă de valori autentice sunt ţinute în umbră, în timp ce în prim-plan a fost adusă o generaţie de non- valori. Prin acest mod de reaşezare am devenit o societate dezaxată.

A.N.: Pe lângă faptul că avem o cultură a rătăcirii, se pare că avem, după cum spuneţi dumneavoastră, şi o cultură a conflictului.

— Întocmai. Probabil existentă de mulţi ani, aceasta este menţinută fără jenă, devenind din ce în ce mai înrădăcinată în noi. Asta se vede cel mai des la nivelul discursului public care nu este deloc amiabil sau tolerant – şi gândiţi-vă, de la impoliteţea cu care eşti tratat la un magazin privat sau într-o instituţie publică, până la atacurile folosite în mediul politic: totul pare a fi un teatru de război cu un celălalt, totul este o continuă înfruntare. Am permanenta senzaţie că ţi se cere să fii, obligatoriu, de un anumit fel sau să faci parte dintr-o anumită tabără. Altfel, eşti catalogat în mod automat un fel de duşman. Interesant, nu ţi se permite să fii nici măcar neutru: trebuie să fii ori de o parte, ori de o alta. Din păcate, nimeni nu are răbdare sau dorinţa să îţi asculte argumentele.

A.N.: Trăim într-o Românie postcomunistă. Credeţi că aceste probleme se moştenesc de pe urma istoriei noastre recente?

— Poate că este un drum firesc spre democraţie. Dar am avut ocazia să văd multe ţări, de la cele Norvegia şi Lituania la Tunisia şi din Statele Unite ale Americii până în India. Şi am realizat că cele care au cultul lui «rule of law» au încetăţenită o doctrină a alterităţii. În mod sigur noi nu avem o astfel de conştiinţă, a respectului pentru celălalt tocmai pentru că este diferit. Noi suntem cei care provenim dintr-o societate de uniformizaţi şi tot astfel pare să o transmitem mai departe: toţi trebuie să gândim la fel, să ne purtăm la fel, să facem parte din aceeaşi organizaţie, să avem acelaşi discurs, altfel riscăm să-l supărăm pe cel de lângă noi şi să devenim inamicul său. Nu se acceptă faptul că un copil are drepturi într-o lume a adulţilor, că există oameni care au o altă religie decât cea ortodoxă sau catolică, că există minorităţi cu altă orientare sexuală decât majoritatea; un bolnav este ocolit, un fost deţinut este izolat; nu se acceptă că un om public are şi viaţă privată, că cel care deţine o funcţie poate cânta karaoke sau face plajă – fiindcă automat eşti „altfel” într-un sens rău, imediat eşti pus într-o categorie şi eşti luat în derâdere. Curios, am constatat că mulţi dintre cei care o fac sunt dintre aceia care au mari probleme personale sau sunt certaţi cu legea, dar, subrogându-se în lideri de opinie cu sprijinul presei acaparate de grupuri de interese sau, mai nou, utilizând social media, creează valuri de opinie înveninată din partea mulţimii uşor de manipulat. Aşa s-a creat această cultură a disensiunilor, a conflictelor şi a non-toleranţei. Cred că este o moştenire tipic comunistă care, îmbolnăvind generaţiile de atunci, a ajuns, practic, să inflameze şi noile generaţii.

Eu am două fete, una de optsprezece ani şi cealaltă de cincisprezece ani, astfel că mă raportez mult la generaţia adolescenţilor de astăzi. Constat că tinerii nu au repere în societate. Pur şi simplu, nu au spre cine să se orienteze. Cărţile nu se mai citesc, toată lumea este pe Facebook, liderii de opinie autentici nu mai sunt băgaţi în seamă, rămânând doar politicienii fără vlagă intelectuală sau cei care sunt infractori şi, mai nou, plagiatori pe care îi vedem la televizor.

A.N.: România nu are conştiinţa statului de drept…

— Aşa e. De altfel, în limbaj uzual, sintagma «stat de drept» nici nu a fost folosită până la evenimentele nefericite din vara lui 2012. Când eram eu student la Facultatea de Drept, în ’94-’98, în primul an şase cursuri erau alocate lecţiei despre «statul de drept» şi am studiat atunci toate doctrinele posibile. Poate tocmai de aceea şi sunt interesat de dreptul constituţional şi, de aici, preocupările mele pentru separaţia puterilor, independenţa justiţiei, responsabilitatea agenţilor publici.

Sintagma „stat de drept” este folosită în ultima vreme de unii politicieni, însă am constatat că mulţi habar nu au ce înseamnă! Or, este vorba în primul rând despre primatul legii, ceea ce implică responsabilitate, un cuvând folosit doar ipocrit de mai marii zilei. Oamenii trebui să înţeleagă că ei nu se supun altor oameni, ci numai legii, care trebuie respectată de toţi. Prin urmare, cei care fac legea sau o aplică nu au privilegii şi nici imunitate în faţa legii, ci ei sunt primii care trebuie să o respecte. Ca să mă refer la un caz recent: ei înşişi sunt primii care trebuie să stea la coadă, pentru că nu există legal un drept de a te băga în faţă! Toţi suntem egali în faţa legii, iar aplicarea legii nu se negociază cu nimeni.

A.N.: Într-un interviu recent, jurnalistul cultural Marius Constantinescu a spus că jurnalismul cultural poartă o luptă continuă cu celelalte naturi conflictuale ale sale.

— Analiza cărţilor, cronicile plastice sau muzicale nu fac rating. În general, jurnalismul cultural şi de opinie au fost înlocuite cu un ceva care seamănă cu jurnalismul, adaptat oarecum la epoca new-media, dar care se rezumă la alergatul după un număr cât mai mare de click-uri. De aceea nici nu cred că mai putem vorbi de jurnalism de calitate.

Pe mine, ca pe mulţi alţii, mă exasperează presa de tip tabloid: emisiunile de cea mai joasă calitate cu schimb de mame, urmăriri de copii sau soţi, găsire de burlaci, ori ştiri anunţate în prealabil pe banda galbenă ca fiind ceva „senzaţional”, „exploziv” sau „terifiant”. Eu schimb imediat postul, dar oare câţi sunt cei care, atraşi de mirajul dat de marketing, nu o fac? Iată, luna trecută a fost o ştire naţională faptul că pe o plajă a fost „surprinsă”(?!) în bikini o politiciană! Trei zile a scris presa despre asta. Dar nu a fost o ştire, de exemplu, faptul că judecătorul Cristi Danileţ, împreună cu o studentă de la Facultatea de Drept din Iaşi, a ţinut pentru prima dată în România o lecţie în aer liber de educaţie juridică pentru copii şi adulţi, la Vatra-Dornei şi a împărţit acestora cărţi de profil, în mod gratuit!… Cam ăştia suntem: preferăm senzaţionalul, ne plac bărfele, alergăm după fotografii indecente ale altora, proferăm cuvinte triviale. Nimicul ne ocupă mult din timp şi din viaţă, văd. Astfel că nu mai avem timp de cultură şi, oricum, aceasta nu face rating. Asta este ceea ce nu au înţeles jurnaliştii autentici (sau, poate, din contră, au înţeles…): cultura nu poate face rating căci ea nu este ingerabilă de vulg. Astfel încât ori îţi asumi rolul de educator al maselor şi devii cu adevărat formator de opinie, cu toate eşecurile şi dezamăgirile probabile, ori abandonezi şi te vinzi ieftin, virusând o întreagă societate.

Ceea ce mă surprinde pe mine, în mod negativ, nu este neapărat faptul că jurnaliştii de timp nou promovează aceste non-ştiri, cât mai ales faptul că ele se cumpără. De ce oamenii dau banii pe astfel de ziare, de ce se uită la astfel de emisiuni sau de ce deschid astfel de site-uri pe internet? Poate că are legătură cu natura noastră conflictuală… Iată, pe noi nu ne interesează ce a spus un politician într-o dezbatere purtată în Camera Parlamentului, ci ne interesează cu cine întreţine el relaţii amoroase în timpul lui liber! Într-o societate unde primează legea, o astfel de persoană ar trebui respectată şi viaţa sa privată ar fi un subiect tabu, iar presa care publică astfel de fotografii ar plăti bani grei drept despăgubiri. Din păcate, nu avem cine şi unde să explice aceste lucruri de bun simţ. Nu este cine să le deschidă ochii oamenilor.

A.N: Predatul după dictare este, după cum spuneaţi şi într-un recent interviu televizat, asemenea parteneriatului mut dintre cel căruia i se oferă mită şi cel care i-o dă. Cât de densă este această problemă?

— La noi, educaţia înseamnă, preponderent, memorare şi reproducere. Nu avem o educaţie în spiritul creativităţii, care să pună accent pe intuiţie şi originalitate, ci în spiritul repetării celor deja spuse sau făcute de înaintaşi. Nu suntem în stare să inventăm lucruri sau, poate, nu avem curajul de a fi ori de a face altfel, motiv pentru care alegem să mergem pe căi deja bătătorite.

De aceea, nici nu trebuie să ne mire că plagiatul este un fenomen extins în România. Se plagiază în literatură, în artă, în muzică, în ştiinţe, în drept. Am întâlnit jurişti care au cumpărat licenţa de la cineva din generaţiile anterioare, care au promovat pe baza unor lucrări copiate de la alţii fără să indice sursa sau compilând lucrări ale altora fără niciun aport personal la cercetare, ori care au plagiat teze de doctorat. Tragedia este că cei care au făcut aceste lucruri nici măcar nu şi-au pus problema că ceva nu este în regulă. Şi nici nu aveau cum atâta timp cât educaţia din România ultimelor decenii a însemnat dictare, memorare, reproducere. Vă dau un exemplu: existau pe vremea studenţiei mele, există şi acum, profesori care veneau la ore cu hârtia de curs în faţa elevilor şi tot actul de predare se rezuma la dictare: profesorul de facultate (nu de liceu!) citea dintr-un curs, care, de cele mai multe ori, exista în formă tipărită la librărie sau bibliotecă. Ne întrebam, ca studenţi, de ce se întâmplă asta, iar explicaţia era una singură: profesorul nu îşi cunoaştea propriul curs.

Oare nu ar fi bine ca profesorul, la ore, să explice anumite teme, cele mai importante, din cursul său scris? Oare nu ar trebui să se discute mai mult cu studenţii? – încă sunt prea puţini cei care o fac. Oare nu ar trebui discutate, mai ales, principiile şi chestiunile practice? De pildă, sunt uimit să constat că la facultatea de Drept nu se aud cuvinte precum «dreptate» sau «justiţie». Nici măcar cuvântul «lege» nu este tratat ca un concept politico- juridico-filosofic, ci doar ca un sinonim pentru „act normativ”. Vă vine a crede că nimeni nu explică de ce dreptul face parte dintre ştiinţele umaniste şi la ce obligă acest lucru pe cei care vor aplica dreptul?!

Să vă mai spun ceva: dreptul este o ştiinţă. Dar câţi din cei care aplică dreptul sunt, oare, cercetători?! Poate că avem mulţi doctori în drept, dar câţi, oare, mai ştiu care sunt izvoarelor dreptului sau metodele de interpretare ale dreptului? Când am avut ocazia să ies din ţară prin 2005 şi să îmi cumpăr primele cărţi de drept, am constat cu stupoare că majoritatea cărţilor de drept românesc, scrise de profesori din România pe care îi consideram eminenţi, erau nişte plagieri ale cărţilor de drept francez. Ei, pur şi simplu, copiau şi/sau sintetizau cărţile de drept. Aceştia sunt profesorii după care au învăţat generaţii întregi. Nu mă miră prezentul, care se limitează la învăţarea pe de rost a codurilor şi manualelor.

A.N.: Vorbeaţi înainte de inovaţie în drept. Aţi scris vreo carte care să inoveze teoriile dreptului constituţional, spre pildă?

— Nu mi-am propus neapărat să inovez ceva în drept, ci mai ales să îi fac pe ceilalţi să conştientizeze importanţa dreptului în viaţa de zi cu zi – aşa se explică apariţiile mele în spaţiul public prin interviuri în presa scrisă, participări la emisiuni televizate sau reacţii pe propriul blog sau cont de Facebook. Încercând să explic pe înţelesul tuturor modul de organizare a statului, să prezint legislaţia aplicabilă în diverse domenii, să sensibilizez populaţia cu privire la importanţa independenţei justiţiei şi să îmi conving colegii cu privire la necesitatea responsabilizării sistemului judiciar.

Dar chiar şi aşa, trebuie să spun că, în anul 2003, mi-a fost pus un fir de Internet în biroul meu şi am căutat pe Google două cuvinte din limba engleză: «independence» şi «judiciary». Am văzut că erau mii de articole scrise pe acest subiect, la nivelul lui 2003, în condiţiile în care în România post-decembristă erau în revistele de specialitate publicate doar două articole despre independenţa justiţiei. Doar două! În momentul respectiv, am început să caut mai mult: ce însemna, de fapt, «independenţa justiţiei»? Noi aveam sintagma în Constituţie, dar nu-i era cunoscută însemnătatea. După multe cercetări, am descoperit recomandări internaţionale pe care am început să le traduc în premieră în România. Am ajuns să vorbesc, astfel, despre cei trei I – Independenţă, Imparţialitate şi Integritate – în cadrul unei doctrine alcătuite ad-hoc, care pune aceste valori la baza sistemului de justiţie. Despre acestea vorbesc direct sau prin (social-)media la întâlnirile mele cu studenţii, cu oamenii obişnuiţi sau în interviuri. Mai mult, am ajuns să promovez această doctrină în străinătate – de pildă, în momentul de faţă, conduc un proiect european constând în redactarea unui manual care cuprinde toate standardele despre cei trei I publicate vreodată în lume. Prima parte, teoretică, este gata şi în momentul de faţă lucram la volum al doilea, cel practic.

Aş putea menţiona şi câteva contribuţii originale. Am iniţiat şi alcătuit proiectul la prima Strategie de întărire a integrităţii judiciare din ţară, care a fost aprobată de CSM în anul 2011. De trei ani de zile sunt conducătorul unui program de educaţie juridică în modalitate non-formală şi am alcătuit primul manual intitulat „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie” – iar recent această materie a fost inclusă în programul guvernamental pentru a face parte peste doi ani din curricullumul şcolar. Am alcătuit acum patru ani prima şi singura carte despre recrutarea în justiţie intitulată „Ghid pentru pregătirea concursului de admitere la INM şi în magistratură”, în care răspund la toate întrebările pe care un absolvent la drept şi le pune în legătură cu intrarea în sistemul judiciar. De asemenea, sunt autorul primei cărţi publicate în România despre medierea penală – o materie care va trebui până la urmă inclusă în manualele de procedură penală. Iar recent am publicat un studiu despre istoria reformei justiţiei din România – un subiect ce ar trebui să facă parte din manualele de istorie a statului şi dreptului românesc care, din păcate, se opresc la nivelul anului 1940; şi tot cu tristeţe spun că sunt facultăţi care au renunţat la această materie, pe care au trecut-o în rândul celor opţionale. După cum o altă greşeală este că la facultăţile de Drept nu se învaţă mai nimic despre organizarea şi etica judiciară – închipuiţi-vă că la nicio facultate de Drept de la noi nu afli care sunt cele trei funcţii ale judecătorului: toţi credem că atribuţia judecătorului constă în soluţionarea de dosare, când în realitate acesta mai trebuie să fie un apărător al statului de drept (de aici necesitatea implicării sale in acţiuni publice pentru prezervarea independenţei justiţiei, inclusiv sub aspect educativ) şi să fie un garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (de aici necesitatea comportamentului care să menţină încrederea publicului în justiţie). Chiar stau şi mă întreb la modul sincer: câţi magistraţi ar putea scrie un eseu de câteva pagini despre statul de drept?

Mai mult, sunt revoltat din cauza faptului că există absolvenţi de drept şi chiar magistraţi care nu ştiu cine au fost, darămite ce au scris, Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, John Locke, David Hume, John Stuart Mill sau Lord Acton. Mulţi dintre studenţii la Drept nu ştiu ce e umanismul, deşi studiază o materie umanistă prin definiţie. Puţini ştiu ce este liberalismul sau iluminismul…Şi atunci, mă întreb, cum pot aceşti oameni să promoveze libertatea şi legea? Cum pot purta ei o discuţie despre democraţie? În ce scop şi cum pot face ei justiţie?! De aceea, nu mă mir că mulţi cred că a face dreptate se rezumă strict la a aplica legea şi că alţii spun că precedentul judiciar nu se poate aplica într-un stat care face parte, ca noi, din sistemul de drept romano-germanic; sau că unii confundă civismul cu politica şi că alţii cad pradă curentelor naţionaliste sau îmbrăţişează doctrine izvorând din totalitarism; sau că sunt unii care îşi ascund profesia pe care o practică când sunt întrebaţi desprea aceasta. Cum ai putea, oare, să discuţi despre rolul judecătorului în societate democratică cu oameni care nu stăpânesc principiile şi pentru care «judecător» sau «democraţie» sunt doar cuvinte, nu concepte fondate în urmă cu secole şi care stau la baza societăţii moderne?!

A.N.: Într-un interviu pe care i l-am luat de curând, scriitoarea Ana Barton îmi spunea că în România se cultivă o cultură a despărţirii, anume că «forma de exprimare liberă a noastră este despărţirea».

— Întăresc şi eu această idee. Şi aş încerca să explic de unde pleacă ea: poate este de la dorinţa noastră de a stăpâni persoanele din jur. Privim oamenii ca şi cum ar fi obiecte ce trebuie folosite după cum dorim noi. Ne reîntoarcem, astfel, la începutul interviului: nu înţelegem conceptul de alteritate. Un „celălalt” ne este de folos doar dacă este „al nostru”. Nu avem respect pentru un celălalt şi nu dorim să ne armonizăm interesele cu el. De- aici, de exemplu, războiul pentru custodia minorului din instanţe: „Copilul este al meu, nu şi al tău!”, îi spune un părinte celuilalt părinte; şi sunt în stare să se judece ani şi să cheltuie o grămadă de bani pentru asta. Din cauza unei gândiri retrograde datând din România comunistă în care regula era că tatăl trebuia să fie plecat pentru a munci pentru familie, iar mama să stea acasă cu copilul („Statul apără interesele mamei şi copilul” – spunea art. 1 alin. 2 din fostul Cod al familiei, în vigoare din 1954 până în 2011), noi nu realizăm nici acum că minorul este o persoană care are doi părinţi, îndreptăţiţi în mod egal să îşi exercite drepturile şi să îşi îndeplinească obligaţiile. În România nu avem concepţia custodiei comune, ceea ce presupune că părinţii trebuie să îngrijească, să crească şi să educe împreună copilul indiferent că locuiesc împreună ori sunt căsătoriţi. Nu: copilul este considerat proprietatea unuia, iar celălalt nu are dreptul să îl vadă decât dacă proprietarul îi dă voie! Or, începând cu anul 2011 avem în România legea care stabileşte principiul autorităţii părinteşti comune, dar familiile noastre nu acceptă asta. Sunt mii de cupluri care se războiesc anual în instanţă. Ei vin la un judecător, care e un terţ faţă de familia lor, să le spună care dintre părinţi e mai bun pentru a primi copilul. Asta este o gândire imatură. Paradoxal, cele mai dificile procese de acest gen sunt cele purtate între părinţi intelectuali, care ar trebui să înţeleagă legea mai uşor. De regulă, taţii sunt cei prejudiciaţi, deoarece în România încă există o prejudecată conform căreia mama are mai multe drepturi decât tatălui. Este o concepţie total eronată a adulţilor needucaţi din România şi o practică judiciară contrară drepturilor omului ce aparţine încă multor judecători ce nu realizează că în această materie este interzisă discriminarea pe motiv de gen al părintelui sau de vârstă ori sex al copilului. Mai mult, deşi judecătorii acordă drepturi taţilor, astăzi avem mame care nu le permit să îşi vadă copiii. Tot ceea ce le interesează sunt banii primiţi ca pensie: copilul este instrumentul ideal pentru o afacere. Astfel, acel copil este crescut într-o atmosferă de înstrăinare şi chiar ură faţp de celălalt părinte. Încetul cu începtul, devine un alienat. Iar vinovat este, în primul rând, părintele custodian.

La fel se întâmplă şi între partenerii de viaţă: unul se consideră proprietar pe celălalt, pe viaţa şi relaţiile acestuia. Vrea să ştie ce vorbeşte, cu cine se întâlneşte etc. De aici apar situaţii în care un partener îşi spionează celălalt partener: îi ascultă clandestin telefonul mobil, îi instalează softuri de supraveghere pe laptop să vadă cu cine corespondează, angajează detectivi particulari sau prieteni care să îl urmărească. Toţi ar trebui să ştie că aceste fapte sunt infracţiuni şi că, la plângerea celui urmărit, cineva ar putea risca un dosar penal.

A.N.: Ce părere aveţi despre răspândirea fenomenului de plagiat printre politicienii din România?

— Am văzut personal câteva dintre lucrările suspectate de plagiat ale unor „personalităţi”. Am dat peste nişte plagiate de-a dreptul ruşinoase. Spun asta pentru că oamenii aceştia nu au schimbat nici măcar aşezarea în pagină sau aliniamentul paragrafelor – pur şi simplu, au copiat mot-à-mot. Există plagiat de idei, dar pe acesta trebuie să îl faci cu cap: iei o idee a altuia, o reformulezi cum vrei tu, dar nu mai menţionezi sursa şi te dai proprietarul ideii respective. Însă ceea ce am văzut mi-a generat instantaneu un sentiment de repulsie: oamenii ăştia au făcut copy-paste!

Am văzut că unii dintre plagiatori invocă faptul că, pe vremea lor, nu ar fi existat regulile privind citarea. Ei bine, mint! Eram student în ’98 când mi-am susţinut lucrarea de licenţă şi îmi aduc aminte că încă de atunci făceam trimiteri la subsol cu privire la sursele utilizate. Este drept, nu îmi făcuse nimeni o instruire în acest sens, dar modul acesta de lucru a fost urmarea unor manuale, cărţi şi reviste de specialitate pe care le citisem şi unde observasem toate acestea. Vă asigur că se folosea indicarea la subsol a surselor originale încă de acum 100 de ani, aspect pe care l-am constatat când am consultat personal bibliografia necesară pentru lucrările mele de cercetare. Mai mult, ar trebui să fii cu totul neghiob pentru a crede că, în materie de drept, cineva poate să scrie cinci pagini fără o trimitere la subsol. La teza mea de doctorat există la fiecare două pagini câte o trimitere la subsol. Pot să o spun, fără să greşesc, că primul indiciu al unui posibil plagiat este următorul: luaţi o carte ştiinţifică, frunzăriţi cinci pagini şi dacă nu aţi întâlnit vreo trimitere la subsol, atunci ea este deja suspectă de plagiat.

Dincolo de numărul mare de impostori care sunt doctori, cred că avem o problemă şi mai mare: cum convingem noua generaţie de tineri că nu este bine să plagiezi, când ea vede că acel om care a plagiat a ajuns mare vedetă sau politician şi este primit toată ziua pe la televizor ca şi cum ar fi nu ştiu ce model de urmat? Oare nu manipulează grosier presa care, în loc să instituie un embargou asupra acestor indivizi, le permite să apară în mijlocul publicului?!

A.N.: Totuşi, există oameni care, după ce le-a fost demonstrat plagiatul, l-au negat cu o stare apropiată ipohondriei. Cum vă explicaţi această menţinere a imposturii?

— Atâta timp cât noi nu avem un cult al lui „rule of law”, legea nu va fi respectată. Noi vedem legea ca şi cum ar fi o regulă impusă de afară, care nu ne priveşte şi, deseori, a cărei apariţie are ceva suspect în ea; prin urmare, nu avem motive să respectăm legea şi vom detesta organul care a edictat-o ori care o aplică. Cât timp nu acceptăm legea, ea va rămâne pentru noi o regulă ce nu ne aparţine şi care este, mai degrabă, ceva represiv şi care ne provoacă repulsie, respingere. Însă, dacă am accepta-o, legea nu ar mai fi ceva impus, ci ar deveni o regulă asumată; în acel moment norma juridică s-ar transforma în normă morală. Din „a lor”, legea ar deveni „a mea” — atunci, la nivel ideatic, planul legal şi planul moral s-ar confunda şi nu ar mai trebui să căutăm metode de a eluda legea, ci doar modalităţi de a o aplica. Însă ca aceasta să se întâmple trebuie să realizăm că legea e destinată menţinerii ordinii sociale şi protejării drepturilor omului; că libertatea nu înseamnă să facem ce vrem, ci să adoptăm un comportament numai în cadrul prescris de lege; că organele legii nu acţionează după bunul plac, ci pentru a asigura supremaţia legii şi egalităţii cetăţenilor în faţa ei. Or, pentru însuşirea acestui mod de viaţă e necesară o minimă educaţie juridică care s-ar putea însuşi încă din şcoală, iar pentru aprofundare e necesară o cultură juridică care se poate dobândi mai ales în facultăţile de drept, de ştiinţe politice sau de filozofie. Altfel, vom asista neputincioşi cum România e ţara în care se spune cu o uşurinţă dezarmantă că „legea este făcută ca să fie încălcată”, în care şpaga este un modus vivendi şi în care disoluţia autorităţii statului e completată de puseuri de revoltă împotriva celor care sancţionează nerespectarea legii.

Întorcându-mă la întrebarea despre plagiatorii dovediţi, care insistă cu neruşinare în nevinovăţia lor: ei sunt la fel ca vinovatul clasic ce pledează pentru nevinovăţie, al impostorului care atacă în diferite moduri organul care îl găseşte culpabil. Am văzut cu toţii chiar cazuri de infractori prinşi în flagrant delict care insistă ca nu au comis vreo ilegalitate. Deseori, aceştia se apără public cum că ar fi o e eroare judiciară sau că organul decident este manipulat politic. Să fim serioşi, pe aceşti mincinoşi naţionali nu îi mai crede nimeni!

Reiau ce am spus la început: filosofia poporul român este „trăirea conflictuală”. În jurul acestei trăiri, călcăm pe cadavre distrugându-ne adversarul (dacă nu e un concurent politic sau de afaceri, atunci este organul care aplică legea) sau ne lăudăm cu înfrângerea noastră (ne place să ne plângem de milă, să ne considerăm un popor damnat). Şi vreau să insist aici: ne place foarte mult, şi nu înţeleg de ce, să ne lăudăm cu lucrurile negative din România, atât la nivel macro – şi mă gândesc aici la atacurile veninoase ale unora îndreptate împotriva adversarilor politici sau a instituţiilor statului (de aceea, nu mai surprinde pe nimeni scăderea încrederii publicului în justiţie când tocmai cei ce au condus sau conduc statul au probleme cu legea şi, fiind urmăriţi pentru asta, aleg nu să îşi facă apărări în biroului procurorului sau în sala de judecată, ci în faţa telespectatorilor atacând justiţia) –, dar şi la nivel micro – şi mă gândesc aici la uitătura urâtă a vânzătoarei de la magazin pe care o deranjezi când trimite mesaje pe telefonul mobil, sau la răspunsul în doi peri de la vreo instituţie a statului, ori la proverbială duşmănie a vecinului). Nu construim nimic, ci doar dărâmăm. Dar eu sunt optimist din fire: cred cu tărie că putem reface totul, dar avem nevoie de o răsturnare a valorilor prezente, de o reconstrucţie a axiologiei poporului român bazază pe valorile umaniste şi etica individuală.

A.N.: Pe pagina de Facebook personală a unui politician, exista acest comentariu: „Plagiatul este în inimă, nu pe foaie!”. Comentariul acela a primit multe aprecieri, iar asta demonstrează că mulţi oameni asemeni celui ce a scris acel comentariu nu cunosc conceptul de «plagiat» şi nici nu pot recunoaşte un plagiat.

— (râde) În cazul demnitarilor, al magistraţilor şi al funcţionarilor trebuie avut în vedere faptul că cel care deţine titlul de doctor în ştiinţe primeşte un plus de 15% la salariu. Dacă un astfel de doctor a plagiat teza de doctorat, înseamnă că a primit acei bani nemeritat. Practic, i-a furat din banii publicului care cotizează la bugetul statului pentru a se plăti salariile. Prin urmare, normal ar fi ca publicul să fie revoltat şi să se manifeste ca atare nu faţă de autoritatea care a constatat plagiatul, ci faţă de hoţul-plagiator. Un popor cu o gândire sănătoasă s-ar manifesta prin oprobriu public faţă de plagiator şi ar milita pentru recuperarea banilor, pentru că banii aceia au fost furaţi şi trebuiesc daţi înapoi. Aşa ar trebuie să funcţioneze o societate: să considere firesc ca fiecare cetăţean care a comis un rău să fie sancţionat şi să fie obligat să repare daunele.

A.N.: O ultimă întrebare, domnule Danileţ: a fost dialogul nostru un act de justiţie?

— Desigur. Printr-un astfel de dialog restaurăm valori călcate în picioare prea mult timp: cinstea, omenia, civismul, legalitatea, deontologia sunt valori care trebuie reaşezate la temelia societăţii. Prin urmare, facem un act de justiţie socială, iar modalitatea aleasă este educaţia. Sub acest aspect, mai vreau să precizez ceva: lumea, astăzi, confundă legea cu justiţia. Cu alte cuvinte, confundă regula cu tragerea la răspundere pentru încălcarea ei. Oamenii vor acum multă justiţie. De altfel şi apelează foarte des la justiţie, preferând să piardă ani întregi, să cheltuie bani şi chiar să fie învinşi juridic, decât să meargă la un mediator sau să înceapă să respecte legea. Astfel încât statul e nevoit să investească în sedii de instanţă, să angajeze mai mult personal, să mărească salariile magistraţilor în loc să investească în educaţie. Trăim un paradox social: în locul prevenţiei, preferăm represiunea. Cred că este timpul să ne punem următoarea problemă: noi, de fapt, ce vrem? Încotro mergem? Cât de mult mai vrem intervenţie post-factum? Cât mai investim în justiţie? Iată, ne apucăm să construim noi penitenciare. Dar, oare, nu mai bine am construi şcoli? Nu mai bine am reforma sistemul de educaţie? Nu mai bine am pregăti profesori care să-i înveţe dreptul pe copii încă de la grădiniţă, dar în mod obligatoriu la şcoală şi, mai ales, la liceu?

Dialogurile acestea, precum cel întreţinut de noi, sunt absolut necesare. Ele sunt nu numai semnale de alarmă, ci şi constatări sau, iată, acte reale de educaţie. Căci, în final totul, se rezumă la principii şi valori, printre care Justiţia şi Legea, Adevărul şi Dreptatea, Judecătorul şi, de ce nu, Educaţia, pe care suntem datori să ni le însuşim şi să le promovăm.

Interviu Avocatura.com: Povata ZEN pentru candidatii la admiterea in justitie

INTERVIU dat pe 8 aug.2016 pentru Avocatura.com Cristi Danileț și POVAȚA ZEN pentru candidații la INM: „După mine, interviul ar trebui să dureze jumătate de zi, nu de oră: un om să fie interogat jumătate de zi cu privire la tot ce a făcut, ce are de făcut, cum vede viața, cum vede lumea”

Dacă cei mai mulți dintre candidații la INM nu se pot dezlipi de culegerile cu grile, judecătorul Cristi Danileț are un sfat pentru ei: să pună mână și pe „altfel” de cărți, pentru că accentul se va pune din ce în ce mai mult pe proba interviului, iar acolo „noi vrem să găsim în ei omul care are și slăbiciuni, și vulnerabilități, dar, mai ales, pe cel care este în stare să și le recunoască”.

Chiar dacă este vară, cald și mai toată lumea nu se gândește decât la vacanțe, magistratul Cristi Danileț a acceptat invitația Avocatura.com de a vorbi despre examenul de admitere la INM, care se apropie cu pași repezi, despre alegerile CSM, ce vor avea loc la finalul anului, dar și despre lumea avocaturii de azi.

Timp de aproape două ore am făcut un „profil” al candidatului pentru magistratură, am aflat ce așteaptă Comisia de examen din partea viitorilor magistrați ai țării, am făcut o „radiografie” a lumii avocaturii, dar am aflat și câteva sfaturi pe care actualul membru CSM le are pentru cei care și-au depus candidatura pentru o funcție în Consiliu.

Încă de la început, magistratul a ținut să sublinieze că a avut și are întâlniri regulate cu studenții care vor să intre în magistratură. La fel ca anul trecut, aceeași tensiune se simte în aer, mai ales pentru că „admiterea este extrem de profesionist organizată. Cred că doar noi și serviciile speciale suntem atât de «aprigi» și corecți în organizarea probelor de concurs”.

„România este bolnavă!” / „Dacă începe să meargă justiția, întreaga societate se așază”

Cât privește „portretizarea” viitorului magistrat, Cristi Danileț a susținut că „este loc pentru cei care vor într-adevăr să modifice ceva în societate. Îmi închipui că cei care vor să intre în magistratură nu-și văd doar propriul interes de moment: carieră bună, salariu fain și stabilitate în muncă. Îmi închipui că vor să devină cumva un «vindecător» al societății, pentru că România este «bolnavă». Trebuie să recunoaștem: plecăm de la premisa că România este «bolnavă» și atunci vin magistrații care să o vindece. Dacă începe să meargă justiția întreaga societate se așază.

Din păcate, generațiile care vin sunt din ce în ce mai superficiale pentru că la facultatea de Drept nimeni nu le explică ce este justiția sau ce este dreptatea. Vă vine să credeți că patru ani la Drept ei nu aud cuvântul «dreptate»?

Facultățile de Drept sunt doar niște locuri în care înveți legea și manualele. Mai mult, acum se pune accent foarte mult pe reproducerea lor, mai puțin pe gândire. Acesta este motivul pentru care am spus că generațiile noi sunt mai superficiale. 

Dar, noi încercăm să-i selectăm pe cei mai buni dintre cei mai buni. De aceea, din ce în ce mai mare accent se va pune pe interviu. Dacă ar fi după părerea mea, eu nici nu aș da teste de cunoștințe juridice, pentru că atât timp cât un absolvent de Drept este licențiat, asta înseamnă că lui i se recunoaște o anumită competență și anume, aceea de a practica Dreptul. 

Ceea ce trebuie să-i găsim noi acestui licențiat sunt alte abilități, non-juridice, care-l fac indicat pentru funcția de magistrat. Iar aici este o mare problemă, pentru că ceea ce ne ajută este în primul rând testul de raționament logic, care este după model american LSAT și este din 2005 introdus în România, și a doua probă extrem de importantă este proba interviului, unde noi încercăm să vedem dacă omul este suficient de motivat, dacă știe cât de cât sistemul judiciar și dacă are niște principii etice după care se conduce în viață”, a punctat magistratul pentru Avocatura.com.

„Mulți se prezintă la examen autosuficienți. Mulți cred că dacă reproduc Codul sau un manual, gata, știu tot Dreptul”

O altă „hibă” a facultăților de Drept pe care ne-a indicat-o judecătorul este faptul că „deși Dreptul este o știință umanistă, nu se vorbește de cuvântul acesta «uman» sau «umanist» deloc în timpul facultății. Să nu uităm că magistratul este omul care va dialoga, va interacționa cu alți oameni.

Nu se mai studiază nimic despre filosofii luminiști, despre marii gânditori, despre oamenii politici și juridici, care în secolul XVII și XVIII au pus bazele societății moderne. Nimeni nu le explică tinerilor studenți cine a fost Locke, Montesquieu, Rousseau, Hume. Or, de la acești juriști sau oameni politici s-a născut Dreptul.

Și atunci, la interviu, noi trebuie să vedem în candidatul la magistratură dacă el este suficient de deschis spre a învăța. Mulți vin autosuficienți. Mulți cred că dacă reproduc Codul sau un manual, gata, știu tot Dreptul”.

Povața ZEN

Cât privește această autosuficiență despre care am mai auzit vorbindu-se chiar și în lumea avocaturii, Cristi Danileț a încercat să o evidențieze printr-o „vorbă” zen, atât de elocventă pentru candidații de la INM:

„Se spune că un ucenic a mers la un maestru și i-a spus: «Maestre, vreau să învăț de la tine multe lucruri!». Și acesta i-a pus la dispoziție un pahar plin cu apă și i-a zis: «Uite, varsă aici ceai!». Și ucenicul a pus ceai și-a zis: «Dar s-a umplut. Acum ce să mai fac?». «Pune în continuare ceai!», i-a răspuns maestrul. Și, evident, că a început să se verse paharul. Și ucenicul a zis: «Maestre, nu mai am unde să pun, e plin aici!». Și atunci, maestrul i-a răspuns: «Vezi? Întâi trebuie vărsat paharul și apoi trebuie umplut cu ceai. Așa ești tu: crezi că le știi pe toate și eu nu mai am unde să-ți pun informații!».

„Niște indivizi care au obținut rezultate foarte bune la proba teoretică, s-au dovedit foarte slabi comunicatori”

Așa sunt și studenții la noi: vin doxă de carte, în speță doar niște buni memoratori, dar noi vrem să le găsim altceva. Noi vrem să găsim în ei omul care are și slăbiciuni, și vulnerabilități, dar, mai ales, pe cel care este în stare să și le recunoască.

Or, anul trecut aceasta a fost marea problemă: niște indivizi care au obținut rezultate foarte bune la proba teoretică, s-au dovedit foarte slabi comunicatori, nu aveau bun simț, se răsteau, erau arțăgoși, nu cunoșteau sistemul în care intră!

Din această cauză, eu cred că proba interviului este cea mai importantă, este capitală! După mine, aceasta ar trebui să dureze jumătate de zi, nu jumătate de oră cum este acum. Jumătate de zi, un om să fie interogat cu privire la tot: ce a făcut, ce are de făcut, cum vede viața, cum vede lumea.

„Ei încă vânează pokemoni și dincolo trebuie să statueze asupra destinelor umane”

Și aici avem probabil o mare problemă cu candidații care sunt suficient de tineri – prea tineri poate, după cum ar spune unii dintre colegii mei – și nu înțeleg viața. Ei încă vânează pokemoni și dincolo trebuie să statueze asupra destinelor umane. 

Deci, avem nevoie de oameni bine ancorați în realitate. Ei încă trăiesc în mediul virtual – foarte mulți dintre ei. Cred că dacă ai internet poți să critici judecători, procurori, să-ți dai cu părerea despre oamenii politici, să-ți pui poze în bikini… Ca după aceea să aibă pretenția să fie buni magistrați”, consideră membrul CSM.

„Despre spiritul legilor” și „Contractul social” – „bibliografie obligatorie” pentru INM

Întrebat dacă a fost „agresat” cu solicitări despre examenul din toamnă, judecătorul a ținut să ne explice că, spre deosebire de ceilalți ani, anul acesta întrebările nu s-au mai referit la ce cărți să folosească pentru a învăța, ci dimpotrivă: „Spre deosebire de ceilalți ani, în care întrebau după ce cărți să învețe, anul acesta au cerut să le dau o listă cu cărți ale filosofilor, gânditorilor. Am zis că nu va avea niciun rezultat dacă le dau o listă cu 10 autori pe care orice intelectual, sau pretins intelectual, ar trebui să le cunoască, așa că le-am dat dat numai două cărți și le-am zis: «Uite, vă dau două! Voi citiți-le pe acestea și după aia vă mai dau două și așa mai departe».

Vreau să vă spun că din aproape 20.000 de oameni câți sunt pe grupul de Facebook, Admitere INM, vreo 10 -12 mi-au scris în privat că vor cărțile astea. După ce le-am dat cele două cărți, niciunul nu a mai revenit”, a susținut Danileț, ușor amuzat.

Curiozitatea ne-a împins să insistăm pentru a afla și noi care ar fi primele două recomandări pe care un membru în Comisia de examen pentru admiterea la INM le-ar avea pentru viitori magistrați ai țării. Nu mare ne-a fost mirarea să aflăm că „Despre spiritul legilor” a lui Montesquieu și „Contractul social”, de Jean Jacques Rousseau sunt un început promițător și extrem de eficient.

 

Interviu EUROPUNKT: Intre viata privata si libera exprimare

Poate difuza cineva imaginile înregistrate cu noi în timp ce ne relaxăm în curtea propriei case, fără acordul nostru? Dar pe cele filmate atunci când ne aflăm la restaurant? Angajatorul ne poate filma la locul de muncă pentru a ne supraveghea activitatea? Este Facebook-ul spaţiu public sau privat?

Judecătorul Cristi Danileţ, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a răspuns acestor întrebări şi multor altora pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea: partea I şi partea a II-a

Unde este limita dintre dreptul la viaţa privată, interesul public şi dreptul la liberă exprimare?

PARTEA I, 27 iulie 2016

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneţi ce înseamnă dreptul la respectarea vieţii private?

Cristi Danileţ: „Dreptul la respectarea vieţii private”, numit şi „drept la viaţă privată” sau „drept la intimitate” este un drept fundamental al omului şi face parte din categoriile care definesc drepturile personale. Dreptul la viaţă privată cuprinde două aspecte: libertatea acesteia, care priveşte mai ales familia şi relaţiile intime, respectiv secretul acesteia, care interzice investigaţii şi divulgări.

Acest drept este considerat un drept fundamental al omului. Conţinutul său este unul complex. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului eşti liber să întreţii relaţii sexuale cu o persoană de orice sex dacă este matură; ai dreptul la identitate sexuală şi, deci, să îţi schimbi sexul; ai dreptul la viaţă privată socială și ai, deci, dreptul de a înnoda legături cu semenii tăi; ai dreptul la dezvoltare personală şi deci, dreptul de a-ţi cunoaşte originile şi de a-ţi folosi numele; ai dreptul la un mediu sănătos şi, deci, de a-ți fi protejat domiciliul împotriva poluării de orice fel; ai dreptul la secretul vieţii private, de aceea există anumite reguli cu privire la percheziţia locuinţei personale şi a sediului profesional, cu privire la ascultarea telefoanelor şi interceptarea corespondenţei orale, scrise şi electronice chiar şi la locul de muncă şi chiar dacă vizează deţinuţii, cu privire la constituirea de dosare cu date cu caracter personal; ai dreptul la imagine, care se opune captării, păstrării, reproducerii şi difuzării imaginii tale, drept care este mai larg pentru o persoană ordinară decât pentru una aflată într-un context public.

Aici trebuie să atrag atenţia că viaţa privată nu priveşte doar activitatea desfăşurată în locuinţă, ci şi în locuri „deschise” altor cetăţeni. Aşadar, atunci când folosim sintagma de „viaţa privată” trebuie să ne gândim mai degrabă laacţiuni ale unei persoane şi nu neaparat la locurile în care ea se află. Ceea ce vreau să spun este că e greşit să credem că dacă eşti într-un loc public nu mai ai viaţă privată – de exemplu, dacă te afli într-un restaurant sau într-o toaletă publică, tot ceea ce faci acolo şi te priveşte exclusiv ţine de „privacy”, un concept american ce defineşte perfect viaţa privată, dar care este neaplicat, încă, în România.

Care sunt dispoziţiile legale care reglementează viaţa privată şi în ce măsură aceste reglementări protejează dreptul persoanelor la o viaţă privată?

Art. 26 din Constituţia României recunoaşte dreptul la viaţă intimă, familială şi privată şi stabileşte că persoana fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi atât timp cât nu încalcă drepturile altora, ordinea publică şi bunele moravuri. Însă nu defineşte ce înseamnă aceste noţiuni şi, sincer, nici nu cred că e locul unor definiţii în Constituţie. Legile româneşti conţin multiple reglementări cu privire la acestea, stabilind conţinutul, sancţiunile şi modalităţile de apărare în caz de încălcare.

Astfel, în primul rând există reglementări civile. Vă dau câteva exemple: art. 58 din Noul Cod civil garantează dreptul la propria imagine, iar art. 73 arată că o persoană poate să interzică orice reproducere a înfăţişării sale sau a vocii sale – de exemplu fotografii, caricaturi, desene, filme. Art. 79 arată că aceste drepturi sunt ocrotite inclusiv după deces, lucru mai puţin cunoscut la noi.

De asemenea, art. 58 şi art. 71 garantează în mod expres dreptul la viaţa privată,ceea ce înseamnă că orice persoană este protejată împotriva vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, ori cu privire la domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa. În acest scop, art 74 arată ce fel de acţiuni constituie atingeri ale acestui drept, atât timp cât nu ai acordul persoanei în cauză: să intri în locuinţa cuiva sau să iei un bun al acestuia din locuinţă; să interceptezi sau să difuzezi convorbirea privată a cuiva; să fotografiezi sau să înregistrezi o persoană aflată într-o locuinţă, curte, cameră de hotel; să difuzezi imagini din casa cuiva; să urmăreşti o persoană aflată în viaţa sa privată; să difuzezi ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie a cuiva; să difuzezi fotografii ale unui bolnav aflat în spital sau a date despre boala sau tratamentul său; să batjocoreşti numele ori imaginea, sau să publici corespondenţa, datelor de identitate ori a numărului de telefon a cuiva.

Art. 252 din Codul Civil arată care sunt mijloacele de ocrotire împotriva unor astfel de atingeri ale vieţii private prin intermediul instanţei civile: cel afectat poate să ceară să se interzică a se demara acţiunea ilicită, să se oprească acţiunea ilicită aflată în derulare, să se plătească despăgubiri pentru pagubele produse prin acea acţiune, să fie publicată hotărârea instanţei pe cheltuiala autorului.

Desigur, pentru încălcările grave ale vieţii private, de familie sau intimităţii, autorul poate fi condamnat la închisoare. Vă enumăr doar patru infracţiuni din noul Cod penal care au relevanţă: art. 208 – hărţuirea, adică urmărirea cuiva pe stradă, acasă, la locul de muncă, ori trimiterea de sms-uri sau apeluri care creează temere; art. 224 – violarea de domiciliu, adică intrarea în casa sau curtea cuiva ori refuzul de a le părăsi la cererea expresă a celui care locuieşte acolo;  art. 226 – violarea vieţii private, adică fotografierea, ascultarea sau înregistrarea unei persoane aflată în casa sa ori care poartă o discuţie privată, divulgarea acestor imagini sau înregistrări, ori plasarea de mijloace tehnice pentru efectuarea lor; art. 302 – divulgarea secretului corespondenţei, adică deschiderea corespondenţei adresate altuia sau divulgarea acesteia ori interceptarea comunicărilor efectuate prin telefon sau email.

Când putem spune că se încalcă dreptul la viaţa privată pentru o persoană aflată într-un loc privat?

Atunci când persoana este într-un loc privat (mă refer la casă, curte, vehicul, cameră de hotel) lucrurile sunt simple: ceea ce face acolo fără a încălca legea, nu poate fi dezvăluit, indiferent cât de curios sau revoltat ar fi publicul – de exemplu, faptul că o persoană stă dezbrăcată în casă, că alege să trăiască cu un partener faţă de care diferenţa de vârstă este foarte mare, sau cu un partener de acelaşi sex, ori desfăşoară o întâlnire amoroasă cu mai mulţi parteneri. Dar va există posibilitatea intervenţiei autorităţilor la cererea cuiva din public dacă în acea casă se ascultă muzica prea tare, acolo au loc acte de violenţă, în actele sexuale sunt implicaţi minori sub 15 ani, dacă se consumă droguri etc. – cu alte cuvinte, atunci când exită un interes public, iar interesul public există ori de câte ori se încalcă legea.

Fac precizarea că fotografierea sau înregistrarea din stradă, din locuinţa de vizavi sau prin intermediul video-chatului a interiorului unei case sau a unei persoane aflate acolo nu poate fi o scuză: atât timp cât nu există acordul acelei persoane, imaginile astfel captate nu pot fi distribuite pe internet sau difuzate de presă. Fapta constituie infracţiune.

Acum spuneţi-ne dacă se poate încalca dreptul la viaţa privată pentru o persoană aflată într-un spaţiu public.

Lucrurile sunt mai complicate când e vorba de o persoană aflată într-un loc public. Concepţia multora este că atât timp cât o persoană se află într-un astfel de loc, înseamnă că – chipurile – ea ar fi renunţat la viaţa sa privată şi că oricine ar putea capta imagini ori difuza informaţii despre aceasta. Ei bine, nu este deloc aşa. Vă voi da câteva exemple.

Atunci când o persoană se află pe stradă ori într-un magazin, ea are dreptul să rămână anonimă, adică are dreptul la intimitate şi linişte, fără a fi spionată, urmărită, descrisă de cineva sau nevoită să îşi justifice faţă de cineva acţiunile. Aşadar, simpla ta prezenţă într-un loc public nu înseamnă că ţi-ai dat în mod implicit consimţământul ca cineva să înregistreze imagini cu tine şi să le utilizeze cum vrea respectivul. Atenţie, însă, nu vorbesc aici de manifestări care implică un drept la informare al publicului – cum ar fi manifestări electorale, activităţi sportive, greve.

Tot astfel, când o persoană se uită pe geamul locuinţei sale, chiar dacă este ieşită pe jumătate în afară, ori se află pe scara exterioară a unui bloc, ori când iese cu găleata de gunoi să îl arunce la container, ea nu poate fi fotografiată astfel încât să poată fi identificată, după care să fie dată în presă ori un fotograf profesionist să deschidă o expoziţie de imagini unde să utilizeze şi acel instantaneu. Poate acea persoană nu vrea ca publicul să ştie unde locuieşte sau de unde venea, poate acea persoană nu este îmbrăcată corespunzător sau nu este machiată. Ori poate este vorba de o persoană extrem de celebră care decide să îşi vândă imaginea, alegând anumite tabloide sau artişti care să o cumpere.

Dacă participăm la un concert sau un spectacol, pot fi făcute fotografii profesioniste celor de pe scenă numai cu acordul lor. Pentru persoanele aflate în public, nu e necesar acordul lor pentru a se publica fotografii ale mulţumii sau ale unui grup, însă dacă se extrage chipul unei persoane aflate în public şi este alcătuit un portret, este nevoie de acel acord.

S-a decis că există viaţă privată şi la locul de muncă. De aceea, angajatorul nu poate înregistra telefoanele, emailurile sau site-urile accesate de angajat, cel puţin nu fără înştiinţarea lui sau fără ca acest lucru să fie stabilit prin lege sau regulamentul instituţiei (hotărârea CEDO Copland vs UK, 2007), dar o va putea face dacă angajatul este bănuit de furt din gestiune (hotărârea CEDO Kopke vs Germania, 2010) sau pentru a se proba, într-o procedură disciplinară că, împotriva regulilor existente, el foloseşte messengerul companiei pentru corespondenţă privată (hotârârea Bărbulescu vs România, 2016). Nu pot fi instalate camere video în biroul angajatului, în scop de supraveghere, aşa cum reiese din Decizia Autoritatii Nationale de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal nr. 52/2012.

Când o persoană se află la plajă, indiferent că este vorba de o persoană celebră sau de cineva necunoscut publicului larg, este interzisă difuzarea de fotografii cu acea persoană dacă nu şi-a exprimat acordul. Chiar dacă este vorba de un politician sau un artist, atunci când se află pe şezlong ori pe iarbă, sau când se scaldă nu se poate spune că desfăşoară activităţi publice sau artistice. Atrag atenţia asupra practicilor unor televiziuni care, difuzând ştiri despre cei aflaţi pe litoral, în loc să prezinte imagini de ansamblu cu cei aflaţi acolo, focalizează imaginea pe o anumită persoană care iese din apă sau care se află pe plajă: acest lucru nu este legal atât timp cât lipseşte consimţământul persoanei în cauză. Nu are importanţă motivul pentru care o persoană refuză să fie difuzate fotografii sau relatări cu ea: legea spune în mod clar că în toate aceste situaţii trebuie cerut acordul pentru a se difuza informaţii sau imagini cu acea persoană.

Care sunt limitele acestor reglementări? Care sunt condiţiile care ar putea determina prevalenţa interesului public în detrimentul protejării vieţii private?

Simpla prezenţă într-un loc public nu aboleşte, deci, dreptul unei persoane la anonimat, cu condiţia ca aceasta să nu fie angajată în activităţi publice cum ar fi cele artistice, culturale, profesionale, politice, etc. Cu alte cuvinte, atunci când e vorba de asemenea persoane, graniţa dintre viaţa privată şi cea publică este mai dificil de trasat. Dar nu imposibil.

Aşadar, se pleacă de la regula necesităţii de a fi ocrotită viaţa privată a oricărei persoane. Aceasta poate fi dezvăluită dacă există un interes public. De exemplu, este în interesul publicului de a se cunoaşte că un demnitar al statului este cercetat pentru corupţie, dar nu există acest interes atunci când se dezvăluie problemele lui conjugale sau adresa domiciliului său. Sau: există un interes public pentru a se transmite informaţii despre  o persoană gata să se sinucidă, dar nu există acest interes pentru a se difuza publicului fotografia înfăţișând chipul său (CEDO, hotărârea Peck vs. UK, 2003). Sau: există un interes public pentru a se transmite informaţii despre un interlop care îşi face de cap într-o localitate distrugând bunuri dintr-un bar şi lovind oamenii de acolo, dar nu există niciun interes public pentru a se transmite numele sau fotografia unei victime. Sau: este un interes public să aflăm ce face un politician cu rang înalt în timpul liber dacă are legătură cu activitatea sa profesională (de exemplu, se întâlneşte cu un om de afaceri cu care vorbeşte despre necesitatea ocupării unor funcţii în stat în mod nelegal), dar nu există acest interes pentru a afla de unde îşi face respectivul cumpărăturile, să îl vedem fotografiat când traversează strada sau când îşi ia copilul de la grădiniţă (CEDO, hotărârea Von Hannover vs Germania, din anul 2004). Sau: există un interes pentru public de a afla cât costă abonamentul telefonic decontat de stat unui funcţionar sau demnitar, dar publicul nu are dreptul să ştie cu cine a vorbit respectivul şi, mai ales, care este conţinutul convorbirilor sale. Magazinul în care îţi faci cumpărăturile sau parcul unde te plimbi cu soţia nu sunt informaţii de interes public.

Cu alte cuvinte, presa trebuie să fie un „câine de pază” al democraţiei şi nu un „Big Brother” ca în romanul „1984” al lui G.Orwell.

De asemenea, atunci când se difuzează informaţii sau imagini ale unor persoane cercetate penale, presei îi este interzis să publice aspecte de viaţă privată din dosarele aflate pe rol ori fotografii cu sau fără cătuşe ale persoanei respective aflate în cursul procedurilor penale. Aceasta pentru respectarea vieţii private, demnităţii şi prezumţiei de nevinovăţie (şi deja statul român a fost condamnat pentru astfel de fapte).

Respectarea vieţii private este atât de importantă încât există state condamnate pentru încălcarea acesteia chiar de către instanţele judecătoreşti. Astfel, într-un caz, instanţa civilă a limitat accesul unui părinte la copilul său pe motiv că sunt suspiciuni de abuz sexual la adresa acestuia, singurul argument fiiind doar declaraţia celuilalt părinte, iar CEDO a decis că s-a creat o imagine pentru acel părinte care i-a atins demnitatea şi i-a afectat grav viaţa privată şi de familie (hotărârea Sanchez Cardenas vs Norvegia, 2007).

PARTEA A II-a, 28 iulie 2016

În ce măsură dreptul la respectarea vieţii private şi de familie a unei persoane poate intra în conflict cu dreptul la liberă exprimare?

Uneori lucrurile nu sunt ceea ce credem noi că sunt. Aşa este şi cu libertatea, noţiune pe care o folosim des, dar fără a înţelege conceptul de libertate. La fel este şi cu viaţa privată, prezentă peste tot în jurul nostru, dar pe care refuzăm să o vedem sau acceptăm dintr-o curiozitate bolnăvicioasă, uneori, explicabilă cel mult prin trecutul nostru, când spionarea extinsă era ceva specific comuniştilor şi securităţii. O să explic mai jos.

Libertatea nu este negociabilă. Ea desemnează posibilitatea pe care o are o persoană de a face tot ceea ce nu dăunează altuia. Or, tocmai ca un altul să fie protejat, există reguli clare cu privire la conţinutul şi limitele a ceea ce numim „libertate de exprimare”. Pe scurt, libertatea de exprimare nu înseamnă că poţi spune orice, oriunde, despre oricine şi oricând. Ea nu este un drept absolut, ci trebuie exercitată numai dacă nu se încalcă anumite drepturi ale altor persoane. De exemplu, nu poate fi invocată libertatea de exprimare pentru a se divulga secrete de stat ori de serviciu, pentru a se dezvălui aspecte nepublice din dosarele aflate pe rolul organelor judiciare, pentru a fi influenţată justiţia, ori pentru a fi insultate sau calomniate persoanele – o spune în mod clar art. 10 para. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar aplicarea acestor dispoziţii este obligatorie. Respectarea limitelor arătate nu înseamnă, nici pe departe, cenzură – aşa cum spun unii care doresc să se sustragă oricăror responsabilităţi pentru invectivele adresate prin intermediul mediei clasică sau social mediei (bloguri, Facebook etc). Ci depăşirea lor înseamnă abuz, iar comiterea unui abuz înseamnă încălcarea unor drepturi, nicidecum exercitarea unor libertăţi.

Vă dau un exemplu: ca jurnalist poţi critica un judecător că pronunţă o hotărâre discutabilă (dar, din motive care ţin de separarea puterilor publice, acest lucru nu este permis unui ministru ori preşedintelui ţării, şi sublinez asta). Dar nu poţi spune despre el că este „corupt” doar pentru că nu îţi place acea hotărâre. Asfel, dacă în privinţa politicienilor limitele criticii sunt mai largi, defăimarea judecătorilor nu este acceptabilă de CEDO (hotârârea Prager ş.a. vs Austria, 1995).

Cât despre presă, afirm că fără presă liberă e imposibil să existe o democraţie, însă presa trebuie să fie primul instrument care nu doar apără drepturilor omului, ci le şi respectă. Or, în prezent, o parte a mass-mediei româneşti este aservită politicului sau oamenilor de afaceri cu mari probleme penale, ceea ce face din unii ziarişti nişte ostaşi fideli într-un conflict împotriva instituţiilor democratice şi chiar împotriva populaţiei. De fapt, nici nu mai pot spune despre acea parte a presei că ar face jurnalism, ci ea se ocupă de terorism media.

Aşadar, să luăm aminte: este posibil să spui ceea ce crezi despre o persoană fără să îi ataci familia, să îi batjocoreşti numele, să iei în derâdere modul în care arată sau să il înjuri. O poţi face la modul profesionist contestându-i faptele. Până la urmă, oamenii sunt diferiţi: unii sunt mai scunzi, alţii mai înalţi, unii mai graşi, alţii mai slabi, unii poartă mustaţă, alţii nu, unii sunt blonzi, alţii bruneţi, unii au doua prenume, alţii doar unul – în viaţă nu eşti obligat să faci pe placul nimănui, ci ai tot dreptul să îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei, iar ceea ce ţi s-ar putea imputa sau critica este doar conduita pe care unii o cred inadecvată. Or, asta se poate face într-un mod civilizat, aducându-se argumente factuale. Ştiţi cum se spune: atunci când dispar argumentele factuale încept atacurile personale. Din păcate, televiziunile noastre şi facebook-ul abundă de asemenea atacuri. Paradoxal, dacă atragi atenţia celor care le lansează, ei îţi vor replica că le atingi libertatea de exprimare – adică ei au voie să te critice, dar tu nu ai voie să îi critici că te critică. Se pare că libertatea de exprimare funcţionează într-un singur sens: atunci când îţi baţi joc de altul. Asta spune multe despre logica şi cultura pe care o au unii ce ies în spaţiul public doar pentru că au în faţă o cameră de filmat sau o tastatură şi acces la internet.

Ceea ce am spus mai sus vizează interferenţa dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, care este un alt drept personal, ca şi cel la viaţă privată. Or, aceleaşi lucruri le-aş putea spune şi despre interferenţa dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată. După cum am arătat anterior, acesta din urmă desemnează dreptul fiecărui individ de a nu fi dezvăluite elemente ale vieţii sale personale. De aceea trebuie să existe garanţii împotriva privirilor indiscrete. Cu alte cuvinte, viaţa privată este bazată pe dreptul la secret, ceea ce înseamnă că orice individ este protejat cu privire la două categorii de acţiuni: investigaţii de orice fel cu privire la viaţa sa privată, fie că e vorba de cele ale statului (de aceea există reguli speciale cu privire la percheziţii, ascultări telefonice, urmărirea de vehicule), fie că e vorba de cele făcute de presă; şi dezvăluiri ale informaţiilor privind viaţa privată.

Cum poate fi protejat dreptul la respectarea vieţii private în mediul online, având în vedere faptul că încălcarea dispoziţiilor din Codul Civil şi din jurisprudenţa internaţională poate fi realizată prin intermediul anonimatului?

În primul rând, trebuie să conştientizăm că acela care este pe internet şi comite o ilegalitate este tratat la fel cu cel care este pe stradă şi comite o ilegalitate. Or, cel aflat pe stradă poate să se ascundă ori poate fugi, dar în cele din urmă este descoperit. La fel se întâmplă şi pe internet – care nu este un spaţiu virtual, precum cel construit pentru a vâna pokemoni, ci este un spaţiu real, numit „mediu on line” – şi în care identitatea oricărei persoane care se conectează poate fi descoperită. Ca urmare, fie că suntem în mediul fizic, fie că suntem în mediul online, legile trebuie respectate. Reţineţi, deci, că anonimatul nu apără pe nimeni de responsabilitate.

Sunt bloguri sau conturi de youtube ori de Facebook create special pentru atacuri online – este ceea ce se cheama cyberbullying. Vă reamintesc de un proces celebru în care un jurnalist care a postat un filmuleţ porno implicând un politician a fost obligat să îi plătească acestuia 20.000 euro drept despăgubiri (Dosarul nr. 10437/3/2010* rejudecat definitiv la Curtea de Apel Bucureşti în anul 2015). Aceste conturi ori site-uri pot fi blocate de victimele atacurilor şi raportate la adminstratorii acelui serviciu. La fel, pot fi raportate fotografii utilizate pe reţelele de socializare, dacă ele sunt protejate de drepturi de autor. Evident, autorii defăimărilor sau dezvăluirilor nepermise pot fi acţionaţi în judecată civilă pentru a li se cere daune materiale pentru pagubele morale produse.

Mai mult, în cazul blogurilor şi site-urilor care permit comentarii la postări, există o decizie a Marii Camere a CEDO care a stabilit că pentru defăimările aduse de comentatori, este răspunzător pecuniar administratorul site-ului respectiv (hotărârea Delfi AS vs Estonia, 16 iunie 2015). De asemenea, există o decizie a Curţii Europene de Justiţie de la Luxembourg care permite utilizatorilor internetului să ceară unui motor de căutare ştergerea linkurilor către site-urile unde se găsesc informaţii defăimătoare despre ei (hotărârea Google Spain SL, Google Inc. vs Agencia Española de Protección de Datos, 13 mai 2014) – dar, atenţie, asta nu înseamnă ştergerea site-urilor respective!

În ce măsură poate fi limitată violarea vieţii private de către reprezentanţii mass media?

Viaţa privată a devenit azi subiect nu numai pentru presa de joasă factură, ci şi pentru mulţi care folosesc internetul şi care se cred la adăpostul unui ecran al laptopului. Ei bine, nu este deloc aşa. Viaţa este despre responsabilitate, iar drepturile protejează şi pe ceilalţi. Or, asta înseamnă o anumită cultură care se rezumă la respectul alterităţii: indiferent cât de antipatică ne este o persoană, dezvăluirea aspectelor de viaţă privată a sa sau insultarea (defăimarea prin injurii) ori calomnierea (acuzaţii nefondate despre comiterea unor fapte ilicite) este interzisă. În special o presă sănătoasă trebuie să fie o condiţie de exercitare a libertăţii de exprimare. Iar libertatea de exprimare nu înseamnă nicidecum libertatea de a înjura, asta trebuie să fie o evidenţă.

Eu urmăresc cu atenţie spaţiul media şi constat că, deşi aparent trusturile de presă se obligă să respecte o anumit decenţă, aceasta nu se întâmplă. De exemplu, o parte din jurnalişti fac parte din organizaţii media care însă nu au funcţionabil un comitet disciplinar sau măcar etic. Toate televiziunile au un cod deontologic care se rezumă la un fişier conţinând cuvinte, postat pe internet, rareori respectat. Consiliul Naţional al Audiovizualului este o instituţie publică care ar fi trebuit să aibă grijă de sănătatea informaţiilor transmise de radio şi televiziuni, însă din cauza luptelor interne de acolo şi acapărării politice a acestei instituţii, s-a ajuns ca ea să devină, în fapt, un complice, dacă nu chiar coautor la dezastrul la care s-a ajuns în momentul de faţă cu privire la respectarea drepturilor omului în România. În felul acesta, generaţii întregi sunt afectate şi greu mai poate fi remediat ceva.

Dar, oricum, trebuie să ne conformăm unor reglementări naţionale şi internaţionale. Unele privesc în mod special jurnaliştii. Astfel, în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003 din 1993 cu privire la etica ziaristică şi Rezoluţia nr. 1215 din 1993 a Comitetului Miniştrilor, aplicabile în România conform Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 1215 din 1993 şi a Senatului nr. 32 din 1994, se specifică că trebuie respectat dreptul cetăţenilor la viaţă privată; persoanele care deţin funcţii publice au dreptul ca viaţa lor particulară să fie apărată, cu excepţia acelor cazuri în care viaţa lor particulară are un efect asupra vieţii publice; faptul că o persoană deţine o funcţie publică nu înseamnă că poate fi privată de dreptul la viaţa particulară.

Între dreptul la respectarea vieţii private şi libertatea de expresie trebuie menţinut un echilibru, care este amplu ilustrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, într-o decizie recentă, Curtea de la Strasbourg reaminteşte că filmarea de către poliţie a momentului arestării unei persoane şi transmiterea înregistrăriii către mass-media pentru a fi difuzată constituie o încălcare a vieţii private, chiar dacă este vorba de un ministru (hotărârea Popovi vs Bulgaria, 2016). Anterior, chiar România fusese condamnată pentru că poliţiştii au permis mass-media să filmeze suspectul aflat la sediul poliţiei (hotârarea Toma vs România, 2009). Tot astfel, statul nostru a fost condamnat pentru că organele judiciare au permis scurgerea de informaţii dintr-un dosar aflat în faza de urmărire penală, inclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice şi publicarea lor în presă (hotărârea Căşuneanu vs România, 2013). Curtea de la Strasbourg a stabilit că difuzarea fotografiei unei persoane aflată în cursul unei investigaţii penale este permisă doar dacă acea persoană se sustrage urmăririi şi se solicită ajutorul populaţiei pentru a o prinde (hotărârea Khuzin ş.a. vs Rusia, 2008) sau dacă fotografia persoanei este deja cunoscută publicului şi nu pune în discuţie viaţa sa privată (hotârărea Pipi vs Turcia, 2009). În alt caz s-a stabilit că jurnaliştii se fac vinovaţi de încălcarea vieţii private în caz de urmărire pe stradă a unei persoane pentru captarea de imagini sau interviuri, persoană chemată ca martor la organele de urmărire penală şi despre care presa a prezentat informaţii din care publicul a înţeles că ea ar fi suspect (hotărârea A.C. vs Norvegia, 2009).

Există la noi în ţară procese cu familii de artişti, ea vedetă TV şi el cântăreţ, câştigate de acestea, prin care ziarul a fost obligat să înlăture pozele care ţine de viaţa de familie (Dosar 8460/2/2008 la Curtea de Apel Bucureşti). Amintesc şi de procesul în care am fost implicat: este vorba de sanţionarea unui tabloid în care au apărut fotografii cu mine şi fiica mea, în timp ce eram pe stradă sau în curtea blocului (Dosar 12327/3/2014 la Curtea de Apel Bucureşti).

Sub nicio formă adresa de domiciliu a unei persoane nu poate fi dată publictăţii, ea fiind o dată cu caracter personal fiind inclusă, deci, în sfera vieţii private. Apoi, dacă sunt fotografi care şi-au protejat operele potrivit drepturilor de autor, acestea nu pot fi descărcate şi vândute sau distribuite. Nu are importanţă că acele fotografii se găsesc deja pe internet sau că cel care le descarcă nu le vinde mai departe.

În finalul interviului, spuneţi-ne dacă sunt reguli speciale pentru minori şi protecţia lor atunci când acest drept vine în concurs cu libertatea de exprimare.

Copiii trebuie ocrotiţi în mod special, fiind consideraţi ca parte dintr-o categorie vulnerabilă. De aceea, abordarea lor de către străini sau de către presă trebuie făcută numai în anumite condiţii. De exemplu, simpla invitare prin telefon sau internet a unui minor sub 13 ani la o partidă de sex constituie infracţiune. Tot astfel, folosirea minorilor pentru producerea de materiale pornografice (filme, fotografii, afişe etc), deţinerea de filme porno cu minori sau descărcarea lor sunt infracţiuni. Evident, ca şi în cazul adulţilor, publicarea sau difuzarea de fotografii cu minori este interzisă – amintesc de un caz soluţionat de CEDO cu privire la sancţionarea unui jurnalist care a publicat fără acordul părinţilor fotografia unui nou-născut aflat în maternitate (hotărârea Reklos şi Davourlis vs. Grecia, 2009) şi un alt caz în care statul a fost condamnat pentru că furnizorul de servicii a refuzat să dezvăluie identitatea unei persoane căutate pentru postarea, pe un site matrimonial, a unei reclame de natură sexuală în numele unui minor (hotărârea K.U. vs Finlanda, 2008).

Uneori copiii sunt invitaţi în emisiuni radio şi tv. Consiliul Naţional al Audiovizualului a stabilit nişte reguli în această privinţă, a căror nerespectare pot atrage sancţionarea postului TV. Când copiii au până în 14 ani, ei pot participa în astfel de emisiuni numai dacă există exprimat în scris acordul lor şi al părinţilor, afară de evenimentele culturale şi competiţiile sportive.

Alteori copiii au legătură sau sunt implicaţi în comiterea unor infracţiuni. Legea îi ocroteşte în mod special, în funcţie de vârstă. Când copilul are vârsta sub 14 ani nu este voie să se dezvăluie numele celui bănuit de comiterea unei infracţiuni sau a celui care este martor; dacă minorul este victima unui abuz sexual, fizic sau pishic nu se poate dezvălui numele său, iar în cazul altor infracţiuni, declaraţiile şi imaginile pot fi difuzate numai dacă există acordul copilului şi al părinţilor. Când copilul are vârsta între 14 şi 16 ani: dacă este victimă sau suspect un reportaj, ştire sau dezbatere cu minorul poate fi făcută numai dacă el şi părinţii îşi dau consimţământul în scris, un părinte este lângă el şi dacă, fiind suspect, are şi avocat. Când copilul are vârsta între 16 şi 18 ani, dacă este suspect este nevoie de consimţământul său şi prezenţa avocatului, iar dacă este victimă trebuie să îşi dea  acordul însă, la cerere, se va evita dezvăluirea identităţii sale.

 

Interviu Adevarul: intre alergatul dupa pokemoni, legi confuze si combaterea coruptiei

Interviu apărut pe 20 iulie 2016 în Adevărul sub titlul: Judecătorul Cristi Danileţ: „Alergăm să prindem pokemoni, dar nu găsim soluţii pentru a-i urmări pe cei care se sustrag obligaţiilor stabilite de judecători“. 

În România s-a ajuns mai mult să se interpreteze dreptul decât să se aplice. O spune judecătorul Cristi Danileţ, membru al Consiliului Suprem al Magistraturii, care, într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“, vorbeşte despre ambiguitatea legilor din România, dar şi despre cum combaterea judiciară a corupţiei coboară uneori în derizoriu.

Citeste mai mult: adev.ro/oalyn7

„Adevărul“: Asistăm la o serie lungă de cazuri în care instanţele dau soluţii diferite pe speţe identice. Dacă ne referim doar  la procesele legate de clauzele abuzive din contractele bancare,  exemple sunt cu miile. Cum se face că legislaţia românescă permite atâtea interpretări şi de ce aplicarea aceleiaşi legi în cazuri similare nu duce, aşa cum ar fi firesc, la aceleaşi soluţii judiciare?

În procesul de aplicare a legii ne confruntăm cu anumite greutăţi generate de accesul greoi la actele normative, dinamica legislativă şi neclaritatea unor legi. Se spune că un stat care are multe legi este un stat slab. Ei bine, după Revoluţia din 1989 au fost adoptate în România peste 100.000 de acte normative. În prezent, sunt în vigoare în jur de 14.000. Sunt diverse domenii reglementate de legi, de la modul de organizare a sistemului de instituţii publice (de exemplu, legile justiţiei), până la modul de înmulţire a animalelor (de exemplu, există o lege a… calului). Teoretic, toţi cetăţenii peste 14 ani trebuie să cunoască toate legile dar, practic, acest lucru este imposibil – de aceea insist în implementarea în şcoli şi licee a proiectului de educaţie de care vorbesc pe http://www.educatiejuridica.ro, ca tinerii să se obişnuiască de la o vârstă fragedă cu reglementările a căror nerespectare poate atrage răspunderea lor, inclusiv penală.

Vă spun sincer că nici practicienii dreptului nu mai pot cunoaşte toate legile – de aceea utilizarea instrumentelor digitale este absolut necesară însă, din păcate, nu există programe de dobândire a unor asemenea abilităţi în facultăţile noastre de Drept, care se limitează mult prea mult la memorarea codurilor şi a manualelor.

Există o tendinţă de a reglementa orice domeniu, inclusiv cel moral (de exemplu, în mod inutil, în Codul civil s-a înscris ca regulă de drept îndatorirea copiilor de a-şi respecta părinţii). De asemenea, limbajul juridic a devenit extrem de tehnic şi legile nu mai pot fi înţelese de destinatarii lor – or, aceştia sunt oamenii obişnuiţi, nu practicienii dreptului. De aceea spun că majoritatea legilor din România nu întrunesc condiţia clarităţii, pentru ca cetăţenii să îşi conformeze conduita. Totodată, legile se modifică foarte des: pe de o parte fiindcă în procesul de aplicare se descoperă probleme de redactare, pe de altă parte fiindcă realităţile sociale se modifică rapid, ceea ce creează probleme în aplicarea lor – de exemplu, Codul de procedură penală a fost publicat în 2010 şi o jumătate din el a fost modificată deja, avocaţii şi magistraţii fiind nevoiţi în permanenţă să revadă aceste prevederi; legea fumatului a fost supusă unor dezbateri pentru noi modificări la nicio lună de la intrarea ei în vigoare, patronii de baruri şi cluburi fiind în totală derută.

Apoi, există prea multe legi care reglementează acelaşi domeniu, cum ar fi cel al protecţiei consumatorului în care sunt incidente câteva zeci de acte normative, de la legi şi ordonanţe de guvern, până la ordine de ministru. Şi vă garantez că dacă întrebaţi o sută de persoane dacă pot returna un produs electronic care nu le place sau care este termenul în care o pot face, nu există unul care să vă răspundă corect. Cu toate aceste acte normative, nu mi se pare deloc că în România consumatorul este protejat ci, din contra, piaţa abundă de produse neconforme, periculoase sau expirate, ori de reclame înşelătoare. Şi acelaşi lucru îl pot spune despre un alt domeniu la fel de important, cum ar fi cel fiscal: societăţile comerciale sunt aruncate într-o nebuloasă a obligaţiilor către stat, în care continua modificare legislativă este regula. Teoretic, avem o instituţie care ar trebui să se ocupe de evitarea şi eliminarea suprapunerilor legislative şi de codificarea legislaţiei – Consiliul Legislativ. Practic, această instituţie este prea puţin vizibilă.

În fine, alte legi ajung să nu se mai aplice şi vă dau câteva exemple: Codul de procedură penală publicat în urmă cu 4 ani şi intrat în vigoare acum doi ani, are prevederi referitoare la purtarea de brăţări electronice de către cei lăsaţi în arest la domiciliu, dar care probabil din lipsa fondurilor nu sunt implementate – or, eu cred că resursele consumate cu poliţişti care trebuie să verifice dacă cineva este acasă sau nu sunt mai mari decât costul brăţărilor; este, dacă vreţi, o situaţie paradoxală: în era tehnologiei am ajuns să alergăm prin oraş să prindem pokemoni, dar nu găsim o soluţie modernă pentru a urmări pe cei care se sustrag obligaţiilor stabilite de judecători. Sau Legea cu privire la protecţia victimelor infracţiunilor veche de 12 ani, de care mulţi practicieni ai dreptului nu au auzit şi pentru aplicarea căreia nu funcţionează servicii gratuite de consiliere şi nu sunt alocate fonduri pentru victimele unor infracţiuni de omor, viol, tâlhărie. Sau inexistenţa instanţelor de tutelă, specializate pentru cauzele cu minori şi de familie, prevăzute de noua legislaţie civilă.

Adevărul: Aţi întâlnit cazuri în care s-a ajuns la interpretarea actelor normative chiar dacă era vorba de legi clare?

Cel mai ciudat lucru care mi-a fost dat să îl întâlnesc în profesia mea a fost interpretarea diferită a aceloraşi legi. Acum, pe avocaţi îi înţeleg: din dorinţa de a-şi apăra clienţii, unii caută să forţeze interpretarea unor texte de lege pentru a conduce magistraţii pe o anumit variantă. Dar nu pot înţelege magistraţii care găsesc două sau chiar mai multe interpretări diferite ale aceleiaşi legi. Am încercat să găsesc explicaţii ale acestui fenomen, pe care l-aş numit mai degrabă „o modă” a intepretării legilor. Mai întâi, este vorba de necunoaşterea legii. Nu sunt puţine situaţiile când legislaţia, mai ales cea nouă, nu este cunoscută în mod profund.

Apoi, este vorba de necunoaşterea unor metode de interpretarea a legilor. În primul an de facultate se învaţă tipurile de interpretare şi metodele de interpretare. Pentru mulţi, anul întâi este prea îndepărtat. Alţi studenţi au dat pe la facultate, dar nu au văzut la faţă profesorul – chiar cunosc o facultate de drept unde profesorul nu a venit la nici un curs la materia Teoria Generală a Dreptului, extrem de importantă pentru viitorii licenţiaţi. Şi aşa unii ajung practicieni să îşi dea cu părerea atunci când trebuie să aplice un text de lege deşi, poate acel text de lege este clar. Se ignoră faptul că un text de lege trebuie interpretat în mod ştiinţific (căci dreptul este o ştiinţă) numai când este neclar.

Şi vreau să subliniez două lucruri: s-a ajuns mai mult să se interpreteze dreptul, decât să se aplice; majoritatea aplică texte de lege, nu legi. Puţini se apleacă azi să cunoască o lege în ansamblul ei, să vadă de ce a apărut o lege, să consulte documentele explicative care au stat la baza sa. E drept că uneori nu există timpul fizic necesar. Mai adaug că peste noapte au apărut tot felul de autori de cărţi care, fie că sunt practicieni fără nicio experienţă didactică, fie că sunt teoreticieni fără niciun fel de experienţă practică, scot cărţi pe bandă rulantă care mai mult încurcă decât clarifică textele.

În al treilea rând, de vină este şi discreţiea prea mare conferită magistratului. De exemplu, procurorii au posibilitatea absolută să renunţe la urmărirea penală pentru anumite infracţiuni sau să decidă trimiterea în judecată şi tot astfel au posibilitatea să accepte sau să refuze încheierea unor acorduri de recunoaştere a vinovăţiei. La fel, judecătorii au posibilitatea să aresteze sau nu o persoană, neexistând cazuri obligatorii de arestare; ori să aplice o pedeapsă mai mare sau mai mică, dar în marja oferită de lege; ori să aplice sau nu măsura suspendării sub supraveghere, mulţi nemotivându-şi această măsură decât într-un mod formal.

Să ne înţelegem: în toate aceste cazuri măsurile dispuse sunt legale, dar în cazuri similare se ajunge ca ele să fie dispuse în mod diferit nu doar de judecători diferiţi, ci uneori chiar de acelaşi judecător. De aceea, existenţa unor norme interne, cum ar fi ghidurile de aplicare a pedepselor pentru judecători sunt absolut necesare, dar noi nu avem nici măcar conştiinţa utilităţii unor astfel de instrumente.

Nu în ultimul rând, de vină este şi lipsa unei culturi cu privire la practica unitară. Iată ce s-a întâmplat în cazul taxelor de poluare când, în anii 2008-2009 judecătorii din jumătate de ţară dădeau bani de taxe înapoi, jumătate refuzau acest lucru, cu toţii aplicând aceeaşi legislaţie. Trebuie să ştiţi că am întâlnit cazuri în care oamenii îşi făceau domiciliu fictiv în alt judeţ numai pentru a se judeca la instanţele care admiteau astfel de cereri. După ce Curtea UE de la Luxembourg a confirmat că legislaţia României este greşită, procesele pierdute au trebuit redeschise, ceea ce a dus la creşterea numărului de cauze pe rolul instanţelor şi la plata unor dobânzi de către stat. La fel, uitaţi-vă ce se întâmplă azi cu clauzele abuzive din contractele bancare, ce îşi găsesc soluţii diferite în funcţie de oraşul în care te judeci. Poate e şi o vină a legiuitorului că a lăsat asemenea procese să fie judecate în primă instanţă la Judecătorii, unde se află, de regulă, judecători la începutul carierei lor.

Adevărul: În acest context, în ce măsură se poate spune că în Romania se aplică principiul precedentului judiciar?

Referitor la practica instanţelor sunt trei lucruri ciudate: în primul rând sunt oraşe unde, la nivelul aceleiaşi instanţe, nu există o disciplină jurisdicţională, în sensul că acelaşi judecător nu îşi respectă practica sau un judecător nu respectă practica majoritară a instanţei sale; în al doilea rând, în unele judeţe, deşi instanţele superioare decid într-un anumit fel, instanţele situate ierarhic mai jos nu respectă această practică; în al treilea rând, sunt situaţii în care deciziile instanţei supreme sau a Curţii Constituţionale sunt ignorate.

Precedentul judiciar semnifică că o problemă de drept, găsindu-şi rezolvarea într-o instanţă situată la vârful ierarhiei judiciare, ea trebuie soluţionată pe viitor, în cazuri similare, în aceeaşi modalitate, de toate instanţele inferioare, inclusiv de cea care a dat respectiva soluţie, iar o răsturnare a acelei interpretări poate interveni numai în anumite condiţii şi întotdeauna motivat. Această regulă a precedentului judiciar stă la baza sistemului de drept common-law, aplicabil în SUA, UK, Australia, Israel, care se bazează pe forţa creatoare a practicii judiciare, pe acoperirea de către judecător a situaţiilor nereglementate în lege. Sistemul românesc face însă parte din sistemul de drept continental, care impune judecătorului respectarea întocmai a legii şi interzice acestuia să legifereze. Or, doar pe baza acestei împărţiri a sistemelor de drept, se consideră că precedentul judiciar nu se poate aplica la noi.

Eu cred că  e greşită această concluzie nu numai pe baza logicii aristotelice care ne învaţă că un lucru nu poate fi în acelaşi timp şi adevărat, şi fals, ce aduc argumente de ordin constituţional: atât timp cât „toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii” şi „justiţia este unică şi egală pentru toţi” rezultă că aplicarea aceleiaşi legi în cazuri similare trebuie să ducă la aceleaşi soluţii judiciare. De aceea cred că profesorii de drept trebuie să îşi reconsidere teoriile predate studenţilor, altfel se va întreţine un sistem haotic, dacă nu chiar abuziv, de aplicare a legii.

Acum, dacă în cea de a treia situaţie ciudată identificată mai sus, s-a găsit o soluţie începând cu anul 2012 când s-a modificat legea statutului judecătorilor şi procurorilor şi, de atunci, magistratul poate fi tras la răspundere disciplinară pentru nerespectarea deciziilor date de ICCJ şi de CCR, pentru celelalte situaţii nu avem o soluţie. Magistratul se apără spunând că el e independent şi decide cum consideră că e bine, ceea ce nu poate fi admis: un magistrat este independent dar se supune numai legii, de aceea el nu are dreptul la păreri (şi chiar veţi întâlni, din păcate, hotărâri judecătoreşti conţinând formula „Instanţa este de părere că”, „Instanţa opinează că”), ci doar la argumente juridice. Or, argumentele unei instanţe superioare constituie un precedent judiciar şi trebuie preluate ca având autoritate de interpretare. Atenţie, nu vorbesc de crearea de legi, ci de intepretarea legilor în mod unitar, forţa de interpretare venind de la poziţia ierarhică a instanţei care a pronunţat în mod definitiv o soluţie în ultima cale de atac.

Adevărul: Aceste lucruri se întampla si pe fondul unui hei-rupism in justiţie sau doar din cauza coruptiei care afecteaza inclusiv acest domeniu?

În justiţie sunt foarte multe cazuri de soluţionat: după calculele mele, cam unul din trei-patru adulţi din România este implicat anual într-un dosar penal sau civil. Explicaţiile sunt numeroase: „cultura” litigioasă a poporului român, ilegalităţile comise de administraţie, desele schimbări de legislaţie, dar şi practica neunitară. Cred  că dacă ar fi practică unitară nu ar mai fi declanşate unele procese sau exercitate unele căi de atac, din moment ce s-ar putea previziona cu uşurinţă soluţia. De altfel, acest lucru s-a intenţionat prin publicarea de către CSM a tuturor hotărârilor judecătoreşti pe platforma http://www.rolii.ro. Cu toate acestea, nu s-a produs rezultatul scontat, căci se publică şi hotărâri judecătoreşti nelegale sau neconforme practicii, chiar dacă au fost desfiinţate de instanţe superioare.

Cu siguranţă nu are legătură cu corupţia judiciară ceea ce vă spun, deşi am întâlnit situaţii în care magistraţii au interpretat legea primind bani să o facă. Îmi aduc aminte un caz penal de acum câţiva ani, în care un om de afaceri a fost pus în libertate în urma exercitării unei căi de atac nepermise de lege, dar admisă de un complet de judecată pe baza unei interpretări aberante a legii. Am sesizat atunci, ca membru a CSM, problema ivită care mă conducea cel puţin la ideea unui abuz şi, în scurt timp, s-a dovedit că aveam dreptate: procurorii au trimis în judecată un membru al completului care primise o sumă foarte mare de bani pentru a proceda astfel. Nu. Pur şi simplu este vorba de un fel de exacerbare a independenţei pe care o întâlnim la unii magistraţi, nu puţini, şi o lipsă de conştientizare a rolului lor social, care implică ordine pentru comunitate şi stabilitate pentru cetăţean – este ceea ce se cheama „securitate juridică” în limbajul curţilor europene de justiţie.

Adevărul: CSM a votat propunerea de majorare a pedepselor pentru infracţiunile de corupţie din Codul Penal. Va duce acest lucru la o creştere a eficienţei combaterii fenomenului corupţiei?

Am făcut o analiză personală a evoluţiei numărului de cauze de corupţie şi am conectat la schimbările legislative privind sancţionarea infracţiunilor de corupţie. Am constatat că în ultimii 5 ani de zile numărul dosarelor de luare de mită s-a triplat, iar al celor cu infracţiuni de dare de mită s-a dublat. Concluzia este, aşadar, că în cursul ultimilor 10 ani a crescut numărul de dosare, ceea ce a impus creşterea pedepselor – gândiţi-vă că doar la nivelul DNA o dată la trei zile se declanşează proceduril penale într-un dosar de mare corupţie.

Cu alte cuvinte, pedepsele existente la un moment dat nu s-au dovedit eficiente în combaterea fenomenului corupţiei care, din păcate, a cuprins toate instituţiile statului. Într-o astfel de situaţie politica statului este unică, şi anume înăsprirea sancţionarii, care poate avea loc pe două căi: legislativ şi judiciar.

Din păcate, redactorii noului cod penal nu au ţinut cont de această realitate şi au scăzut pedepsele. De asemenea, combaterea judiciară a corupţiei a coborât uneori în derizoriu: în plină ofensivă împotriva corupţiei, există procese din această materie care durează prea mult; există situaţii în care pentru asemenea infracţiuni procurorii renunţă la urmărirea penală, ceea ce nu ar trebui să se întâmple; există situaţii în care se comit infracţiuni de corupţie de către demnitari sau înalţi funcţionari ai statului, ori în care sumele vehiculate sunt imense, însă pedepsele concrete aplicate de judecători sunt extrem de mici, se aplică pedepse cu suspendarea executării şi nu se interzice exercitarea funcţiei sau profesiei de genul cele în cadrul căreia s-au comis actele de corupţie; în fine, există situaţii în care confiscarea dispusă de magistraţi nu este pusă în aplicare de administraţia de stat.

Or, dacă magistraţii nu realizează că pedepsele trebuie aplicate la o dată cât mai apropiată de cea a comiterii infracţiunii, că ele nu au doar rol represiv, ci şi rol preventiv, se ajunge la situaţia în care inculpaţii sunt priviţi mai degrabă ca nişte victime ale sistemului judiciar, ori în care cei cei arestaţi preventiv depun jurământul pentru a deveni primari sau cei condamnaţi cu suspendare sunt aleşi în Parlamentul ţării.

Aşa încât sunt de acord cu majorarea sancţiunilor pe două căi: atât de către magistraţi conştieni că flagelul corupţiei trebuie combătut rapid şi ferm, care să aplice sancţiuni aspre şi să dispună confiscarea bunurilor folosite ca mită şi a averilor nejustificate aparţinând corupţilor; cât şi de către legiuitor prin creşterea limitelor de pedeapsă, mai ales a limitei inferioare şi prin reducerea ori chiar eliminarea posibilităţii acordării suspendării.

Adevărul: Cazurile de sclavie de la  Berevoeşti, localitatea argeşeană în care mai multe familii de romi au sechestrat şi exploatat, de-a lungul a 12 ani, zeci de victime – copii, adulţi cu probleme fizice şi psihice, ori persoane provenite din familii foarte sărace, au îngrozit o ţară întreagă. Ne întrebăm cu toţii şi vă întrebăm şi pe dvs. dacă este posibil ca timp de atâţia ani, autorităţile de la Berevoeşti chiar să nu fi ştiut nimic despre ororile care se întâmplau în ograda lor.

Nu aş vrea să mă refer în concret la situaţia din judeţul Argeş, fiind vorba de un caz aflat pe rol şi pe care nu îl cunosc decât din presă. Vă spun însă că eu însumi am atras de câteva ori atenţia asupra situaţiei întâlnite în două judeţe: Vaslui şi Argeş, care cel puţin din punct de vedere statistic, sunt pe primele locuri la criminalitate: primul se remarcă prin infracţiuni privind viaţa sexuală, celălalt prin infracţiuni de o înaltă violenţă.

Înainte de a se comite fapte abominabile, ar trebui ca autorităţile locale să îşi facă datoria: începând de la primar, inspectori şi poliţie, până la magistraţi şi, dacă este cazul, serviciile de informaţii. Înţeleg că o situaţie unică, accidentală, nu poate fi prevenită sau cunoscută la timp. Dar nu va convinge nimeni vreo persoană raţională că o stare de ilicit existentă de ani de zile nu a fost cunoscută de autorităţi. Dacă a fost aşa, înseamnă că autorităţile sunt ocupate de incompetenţi. Dacă nu a fost aşa, înseamnă că autorităţile sunt în conivenţă cu infractorii.

Şi vă spun un lucru pe care l-am constatat în practică: cu cât o persoană ocupă aceeaşi funcţie într-o localitate timp de mai mulţi ani, cu atât riscul coruperii sale este mai mare. Mă refer aici inclusiv la magistraţi. Pentru a preveni această situaţie, în străinătate se apelează la soluţii precum: se interzice magistraţilor şi poliţiştilor să practice în localitatea lor natală ori se obligă magistraţii ca o dată la 5, maxim 10 ani să îşi schimbe specializarea. O să vedeţi că nu sunt puţine situaţiile în care, atunci când se fac percheziţii în masă ori sunt vizaţi interlopi, se apelează la forţe de intervenţie din afara localităţii sau chiar a judeţului respectiv. Se evită astfel inerentele scurgeri de informaţii…

Ce îmi repugnă sunt însă cetăţenii care ştiu de comiterea unor infracţiuni, dar aleg să tacă: sunt cei care văd în autobuz cum se fură bunul cuiva şi tac; sunt cei care văd o femeie agresată pe stradă şi tac; sunt cei care ştiu de copii violaţi de proprii părinţi şi tac; sunt cei care îşi văd colegi luând mită şi tac. Frica de a fi normali, tendinţa de a nu ne ajuta semenul aflat în nevoie, neîncrederea în instituţiile care, anunţate la timp, ar putea intereveni, ne face o ţară de complici. Trebuie să luăm atitudine, altel România îşi va rata adevărul ca ţară democratică.

Citeste mai mult: adev.ro/oalyn7

INTERVIU: Decat sa iti angajezi un avocat, mai bine iti cumperi un judecator

Judecătorul Cristi Danileț: „Decât să îţi angajezi un avocat, mai bine cumperi un judecător”. Ei, nu mai merge aşa – interviu

Judecătorul și membrul Consiliului Superior al Magistraturii din România, Cristi Danileț, a acordat un interviu portalului BizLaw în care a vorbit despre lipsa dialogului dintre judecători, procurori și avocați, despre relațiile de prietenie dintre aceștia, dar și despre cât de importantă este comunicarea pentru sistemul de justiție. Magistratul român a făcut și prognoze pentru justiția moldovenească: „aveţi nevoie cam de 10 ani ca să ajungeți la nivelul celei din România”.

BizLaw: Sunteți unul dintre puținii judecători din România prezent în presă, pe rețelele de socializare. Cât de mult contează pentru actorii din justiție comunicarea cu oamenii?

Cristi Danileț: Un judecător, în virtutea funcţiei, lucrează cu oamenii. Din păcate, pentru majoritatea, acest lucru se rezumă doar la dialogul din sala de judecată. Este greşit: judecătorii trebuie să cunoască societatea, să interacţioneze cu oamenii şi în afara tribunalului. Eu utilizez din plin atât contactele personale, cât şi cele prin intermediul mediei şi social-mediei. Simt că în felul acesta aproprii cumva justiţia de cetăţean, care ajunge să vadă în judecător un OM.

BizLaw: De ce ați ales să fiți judecător, dar nu procuror sau avocat?

Cristi Danileț: Am vrut să fiu procuror, dar în anul 1998, când am susţinut concursul naţional de admitere în magistratură, nu erau locuri decât la instanţă. Avocat nu aveam cum să fiu, pentru că în acei ani trebuia să ai o pilă la Barou, or eu proveneam dintr-o familie modestă. Dar nu regret nicio clipă: profesia de judecător m-a împlinit din multe puncte de vedere.

BizLaw: Sunteți destul de des în Republica Moldova și cunoașteți situația din sistemul judiciar de aici. Cât de complicat este să activezi într-un sistem judiciar în care cetățenii nu au încredere, iar fenomenul corupției este greu de exclus?

Cristi Danileț: Merg în multe state ca expert. Cel mai mult în ultimii ani am fost în Republica Moldova şi în Ucraina. În ambele state se desfăşoară ample reforme, iar justiţia este unul dintre domeniile vizate. Am trecut printr-o situaţie asemănătoare în urmă cu 12 ani, când am început reforma justiţiei din România. Ne-a fost greu, iar experţii europeni ne încurajau să mergem mai departe. Asta spun şi eu: mergeţi spre Europa, implementaţi standardele de competenţă şi integritate şi mai ales susţineţi pe oricine vrea corectitudine. Uneori am avut impresia că sunt singur, mai ales când am afirmat că avem corupţie în justiţie. Timpul mi-a dat dreptate, dar acei ani în care autorităţile îmi erau împotrivă şi prietenii mă abandonaseră, au fost cumpliţi.

BizLaw: Ca un expert din exterior, cum credeți, la prima vedere, există dialog interprofesional între judecători, procurori și avocați?

Cristi Danileț: Dacă mă întrebaţi de Moldova, vă spun sincer că acest dialog nu există. Sau nu este unul purtat în mod profesionist. La dvs., judecătorii îi urăsc pe procurori, avocaţii fac totul pentru a cumpăra judecătorii, iar procurorii deschid dosarele împotriva judecătorilor pentru soluţiile pronunţate. Or, asta nu este o relaţie normală: cele trei profesii sunt esenţiale pentru înfăptuirea justiţiei, iar respectul dintre ele va putea duce la creşterea încrederii cetăţenilor în sistemul juridic.

BizLaw: În general, există sau nu prietenie între judecători, avocați, procurori? Ar trebui să existe sau deontologia profesională nu permite?

Cristi Danileț: Prieteniile sunt normale. Mai ales în Moldova, unde populaţia este redusă ca număr, nu poţi evita aşa ceva. Ce lipseşte însă, este cultura integrităţii: un judecător sau un procuror poate fi amic cu un avocat dintr-o cauză, dar nu poate soluţiona acel dosar dacă are o relaţie intimă cu avocatul sau dacă își face concediile cu acel avocat. Deci, judecătorul şi procurorul trebuie să aibă tăria de a spune că nu pot fi imparţiali şi să se retragă din cauză.

BizLaw: Ce părere au judecătorii despre avocați? Dar avocații despre judecători? 

Cristi Danileț: În România fiecare îşi ştie locul său: avocatul apără o parte, procurorul apără întreaga societate, iar judecătorul soluţionează litigiul şi garantează drepturile omului. Toate cele trei profesii au oameni foarte bine pregătiţi, după cum au şi oameni foarte slabi. În ultimii ani am început să organizăm sesiuni comune de pregătire pe noua legislaţie, ceea ce a fost un lucru extraordinar. Iar anul trecut am semnat o cartă, un fel de cod deontoligic prin care ne angajăm să ne respectăm reciproc.

BizLaw: Este adevărat că avocaţii buni cunosc legea, iar avocaţii extraordinari îl cunosc pe judecător?

Cristi Danileț: Din păcate da, este real. La noi se mai spune ceva: „Decât să îţi angajezi un avocat, mai bine cumperi un judecător”. Ei, nu mai merge aşa: de câţiva ani de zile au fost destructurate adevărate reţele de avocaţi, oameni de afaceri şi judecători care aranjau dosare. Văd că a început şi în Moldova, dar oamenii oneşti din interior care denunţă astfel de cazuri trebuie sprijiniţi. Societatea civilă trebuie să fie alături de cei care denunţă corupţia din sistem!

Bizlaw: Se știe că volumul de muncă al judecătorilor este foarte mare, zeci de dosare așteaptă să fie examinate. În acest context, se mai pune preț pe pledoaria avocatului, așa cum era acum câteva decenii, sau, totuși, judecătorii preferă un discurs mai scurt și mai consecvent, pentru a reduce din durata proceselor de judecată?

Cristi Danileț: Un avocat care vorbeşte sau scrie mult şi, mai ales, care face apel la latura emoţională a procesului, nu este unul pe placul judecătorilor. Din cauza comprimării timpului, judecătorii aşteaptă concluzii scurte, la obiect şi extrem de raţionale. Încetul cu încetul pledoaria dispare şi face loc soluţionării dosarului pe bază de documente scrise.

BizLaw: Cum ați descrie relația judecător – avocat în România?

Cristi Danileț: Uneori este firească, alteori ciudată. Cel mai mult reproşez Baroului că a primit în sânul său ca avocaţi pe unii judecători sau procurori corupţi – aşa ceva nu este admisibil într-o ţară care duce o acerbă luptă anticorupţie. Apoi, sunt avocaţi care sunt condamnaţi, dar pentru că s-a stabilit suspendarea executării pedepsei şi nu trimiterea în penitenciar, iar Baroul refuză să îi excludă din profesie. La fel, nu pot accepta acest lucru.

BizLaw: Cât de pregătiți sunt avocații atunci când vin la ședințele de judecată?

Cristi Danileț: Unii sunt foarte slabi şi mai mult încurcă judecătorul. Alţii extrem de bine pregătiţi şi provoacă intelectual judecătorul. Alţii fac orice pentru a obţine o amânare, înţeleg că unii iau onorariu de la părţi pentru aceasta. Sunt oameni şi oameni…

BizLaw: Depinde decizia judecătorului de pregătirea avocatului? În ce măsură?

Cristi Danileț: Aş înclina să spun că nu. Acum mulţi ani se credea că dacă îţi angajezi un avocat, ai şanse crescute de a câştiga procesul. Vă asigur că nu e aşa. Avocatul asistă partea şi se asigură că este aplicată corect legea, nicidecum nu poate face minuni sau apărări contra legii.

BizLaw: Piața avocaturii din România se dezvoltă cu pași alerți. Nu putem spune același lucru și despre piața avocaturii din Republica Moldova, care se dezvoltă mai lent. Cum credeți, cât de departe sunt avocații din România față de cei din Moldova?

Cristi Danileț: Sub aspectul calităţii, este cert că e o mare diferenţă. Dar în timp va creşte calitatea şi a muncii judecătorilor, şi a investigaţiilor procurorilor, şi a activităţii avocaţilor. Pe măsură ce se va dezvolta economia, va creşte avocatura de consultaţă, în dauna celei de litiganţă, şi se va apela tot mai des la arbitraj şi mediere.

Bizlaw: De câți ani ar fi nevoie ca avocatura din Moldova să ajungă la nivelul celei din România?

Cristi Danileț: Avocatura nu trebuie separată de restul sistemului. Ştiu că la dvs când spui „sistem de justiţie” vă referiţi doar la activitatea judecătorilor. Este greşit: sistemul de justiţie include toate profesiile şi instituţiile care contribuie la actul de justiţie, care el şi numai el aparţine exclusiv judecătorului. De aceea, evoluţia se face holistic, la nivelul întregului sistem, şi aveţi nevoie cam de 10 ani.

BizLaw: Ați asistat, probabil, la procese de judecată, ați interacționat cu avocații noștri. Care e prima impresie despre aceștia?

Cristi Danileț: Sincer, nu cred că vreţi să o auziţi. Dar să ştiţi că am văzut la lucru şi judecătorii. Iarăşi, nu cred că vreţi să auziţi părerea mea… Ca să fiu extrem de diplomat, nu mi-a făcut impresia că sunt într-o sală de judecată, nu avea nicio legătură cu sobrietatea şi profesionismul la care mă aşteptam. Pe de altă parte, cred că e vorba şi de un anumit temperament: am senzaţia că în Republica Moldova toată lumea e gata de ceartă în orice moment. Că asta se întâmplă în Parlamentul dvs., sau la TV, sau în instanță, e cam acelaşi lucru.

BizLaw: Din experiența dvs., cât de deschiși sunt avocații să comunice? Lipsa comunicării poate fi cumva cauzată de interdicția de a face publicitate?

Cristi Danileț: Publicitatea ca avocat şi atitudinea civică nu sunt incompatibile. Admir avocaţii care ies public şi susţin necesitatea reformelor sau îşi exprimă părerea despre legi. Dar nu accept critici ale avocaţilor în mediul public, nici la TV, nici în social media, cu privire la procese aflate în desfăşurare sau hotărâri judecătoreşti: avocaţii trebuie să contribuie în egală măsură la sentimentul de încredere în justiţie şi nu să îşi exprime astfel nemulţumirile faţă de justiţie. Orice nemulţumiri faţă de soluţii trebuie concretizate în contestarea lor în procedurile de apel sau recurs, iar orice nemulţumiri faţă de conduita judecătorilor trebuie concretizate în plângeri adresate CSM.

BizLaw: Pe parcursul activității ați fost și sunteți profesor/mentor pentru mii de studenți de la Drept. Cum credeți, sunt facultățile de drept generatoare de avocați profesioniști? E suficent să fii un student „strălucit” la facultate, sa fii un bun teoritician ca să devii un avocat profesionist?

Cristi Danileț: Numai un bun teoretician poate fi un bun practician. Din păcate, foarte multe facultăţi de drept se rezumă la a-i pune pe studenţi să memoreze legi şi manuale. Or, un om al dreptului trebuie să aibă cultură juridică, să poată gândi cu propriul său creier şi să îşi dorească permanenta evoluţie şi profesională, şi ca om. Aşadar, cel care vrea să fie un profesionist desăvârşit, trebuie să studieze singur, mult. Asta încerc să îi conving pe studenţii şi tinerii cu care iau legătura: să nu transforme dreptul într-o instituţie de aplicare rece a legii – căci e vorba de mult mai mult: de a lucra cu oamenii şi destinele lor.

BizLaw: Ce calități ar trebui să aibă un avocat, cum ar trebui să se prezinte în fața magistraților pentru a fi convingător?

Cristi Danileț: Respectuos, calm, extrem de raţional. Să vorbească puţin şi direct la ţintă. Să dovedească cele afirmate şi să nu atace persoana niciodată, ci doar faptele acesteia.

BizLaw: Sunteți un judecător cu experiență, care ați avut diverse situații, ați întâlnit oameni cu diferite probleme. Ce trebuie sau nu trebuie să facă un avocat atunci când se întâlnește cu un cetățean de rând ?

Cristi Danileț: Să asculte atent pe omul din faţa sa (da, uneori avocaţii trebuie să facă şi terapie psihologică), să nu se laude cu pilele lui în sistem (altfel trebuie dovedit profesionalismul), şi să aibă recomandări bune (sincer, eu aş verifica inclusiv informaţiile apărute pe internet). Nu l-aş angaja nici pe cel cu onorariile cele mai mici, nici pe cel care are onorarii foarte mari.

„Suntem ţara unde o dată la trei zile un minor este omorât. Ce fel de oameni ne vor conduce peste 10 ani?“

Infracţiunile comise de copii au explodat. În ultimii cinci ani, 20.000 de minori au fost trimişi în judecată, dintre care aproape 15.000 au fost condamnaţi. Aşa arată statisticile privind delicvenţa juvenilă în România. Membru în CSM, judecătorul Cristi Danileţ crede că există o hibă în actualul sistem de educaţie. Magistratul a făcut declaraţia în contextul în care un copil a murit după ce a fost bătut cu pietre într-o şcoală din Slobozia.

Cazul lui Marian Funie (14 ani), din Slobozia (Argeş), care a decedat săptămâna aceasta, după ce a fost lovit cu pietre de colegii de şcoală ai surorii sale, a stârnit reacţiii puternice în societatea civilă şi nu numai.

„O dată pe lună un copil moare în urma unei bătăi”

Unul dintre cei care au reacţionat a fost judecătorul Cristi Danileţ. Într-o postare pe Facebook, acesta a arătat că statistica este necruţătoare şi că există un adevărat fenomen, în care copiii sunt victime iar societatea nu ia măsuri.

„O dată la trei zile un copil moare ucis într-un accident sau omorât cu sânge rece. O dată pe lună un copil moare în urma unei bătăi. Marian e cel de luna asta. Peste doua zile un alt copil va dispărea dintre noi. Dar nu ne pasă, nu?! Nici nu ne vom aduna la manifestări prin Oslo, Chicago, Sidney sau Bucureşti”, a reacţionat Cristi Danileţ.

Membru al CSM din 2011, Cristi Danileţ (41 de ani) este autorul manualului „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” şi este implicat în mai multe proiecte privind acţiuni de educaţie juridică destinate elevilor de şcoli gimnaziale şi liceu. Pe blogul său, magistratul a avut mai multe articole privind delicvenţa juvenilă şi victimele din rândul minorilor.

„Ţara unde o dată la trei zile un minor violează pe cineva”

Danileţ a declarat pentru „Adevărul” că este îngrijorat de actele de violenţă exercitate asupra copiilor şi de către copii. „Avem mult prea multe cazuri de adulţi care bat copiii, îi violează, îi agresează în public, îi înjură şi îi umilesc – de multe ori e vorba chiar de cei care ar trebui să îi educe şi să aibă grijă de ei: părinţi, rude, profesori, doctori, preoţi, asistenţi maternali – sau adulţi care îi exploatează sexual, prin cerşetorie sau prin muncă”, explică magistratul.

Judecătorul susţine că sunt mult prea multe cazuri de copii care comit infracţiuni de la o vărstă fragedă, copii care de la 14 ani au deja dosare penale: furturi, tâlhării, şantaje, violuri, omoruri. „Suntem ţara unde o dată la trei zile un minor este omorât şi unde 6 din 10 minori arată că sunt bătuţi acasă, ţara unde o dată la trei zile un minor violează pe cineva şi la patru zile un alt minor omoară o persoană”, a declarat Danileţ, pentru „Adevărul”.

„Eu cred că ar trebui să fim cu toţii în alertă: ce fel de generaţie se ridică? Ce fel de oameni ne vor conduce peste 10-20 ani? Cred că deja educaţia este una inadecvată şi trebuie schimbată din temelii paradigma acesteia: trebuie să pregătim oameni pentru viaţă, dispuşi să trăiască în societate conform regulilor ei”, Cristi Danileţ.

Numărul violurilor comise de minori s-a dublat faţă de acum 5 ani.

Pe blogul său, Daniţel a avut două postari având ca temă „Delincvenţa juvenilă” şi „Minorii victime”, care au avut ca punct de plecare statisticile oficiale. Potrivit sursei citate, în ultimii cinci ani, în România au fost trimişi în judecată peste 20.000 de minori, dintre care aproape 15.000 au fost condamnaţi. „Noul Cod penal, care a redus pedepsele pentru majoritatea infracţiunilor şi a eliminat aplicarea pedepsei închisorii pentru minori, a generat o scădere cu o mie a numărului de copii trimişi în judecată, fără ca asta să însemne o scădere a numărului de infracţiuni comise de minori”, arată Danileţ. Datele oficiale  arată că 3580 de minori au fost trimişi în judecată în 2011, 4964 de minori- în 2012, 4826 de minori- în 2013, 3422 de minori- în 2014 şi 3535 de minori- în 2015.

„Statistica ne arată că în fiecare zi sunt trimişi în judecată cinci minori pentru comiterea infracţiunilor de furt şi doi minori pentru tâlhărie. În fiecare zi încă un minor care comite o lovire sau vătămare corporală simplă ori gravă ajunge în faţa instanţei. La fiecare trei zile încă un minor este adus în faţa judecătorul pentru că a comis un act sexual cu privire la un alt minor sau pentru că a comis un viol. Este de remarcat că numărul violurilor comise de minorii trimişi în judecată s-a dublat faţă de acum 5 ani. De asemenea, încă un alt minor este adus în faţa judecătorului o dată la trei zile pentru că a omorât o altă persoană, în cele mai multe cazuri cu intenţie  – doar 10% din ucideri sunt comise din culpă”, face o analiză a datelor Danileţ.

Anual, peste 4.000 de copii sunt victimele unor infracţiuni.

Într-o altă postare, Danileţ arată că statistica pe care CSM o deţine relevă date îngrijorătoare cu privire la victimele minore din cauzele aflate spre soluţionare la instanţe: în fiecare zi procurorii expediază instanţelor câte şapte dosare care privesc infracţiuni comise asupra a 11 copii. Astfel, zilnic cineva este trimis în judecată pentru că agresează fizic un copil, un altul pentru că agresează sexual un copil şi un altul pentru că omoară un minor. Anual, peste 4.000 de copii sunt victimele unor infracţiuni.

În ultimii cinci ani, în România au fost trimişi în judecată peste 11.000 de cauze privind inculpaţi minori şi adulţi care au comis infracţiuni împotriva a peste 19.000 de minori. „Statistica ne arată că în fiecare zi este trimis în judecată câte un inculpat care omoară un copil: fie cu intenţie, fie din culpă (de regulă acestea sunt urmare a accidentelor de circulaţie); un altul care agresează sexual un minor: fie viol comis asupra unui copil (ceea ce presupune lipsa consimţământului acestuia), fie act sexual cu un minor (adică minorul îşi exprimă consimţământul, dar are sub 15 ani); încă unul care fură bunuri de la un minor sau îl tâlhăreşte. Avem aproximativ 200 de dosare cu minori care sunt loviţi sau răniţi fizic în fiecare an. Câte unul este omorât în fiecare lună în bătaie”, a analizat datele Danileţ.

Judecătorul mai arată că minorii sunt folosiţi din ce în ce mai mult în producere de fotografii sau filme pornografice – aceasta atrage trimiterea în judecată a peste 75 de persoane anual, de 6 ori mai mult decât în urmă cu cinci ani.  Există dosare în faţa instanţelor pentru traficarea a peste 250 de minori anual.

Manualul de educatie juridica pentru liceeni („Ghid despre dreturi şi justiţie”) şi cel pentru elevii de gimnaziu („Unde-i lege nu-i tocmeală”) sunt disponibile gratuit la http://www.educatie juridica.ro si în format printat de la membrii asociatiei Voci pentru Democratie si Justitie http://www.vedemjust.ro.

Drama care a şocat România

Reamintim că pe 17 februarie, Marian s-a dus la şcoala unde învăţa una dintre surorile sale, elevă în clasa a III-a. Fetiţa mai împărţea cu el, din când în când, laptele şi cornul. Spera să-i fi păstrat ceva şi de data aceasta. Nu se aştepta însă să fie primit cu atâta violenţă de colegii fetei.

Camerele de supraveghere ale şcolii au surprins momentul în care Marian a ieşit pe poartă. Băiatul îşi dusese palma la tâmplă după ce a fost lovit în cap. Copilul intrase într-o ceartă cu câţiva elevi din ciclul primar. Băieţii, cu câţiva ani mai mici, au vrut să-l gonească şi au început să arunce în el cu ce au nimerit.

O piatră l-a izbit în creştet. Marian a ajuns acasă pe picioarele lui, însă a doua zi a intrat în comă. „A venit plângând de durere. Ne-a zis că un copil de la şcoală i-a dat cu piatra în cap… Îl durea tare, dar tot mai putea să vorbească… Apoi, i s-a făcut rău de tot. Întâi l-au dus la spitalul de la Mozăceni, că era mai aproape. Aici au zis că e grav şi l-au trimis la Piteşti, iar doctorii de la Piteşti l-au trimis la Bucureşti“, povestea, atunci, Gabriela Funie, mama copilului.

Puştiul a fost transferat la Spitalul Bagdasar Arseni din Capitală, unde a fost operat, însă starea lui s-a înrăutăţit. La scurt timp a intrat într-o comă profundă, din care n-a mai ieşit. Pe 27 aprilie, Marian a murit.

Citeste mai mult: adev.ro/o6ejtv

 

Interviu 9am: Educatia juridica, sexuala, religioasa

INTERVIU 9am: Cristi Danilet (CSM): „Fara slujbe si rugaciuni la orele de religie. De la ideologie pana la fanatism e doar un pas.”

Judecatorul Cristi Danilet, membru al Consiliului Suprem al Magistraturii a stat de vorba cu reporterii 9AM.ro si a raspuns mai multor intrebari de actualitate si de interes social.

9AM.ro: In ianuarie ati implinit 5 ani de cand sunteti membru al CSM. Cum ati descrie aceasta experienta pana acum si ce ati fi dorit sa schimbati in plus in acesti ani?

Cristi Danilet: La inceputul mandatului am avut o viziune asupra lucrurilor care trebuie imbunatatite in privinta organizarii, functionarii si imaginii justitiei. Obiectivele mele au fost inscrise intr-un proiect de candidatura insusit in mare parte de CSM-ul care s-a format si multe dintre ele au fost deja realizate. Azi avem un CSM cunoscut in opinia publica si apreciat de emisarii europeni, ale carui pozitii publice in anumite momente sunt extrem de asteptate si dezbatute. Increderea in justitie s-a dublat fata de momentul inceputul mandatului nostru: azi lumea are asteptari si incredere in justitie de trei ori mai mult decat in Parlament si de doua ori mai mult decat in Guvern. Avem oameni noi, locuri primite in plus, o Inspectie functionala si legislatie care a scurtat procedurile. Inca sunt probleme de conduita si integritate, insa. Acestea este un sector in care ma voi concentra in urmatoarea perioada si care trebuie avut in vedere de urmatorul CSM.

9AM.ro: Luni, doamna Kovesi a primit aviz favorabil din partea CSM pentru un nou mandat in fruntea DNA. Cum comentati progresele realizate de justitia din Romania din ultimii ani?

Cristi Danilet: In domeniul anticoruptiei avem o alta justitie decat cea dinainte de reformele din 2004-2005. DNA a lucrat intr-un ritm fantastic si rezultatele pozitive sunt de netagaduit. In acest context, reinnoirea mandatului sefului DNA, doamna Codruta Kovesi, e fireasca, asa cum a fost si cazul reinnoirii mandatului fostului sef DNA, domnul Daniel Morar. Coruptia este un cancer social, iar DNA e cel care asigura extirparea. Insa nu e suficienta doar activitatea procurorilor, ci ea trebuie verificata si valorificata de instante. Iar judecatorii trebuie sa fie extrem de fermi cu flagelul coruptiei: pe de o parte pedepsele sa fie aspre pentru infractori si descurajante pentru prezumtivii infractori, iar pe de alta parte bunurile dobandite ilicit trebuie cautate, confiscate si valorificate. Numai in acest fel se poate da stisfactie interesului general si numai in acest fel se poate face cu adevarat justitie: cand omul simplu vede ca cei care incalca legea sunt sanctionati, iar sumele sustrase poporului se intorc la acesta. Este esential sa se vada justitia care se face, de aceea transparenta, relatarile din presa, comunicarea publica, interviurile care vin dinspre sistemul judiciar catre public sunt importante.

9AM.ro: Intr-o postare pe blogul dvs spuneati ca in fiecare an sunt trimisi in judecata 4000 de minori. Credeti ca aceste cifre ar trebui sa ne ingrijoreze ca si societate?

Cristi Danilet: Am o sensibilitate la dosarele privind minorii, atat cele civile cat si cele penale. Va spun ca numarul copiilor implicati in procedurile judiciare este prea mare: multi copii sunt neglijati, abandonati, agresati fizic sau abuzati sexual; prea multi sunt cei care produc spargeri, talharii, fura, consuma droguri sau violeaza. Societatea nu le acorda multa atentie, iar educatia oferita de sistemul actual de invatamant nu este adecvata realitatilor sociale. Or, daca educatiei si preventiei nu li se dau importanta cuvenita, va asigur ca doar prin combatere noi nu putem repara raul produs.

Va dau cateva cifre care pana acum nu au fost analizate in luarea politicilor publice. Cu privire la victime, aflati ca in fiecare zi este trimis in judecata cate un inculpat care omoara un copil, un altul care agreseaza sexual un minor, inca unul care fura bunuri de la un minor sau care il talhareste. In fine, avem aproximativ 200 de dosare cu minori care sunt loviti sau raniti fizic in fiecare an, si tineti cont ca un minor este omorat in fiecare luna in bataie!

Referitor la delincventa juvenila, avem statistici care arata ca in fiecare zi sunt trimisi in judecata cinci minori pentru comiterea infractiunilor de furt si doi minori pentru talharie. In fiecare zi inca un minor care comite o lovire sau vatamare corporala ajunge in fata instantei. Inca un minor este adus in fata judecatorului o data la trei zile pentru ca a omorat o alta persoana, in cele mai multe cazuri cu intentie. La fiecare trei zile inca un minor este adus in fata judecatorul pentru ca a comis o agresiune sexuala. Este de remarcat ca numarul violurilor comise de minorii trimisi in judecata s-a dublat fata de acum 5 ani!

9AM.ro: Cum priviti situatia refugiatilor la nivel international? Credeti ca decizia Romaniei de a caza peste 500 de refugiati in Vama Veche este una buna? Ce ar trebui sa mai faca statul roman in aceasta privinta?

Cristi Danilet: Sunt ingrijorat de valul mare de refugiati din Europa si de modul in care este pusa in aplicare legislatia cu privire la ei. Refugiatii sunt numai cei care sunt in pericol de razboi, ca urmare acesta dispare in prima tara singura. Trecerea lor in alte state din Europa sunt, prin urmare, din motive economice, iar legislatia e diferita. Dincolo de aceste aspecte, mai trebuie luate in considerare elemente de ordin economic care presupun hrana si cazare pentru aceste mase de oameni, cel putin pana la solutionarea cererilor de aviz; cele de natura sociala, care presupun integrarea lor in scoli si locuri de munca; si cele de natura politica, care presupun asigurarea prosperitatii economice si siguranta populatiei unde ajung acesti oameni. Or, cu totii remarcam ca, odata cu cresterea valului de refugiati si imigranti, au avut loc atentate sangeroase in Europa. Nu stiu daca este sau nu o legatura directa, dar cred ca acceptarea unor politici cu privire la refugiati trebuie compensata de alte masuri, cele necesare pentru a intari securitatea statului. Nu stiu insa daca Romania ar putea face fata unui val de refugiati mai mare, cel putin din perspectiva economica.

9AM.ro: Puteti sa ne povestiti despre proiectul dumneavoastra cu educatia juridica in scoli?

Cristi Danilet: De multi ani merg prin scoli si licee pentru a vorbi copiilor despre legi, justitie, drepturi. In urma cu trei ani acest proiect a devenit unul institutional, CSM fiind partener al Ministerului Educatiei, astfel ca acum sunt zeci de judecatori si procurori care se duc in unitatile de invatamant sau care primesc pe copii in vizita la instante si parchete. Mai mult, acum doi ani am alcatuit impreuna cu Politia capitalei o brosura prin care am explicat noul cod penal pe intelesul copiilor, iar la inceputul acestui an am redactat un manual „Educatie juridica pentru liceeni. Ghid despre drepturi si justitie”. Ambele pot fi descarcate gratuit de pe www.educatiejuridica.ro si au fost extrem de bine primite de copii carora le-am distribuit cateva mii de exemplare, in mod gratuit. Iar acum am initiat EDUIURIS, un proiect national de predare a educatiei juridice in scoli si licee, care are ca obiectiv formarea unei retele de studenti la drept si avocati care sa ajute in acest demers al nostru, pentru a educa tinerii in spiritul dreptatii si legalitatii.

9AM.ro: Credeti ca avem nevoie de educatia sexuala in scoli? Dar de ora de religie? In aceeasi nota, credeti ca statul roman trebuie sa continue finantarea cultelor religioase?

Cristi Danilet: In scoala romaneasca unele dintre materiile studiate nu au aplicabilitate practica. Invatamantul trebuie reformat profund: ar trebui ca profesorii sa fie mai bine platiti, curriculum-ul scolar sa fie adaptat la necesitatile sociale, metodele de predare sa fie innoite. Iar unele materii trebuie sa fie interdisciplinare: de exemplu, eu nu vad rostul studierii limbii latine in scoala si cred ca elemente de cultura imperiului roman pot fi studiate la istorie; la educatie civica se poate studia foarte bine elemente de educatie juridica si elemente de educatie sexuala si planificare parentala. Romania este pe primul loc la fetite sub 15 ani care nasc si tot astfel la numarul de avorturi – avem un avort la doua nasteri. De asemenea, educatia elevilor trebui intregita cu elemente de nutritie – unul din trei copii sufera de obezitate, sau elemene vizand protectia mediului, sau elemente de natura financiara.

Cat priveste ora de religie din scoala, nu consider ca e normal ca la ora de religie sa se faca slujbe si rugaciuni, ci cred ca acolo trebuie studiate istoria ideile si credintelor religioase. Trebuie sa se inteleaga ca statul si biserica sunt separate, iar acesta este un castig al civilizatiei moderne care dainuie pe principiul secularismului si umanismului. Nu vreau sa fac o acuzatie, ci doar o constatare: in culturile unde statele sunt conduse de reprezentantii religiosi se ajunge de la sentiment religios la propagarea unor ideologii, iar de aici la fanatism mai este doar un pas. Nu are rost sa fim ipocriti sau corecti politic atunci cand e vorba de valorile occidentale si de siguranta semenilor. Fara a discrimina sau uri pe cineva, trebuie sa fim solidari si atenti. Si chiar aceste aspecte trebuie sa faca parte din educatia tinerilor nostri.

Interviu Youth Parlamentor: Pentru e educatie interdisciplinara

Interviu Cristi Danileț: Avem nevoie de o educaţie interdisciplinară şi extrem de pragmatică

De ce ar trebui predată educația juridică în școli, cum putem să îi învățăm pe tineri să deprindă spiritul tolerant, care este „rețeta succesului” pentru o carieră în magistratură? La toate aceste întrebări ne răspunde judecătorul CSM Cristi Danileț.

De ce a ales Cristi Danileț magistratura și ce „se visa” în copilărie?

Ca toţi băieţii din acea vreme, mă visam pilot. Apoi am vrut să devin poliţist, după care procuror şi, în cele din urmă, am ajuns…judecător. Am ales o profesie din care pot face mult bine societăţii şi nu regret nicio clipă.

Sunteți inițiatorul unui proiect inedit în România. Pe scurt, ce însemnă „Educație juridică în licee”?

Practicienii în drept şi, mai nou, studenţii la drept, merg în unităţile de învăţământ preuniversitar pentru a vorbi cu elevii despre stat şi legi, despre reguli şi libertate, despre autorităţi şi conduite acceptabile. Totul are loc într-o manieră nonformală, cu multe exemple. Mergem la copii ca nişte prieteni mai mari, dar cu experienţă, pentru a-i învăţa ceea ce este legal să facă sau să li se întâmple, pentru a-i învăţa că faptele comise acum pot avea efecte majore pentru viitorul lui, pentru a-i convinge că au liber arbitru şi trebuie să îl folosească pentru a se proteja pe ei şi pe ceilalţi.Facem asta în baza unui Protocol încheiat în 2013 de instituţia în care activez – Consiliul Superior al Magsitraturii – şi Ministerul Justiţiei, respectiv Ministerul Educaţiei.

Interesul pentru educația juridică provine mai mult dintr-o pasiune sau dintr-o necesitate?

Sunt pasionat de „traducerea” dreptului pe înţelesul tuturor – o fac de mulţi ani, explicând oamenilor, prin ieşirile mele publice pe blog, Facebook sau în presa scrisă, cum este organizat şi cum funcţionează sistemul juridic. Justiţia trebuie să aibă în centrul său justiţiabilul, nu judecătorul. Şi cred că trebuie făcut totul ca omul să nu ajungă în faţa unui judecător, căci acesta din urmă nu poate preveni, ci doar combate răul produs. De aceea, cred că trebuie trecut de la o cultură a jurisdicţiei la una a legalităţii – pentru un progres al societăţii şi pentru o viaţă în siguranţă legea trebuie respectată de toată lumea.

Este adevărat că efortul meu vine şi dintr-o necesitate dedusă din statistici la care am acces ca membru în Consiliul Superior al Magistraturii: în România avem 57.000 de copii luaţi de la familiile lor datorită abuzurilor şi neglijenţelor şi aflaţi acum la alte persoane sau instituţii; câte un copil este abuzat sexual în fiecare zi; o dată la trei zile un copil este omorât; o dată la două zile un copil moare într-un accident de circulaţie; o dată pe lună avem un copil omorât în bătaie de proprii părinţi; în fiecare an înregistrăm dosare cu 100 de minori criminali – acestea sunt date din dosarele înregistrate la instanţe, dar cine ştie câte cazuri reale sunt şi nu le putem afla…

Cum se împacă educația juridică cu cea sexuală și religioasă?

Unele aspecte de drept civil sau drept penal au directă legătură cu aceste două domenii: sexul neprotejat poate duce la răspândirea de boli venerice sau sarcini nedorite (suntem pe primul loc în UE la fetiţe sub 15 ani care nasc şi la numărul de avorturi), iar sexul cu persoane sub 15 ani cu acordul lor, sexul cu persoane împotriva voinţei lor, răspândirea cu intenţie de boli venerice sau HIV constituie infracţiuni. Pentru participarea la ora de religie este necesară o cerere din partea părinţilor, dar după 16 ani copilul decide singur religia sa, iar profanarea de morminte sau cadavre constituie infracţiune.

Cred că este nevoie de un nou tip de educaţie pentru copii: una interdisciplinară şi extrem de pragmatică. Copiii nu mai au nevoie azi să memoreze multe informaţii pe care le găsesc cu un simplu „search” pe google. Dar cred că au nevoie să ştie ce au voie să facă singuri şi pentru ce acte au nevoie de acordul părinţilor, ce au voie şi ce nu au voie să scrie pe Facebook, cum se pot păzi pentru a nu deveni victimele unor infracţiuni şi cui să se adreseze dacă sunt agresaţi, cum să recunoască una din cele cinci forme de abuz posibile, ce se întâmplă cu ei dacă părinţii divorţează, ce se întâmplă dacă sunt prinşi fără bilet în troleu, pe care parte a carosabilului circulă dacă îşi cumpără un dispozitiv Segway, ce condiţii trebuie îndeplinite pentru a conduce un scuter sau un ATV, dacă pot încasa bani din muncă sau activităţi sportive, care sunt cele 31 de fapte incluse în noţiunea de „violenţă şcolară”, în ce condiţie poate fi publicată o poză a unui copil pe internet sau preluată de televiziuni etc. Toate acestea şi multe altele se regăsesc în primul manual apărut în România, specific pentru tineri, conţinând acest tip de informaţie – „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” elaborat în cadrul unui proiect dezvoltat de CRPE şi LiderJust şi disponibil gratuit pe educatiejuridica.ro.

Din feedback-ul recepționat pe parcursul acestui proiect, cum vi se par tinerii de astăzi? Sunt receptivi la astfel de inițiative?

Succesul proiectului a fost neaşteptat: avem un număr de solicitări foarte mare, iar în unele judeţe acestea depăşesc posibilităţile noastre. De aceea, împreună cu membrii asociaţiei VeDemJust – Voci pentru Democraţie şi Justiţie am avut ideea de a pregăti şi studenţi, nu doar practicieni ai dreptului pentru a sta de vorbă cu elevii de liceu. Mai mult, în unele şcoli am început să fim chemaţi şi la clasele de gimnaziu. Mărturisesc că o atenţie foarte mare acordăm solicitărilor din mediul rural unde ajungem pe cheltuiala noastră. Şi aş vrea să subliniez asta: toţi cei implicaţi în acest proiect participă absolut voluntar: pe cheltuiala lor se deplasează şi distribuie cărţi copiilor. De aceea, orice ajutor prin donaţie sau sponsorizări către asociaţie este binevenit.

Comentând situația externă actuală, din punctul dvs. de vedere, de ce tinerii europeni aleg calea radicalizării islamice? Joacă educația vreun rol în acest sens sau rețelele sociale?

Culturile noastre sunt diferite. Una este profund religioasă şi are la bază sharia, iar cealaltă este secularizată şi are la bază legea; una priveşte femeia drept un lucru şi, recent, drept un animal reproducător, iar cealaltă consideră femeia egală cu bărbatul în drepturi şi obligaţii, promovând chiar o legislaţie pozitiv discriminatorie cu privire la femei; una se consideră superioară şi singura autentică, iar cealaltă promovează toleranţa. De aceea cred că o intersectare a lor produce conflicte aproape „în mod normal”. Însă suntem datori să prevenim orice conflicte majore şi sper ca actele de terorism să nu fie doar o avangardă a ceva mult mai grav.

Mai cred că e greşit să fim ipocriţi sau corecţi politic doar ca să nu deranjăm: sunt îngrijorat pentru siguranţa mea, a familiei şi a poporului meu, a ţării şi a Europei până la urmă, şi cred că cei care aleg să traiască în preajma noastră trebuie să se adapteze regulilor noastre. Nu le cerem să trăiască altfel, ci să traiască astfel încât să nu ne încalce drepturile şi mai ales să nu ne pună în pericol. Nu trebuie să ajungem să ne fie ruşine să spunem că suntem creştini sau atei, ori că suntem europeni şi avem anumite tradiţii. Nu aş vrea nicicând să renunţ la cuvântul „Dumnezeu” sau „Crăciun” de teama să nu se simtă netolerat cel ce împărtăşeşte o altă religie sau viziune. Dar pentru aceasta este nevoie, da, de educaţie: o educaţie în spiritul drepturilor omului, fără îndoială, căci singurul viitor pe care trebuie să îl vedem este cel bazat pe curentul umanist, care stă, de altfel, la baza formării Europei moderne. Cât priveşte extremismul, el nu este de acceptat nici la creştini, nici la islamişti, nici la alte comunităţi. Iar dacă e vorba de terorism, el trebuie combătut prin orice mijloace permise de lege.Serviciile de informaţii şi cele poliţieneşti trebuie să îşi facă datoria fără întârziere.

Cum îi educăm pe tinerii români spiritul tolerant? Din experiența dvs., credeți că le surâde ideea multiculturalismului promovată de UE sau par mai degrabă reticenți la ideea acceptării refugiaților?

În cartea de educaţie juridică vorbesc despre spiritul de toleranţă şi pericolul xenofobie, a segregării, a islamofobiei chiar. Evident, avem în ţară români de alte naţionalităţi – rromi, maghiari, ruşi, germani, turci, arabi – dar nu sunt sesizabile conflicte între ele. Îi învăţăm însă pe copii de demnitate şi de dreptul la viaţă şi la siguranţă, sau că nu ne putem lăsa călcaţi în picioare când drepturile şi libertăţile esenţiale ne sunt puse în pericol,  sau că avem autorităţi care trebuie să ne protejeze. Respectul pentru ceilalţi trebuie să existe şi să fie reciproc. Toleranţa nu înseamnă renunţarea la demnitate. Multiculturalismul nu înseamnă acceptarea pericolului de a fi suprimaţi. Îi primim la noi pe refugiaţi pentru că aşa e uman, nu doar pentru că există obligaţii internaţionale în acest sens. Refugiaţii sunt cei care fug de razboaie şi trebuie protejaţi de celelalte ţări. Dar nu îi putem primi pe terorişti, evident. Şi nici pe cei care ar putea ataca însăşi fiinţa sau specificul poporului nostru. De aceea, persoanele care intră în ţara noastră şi, astfel, în UE, trebuie verificate extrem de bine.

Aveți un sfat pentru elevii sau studenții care vor să devină magistrați? Există o lecție a „succesului” care poate fi predată/învățată?

Evident că există o reţetă. Până la urmă magistratura are cea mai dură formă de admitere dintre profesiile juridice. A trece acest concurs înseamnă a depăşi cel mai mare obstacol pe care un jurist îl poate avea vreodată în viaţa sa. Or, pentru admiterea în magistratură trebuie să te pregăteşti toată facultatea. Şi nu doar la materiile de bază, care se cer la prima probă, cea de cunoştinţe juridice. Ci la toate materiile, pentru a înţelege dreptul ca fenomen social. Mai înseamnă formarea unei culturi juridice prin citirea multor cărţi şi autori, în special operele gânditorilor iluminişti. Şi mai înseamnă multă convingere: o credinţă în propriile forţe, ceea ce presupune auto-cunoaştere şi depăşirea propriilor limite. Eu spun că merită efortul: odată intrat în magistratură, viitorul îţi este asigurat pentru tot restul vieţii, cu două condiţii: să îţi exerciţi funcţia cu bună credinţă şi să fii integru. Ceea ce mărurisesc că în România, o ţară cu o dominantă cultură a mediocrităţii şi a corupţiei,nu e simplu. Dar timpurile se schimbă, cu siguranţă. Iar noile generaţii vor fi mai bune ca noi, fără îndoială.

.

BACKGROUND

Cristi Danileț a debutat în magistratură în decembrie 1998, când devine judecător în cadrul Judecătoriei Vatra-Dornei. Din 2011, Cristi Danileț activează ca judecător al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) iar din 2013 deține titlul de doctor în drept, conferit de Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Interviu StudentVoice/EuroJust: Implicarea în acţiuni civice

Implicarea în acţiunile civice – interviu cu dl judecător Cristi Danileţ EuroJust

Domnul judecător Cristi Danileţ ne vorbeşte despre implicarea sa în actiunile civice, despre meseria de judecător şi sfaturi pentru tinerii care vor să se îndrepte spre această profesie.

Ruxandra Iorga: Domnule judecător Danileţ, sunteţi unul dintre puţinii judecători implicaţi în acţiuni civice. Ultimul dvs. proiect priveşte educația juridică în școli și licee. De unde a pornit inițiativa realizării acestuia?

Cristi Danileţ: În prezent sunt mai multe proiecte care se derulează în paralel, ceea ce mă bucură nespus. În ceea priveşte proiectul meu, îmi amintesc că în urmă cu 18 ani, când am intrat în profesie la Judecătoria Vatra-Dornei, am fost solicitat de un ziarist să întreţin o rubrică permanentă într-un ziar local. Aşa am început, sub pseudonim, să explic ABC-ul justiţiei pentru cititori. După vreo doi ani, când am ajuns judecător la Cluj-Napoca, numărul de dosare a început să crească brusc, deci intram în contact din ce în ce mai des cu oamenii şi am realizat că au probleme în a înţelege legile şi procedurile. Şi eu, şi colegii mei ne-am dat seama că cei care apelează la noi nu au noţiuni juridice minime – erau vremuri în care nu exista portalul instanţelor, utilizarea internetului era de abia la început, iar în mas-media relatările despre justiţie erau rare. În acelaşi timp, într-un proiect local de popularizare a unei noi instituţii – serviciul de probaţiune – am fost invitat alături de un consilier de probaţiune şi un ofiţer de la penitenciar să merg în câteva licee cu probleme să le vorbesc tinerilor despre răspunderea penală. Atunci am realizat că ar fi nevoie de cât mai multe astfel de întâlniri cu adulţii, dar mai ales cu tinerii.

Cât îi priveşte pe adulţi, personal am început o adevărată campanie de informare: prin 2003 am dat primele interviuri în presa locală în care explicam organizarea judiciară şi importanţa independenţei justiţiei, apoi am participat la primele emisiuni televizate la nivel naţional. Din 2007 am început să scriu pe blogul propriuhttps://cristidanilet.wordpress.com, unde am peste 2,5 milioane de accesări, analize detaliate despre fenomene sociale sau politice care au legătură cu justiţia şi chiar să demontez prejudecăţi la adresa sistemului judiciar(recomand postările despre corupţia judiciară sau serialul în 10 episoade intitulat „Demitizarea justiţiei”). Am continuat din 2011 pe Facebook, unde am peste 5.000 de prieteni şi 20.000 de urmăritori, să informez oamenii cu privire ce se întâmplă în CSM, cu privire la lupta anticorupţie sau să iau poziţii rapide şi ferme împotriva atacurilor nefondate la adresa sistemului ori, punctual, la adresa a unor magistraţi. În acelaşi an, întrucât a intrat în vigoare noul Cod Civil, am demarat o procedură de informare a justiţiabililor despre noile instituţii, coordonând trimiterea de materiale informative către instanţe. Din 2013 am început să am întâlniri două feluri de întâlniri cu adulţii: unele regulate, hai să le spun oficiale, în cadrul proiectului „Statul de drept pe înţelesul tuturor” gândit de mine, unde cu susţinerea unor asociaţii locale organizez conferinţe explicând principalele noţiuni de organizare judiciară; şi unele informale – sunt acele întâlniri „la un suc” pe care le anunţ pe FB de câte ori am drum printr-o localitate.

Am demarat şi un proces amplu de informare a studenţilor şi absolvenţilor de Drept doritori de a deveni magistraţi. Sesizând că aceştia nu au informaţii suficiente despre sistemul de admitere sau statutul celui recrutat în magistratură am început un dialog intensiv pe blog şi apoi am alcătuit pentru ei site-ulwww.admiterejustitie.ro, unde au toate datele necesare, în mod tehnic.

În privinţa copiilor, la începutul lui 2013 am fost invitat de o profesoară de la o şcoală din com. Ileana, situată în apropierea Bucureştiului, să vorbesc copiilor despre legi şi sancţiuni. Am urcat pozele pe FB şi imediat am început să fiu solicitat şi de alţi profesori. Aşa am început să merg din ce în ce mai des prin şcoli, atât în Bucureşti, cât şi în afara sa. În 2013 s-a încheiat un Protocol între Ministerul Educaţiei, Ministerul Justiţiei şi CSM pentru implementarea educaţiei juridice în învăţământul preuniversitar şi am fost desemnat din partea CSM să mă ocup de coordonarea acestei activităţi, drept pentru care am organizat echipa de voluntari (500 de judecători la nivelul ţării), am furnizat materiale şi am avut întâlniri cu ministerele implicate. Când în 2014 a apărut noul Cod penal, am alcătuit două filmuleţe urcate pe youtube unde pentru adulţi am explicat noutăţile şi am alcătuit împreună cu Poliţia capitalei broşura „Unde-i lege nu-i tocmeală”, un fel de cod penal pe înţelesul copiilor aflaţi în jurul vârstei de 14 ani. Mergând prin şcoli şi licee să împărţim această broşură, am primit tot mai multe întrebări legate şi de alte materii şi aşa am început să gândesc un nou material pentru elevi. Oportunitatea realizării lui s-a ivit într-o discuţie cu Centrul Român pentru Politici Europene, care a implicat asociaţia LiderJust într-un proiect a cărui implementare o realizăm acum.

R.I.: Ați elaborat astfel primul manual de „Educație juridică pentru liceeni”. Ce conţine el?

C.D.: Lucrarea se intitulează: „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi şi justiţie” . Este un manual complex. Conţine în primul rând noţiuni de drept cotidian: despre drepturile şi obligaţiile ca minor, relaţiile de familie şi legăturile cu părinţii inclusiv după divorţul lor sau după majoratul copilului, despre pedepsirea copiilor în familie şi sancţionarea lor la şcoală, consumul de substanţe interzise, despre infracţiuni privind viaţa intimă, confidenţialitatea la medic sau psiholog, despre regulile de creştere a animalelor, despre muncă, alegeri şi corupţie, despre conduita în faţa organelor de ordine şi de justiţie.

Dar manualul conţine şi noţiuni de educaţie rutieră (care sunt principalele reguli de circulaţie pe drumurile publice ca pieton sau ca şofer), tehnologică (cum se utilizează corect computerul şi ce e cu mediul online), sexuală (am insistat pe prevenţia sarcinii şi a bolilor cu transmitere sexuală şi am arătat că statul recunoaşte dreptul la avort), religioasă (am arătat care sunt cultele recunoscute în România şi că participarea la orele de religie din şcoală se face numai la cerere), politică (am arătat câte partide sunt înregistrate în România şi ce înseamnă ideologie politică de stânga şi de dreapta), nutriţională (care sunt regulile de bază pentru o alimentaţie corectă), de bune maniere şi conduită în diverse împrejurări (care sunt regulile de comportament la şcoală, în caz de incendiu, în caz de cutremur, de urcat pe banda rulantă), elemente de istorie (referiri la democraţia antică, la organizarea statală din Evul Mediu, la holocaustul nazist şi gulagual sovietic, la Revoluţia română din 1989).

R.I.; Informaţiile cuprinse în manual sunt deosebit de utile. Cum va ajunge el la liceeni?

C.D.: În cadrul proiectului de care vorbeam s-au tipărit 1000 de exemplare care vor fi distribuite elevilor în mod gratuit. Noi, voluntarii din acest proiect deja mergem de o lună prin liceele din capitală, ţinem lecţii de educaţie juridică şi facem cadouă aceste manuale.

Dar gândiţi-vă că avem în ţară un milion de adolescenţi la care ar trebui să ajungă această carte. De aceea am alcătuit pe cheltuiala mea un site-ul www.educatiejuridica.ro şi am urcat acolo manualul. El poate fi descărcat gratuit de oricine şi mă bucur că a ajuns şi la adulţi care mi-au scris că sunt foarte încântaţi de informaţiile găsite, mai ales că sunt şi filme cu lecţii ţinute de mine în unele licee. De asemenea, prin asociaţia Voci pentru Democraţie şi Justiţie – VeDemJust pe care am constituit-o special în scopul susţinerii activităţilor de educaţie judică, în următoarea perioadă vom demara o campanie de strângere de fonduri pentru a tipări manualul în cât mai multe exemplare şi vom instrui studenţi care să susţină lecţii de educaţie juridică.

R.I.: Care este obiectivul proiectului dvs. și cum vedeți evoluția acestuia după implementarea în sistemul de învățământ?

C.D.: Pe termen scurt, avem două obiective: să instruim câteva zeci de practicieni sau viitori practicieni ai dreptului pentru a preda educaţia juridică în învăţământul preuniversitar şi să mergem în licee pentru a susţine aceste lecţii. Pe termen lung, dorim să avem un astfel de obiect în curriculum şcolar.

În acelaşi timp, am demarat deja discuţiile cu Ministerul Educaţiei pentru modificarea curriculei şcolare. La nivel de secretar de stat am fost asigurat că un astfel de obiect va putea fi introdus începând cu anul 2018 la licee, iar până atunci va trebui să ne ocupăm instruirea cadrele didactice care să îl predea.

R.I.: Totodată dvs. susțineți și training-ul „Metode și tehnici de predare a educației juridice în școli și licee”.Ce sfaturi aveți pentru cei ce sunt interesați să prezinte acest program în școli și licee?

C.D.: De fiecare dată când mă întâlnesc cu elevii – şi am fost de la cei de clasa a V-a până la cei de a XII-a – mă încarc cu energie. Îmi place să le vorbesc despre reguli şi legi, despre libertate şi autoritate, îmi place să fiu provocat cu întrebări (cea mai…năstruşnică a fost: „De la ce vârstă nu mai trebuie să ascultăm de părinţi?”) şi să văd în aceşti tineri pe adulţii de mâine. Sunt mulţi practicieni ai dreptului care fac acelaşi lucru: judecători, procurori, avocaţi – iar unii au fost pregătiţi pentru asta chiar în cadrul proiectelor de care am vorbit.

Iar eu şi ceilalţi membri din asociaţia VeDemJust am avut ideea de a ne orienta şi spre studenţi: mi se pare că sunt o resursă neexploatată până acum, că ei pot reclădi respectul societăţii faţă de studentul la Drept şi că ei sunt mai disponibili decât practicienii. De aceea, am gândit un proiect prin care, împreună cu asociaţiile locale ale studenţilor, să îi instruim, să le dăm certificate de participare şi să îi încurajăm să meargă într-un an de zile în cel puţin un liceu sau şcoală din oraş şi două unităţi de învăţământ din mediul rural. Deja avem un mare succes cu Asociaţia Studenţilor la Drept din Iaşi ai căror membri au mers în judeţele Iaşi şi Vaslui, iar în curând vor merge în Botoşani. Am mai pregătit studenţi şi avocaţi la Craiova, Galaţi, Bucureşti (aici am pregătit inclusiv auditori de justiţie de la INM), Braşov, Oradea şi urmează până la vacanţă: Constanţa, Sibiu, Cluj-Napoca.

R.I.: Ne-ați putea spune mai multe despre profesia de judecător (ce implică, ce responsabilități aveți, cât de dificilă este această profesie)?

C.D.: După mine, este cea mai frumoasă profesie din lume. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş face acelaşi lucru. Este imens de lucru, sunt foarte multe cauze de soluţionat, oameni de întâlnit, legi de citit, programe de conceput sau de urmat. Eşti într-o continuă perfecţionare, supus unor provocări zilnice şi la presiuni uneori greu de suportat. Puterea pe care o ai ca judecător este foarte mare – imaginaţi-vă că un judecător nu poate fi controlat pe calitatea soluţiei date, tocmai pentru a i se proteja independenţa. Dar realizarea acesteia şi abţinerea de la abuzul de putere este o virtute care trebuie cultivată şi căreia numai oamenii ce au conştiinţă îi pot face faţă.

În rest, am fost întotdeauna liber: respectând deontologia, am avut tot felul de activităţi şi acţiuni pe care mulţi nu au curajul să le recunoască sau afişeze. Din dorinţa mea de a arăta că magistratul este cât se poate de „normal”, am socializat cu oamenii pe FB, am avut întâlniri şi conferinţe, am dat interviuri, am fost la karaoke, am sărit cu paraşuta şi am făcut scufundări. Viaţa privată şi cea publică se pot împleti extraordinar – e nevoie de curajul de a fi normal.

R.I.: Ce v-a atras la profesia de judecător?

C.D.: Acum 18 ani, când am intrat eu în profesie în urma unui concurs naţional extrem de dificil, nu erau aşa multe informaţii despre magistratură, cum sunt astăzi. Terminasem facultatea de Drept şi doream să ajung procuror pentru că îmi plăcea dreptul penal. Dar pentru că în acel an nu s-a organizat concurs pentru intrare la parchet, am susţinut concursul pentru instanţă. Alte profesii nici nu au intrat în calcul: nu aveam pilă ca să îmi găsesc maestru să dau la barou, nu avem bani să dau mită pentru a deveni notar, nu ştiam cu ce se ocupă un executor şi oricum pe atunci el era angajat al instanţei, nu ştiam cum se fac angajările ca jurist în instituţii sau firme – aşa erau vremurile pe atunci. A fost, dacă vreţi, o conjunctură fericită pentru mine: am fost un student foarte bun în Facultate pe care am terminat-o printre primii şi nu am avut vreo dificultate să iau acel concurs. Practic, patru ani am învăţat încontinuu şi la sfârşitul studenţiei Dreptul nu mai avea secrete faţă de mine.

R.I.: Vă mai amintiți cum a fost primul an de activitate în acest domeniu?

C.D.: Îmi amintesc, dar nu am prea multe lucruri pozitive de spus în afară de faptul că aveam puţin de lucru şi în două zile terminam treaba pentru o săptămână, aşa că aveam timp de scris la revista oraşului sau de intruit copiii în arte marţiale, sport pe care îl practicam din timpul liceului. Aveam o doamnă ca preşedinte de instanţă cu mari probleme de comportament, care vedea în noi, cei tineri, nişte uzurpatori: credea că vrea să îi luăm locul. Tot atunci m-am confruntat cu primele presiuni în dosare: venea deseori să ne chestioneze asupra soluţiei pe care urma să o luăm şi ne sugera ce să facem. Dar şi cu primele chestiuni de încălcare a deontologiei: intervenea în viaţa noastră privată, încerca să ne instige pe unul împotriva altuia sau se răstea la justiţiabili şi le denatura declaraţiile. Toate acestea m-au marcat într-un fel, le-am ţinut minte şi mi-am promis să nu devin un asemenea individ. Şi astfel, dacă vreţi, aveţi o posibilă explicaţie pentru acţiunile mele de mai târziu: am fost printre primii judecători din provincie care au denunţat presiunile în dosare din partea celorlalte puteri, am început să denunţ corupţia din sistemul public şi să susţin acţiunile serviciilor speciale şi procurilor specializaţi în aceste domeniu, am început să promovez tratarea cu atenţie a cauzelor cu minori, am fost numit formator în domeniul etică şi deontologie judiciară şi am pregătit zeci de magistraţi în această privinţă. Cu alte cuvinte, am devenit un judecător militant pentru democraţie, stat de drept şi integritate, fără a mă limita sau mulţumi la activitatea jurisdicţională obişnuită.

R.I.: Care a fost cea mai mare provocare de-a lungul carierei?

C.D.: Au fost două provocări, una ce ţine de carieră, alta ce ţine de activitatea mea de judecată.

În anul 2008 mă aflam la un atelier de lucru cu nişte jurnalişti şi am spus pentru prima dată în public că există corupţie în justiţie, convins fiind că discuţia e confidenţială. Unul dintre ei a preluat în presă afirmaţiile mele, ceea ce a stârnit nemulţumiri în rândul colegilor clujeni, cu toate că eu nu spusesem numele vreunei instanţe sau a unor magistraţi. Atunci un număr de 40 de grefieri de la Tribunal şi Curtea de Apel, cei mai mulţi la presiunea şefilor de atunci şi 30 de judecători de la Curtea de Apel, au semnat o plângere împotriva mea adresată CSM, căruia i s-a cerut să mă cerceteze pentru încălcarea unei obligaţii statuare potrivit căreia nu ai voie să îţi denigrezi colegii. Ei bine, am fost cercetat de trei inspectoare într-un mod incredibil: soluţia o aveau deja luată, CSM deja sărise cu un comunicat împotriva mea cum că aş fi încălcat deontologia deşi nici un membru nu avea pe atunci vreo pregătire în acest domeniu, apărarea mea era privită ca ceva formal, iar fondul problemei – corupţa judiciară – ascuns. Până la urmă am „scăpat” invocând o excepţie: am găsit nereguli formale în actul de sesizare al instanţei şi totul a fost anulat. Asta mi-a arătat în ce sistem funcţionam: unul care nu înţelegea necesitatea anticorupţiei, cu oameni conservatori şi lipsiţi de curaj. După un timp, unii dintre semnatari şi-au cerut scuze că s-au lăsar manipulaţi. Am acceptat, dar nu am înţeles niciodată de ce au făcut asta. Am pretenţia ca magistratul să fie vertical, care pentru lege şi dreptate să se bată, cu orice preţ.

Acelaşi lucru l-am regăsit şi în 2013, când de data aceasta nu mai eram judecător de sală, ci membru în CSM, organism care gestionează cariera magistraţilor. La un moment dat s-a declanşat o acţiune de revocare a unor membri CSM, printre care şi a subsemnatului, imputându-mi-se că, deşi sunt judecător, eu am votat un procuror la preşedinţia CSM. Or, cei care îmi reproşau acest lucru, deşi magistraţi, nu ştiau că în Constituţia ţării se prevedea că preşedintele CSM poate fi un judecător sau un procuror! A trebuit să contest acea decizie, însuşită din păcate de CSM din care eu însumi fac parte, şi Curtea Constituţională să îmi dea dreptate: nu poţi revoca un membru CSM pentru un vot dat potrivit legii, chiar dacă alegătorii lui nu sunt de acord. Ei, asta mi-a arătat că magistraţii înşişi pot greşi, că unii nu au cunoştinţe absolut necesare de funcţionare a puterilor statului, că principiul independenţei justiţiei este doar afirmat şi nu înţeles, că puterea atribuită îi face pe unii orbi şi în niciun caz smeriţi, cum văd eu magistratul ideal.

Cea de-a doua provocare a fost de natură profesională. În 2010 am soluţionat, ca judecător la Oradea, un dosar foarte greu: mai mulţi inculpaţi fuseseră trimişi în judecată pentru explozia în Zalău a unui bloc în urma unei scurgeri de gaze care a generat doi morţi, zece răniţi şi pierderea întregii averi agonisite de 19 familii. Acel dosar a ridicat probleme foarte grele de procedură penală, drept penal, drept civil, drept comercial, dreptul asigurărilor. Am citit mii de pagini conţinând probe în acel dosar şi sute de pagini de regulamente şi nomenclatoare tehnice despre care nici nu ştiam că există. Am stat de vorbă în sala cu experţi în evaluări de construcţii şi în producere de deflagraţii. Am audiat zeci de victime şi zeci de martori. Credeţi-mă, nu e uşor să asişti la rememorarea unui moment dificil din viaţa celor care dau declaraţii, moment care unora le produce coşmaruri şi acum. Şi nu e deloc simplu ca, de la o victimă în vârstă de 10 ani, rămasă cu un handicap de gradul unu, a cărei soră a murit în urma prăbuşirii plafonului peste patul ei, pe care tu  o întrebi „Tu ce pretenţii ai de la instanţă?” să auzi următorul răspuns: „Pe surioara mea nu o mai puteţi aduce înapoi dar….să faceţi dreptate!”. Cred că lucrurile astea, tragice, prin care treci ca judecător, te formează ca om. Până la urmă, la 23-24 de ani cât aveam eu când am intrat într-o profesie, nu puteam şti prea multe: dar divorţul meu m-a învăţat cât de formal se „împart” copiii în România şi cum judecătorii au prejudecăţi inacceptabile în această privinţă, de la prima mea şefă am învăţat cum să nu fiu în relaţia cu colegii, la primele tentaţii de a mă lăsa corupt am învăţat ce înseamnă şi cât de greu este, până la urmă, să spui „Nu!”, din dosarele pe care le-am judecat am învăţat ce mult contează pentru omul din faţa mea să înţeleagă ce se întâmplă în sala de judecată şi cât e de important pentru el ca soluţia să se dea nu doar în mod legal, ci şi cât mai repede.

R.I.: Ce le recomandați tinerelor care vor să se îndrepte spre cariera de magistrat?

C.D.: Studenţii la Drept trebuie să ştie că, după terminarea facultăţii, au posibilitatea să ocupe cel puţin 40 de profesii şi funcţii. Din păcate, facultăţile se ocupă mai puţin de cariera judiciară, tot aşa cum ignoră materii absolut necesare pentru viitorii profesionişti: logică juridică (de aceea avem probleme foarte mari cu judecătorii care nu ştiu să îşi argumenteze soluţiile, reducând totul la nararea paşilor procedurali urmaţi), psihologie judiciară (de aici netratarea mobilului infracţional, nici măcar în manualele de drept, ori imposibilitatea unora de a-şi da seama când sunt minţiţi de părţi sau să realizeze ce impact poate avea o audiere la ore nepotrivite ori pe un ton nepotrivit), sociologie juridică (de aceea mulţi nu văd legătura dintre drept şi societate, considerând dreptul un scop în sine când, de fapt, acesta este destinat garantării principiului legalităţii pentru a se asigura ordinea socială – deci siguranţa, şi progresul social – deci creşterea economică), ori deontologie judiciară (de aici convingerea unora că magistratura e un fel de funcţionăreală mai bine plătită, sau imposibilitatae unora de a înţelege concepte precum „stat de drept”, „libertate”, „serviciu public”).

Pregătirea pentru magistratură trebuie să înceapă din anul întâi. Primele noţiuni de filozofie juridică sau de drept constituţional sunt absolut necesare pentru exercitarea profesiei. Apoi, studentul nu trebuie să înveţe doar la materiile la care va da concurs: penal şi procedură penală, civil şi procedură civilă. Poţi fi un bun jurist, dar asta nu garantează că vei fi un bun magistrat. Eu pun mare accent pe calităţile nonjuridice în această profesie şi cred că tactul, politeţea, curajul, echitatea sunt la fel de importante ca cele juridice, însă ele nu se pot dobândi la cursurile de drept. Şi, nu în ultimul rând, e nevoie de o anumită cultură pe care o dobândeşti după sute de cărţi citite, după zeci de filme bune văzute, după mii de ore de urmărit ştirile sau documentarele la tv.

Deci, îi îndrum pe studenţi, dacă vor să se pregătească pentru magistratură, să se pregătească pentru viaţă. Vor avea de soluţionat nu dosare, ci cauze. Vor avea între ei nu nişte nume, ci oameni cu destine pe care, cu o semnătură, le vor influenţa. E o misiune extrem de grea.

Interviu Juridice.ro: Despre manualul de educatie juridica

Alina Matei: Mulțumesc, domnule judecător, mă bucur că ne reauzim. Sunteți implicat foarte activ în proiectul Educația juridică în licee. Cum a apărut, cine a fost inițiatorul, care este susținerea acestui proiect?

Cristi Danileț: Acum 13 ani eram judecător la Cluj-Napoca şi Serviciul de Probaţiune a organizat o întâlnire cu elevii de la un liceu. Am fost acolo un judecător, un procuror, un consilier de probaţiune şi un angajat la penitenciare. Le-am explicat copiilor câteva lucruri despre răspunderea penală, procese şi consecinţele faptelor. În anii următori au apărut Avizele nr. 6 din 2004 privind ”Termenul rezonabil şi rolul judecătorilor” şi nr. 7 din 2005 ”Justiţia şi societatea” ale CCJE, care vorbesc, primul, de rolul educativ al instanţelor şi al doilea, de necesitatea implicării elevilor în aceasta. Ideea mi-a rămas în minte şi în 2010, când am ajuns vicepreşedinte la Judecătoria Oradea, am iniţiat şi implementat unprotocol cu Inspectoratul Şcolar Judeţean. În baza acestuia, în fiecare vineri, elevii de la liceele din localitate veneau la instanţă în baza unei programări, unde îi familiarizam cu activitatea noastră, le prezentam cazuri cu minori instrumentate de noi şi îi lăsam să îşi facă poze în sala de judecată.

Această idee am surprins-o apoi în obiectivele incluse în proiectul în baza căruia am fost ales membru CSM, începând cu anul 2011. Undeva la sfârşitul anului 2012, am fost invitat de o profesoară, prietenă pe Facebook, să le vorbesc copiilor despre justiţie. Am pus pe Facebook poze. Apoi am tot început să fiu invitat în şcoli de profesori şi de părinţi. În paralel, câteva ONG-uri au început să desfăşoare activităţi similare în şcoli, copiii să meargă la instanţe în timpul „Săptămâna Şcoala altfel” şi, discutând în CSM despre aceasta, la sfârşitul anului 2013, ministrul justiţiei Cazanciuc a avut ideea încheierii unuiprotocol între MJ-MEN-CSM-PICCJ pentru implementarea educaţiei juridice în şcoli. Atunci CSM m-a numit în comitetul de monitorizare a respectării Protocolului şi astfel am început, ca să zic aşa, să desfăşor în mod „oficial” astfel de activităţi. În acelaşi timp, am alcătuit pe site-ul CSM o secţiune specială, am făcut o evidenţă a judecătorilor care în mod voluntar fac educaţie juridică şi ţin evidenţa naţională a activităţilor lor.

Alina Matei: Poate sunt unii care v-ar reproşa implicarea în acest proiect, căci fiind membru al Consiliului Superior al Magistraturii nu ar trebui vă dedicați mai mult liceenilor, ci magistraților care v-au votat să-i reprezentați în CSM.

Cristi Danileț: Păi şi activitatea cu liceenii e tot parte din sarcinile mele de serviciu. E adevărat, însă, că am şi acţiuni pe cont propriu, poate chiar mai numeroase, în acest domeniu. Oricum, am grijă ca participarea mea la acţiunile de educaţie juridică să nu îmi afecteze activităţile din Plenul CSM, din Secţia de judecători sau Secţia de disciplină pentru judecători ori Comisia de relaţii internaţionale a CSM. Mai mult, atunci când am delegaţii în ţară, în vizite de lucru la instanţe, îmi găsesc timp şi pentru a vizita un liceu. Aşa s-a întâmplat acum două săptămâni când am fost invitat să particip la şedinţa de bilanţ a Judecătoriei Oradea şi, până la ora 13:00 când a început şedinţa, am putut să merg la două licee şi o şcoală unde am avut în total 300 de elevi cărora le-am vorbit. Sincer, până la urmă cred că înşişi magistraţii sunt beneficiari ai acestui proiect, căci dacă educăm tânăra generaţie în această direcţie, poate vor fi mai puţini cei care vor ajunge în faţa Justiţiei.

Alina Matei: O dată lămurite chestiunile de istoric și de misiune, să trecem la subiect. Ați scris o carte care se numește „Educație juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drept şi justiţie”. Cartea este dedicată fiicelor dumneavoastră, de 17 ani și respectiv 14 ani, Ana-Maria și Cristina-Gabriela. Cartea ați scris-o având în vedere discuțiile purtate cu fiicele dumneavoastră sau cu alți tineri liceeni despre ce înseamnă Dreptul, drepturile și obligațiile lor? Adică ați venit în întâmpinarea unei nevoi a tinerilor de a-și cunoaște mai bine drepturile? Sau ați constatat că mulți dintre tineri habar n-au de reguli, fie de drept, de bun-simț?

Cristi Danileț: Anterior acestui Ghid, am publicat o broşură, „Unde-i lege nu-i tocmeală”, iniţiată de Poliţia capitalei, prin care am explicat Noul Cod penal pe înţelesul elevilor de gimnaziu. Pe propriile mijloace financiare am tipărit 2000 de exemplare şi am început să le împart copiilor la care mergeam. Apoi am reuşit să obţin implicarea Ministerului Justiţiei pentru finanţarea a încă 5000 de exemplare, pe care le-am trimis colegilor magistraţi din judeţele unde se desfăşoară astfel de acţiuni.

Plecând de la succesul acestei broşuri, m-am gândit să nu ne limităm doar la penal, ci să prezentăm copiilor şi noţiuni din alte materii: unii vor să încheie contracte sportive sau de muncă, alţii au probleme cu produse defecte pe care le cumpără, unii sunt prinşi fără bilet în troleu, alţii ajung în contact cu doctorii, poliţia sau magistraţii. Ce drepturi şi ce obligaţii au, încerc să lămuresc în acest manual. O bună educaţie de acasă, morală, religioasă, ar rezolva multe probleme, dar numai de natură delictuală. Însă pentru celelalte chestiuni cu care adolescenţii se confruntă după ce primesc cartea de identitate, ei nu au vreo sursă adecvată de informare. Ideea scrierii ghidului s-a născut în urma unor discuţii cu Centrul Român de Politici Europene şi asociaţia LiderJust cu care am gândit un proiect anul trecut „Educație pentru justiţie şi democraţie – un program de formare cetăţenească în şcoli” finanțat prin granturile SEE 2009–2014, în cadrul Fondului ONG în România. În cadrul acestuia, am instruit magistraţi şi avocaţi care să predea educaţia juridică, deja am început descinderile în şcoli, urmează să apară un manual pentru predat această materie şi am redactat acest ghid pentru liceeni.

Eu am două fete adolescente. Cunosc mulţi tineri de vârsta lor. Am citit cărţi dedicate lor pentru a înţelege cum gândesc şi care sunt problemele lor în aceste vremuri. Am gândit cartea ca un ghid practic care să le ofere soluţiile la diverse chestiuni de viaţă cotidiană. Am dat cartea la citit şi fetelor mele, dar şi altor doi adolescenţi. Numai după ce am ţinut cont de observaţiile lor, am decis să o trimit la tipografie.

Alina Matei: Un subtitlu din carte mi-a atras atenția – ”Suntem liberi respectând legea.” Pentru tineri, ondulațiile libertății sunt esențiale. Păi ori sunt liberi, ori respectă regulile? De ce trebuie legate? Am văzut că le spuneți în carte că a fi liber nu înseamnă a face ce vrei. Dar tinerii tocmai asta cred. Că a fi liber înseamnă să faci ce vrei. Probleme nu apar la libertate, ci la făcut. Tinerii consideră că regulile nu țin de libertate. Poate că ar trebui insistat că a respecta regulile le face bine, lor și celorlalți, că pot fii cool și dacă îți respecți profesorii, lași fetele să iasă primele sau ajuți un bătrân atunci când te oprește. Cum văd și simt tinerii libertatea? Carla’s Dreams are chiar un cântec: ”Atât de liberi.”

Cristi Danileț: Cartea începe cu o expunere a principalelor reguli, de la cele de igienă şi postură corporală la cele de politeţe sau bun-simţ. Pe acestea copiii le cunosc de la şcoală sau de acasă. Dar apoi vin regulile din legi, pe care tinerii nu prea le ştiu, şi pe care unii doar le intuiesc. De aceea, când mă duc la o întâlnire cu ei, întotdeauna îi întreb: „A citit careva Codul Penal”? Invariabil, toţi răspund că nu. „Dar ştiţi că toţi îl respectaţi?!” şi ei mă privesc surprinşi. „Pentru că alfel nu aş fi venit eu la voi în sala de clasă, ci voi la mine în sala de judecată!”. După care le dau codul să îl deschidă singuri, le solicit să citească tare un articol precum „tâlhăria”, sau „şantajul”, ori „violul” şi discutăm. Întotdeauna am în gând să transmit copiilor un mesaj clar: legea e făcută să îi ocrotească pe cei corecţi şi că numai cei incorecţi vor fi sancţionaţi. Desigur, în spatele afirmaţiei mele cum că „A fi liber nu înseamnă să faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie” stau anumite lecturi din operele gânditorilor iluminişti. Din păcate, prea puţin discutăm despre concepte şi, astfel, oamenii îşi dezvoltă nişte prejudecăţi despre cuvintele pe care le folosesc. Astfel, „lege”, „interes public”, „Justiţie” ori „libertate” nu sunt explicate sau, mai grav, înţelese. De aceea, în ghid, vin cu nişte idei simple şi clare. Şi dacă vă uitaţi pe coperta 4, o sa vedeţi că scrie pe tablă „Lege=Libertate”. Da, e o adevărată filozofie aici…

Alina Matei: Liceenii ce spun când le povestiți câte drepturi au, de avantajele cunoașterii? Li se par ca scoase din joben?

Cristi Danileț: Sunt două feluri de reacţii. Unii copii vorbesc, în timpul întâlnirii, (mă feresc să îi spun „lecţie”, căci nu merg acolo să transform liceenii în studenţi la drept) sau fac glume – e specific vârstei şi unei anumite educaţii. Alţii ascultă, pun întrebări şi la sfârşitul orei mă mai ţin de vorbă pentru lămuriri. Nu mă duc la ei să ţin teorie. Nu dau definiţii. Nu predau drept. Ci discut despre reguli, legi şi importanţa respectării acestora, pentru ca toţi să fim în siguranţă; despre părinţi, profesori şi necesitatea respectării autorităţii lor; despre drepturi, proceduri şi colaborare sinceră cu organele legii. Nu folosesc deloc un limbaj juridic, ci vorbesc pe înţelesul lor, cu multe exemple din practică.

Alina Matei: Curiozitatea este pe măsură și în ceea ce privește obligațiile? Sau se consideră prea mici? Adulții sunt cu obligațiile…

Cristi Danileț: Când mă duc la liceu, copiii deja au 14 ani împliniţi. Şi atunci le spun că dacă au buletin, asta nu înseamnă că au un act pe care este pusă o poză pe care de abia aşteaptă să o schimbe, ci că statul îi consideră nişte adulţi în devenire, un fel de mici cetăţeni, care au nu numai drepturi, ci şi obligaţii. În acest context, le vorbesc despre atitudinea pe care o aşteptăm de la ei de a respecta legile chiar şi când nu îi vede nimeni, de a sări în ajutorul celor aflaţi în nevoie, de a se putea apăra în stare legitimă, dar nu de a se răzbuna; le mai vorbesc de sancţiuni aplicate în şcoală sau de amenzi date de poliţişti ori măsuri educative date de judecători, despre cum o notă scăzută la purtare le închide accesul la seminarul teologic ori la Academia de Poliţie, sau cum o faptă ilegală pentru care totuşi procurorul a clasat cauza poate să împiedice accesul viitorului adult în a lucra în justiţie sau serviciile speciale. Încerc să îi fac pe elevi să fie responsabili. Să înţeleagă că dacă părinţiii divorţează, copilul are dreptul şi obligaţia de a ţine contactul cu amândoi; că încadrarea în muncă nu se poate face „la negru”; că atunci când vor merge la vot nu pot primi bani pentru aceasta ori că nu pot vota pe mai multe buletine; că pe Facebook nu pot scrie orice, căci pentru injurii pot plăti daune; că dacă părinţii îţi angajează un avocat dacă eşti suspect nu înseamnă că ai „scăparea” asigurată.

Alina Matei: Dar liceanul Cristi cum era? În ce credea? De unde și-a luat valorile?

Cristi Danileț: Educaţia mea a fost oarecum spartană şi sunt recunoscător părinţilor pentru asta: regulile trebuiau respectate şi atât. Am trăit într-o lume a albului sau a negrului, compromisurile nefiind acceptate. Lectura m-a ajutat să îmi însuşesc o anumită axiologie. În timpul liceelui, am devenit oarecum mai nonconformist: mi-am lăsat părul lung şi am început să ascult rock. Însă curând m-am apucat de arte marţiale şi am înţeles necesitatea cunoaşterii propriilor posibilităţi şi a asumării propriilor fapte. Am început să fiu mai tolerant cu ceilalţi, dar să caut să mă înconjor de oameni cu care împărtăşesc aceeaşi viziune asupra vieţii. Aşa că dacă îţi place muzica rock, îţi place filosofia şi ai păreri argumentate factual, nu impregnate cu atacuri personale, ai şanse să devii prietenul meu. Mai întâi pe Facebook, apoi chiar în mediul fizic. Dar în niciun caz nu voi tolera discriminarea, defăimarea sau manipularea – mai mult ca sigur că iei block.

Alina Matei: Care a fost subiectul care a incitat cel mai mult? Facebook, sexul și contracepția? Despre ce doreau să le vorbiți?

Cristi Danileț: Încep să discut despre Facebook, pentru că şi eu utilizez foarte mult această reţea de comunicare şi acum nu există copil de 14-15 ani care să nu aibă cont. Ar fi şi o greşeală să interzicem asta. Le zic de cazul recent de la Botoşani, unde un elev a fost obligat de judecător să plătească daune morale pentru un profesor pe care l-a insultat pe Facebook. După care mă duc spre alte subiecte, urmărindu-le reacţiile. Întotdeauna discut despre sex. Din păcate, copii nu beneficiază de educaţie sexuală, ci învaţă singuri despre acest aspect al vieţii. Atunci discut despre interdicţia de relaţii intime cu minorii sub 13 ani, de viol, de relaţiile interzise cu părinţii sau profesorii. Iniţial unii glumesc, dar când le povestesc de violul homosexual sau de sarcini nedorite le îngheaţă zâmbetul. Încerc să îi fac conştienţi că nimeni nu îi poate atinge decât cu acordul lor şi chiar şi atunci nu de către anumite persoane care trebuie să aibă grijă de ei. Nu uit niciodată violenţa şcolară. Există un regulament al învăţământului preuniversitar extrem de aspru în acest domeniu şi copiii trebuie să cunoască faptele care intră în această categorie. Să ştiţi că întotdeauna copiii se interesează de legitima apărare. Iar eu subliniez diferenţa faţă de răzbunare şi interdicţia de a-şi face dreptate singur. Le spun inlcusiv că dacă vor face asta eu nu voi mai avea de lucru şi voi ajunge şomer.

Alina Matei: V-ați întâlnit cu mulți tineri. Preocupările lor pentru educația juridică diferă în funcție de regiune, de mediul în care își duc viața? Sau toți tinerii au cam aceleași preocupări?

Cristi Danileț: Sunt în al patrulea an de când merg în mod regulat prin şcoli şi licee. Am fost la elevi de la clasa a treia până la a XII-a. Copiii sunt altfel decât generaţia din urmă cu 10 ani sau cu 20 ani. Sunt dezinvolţi, mai creativi, mai critici, puşi la punct cu tehnologia. Suportă greu şcoala, nu înţeleg necesitatea regulilor. Au întrebări la care nu are cine să le răspundă. Şi nu vor simple răspunsuri, vor explicaţii. Din păcate, părinţii nu mai au timp de ei, iar profesorii nu sunt motivaţi suficient pentru a se ocupa de ei. Educaţia juridică e o oportunitate să le arătăm că ei, adolescenţii, sunt priviţi de noi ca viitori adulţi, ca persoane în care avem încredere şi speranţe. Dar e clar că într-un liceu din centrul unei localităţi mari avem o anumită tipologie de oameni şi fapte – de exemplu, consum de droguri, conducere fără permis a maşinii, iar în liceele din periferie avem probleme cu violenţele fizice. Întotdeauna îmi adaptez discursul la problemele locale pe care le aflu de la diriginte sau director, ori în funcţie de zona geografică în funcţie de statisticile la care am acces sau informaţiile din presa locală.

Alina Matei: Ce v-a impresionat cel mai mult din discuțiile cu viitorul acestei țări?

Cristi Danileț: Cum intru la întâlniri cu problemele mele şi ies cu ale lor. Serios. M-au pus uneori în dificultate. De exemplu, la o clasă vorbeam de regulile de acasă şi necesitatea de a-i asculta pe părinţi, la care am primit întrebarea: „Bun, dar de la ce vârstă nu mai trebuie să îi ascultăm pe părinţi?”. Recent, un elev a venit la mine după discuţie şi m-a întrebat: „Unde pot să dau nişte informaţii despre un trafic de minori, dar fără să se ştie că eu am spus asta?”. Însă o întrebare care m-a uns la suflet a fost pusă de un copil: „Eu cum pot deveni judecător?!”. Am realizat că aceşti copii au nevoie de o certitudine cu privire la viitorul lor, să fie asiguraţi că adulţii se gândesc şi la ei. Din păcate, realitatea nu este aşa. Dar eu şi ceilalţi magistraţi care mergem prin şcoli sau primim copii la instanţe putem reaprinde această speranţă.

Alina Matei: Având copil, nu licean încă, știu că în puține cuvinte legate de cinste, bunătate, corectitudine, prietenie, ordine, copiii învață repede. Sau așa cum spuneați în carte ”Putem decide să fim onești, dornici de a ști cât mai mult, de a face bine celor din jur, de a sprijini instituțiile să își îndeplinească misiunea.” Dar oare nu ar trebui să începem mai devreme cu această educație? Până la liceu, copiii au văzut destul de multe… Și dacă jumătate din populația României este rurală, adică vorbim de România de la sate, ce e de făcut? Marin Preda ne amintește că dacă un țăran vine la București, tot un țăran va căuta. Deci?

Cristi Danileț: În SUA copiii învaţă despre Constituţie de la grădiniţă. La noi majoritatea adulţilor încă nu au deschis-o. Aproape că e o ruşine să spui că eşti patriot. Câţi dintre noi ştiu tot imnul ţării? La noi a devenit o regulă să ignori autorităţile, să faci bancuri cu poliţişti şi să conteşti o amendă, chiar şi când ai primit-o pe bune. Comportamentul acesta nu este unul corect. Din păcate, raportarea la non-valori intens mediatizate sau dispariţia ori persiflarea modelelor autentice a dus la o educaţie bolnavă. Azi e admirat cel care ironizează, insultă, atacă. Acesta primeşte mai multe like-uri pe Facebook decât mine care discut despre legi, justiţie, drepturi. Părinţii au carenţe mari în educaţie, copiii învaţă de pe net. Aici suntem. Educaţia solidă ar trebui să implice trinomul profesor-părinte-copil. Şi să nu se limiteze la legalitate, ci să meargă mult mai adând, la moralitate. Şi, apropo de ţăranul lui Preda: să ştiţi că am pregătit în cursul ultimelor luni mai mulţi studenţi la Drept pentru a preda educaţia juridică, iar una din misiunea încredinţată odată cu înmânarea certificatului de participare la un astfel de curs a fost de a merge în şcolile din mediul rural. Vasluiul este primul vizat şi asta nu întâmplător.

Alina Matei: Și, ca și dumneavoastră, cred că în această chestiune doar înaintând foarte încet și insistând mult pot apărea progrese. Educația juridică este foarte necesară. Aveți cunoștință cum fac alte state cu educația juridică? Au și străinii orele lor de dirigenție?

Cristi Danileț: Am găsit în SUA programe de tip street law sau law-related education construite cu scopul de a desfăşura o activitate interactivă pentru a înţelege legea, sistemul judiciar şi drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti. Noi avem educaţia civică în şcoala primară şi cea gimnazială. Dar educaţia juridică gândită de noi este altceva: nu ne limităm la concept şi prezentări teoretice, ci coborâm la nivel practic: ce se întâmplă cu un copil dacă are 13 ani şi comite un furt? Dar dacă merge la medic şi face un avort, de la ce vârstă nu are nevoie de aprobarea părinţilor? Dar în ce condiţii poate încheia un contract de prestări a unor activităţi culturale? Sau când poate folosi violenţa în stare de legitimă apărare? Ori la ce telefon anunţă că un minor a dispărut? Sau care e diferenţa între judecător şi procuror sau între mediator şi avocat? De unde obţine permis de conducere şi ce face dacă şi-a pierdut buletinul? Care e salariul minim pentru a munci? În ce condiţii cineva poate să te fotografieze şi să dea poza pe net sau la televizor?

Alina Matei: Unde vom putea găsi cartea? Se va distribui gratis sau va costa?

Cristi Danileț: Nu am făcut această carte pentru a o vinde. Primele 1000 de exemplare vor fi tipărite în cadrul proiectului gândit cu CRPE. Pentru tipărirea următoarelor exemplare voi solicita donaţii în contul asociaţiei VeDem Just din care fac parte, care este nou înfiinţată special pentru a susţine proiecte de acest gen. Gândiţi-vă că o carte de felul acesta, care costă aproximativ trei-patru euro, poate face diferenţa: un copil care o primeşte la timp poate afla cum să evite a deveni o victimă, sau cum să reacţioneze la o încălcare a legii, ori poate afla că o anumită faptă este interzisă de lege. Dacă am investi trei euro pentru fiecare adolescent din cei un milion câţi sunt în România, cred că am schimba faţa ţării.

Varianta în pdf a cărţii este disponibilă, gratuit, începând de ieri, pe site-ul www.educaţiejuridică.ro. Tot acolo se vor regăsi în curând şi traducerile în 10 limbi ale acesteia, toate făcute pe baza de voluntariat cu prieteni de pe Facebook. Voi avea şi un clip de prezentare şi chiar mă gândesc la o aplicaţie pentru telefonul mobil şi tabletă.

Alin Todirică: Este cunoscut faptul că intrați des în dialog cu studenții de la drept. Sunt aceștia adevărați aliați în promovarea educației juridice în școli?

Cristi Danileț: Cu siguranţă. Studenţii la drept încep să cunoască regulile şi legile în profunzime, pot comunica uşor, sunt dornici de a se implica în voluntariate şi, sincer, au mai mult timp ca un practician în drept. Am pregătit studenţi la Bucureşti, Craiova, Iaşi, Galaţi pentru a preda educaţie juridică. Urmează Braşov, Sibiu, apoi Timişoara şi Cluj-Napoca. Aştept cât mai mulţi doritori să se implice. Pregătirea lor e voluntară, se va elibera un certificat de participare şi cu acesta vor putea intra în şcoli, licee, colegii.

Alin Todirică: Între studenți și tinerii liceeni se leagă discuții foarte constructive. Considerați că vârsta apropiată este factorul-cheie?

Cristi Danileț: Da. Studenţii sunt mai apropiaţi de vârsta liceenilor. Le înţeleg mai bine ca mine nevoile şi problemele ori interesele. Studenţii intră mai uşor în şcoli şi licee, mulţi optează chiar pentru fostele lor unităţi de învăţământ, căci sunt contactaţi de către foştii lor profesori.

Alin Todirică: Cum ați convinge un student care nu vede altceva în afară de tratatele de drept să se implice în campanie? Ce i-ați spune?

Cristi Danileț: ”Odată ce aţi devenit studenţi la Drept, aţi intrat în lumea juriştilor. Juriştii sunt cei care militează pentru dreptate şi justiţie. Dar justiţia este mai mult represivă. Am fi mult mai eficienţi dacă am preveni încălcarea legilor. Pentru aceasta trebuie ca oamenii să îşi cunoască drepturile şi îndatorile. Or, voi, ca studenţi, aţi început să deprindeţi lumea valorilor autentice, a regulilor, a principiilor. Nu ţineţi astea doar pentru voi. Haideţi să îi învăţăm şi pe ceilalţi. Haideţi să facem lumea mai bună. Aşa că haideţi acum să ne construim viitorul aşa cum ni-l dorim noi!”.

Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu Alin și cu mine.

Cristi Danileț: Eu vă mulţumesc pentru oportunitatea oferită de a vorbi de acest proiect.

Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii JURIDICE.ro.

Cristi Danileț: Susţineţi şi voi proiectul de educaţie juridică în şcoli şi licee. Vă invit să faceţi parte, ONG-uri, instituţii sau persoane individuale, din platforma informală Mişcarea Naţională pentru Educaţie Juridică. Încercăm să menţinem viu acest proiect prin contribuţia noastră. Sunt convins că investind în educaţie, investim în viitor!

Interviu pentru Juridice.ro, 22 febr. 2016