CRISTI DANILEŢ – judecător

02/06/2017

Arhiva SIPA: a doua saptamana de minciuni

Filed under: 1. EXPLICATIE,SIPA — Cristi Danilet @ 6:46 PM
Tags: , , ,

În ultima săptămână am fost intoxicați cu noi pseudo-știri de către EvZ pe tema SIPA! După ce pe 25 mai 2017 EvZ a publicat Raportul Predoiu care infirma susținerile chiar ale patronului ziarului făcute acum două saptămâni, publicația se afundă și mai mult în speculații care frizează ridicolul.  Iată noua serie de afirmații penibile – vizibil mincinoase sau ilogice de-a dreptul – pe care sunt nevoiți să le nască/repete angajații EvZ pentru a-și justifica dezinformările din celebra bulă de săpun născută pe 15 mai de către patronul ziarului:

.
1. „Macovei și Tăpălagă au intrat în arhiva SIPA in 5/6 ianuarie 2005 și Macovei a luat un registru cu intrări-ieșiri din 2003”.  Păi, să ne înțelegem: SIPA a fost desființată în 2004, documentele ei, vechii și noii angajați au fost preluați de DGPA în baza HG 737/2004. Această DGPA a funcționat până în 30 iunie 2006 când se adună într-un singur loc, în clădirea ANP din București, toate documentele fostei SIPA și ale DGPA. Repet, celebra „arhivă SIPA” s-a constituit în iunie 2006, în baza HG 127/2006  și HG  586/2006 și în această arhivă ministrul Macovei nu a intrat niciodată, iar Tăpălagă era plecat din MJ încă de pe la mijlocul anului 2005. Așadar, până la desființarea ei, DGPA/SIPA era o direcție din cadrul MJ aflată în subordinea directă a ministrului grație unor regulamente elaborate de miniștrii anteriori și unde ministrul sau consilierii săi putea avea acces oricând. Dar, pe bune, din marea sustragere anunțată pe 15 mai la atâta s-a ajuns?: un registru – chipurile – luat în 5/6 ianuarie 2005 pentru că un securist de la SIPA spune asta??

.
2. „Danilet a mințit când spune că a intrat în Arhivă SIPA in 2007, fiindcă un redactor de radio la RRA il întreabă dacă a intrat în 2006 și el spune că nu”. Mărturisesc că mă depășește logica celui care a putut scrie așa ceva.

.
3. „În arhiva SIPA s-a intrat în 2006 fiindcă există un Ordin al ministrului care numește o prima comisie in acest sens”. Da, după ce s-a decis desființarea SIPA prin HG 127/2006 , ministrul justiției a numit o primă comisie. Dacă cineva citește art 2 alin. 2 din HG 127 va vedea cu ce trebuia să se ocupe această comisie: de inventarierea patrimoniului SIPA/DGPA în vederea închiderii serviciului, eliberării angajaților din funcție, transmiterea fondurilor bănești. De altfel, doi membri ai acestei prime comisii au spus EvZ că nu au intrat în arhivă (Oprea și Danileț). Dar, să ne înțelegem: și dacă ar fi intrat, nu era nicio problemă cât timp ar fi fost autorizați. Însă, așa cum am spus: arhiva este constituită la ANP, documentele depuse, iar ușile sigilate în 30 iunie 2006. Deci membrii comisiei de inventariere nu aveau cum să intră în arhiva încă inexistentă!

.
4. „Danileț vorbește la Ambasada SUA despre SIPA” și se face trimitere aici la o stenogramă Wikileaks datată 2009 care a apărut la noi în 2011. Precizez faptul că nu este o crimă să vorbești la o Ambasadă, ci e o mare onoare ce ți se face. Eu am avut onoarea de a fi invitat la ambasade numai după 2011, când am devenit membru CSM. Dar în mod cert este o minciună cum că aș fi vorbit la Ambasada SUA despre SIPA: în primul rând că nu am fost la Ambasada SUA până în 2011, apoi pentru că acest subiect nu mai era de actualitate în 2011 după ce în presă aceeași oameni redeschideau subiectul în mod constant cu noi și noi speculații, și în al treilea rând pentru că dacă la Ambasadă sau oriunde mi s-ar fi cerut amănunte despre SIPA le-aș fi dat întocmai așa cum am spus public de atâtea ori despre abuzurile SIPA și controlul sistemului juridic de către clasa politică anterioare lui 2004 și nu aș fi avut vreo problemă să recunosc, din moment ce primele mele declarații pe acest subiect sunt din mai 2007. Însă, este de reținut că am participat la o conferința în 2009 organizată de judecători pe tema serviciilor secrete și justiție, unde am făcut afirmații de tipul celor ce apar in continutul Wikileaks și au participat și oaspeți străini. Apropo, asta o spun in 2015 chiar in EvZ, intr-un interviu dat lui Turcescu.

.
5. „Băsescu spune că Danileț minte că în arhiva s-ar afla informații personale despre judecători, întrucât fiica lui a fost supravegheată in baza unui mandat emis de judecători” . Nu văd unde e minciuna. Dar trecând și peste asta, îmi permit să spun că: informațiile scrise despre magistrați de către agenții SIPA pe baza zvonurilor nu cred că pot fi comparate cu redările unor discuții ambientale sau telefonice făcute în baza unei autorizații date de un judecător în cursul unui proces penal. Aceasta nu poate fi nici pe departe un motiv de desecretizare a documentelor despre magistrați din Arhiva SIPA.

.

6. „Macovei și echipa ei nu au avut certificat ORNIIS pentru a accesa arhivă”. Pentru a avea acces la documente clasificate, e nevoie de o autorizație de la conducătorul instituției emise pe baza unui certificat ORNIIS. Subsemnatul am obținut această autorizație în anul 2005 și nu-mi amintesc dacă până în 2007, când am intrat în arhiva SIPA/DGPA, am avut nevoie de așa ceva. Oricum, cei care fac afirmația asta mint pentru că o astfel de evidență a celor care au avut certificat ORNIIS este clasificată.

.

7. „Danileț a făcut plângere la DIICOT împotriva lui Andronic”. Împotriva lui Andronic sau a EvZ nu am făcut nicio plângere, dar cu siguranță voi face una. Deocamdată am făcut o plângere la Parchetul ICCJ, declinată la DIICOT, cu privire la sustragerea unor documente din arhiva SIPA/DGPA așa cum spune Andronic în EvZ că ar fi avut loc și pentru care nu aduce nicio dovadă. Subliniez, nu există nicio dovadă că o asemenea faptă ar fi avut loc și, în niciun caz, eu nu sunt implicat în așa ceva.

.
PS: Remarc in continuare că EvZ este in posesia unor documente clasificate. Așadar, jurnaliștii de la EvZ sunt în legătură cu agenți SIPA sau membrii din comisiile ulterioare echipei Macovei, care comit infracțiuni trimițând către redacție aceste documente. Realitatea crudă pentru cei de la EvZ este că niciun document de acest gen nu menționează o singură nelegalitate  făcută de Macovei și echipa ei. Evident, să închizi un serviciu secret este o faptă care nu se uită…Având în vedere că unii ssunt în contact  cu persoane care au lucrat în SIPA/DGPA sau care au intrat în arhivă și divulgă informații confidențiale, nu m-ar mira să înceapă să iasă de acolo informații compromițătoare la adresa unor persoane și să fie asta pus pe spatele echipei Macovei.

.
PPS: Mai remarc că cei – chipurile – preocupați de SIPA fac doar speculații referitoare la arhiva și accesul la ea care a fost perfect legal, dar nu exista niciun interes cu privire la o adevărată investigație: cine și în ce scop a colectat ani de zile acele informații. Poate că dacă ar face acest lucru ar fi nevoiți să recunoască public un mare fapt: odată cu reforma justiției din 2004-2005, la care echipa Macovei și-a adus din plin aportul, a început independența justiției. Iar asta s-a concretizat și în condamnările răsunătoare de până acum, atât de deranjante pentru mulți.

23/05/2017

Arhiva SIPA: o saptamana de minciuni

Filed under: 1. EXPLICATIE,SIPA — Cristi Danilet @ 5:42 PM
Tags: , ,

În săptămâna 15-22 mai 2017 au apărut o serie de minciuni despre arhiva SIPA. Astfel s-a creat în mod voit un fel de legendă cu scopul de a deruta opinia publică cu privire la misiunea justiției și, cine știe, poate chiar de a intimida acum pe unii magistrați care au spre soluționare în această perioadă cauze extrem de importante. Remarc în continuare că nimeni nu este interesat de ce a apărut acest serviciu secret, cum și-a îndeplinit obligațiile, de ce au fost spionați magistrații și, mai ales, nu se face legătura între lipsa marilor dosare judiciare în perioada când exista serviciul și apariția acestor dosare după ce el este desființat. Mai jos, demontez fiecare dintre alegațiile apărute în spațiul public:

Macovei și-a sustras propriul dosar de la SIPA (Mocanu și A3): Documentele produse de SIPA erau topite o dată la cinci ani. Macovei a venit la MJ în decembrie 2004, când SIPA se transformase deja în DGPA. În Arhiva sigilată în februarie 2006 erau/sunt documente din 2001-2005; or, Macovei plecase din magistratură în 1991, prin urmare când a devenit ministru nu putea avea acces la vreo informație de când fusese ea procuror care să fi fost colectată de SIPA, care de abia se înființa în 1991 și, până în 1997, avea să se ocupe doar de deținuți, nu și de magistrați.

O cercetătoare CNSAS a expertizat arhiva SIPA (EVZ și RTV): Niciun expert, cercetător sau istoric de la CNSAS nu a avut contact fizic cu arhiva.

În arhivă era un xerox ultraperformant (Andronic și Mocanu): în Arhivă nu este loc nici de mișcat un om, darămite de instalat un xerox. Șeful comisiei de inventariere a arhivei de pe vremea lui Chiuariu a declarat că exista un copiator în sediul ANP, dar în afara Arhivei și care deservea birourile din această instituție.

Tapalaga a avut acces la arhivă (Andronic, Mocanu): arhiva SIPA s-a constituit în iunie 2006. Tapalagă a lucrat la MJ doar în primele luni din 2005.

Camerele din interiorul arhivei nu au funcționat pe vremea comisiei Macovei (Andronic): Contractul pentru instalarea camerele video s-a încheiat în februarie 2007, adică în perioada când sunt numiți membrii din comisia Macovei. Este stupid să crezi că mai întâi MJ comandă camere, ca apoi cineva de la MJ să le deregleze ca să permită accesul nesupravegheat al comisiei. Oricum, camerele sunt instalate pe hol și fuseseră îndreptate către ușile arhivei. Revizia anuală a avut loc în septembrie 2007 când se remediază defecțiuni la sistemul de filmare, nu la camerele video de pe hol. Macovei părăsise MJ în aprilie 2007, iar restul echipei în luna mai 2007.

Echipa Macovei a distrus sau rescris hard-diskurile conținând arhiva SIPA (Andronic): echipei Macovei nu i s-a predat vreun hard disk sau alt suport în afara documentelor imprimate, care nu erau înregistrate, opisate, inventariate în vreun fel. Tot așa sunt găsite de echipa numită de Chiuariu.

Echipa Macovei a copiat documente din arhivă pe care i le-a dat acesteia (Andronic): Macovei avea în subordine DGPA (fosta SIPA) când a ajuns ministru, deci nu era nevoie să desființeze un serviciu pentru a beneficia de documentele sale, ci ca ministru putea să ordone obținerea unor informații de competența acestuia. Din fericire, Macovei e cea care a decis desființarea acestui serviciu. Eu nici măcar nu am divulgat către ministru informațiile găsite, iar de sustras documente nici nu poate fi vorba, acest lucru fiind infracțiune și urmând a fi lămurit în zilele următoare de către DIICOT.

Danileț a făcut ștersături și adnotari de mână în notele informative (Andronic): Notele informative sunt scrise la mașina de scris sau la computer, deci nu aveau cum să fie modificate de mână. Eu sunt cel care în mod public am făcut în anul 2009 afirmația că unele au o mențiune scrisă de mână „către cabinetul ministrului”. O modificare a unor documente și, mai ales, o stabilire a autorului ei nu se poate face decât printr-o expertiză, ceea ce nu a solicitat nimeni și nici nu s-a făcut vreodată. Oricum, este exclus ca eu să fac vreo modificare a unui document oficial, fie el și nelegal.

Din arhivă au dispărut pe vremea lui Macovei 12-14 dosare ale unor judecători care apoi au avansat pe scară ierarhică (Andronic): Din 2005 întreaga carieră a magistraților este gestionată de CSM. Cu sau fără aceste documente în posesia ministrului, cariera lor nu mai putea fi influențată, așa cum se întâmpla înainte. Pe vremea ministrului Macovei nu aveau cum să dispară documente din arhiva SIPA, pentru simplul motiv că acele camere erau sigilate. Interesant, fostul judecător Corneliu Turianu afirmă în anul 2016 că dosarul lui și a încă 16 magistrați a dispărut din arhiva SIPA pe vremea ministrului Chiuariu.

Arhiva SIPA a fost spartă (Costiniu și Mocanu): Arhiva SIPA se află în două camere sigilate, în spatele unor uși cu grilă de metal, din sediul ANP. Niciodată nu a fost raportată o spargere la ANP sau la Arhiva SIPA. Dar în 2005 a fost găsit un fișet spart în sediul MJ, unde se afla dosarul de achiziție publică cunoscut drept „Palatul de Justiție” și de acest lucru au aflat mai mulți funcționari din minister. Însă arhiva SIPA avea să se constituie un an mai târziu.

Danileț a dus secrete la Ambasada SUA (Ciutacu, Ciuvică, Abraham, Bolcaș): nu am fost niciodată la Ambasada SUA să vorbesc despre SIPA și, în nici un caz, mai înainte de 2011, când am fost invitat la sărbătoarea națională a SUA. Am vorbit despre SIPA oricui m-a întrebat despre ea, inclusiv la o conferință internațională în 2009 când au participat și reprezentanți ai unor ambasade; imediat după acea conferință apar relațiile cuprinse în Wikileaks.

Mai înainte de a fi în sediul ANP, arhiva SIPA a fost în MJ (A3): SIPA a fost o direcție al cărui sediu a fost tot timpul în ANP. La desființarea serviciului, documentele din structura centrală și cele 10 servicii teritoriale s-au adunat direct în două camere de la ANP unde se află și azi. În MJ nu a funcționat nici măcar un birou al SIPA; documente ale SIPA nu au fost depozitate/arhivate în MJ.

Norica Nicolai a fost respinsă ca ministru pe baza dosarului din arhiva SIPA (Realitatea TV): Norica Nicolai este respinsă de Președintele Statului pentru funcția de ministru al justiției în anul 2008. Arhiva fusese sigilată în 2006 și cuprindea documente din 2001-2005. Or, Norica Nicolai părăsise magistratura în 1991; mai mult, Parchetul General a confirmat că el a furnizat Președintelui mapa profesională, acest lucru figurând și în decizia 98/2009 a CCR.

Serviciile secrete au fost interesate de documentele din arhiva SIPA (A3): Niciun document din arhiva SIPA nu a fost predat vreunei instituții de stat, căci inventarierea nu s-a terminat nici de către comisia Macovei, nici de către cea numită de Chiuariu, întrucât amândoi miniștrii și-au încetat intempestiv activitatea. Cel puțin Macovei a avut o delimitare clară a justiției de serviciile de informații. De altfel, ea este cea care a introdus în Legea 303/2004 obligația magistraților de a declara dacă au fost colaboratori, informatori sau agenți ai securității, interdicția ca astfel de magistrați să ocupe funcții de conducere sau să fie membri CSM, precum și interdicția ca magistrații să fie colaboratori, informatori sau agenți ai actualelor servicii de informații.

Magistrații au dat condamnări răsunătoare în ultimii ani fiind șantajați cu documentele din arhiva SIPA (speculație generalizată): Pe de o parte, fiecare din cei care au avut acces legal la arhiva SIPA sunt obligați prin lege să păstreze confidențialitatea informațiilor, altfel riscă închisoarea.  Pe de altă parte, legea din 2004 obligă magistrații asupra cărora se exercită forme de presiune să anunțe CSM. De asemenea, magistrații au posibilitatea de a sesiza Parchetul pentru șantaj. În ultimii 13 ani nu am auzit de nicio astfel de sesizare ca urmare a unor presiuni, intimdări sau amenințări pe baza informațiilor colectate de SIPA.

22/05/2017

Interviu Revista22: Din arhiva SIPA nu au disparut si nu au fost copiate documente

.
Interviu : CRISTI DANILEȚ: Din arhiva SIPA nu a dispărut nicio agrafă în timpul lui Macovei
Interviu realizat de Andreea Pora, apărut în Revista22 la data de 22 mai 2017.

Ce credeți că se urmărește cu relansarea acestui scandal legat de arhiva Serviciului Independent pentru Protecţie şi Anticorupţie (SIPA)?

Este evident că se încearcă decredibilizarea sistemului de justiție. În ultimii ani am asistat la instrumentarea unor dosare foarte importante, cu oameni sus-puși, de la politicieni și oameni de afaceri la cercuri și grupări de interese. Acești oameni cu multă putere nu acceptă că a venit vremea să răspundă pentru ilegalitățile lor, astfel încât apelează la mass-media pentru a se disculpa în ochii publicului. Încearcă astfel, de ceva vreme, să creeze impresia nu că ei ar fi săvârșit infracțiuni, ci că judecătorii sau procurorii sunt cei care – chipurile – comit abuzuri condamnându-i. În aceste zile au plusat, promovând o altă găselniță: magistrații ar fi șantajați pe baza unor informații secrete adunate în urmă cu 10-15 ani despre ei. Trebuie să fii naiv, dacă nu chiar prost de-a binelea să crezi așa ceva: avem magistrați care nici nu erau intrați în sistem când funcționa SIPA.

Voi deschide un proces împotriva Evz și a lui Dan Andronic

Observ că întreaga discuție se axează pe perioada ulterioară desființării SIPA, și nu pe cea în care serviciul era activ și făcea ce făcea. De ce credeți că se întâmplă asta?

Și pe mine m-a surprins faptul că nu se discută sau nu s-a discutat atât de mult despre când s-a înființat SIPA, cine a înființat-o, în ce scop, când s-au adunat acele informații, cum au fost ele valorificate, ci se discută despre arhiva acestui serviciu reformat în 2004 și desființat în 2006. Or, arhiva este în prezent sigilată, iar cei – puțini – care au avut acces în ea în virtutea atribuțiilor de serviciu sunt obligați prin lege, sub sancțiune penală, să nu divulge ceea ce este acolo. Din cauza manipulării practicate de acea parte a presei controlată politic sau ai cărei patroni au ei înșiși probleme penale, s-a ajuns la situația paradoxală ca cei care au fost implicați în desființarea SIPA, concedierea angajaților și punerea arhivei sub sigiliu să fie acuzați de fapte ilegale. O astfel de atitudine este total de neacceptat și pentru calomniile făcute cei vinovați vor trebui să răspundă.

Vreți să spuneți că, în afară de acea sesizare penală, veți deschide un proces și împotriva lui Dan Andronic?

Da. Voi deschide un proces. În aceste zile lucrez la inițierea unei acțiuni împotriva publicației Evenimentul zilei și a lui Dan Andronic pentru gravele calomnii care mi-au fost adresate. Practic, am fost acuzat de săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu funcția pe care am îndeplinit-o în Ministerul Justiției acum un deceniu. Analizez împreună cu avocații mei posibilitatea de a deschide un proces pentru daune usturătoare, care să constituie chiar o premieră în România.

Aţi spus în mai multe rânduri de când a izbucnit acest scandal că documentele din arhivă arată că s-a depășit cadrul legal. Credeți că ar trebui să răspundă penal cei care au comandat aceste acțiuni, similare, după opinia mea, poliției politice, cei care le-au executat? Mă refer concret la Rodica Stănoiu, care a fost ministru în acea perioadă, la șeful SIPA, d-l securist Ureche, și la ofițerii de acolo.

Una dintre misiunile pe care le-am avut la Ministerul Justiției a fost și aceea de inventariere a documentelor din arhiva SIPA, devenită în anul 2004 DGPA, serviciu aflat în subordinea ministrului. Din păcate, această acțiune n-a putut fi dusă la bun sfârșit pentru că după câteva luni ministrul a fost schimbat, astfel încât în comisie au fost numite alte persoane de ministrul Chiuariu. Însă, ca apărător de mulți ani al independenței justiției, vă spun că, în momentul în care am văzut fizic o parte dintre documentele respective, am realizat că SIPA și-a depășit cadrul legal. El trebuia să se ocupe doar de actele de corupție sau nelegalități din sistemul penitenciar. În realitate, s-a ocupat și de magistrați și de persoane care veneau în contact cu magistrații, deci au fost colectate informații vizând nu numai aspecte profesionale, ci și aspecte din viața privată. Cu siguranță, dacă aș fi terminat activitatea de inventariere, în raportul pe care l-aș fi întocmit aș fi scris și de necesitatea ca Parchetul General să fie sesizat pentru demararea unor cercetări penale împotriva celor care au condus sau gestionat acest serviciu.

Acțiunea penală pe care deja ați inițiat-o dvs. ar putea avea și o consecință de genul acesteia, de deschidere, extindere a unei acţiuni penale și împotriva acestor oameni?

Da, cu siguranță. Săptămâna trecută am sesizat Parchetul General și am înțeles că plângerea a fost trimisă la DIICOT cu privire la o infracțiune, și anume difuzarea de informații secrete de stat: este vorba, pe de o parte, de faptul că Dan Andronic spune că eu și echipa din care am făcut parte ar fi făcut asta, pe de altă parte, se pare că însuși Dan Andronic are sau a avut la dispoziție informații confidențiale legate de activitatea comisiilor, ceea ce este nelegal. Procurorii vor trebui să facă o cercetare dacă informații care sunt secrete de serviciu sau chiar de stat au fost dezvăluite, iar lista celor care am fi putut face acest lucru nu depășește, teoretic, 10 oameni. Când se va cerceta acest aspect, se va vedea și ce tip de documente erau acolo adunate. În aceste condiții, procurorii înșiși pot constata că este vorba de informații strânse nelegal și atunci ar putea extinde cercetările cu privire la posibile fapte de abuz comise de către cei care au fost încadrați în serviciul SIPA sau cei care aveau în gestiune acest serviciu, inclusiv miniștri de Justiție din acea vreme.

S-ar încălca dreptul la protecția vieții private dacă arhiva SIPA ar fi accesibilă publicului

Procurorii în cadrul acestei anchete ar putea intra în arhiva SIPA ca să vadă despre ce documente e vorba? Chiar dacă arhiva e secretizată?

Cu siguranță ar putea intra și procurorii, iar cu această ocazie anumite documente sau rapoarte să fie declasificate. Organele judiciare pot cere acest lucru în cadrul unui dosar penal.

Spuneați că această arhivă nu ar trebui desecretizată. Ați trimis în acest sens o scrisoare ministrului Justiției. De ce considerați asta?

Informațiile cuprinse în acele documente nu sunt probe, nu sunt dovezi, sunt pur și simplu lucruri pe care ofițerii SIPA le-au auzit, în special de la deţinuți, sau le-au văzut ei înșiși. Or, legea îi obliga, dacă era vorba de infracțiuni pe care le-au constatat sau le bănuiau cu privire la magistrați sau alte persoane din sistemul de justiție, să trimită acele documente către Parchet pentru cercetări. De altfel, multe documente deținute de SIPA s-au trimis către Parchetul General: pentru cele din perioada 2001-2004 am văzut că multe aveau aplicat un număr de ieșire către Parchetul General. Documente de dinainte de 2001 nu sunt acolo, ni s-a spus că ar fi fost arse în mod regulat.

Câte astfel de sesizări către Parchetul General au fost făcute?

Nu pot să aproximez, pentru că eu am văzut vreo 300 de documente, iar acolo se află câteva mii sau zeci de mii; nu știu exact, pentru că nu există un inventar al acestora. Așadar, bănuiesc că Parchetul General a făcut cercetările penale și pentru anumite cazuri poate au deschis dosare penale, pe altele probabil le-au clasat, pentru că nu s-au dovedit suspiciunile semnalate de SIPA. Și atunci, dacă ele nu s-au dovedit de organele judiciare, cum am putea noi, noi publicul, de data aceasta, să luăm cunoștință de acele suspiciuni și să considerăm că magistrații de atunci ar fi comis acte nelegale? Mi se pare nedrept față de oamenii cu privire la care s-au strâns informații să se divulge acele zvonuri.

Și apoi, a doua categorie de informații de acolo sunt cele privind viața privată a celor angajați în justiție. Cu siguranță, s-ar încălca un drept cu privire la protecția vieții private, a vieții de familie și a celei intime, dacă astfel de informații din perioada 2001-2005 ar fi accesibile publicului. Cel mult pot fi accesibile celor vizați, dar în niciun caz publicului.

Nu ar trebui ca această arhivă să fie inventariată, clasificată, pusă pe categorii – fapte de corupție, lucruri care țin de viața privată – și după aceea să se ia o decizie? Cam așa ceva a sugerat și ministrul Tudorel Toader.

Cu siguranță, comisia care se va institui la inițiativa ministrului trebuie să inventarieze aceste documente, să știe ce documente se află acolo, ce tip de informații s-au strâns. Poate că sunt și informații ce trebuie date publicității. Pe mine, ca magistrat, m-ar interesa, de exemplu: ce agenți SIPA au fost în 2001-2004 la Cluj, unde activam ca judecător, ce informatori au avut, poate, chiar din rândul magistraților sau grefierilor, dacă aceștia au fost plătiți pentru informațiile furnizate. Asta da, cred că avem cu toții dreptul să știm cine au fost oamenii care au comis abuzuri, inclusiv pentru a demara eventuale proceduri împotriva lor. Dar să avem, noi, publicul, acces la informațiile pe care aceștia le-au strâns despre persoane din sistemul de justiție?! Așa ceva nu aș accepta niciodată și personal mă voi opune publicării vreodată a documentelor din arhiva SIPA. Tocmai pentru că știu ce fel de informații s-au adunat acolo.

Ce fel de informații, d-le judecător?

Cele care privesc viața profesională, de exemplu, dosare pe care s-au uitat agenții SIPA și au considerat că soluțiile sunt greșite sau ciudate; relațiile primite de la deținuți care se plângeau de magistrați la care, sub o formă sau alta, s-ar fi intervenit sau că acei deținuți le-ar fi dat sume de bani; aspecte de viață privată, de genul ce localuri frecventează, cu ce persoane se întâlnesc, ce avere au acasă, ce intervenții chirurgicale sufereau. Cu privire la funcționarii din penitenciare erau și alte informații, de genul: suspiciuni de abuzuri ale gardienilor, faptul că deținuții sunt folosiți în scopuri personale de comandanții de penitenciare etc. De asemenea, mai erau informații în legătură cu întâlnirile pe care magistrații le aveau fie cu avocați sau polițiști, fie cu persoane din lumea interlopă, fie chiar cu jurnaliști.

Acest tip de informații, care ţin de corupție, abuzuri etc., nu ar trebui totuși să se transforme în viitoare cercetări penale?

Dacă se descoperă în arhiva SIPA și astfel de documente consemnând posibile abuzuri care n-au fost trimise către Parchetul General sau către PNA, cum era denumirea de atunci a actualului DNA, atunci, cu siguranță, acele documente trebuie trimise de îndată Parchetului. Probabil, însă, dacă respectivele abuzuri se vor dovedi, trebuie ținut cont că a trecut destul de mult timp și probabil sunt îndeplinite termenele de prescripție.

Până la reformă, independența justiției nu exista

PNA de la vremea aceea cred că nu a fost foarte zelos în a da curs unor astel de sesizări. Nu am auzit atunci de magistrați urmăriți penal pentru corupție.

Vă dau dreptate. Pentru perioada 2001-2004, eu nu-mi amintesc decât de trei-patru cazuri de corupție cu magistrați. Astfel de cazuri au înflorit după anii 2004-2005, când s-a declanșat o amplă reformă a justiției. Aș putea găsi o explicație aici: să ne gândim că până la reforma Diaconescu-Macovei, când au apărut noile legi ale justiției, întreaga carieră a judecătorilor și procurorilor era controlată de către ministrul Justiției. Acesta se ocupa de recrutarea magistraților, de promovarea lor, de numirea lor în funcții de conducere și chiar de sancționarea disciplinară a magistraților. Ministrul Justiției era cel care avea Inspecția Judiciară, Departamentul de Resurse Umane și SIPA. Ministrul Justiției era cel care permitea procurorilor sau refuza ca un magistrat să fie cercetat penal. Prin aceste instrumente, practic, ministrul Justiției controla oricând activitatea profesională, dar și anumite aspecte din viața privată. Or, atunci când politicul controlează magistrații, iar aceștia au frică față de ministru, se poate ajunge să fie influențat actul de justiție. Iată, așadar, o explicație pentru care până la reforma de acum un deceniu nu avem dosare mari, importante. Or, din anul 2005, CSM se separă de MJ și preia de la acesta inclusive mapele profesionale, Inspecția Judiciară trece la CSM, este înlăturat ministrul de la a lua decizia privind urmărirea penală și arestarea magistraților, SIPA se desființează, puterile șefilor de instanțe, puși politic până atunci, sunt reduse. Imediat apare curajul magistraților – eu i-aș spune normalitatea – de a instrumenta dosare cu cei mai puternici oameni din țară. Coincidența este prea mare și este explicația că, până la reformă, independența justiției nu exista.

O dezordine ca în arhiva SIPA n-am văzut în nicio instituție a statului

Cum ați găsit nu doar arhiva SIPA, ci și mapele profesionale pe care le-ați trimis la CSM?

În momentul în care echipa Macovei a preluat conducerea Ministerului Justiției, în primele zile ale lui 2005, am constatat că documentele din mapele profesionale ale magistraților și din dosarele de la Inspecție nu erau opisate, numerotate, indexate. Or, la fel am găsit în arhiva SIPA: nu exista o evidență clară a documentelor. Ceea ce mie îmi spune clar că în permanență se puteau pune sau scoate file ori dosare în fișele sau depozitele respective. O asemenea dezordine n-am văzut în nicio instituție a statului. În acele prime zile, ministrul a dat ordin ca mapele profesionale și dosarele de inspecție să fie opisate și numai după aceea să fie predate către CSM, organism nou înființat, asta pentru a se ști exact ce anume se predă. Nu au fost copiate sau sustrase cu această ocazie, nu aveai de ce. Apoi, unii dintre noi eram magistrați detașați în Ministerul Justiției și aveam tot interesul ca noul organism, CSM, să primească în mod intact detaliile despre cariera noastră. La fel ar fi trebuit să facem și pentru arhiva SIPA, dar acolo munca ar fi fost titanică, iar o echipă ar fi trebuit să facă doar acest lucru zi de zi. Or, serviciul fiind desființat și arhiva sigilată, acest lucru nu era neapărat o prioritate și echipa se concentra pe modificările legislative iminente pentru a adera la UE în 2007.

Credeți că documentele de acolo au fost folosite, până ați ajuns dvs. cu echipa Macovei acolo, la șantajarea judecătorilor? Pentru că, din moment ce acele sesizări de care vorbiți către Parchet sau PNA nu s-au transformat în dosare penale, mă gândesc că poate erau folosite în alt scop.

Orice este posibil. Dar nu numai pentru șantajarea pe față a magistraților, ci și pentru evoluția lor în carieră. De exemplu, un ministru al Justiției care voia să pună un președinte de instanță sau să revoce un președinte de instanță, pentru că aveau abilitatea aceasta potrivit legii de atunci, se interesa de persoana respectivă prin intermediul SIPA. Pentru că am văzut acolo inclusiv documente intitulate „caracterizări“ sau „recomandări“. Așadar, dacă se dorea ca o instanță să fie condusă de un om cu frică față de ministrul Justiției, se puteau folosi fără probleme informațiile date de ofițerii și subofițerii SIPA, aproape 200 în întreaga țară. Eu sunt convins că așa a fost ținut sistemul sub control; de altfel, dacă îmi aduc aminte bine, pe vremea ministrului Stănoiu, din 41 de șefi de tribunale, în trei ani au fost schimbați 39 de șefi de tribunale. Asta spune mult despre piramida pe care și-o făcea un ministru pentru a controla sistemul: ministrul punea șefi la instanțe și parchete, aceștia recomandau șefii de mai jos, iar șefii de atunci erau cei care distribuiau dosarele către judecători. Rezultatul? Niciun dosar important. Vă mai aduceți aminte de acele stenograme apărute în anul 2004 cu dosarele discutate în guvern pentru a li se da sau nu drumul în justiție…

https://i0.wp.com/revista22.ro/files/news/manset/default/foto-intasdasderviu-3.jpg

O parte a documentelor văzute de mine în arhiva SIPA aveau o însemnare «trimis către Cabinetul ministrului» [ Rodica Stănoiu].

Ați găsit în arhivă vreo dovadă că s-au trimis în mod oficial documente de acolo din arhiva SIPA către ministrul Stănoiu?

Da, o parte a documentelor văzute de mine în arhiva SIPA aveau o însemnare „trimis către Cabinetul ministrului“. Am văzut-o în mod repetat.Există un raport oficial din 2005, făcut chiar de DGPA, care spune că 80% din informatiile din arhiva SIPA priveau magistratii si se duceau direct la ministrul Rodica Stanoiu. 

Despre ce fel de documente era vorba?

Exact cum am spus mai devreme, acel gen de caracterizări „este un magistrat bun, este profesionist, își vede de treabă“ sau, din contra, „frecventează anumite cluburi, merge la persoane de moravuri ușoare, există suspiciuni cu privire la unele ilegalități“ etc. Acest gen de informații mergeau către cabinetul Rodicăi Stănoiui, care avea în subordine directă SIPA. Oricine spune altceva minte: SIPA îl informa direct pe ministru atunci când avea informații compromițătoare cu privire la un magistrat. Probabil se discuta ce să se întâmple cu acel magistrat. Se va putea vedea asta când se va inventaria arhiva.

Îmi mai aduc aminte un lucru. V-am spus că în acea perioadă, 2001-2004, ministrul era cel care dădea avize de începere a urmăririi penale, de arestare, de reținere, de percheziționare sau de trimitere în judecată a unui magistrat. Deci, dacă ministrul nu încuviința începerea urmăririi penale, procurorii nu puteau face nimic. Și pentru acea perioadă au fost cazuri în care procurorii l-au sezizat pe ministru cu privire la executori, notari, magistrați cu probleme penale pentru a începe cercetarea și ministrul de atunci a refuzat acest lucru.

Marea majoritate a ofiţerilor SIPA proveneau din fosta Securitate

Șefa UNJR, d-na Gârbovan, susține că în acea arhivă se află inclusiv cărțile de muncă ale foștilor ofițeri SIPA. Ați văzut așa ceva pe acolo?

Aveam o evidență a tuturor lucrătorilor din SIPA, dar din câte-mi aduc aminte, a trecut mult timp de atunci, acestea au fost predate către centrele militare județene, pentru că ei erau angajați militari. La momentul desființării serviciului, erau în număr de vreo 180. Ei aveau nevoie de acele documente pentru a se pensiona sau reangaja. Așadar, nu cred că documentele profesionale ale ofițerilor s-ar mai afla în arhiva SIPA.

Din ce structuri proveneau acești ofițeri SIPA?

Marea majoritate, din fosta structură de Securitate din timpul comuniștilor, restul de la serviciile pe care le aveau Ministerul de Interne sau Ministerul Apărării. Așadar, erau oameni specializați, care lucraseră în structurile de servicii din România. Nu știu dacă și de la SRI.

Care este explicația că din 2006, de când a fost desființat acest serviciu, și până în prezent niciun ministru al Justiției, nicio putere politică nu a rezolvat această chestiune a arhivei SIPA?

Din moment ce arhiva este sigilată și serviciul desființat, nu a fost o prioritate: nu mai aveau cum să iasă sau să fie folosite informații de acolo.

Credeți că într-adevăr n-au avut cum să iasă documente din arhivă?

Cel puțin pe vremea ministeriatului Macovei, sigur nu. În rest, nu știu. Pentru că dacă au ieșit informațiile, dacă cineva le-a folosit șantajând magistrați sau divulgând informații, inclusiv către jurnaliști, așa cum cum spune d-l Andronic, acest lucru e infracțiune și cine e vinovat să răspundă. În plus, potrivit modificărilor aduse de Macovei legilor justiției, magistrații nu au voie să colaboreze cu serviciile de informații și sunt obligați să anunțe către CSM orice încercare de influențare a lor. Or, din 2005 încoace, nici măcar o singură astfel de sesizare nu a fost făcută.

Înaintea comisiei dvs. a fost și o comisie formată din istorici, Marius Oprea, Claudiu Secașiu de la CNSAS

Da, ei doi alături de directorul de la DGPA de atunci, de mine și colegul procuror Paul Dumitriu. Această primă comisie a fost doar pentru inventarierea patrimoniului fostei SIPA/DGPA. Ea a stabilit data când se închide efectiv serviciul, calendarul deplasării documentelor la București, locul de depozitare. Aceste persoane nu au avut niciun contact fizic cu arhiva SIPA, nici Secașiu, nici Marius Oprea…

Nu a fost nicio spargere la cele două încăperi în care se păstrează arhiva SIPA

Adică nu s-au uitat în arhivă să vadă ce conține?

Nu. Pe vreamea ministrului Macovei niciun angajat al ministerului și nici comisia de inventariere n-a avut contact fizic cu arhiva nicio clipă. Ulterior, doar eu și Paul Dumitriu.

Am văzut o speculație în spațiul public în legătură cu spargerea fișetelor. Infirm acest lucru: nu a fost nicio spargere la cele două încăperi în care se păstrează arhiva SIPA. Aceste două încăperi se află la sediul central al ANP, care e sub pază permanentă. A fost o investigație pentru o posibilă spargere cu doi ani înainte, în 2005, la nivelul Ministerului Justiției, la niște fișete unde s-a umblat și se păstra dosarul „Palatul de Justiție“, care era în reparație. Găsisem sigiliul de la niște fișete rupt. Atunci, noi, echipa Macovei, am anunțat procurorii, care au făcut o investigație. Despre acea spargere e vorba, dar s-a făcut o confuzie în spațiul public și pe valul acesta al inflamării s-a făcut afirmația falsă că ar fi fost sparte fișierele SIPA. Nici vorbă!

Andronic afirmă că dvs. și Paul Dumitru îi dădeați Monicăi Macovei documente din arhivă…

Monica Macovei nu a avut personal niciun contact cu arhiva SIPA, iar eu ca membru al comisiei nu i-am spus date concrete din dosare. Nu a interesat-o, ea era cea care închidea serviciul, nu mai avea nevoie de el. Or, dacă Monica Macovei ar fi vrut să utilizeze astfel de informații cu privire la magistrați, nu ar fi avut nevoie să îl desființeze: serviciul era până atunci în subordinea ei și cu un simplu ordin putea să obțină orice informații despre un anume magistrat, și asta încă în mod legal! E stupid să crezi că desființezi un serviciu, sigilezi o arhivă, apoi cauți acolo informații despre un anumit magistrat, mai ales că întreaga carieră a magistraților trecuse în gestionarea CSM: doar el urma de acum să facă numirile în sistem.

Mai exista un serviciu de informații clasificate din MJ? Acolo ați avut acces?https://i2.wp.com/revista22.ro/files/news/manset/default/foto-inteasdasdasrviu-2.jpg

În fiecare instituție publica exista un Birou de documente secrete. Era și este așa ceva în MJ. Nu am avut niciodată acces acolo. De altfel, vreau să subliniez: nici Macovei și nicio altă persoană sau instituție nu a primit de la mine vreun document sau vreo informație orală clasificată. Apropo, am văzut o informație eronată care circulă pe Internet în legătură cu dezvăluiri WikiLeaks: nu am fost niciodată la Ambasada SUA mai înainte de 2011, când am devenit membru CSM, și niciun funcționar de acolo nu a primit de la mine vreun document, clasificat sau nu. Dar ce spune în acea mențiune apărută în WikiLeaks e real: asta pentru că am făcut acele afirmații într-un Raport al SoJust în anul 2006 și în dese interviuri publice despre SIPA, începând cu luna mai 2007. Or, este stupid să spui că Danileț a sustras documente sau a dezvăluit secrete, când eu sunt de fapt singurul implicat care am decis să ies public și să vorbesc în mod asumat despre abuzurile SIPA.

Există certitudinea că în perioada lui Chiuariu, când s-a numit o altă comisie care să intre în arhivă, nu au ieșit documente?

Ce s-a întâmplat după noi nu știu. Într-adevăr, ministrul Chiuariu, când a venit la conducerea ministerului, a numit, dar cumva extrem de rapid, niște oameni care să ne înlocuiască pe noi în arhiva SIPA. Însă, spre deosebire de noi doi, care eram magistrați, persoanele care au venit nu mai erau magistrați sau cel puțin nu toți cei care au avut acces la arhivă erau magistrați. Erau persoane chiar din afara sistemului de justiție, dar angajate la Cabinetul ministrului Chiuariu. Nu e o ilegalitate neapărat, dar ridică un semn de întrebare, de ce ar fi trebuit o persoană din afara sistemului să vină să se uite în acele note informative care privesc, printre alții, magistrați. Ce au lucrat ei, ce au făcut, ce au constatat ei și dacă există vreun raport sau nu eu nu știu. Dar, cu siguranță, dacă există un raport, el este clasificat, deci nu putea intra în posesia d-lui Dan Andronic, așa cum dumnealui se laudă că l-a văzut sau îl are. Iar dacă acel raport constata anumite infracțiuni de către echipa anterioară, era obligatoriu să ajungă la Parchetul General. Așadar, solicit și eu ca respectivul raport să fie declasificat și dat publicității, nu am nimic de ascuns.

Acel raport unde ar trebui să se afle acum?

Acel raport este clasificat și se află în posesia Cabinetului ministrului, oricând poate fi accesat de cel care este ministru al Justiției.

Suntem magistrați: nu ne-am permis să încălcăm legea

Andronic afirmă că ați copiat hard-diskurile, le-ați modificat, practic, că le-ați distrus. Existau asemenea hard-diskuri? Și, dacă da, ce conțineau?

Nu am văzut și nu știu să existe alt mod de păstrare a documentelor de acolo, pe hard-diskuri sau fotocopii. Nu am mutat nicio agrafă de la locul ei. Cine spune altceva minte cu nerușinare!

Mai există această problemă a camerelor video care n-au funcționat. Știați ceva de asta atunci?

În aproape toate instituțiile statului sau cel puțin în cele din sistemul de justiție sunt camere video pe holuri. Dacă erau și atunci în sediul principal al ANP nu știu, nu-mi amintesc. Ultima mea grijă era să mă uit după camera de filmat, nu făceam nimic nelegal: fusesem autorizat prin ordin, după ce am fost certificat ORNISS pentru acces la documente secretizate la cel mai înalt nivel, să iau contact fizic cu arhiva. Dar mă îndoiesc că în interiorul încăperilor în care sunt păstrate documente cineva ar fi montat camere video, eventual erau montate pe hol, ca să filmeze persoanele care intră și ies pe ușă, nu în cadrul încăperii. Că au funcționat sau n-au funcționat, sincer, nu știu și nu văd problema. Sunt niște lucruri simplu de verificat. Dar și din comunicatul firmei care se ocupa de mentenanța acelor camere reiese că ele au fost verificate în martie 2007 și nu s-a semnalat nimic, echipa Macovei a plecat în aprilie. Doar în septembrie, când deja era Chiuariu, s-au văzut nişte defecțiuni.

Dar, cu siguranță, subliniez, pe timpul ministeriatului Macovei echipa din care am făcut și eu parte nu a comis vreo ilegalitate. La câtă antipatie avea Chiuariu față de Macovei, dacă am fi fost „prinși“ cu ceva în neregulă, Parchetul ar fi fost sesizat imediat.

Când intrați în arhivă, dumneavoastră, Paul Dumitriu, semnați undeva, în vreun registru, întocmeați un proces-verbal, ceva? Adică, exista o evidență a intrărilor și ieșirilor de atunci?

Evident: ne legitimam la intrare în instituție, eram notați în registru, încheiam proces-verbal de desigilare și resigilare a ușilor. Suntem magistrați: nu ne-am permis să încălcăm legea, tocmai pentru că asta impuneam, la rândul nostru.

Dar mapa profesională a Noricăi Nicolai, folosită la un moment dat de Traian Băsescu, care conținea și elemente de viață privată, de unde provenea?

SIPA nu ținea mapele profesionale. Oricum, mapele profesionale ținute până atunci la Direcția de resurse umane de la MJ erau deja predate la CSM de ceva ani, când s-a pus problema venirii Noricăi Nicolai la minister.

Mapele profesionale conțin de la primul act depus de candidatul la magistratură, cererea de a intra în magistratură, testul și rezultatul testului de intrare în magistratură, vizită medicală, documente de carieră, începând de la licență, bacalaureat, documente de promovare până la sancțiuni disciplinare, deci numai ce privește latura profesională. Așa se păstrau la Ministerul Justiției și înainte de 2005, așa se păstrează la CSM și în prezent. Diferența este că atunci când se păstrau la MJ nu erau opisate, nu erau numerotate acele pagini, asta am făcut-o noi, echipa Macovei.

În CSM nu a părut că dorește cineva să se ocupe serios de arhiva SIPA

S-a discutat vreodată la nivelul CSM în perioada cât ați fost acolo chestiunea arhivei SIPA?

Am fost în perioada 2011-2016 membru al CSM. S-a discutat de două ori chestiunea SIPA. Le-am spus colegilor mei că, dacă vor să afle ce tip de informații aduna SIPA, le pot spune și de altfel sunt declarațiile mele repetate spuse în public. Nu a părut că dorește cineva să se ocupe serios de acest subiect. Dar îmi amintesc că CSM de dinainte, cel în care era Lupașcu, la un moment dat solicitaseră ei arhiva. Ceea ce nu se putea face, pentru că în arhiva SIPA se află și documente care nu privesc magistrații și nu este corect ca ele să fie predate către CSM.

Din cine ar trebui să fie compusă acum comisia care să inventarieze arhiva?

Ar trebui o comisie mixtă, alcătuită și din magistrați, și din persoanele reprezentante ale celorlalte profesii din sistemul de justiție. Și CSM ar putea să-și trimită reprezentanții, și asociațiile profesionale, nu e nici o problemă, se verifică magistratul, se dă un certificat ORNISS, se dă o autorizație specială, intră acolo, întocmește raport. Dacă trebuie raport zilnic, să facă raport zilnic cu privire la cele constatate. Comisia mixtă ar trebui să ia filă cu filă, dosar cu dosar și să decidă fiecare unde ar trebui să meargă, ceea ce noi n-am mai putut să facem.

D-le judecător, suspiciunea că au fost folosite documente din arhiva SIPA nu se va stinge ușor, chiar dacă se face o nouă comisie. Ba poate din contra, având în vedere interesul unor politicieni cu probleme penale să decredibilizeze justiţia. Dumneavoastră personal când credeți că au „plecat“ documente de acolo?

Nu vreau să aduc nimănui acuzații, cum își permit cei care azi vor să pară că ar cunoaște modul de organizare și de funcționare a unui serviciu secret, dar care până acum au tăcut. Dar, dacă e să fac o speculație, spun doar atât: cei care ar fi avut interesul să ajungă la informațiile din arhiva SIPA ar fi putut să o facă în mod nestingherit mai înainte ca ele să ajungă la București și să fie sigilate în arhivă. Nimeni nu este atât de naiv să trimită documente la București și de abia după aceea să le sustragă. Părerea mea e că, dacă cineva ar fi vrut să-și facă copii, să le sustragă sau să le folosească mai târziu, indiferent în ce scop, ar fi făcut-o înainte. Sincer, sper că acest lucru nu s-a întâmplat.

Cum credeți că se va termina această poveste?

Nu cred că va avea loc desecretizarea, cel puțin nu în totalitate. Cât despre inventariere, aceasta va dura luni, dacă nu chiar ani. Subiectul va reveni probabil în agenda publică când va apărea o condamnare de răsunet în România. Se va spune: de-asta a dat magistratul respectiv acea soluție, că a fost șantajat sau urmărit. Nimeni din România nu va recunoaște că este vinovat și că de aceea a fost condamnat. Va încerca, cel puțin pentru public, să găsească o explicație care, dacă n-are legătură cu serviciul, are legătură cu viața personală a magistratului. Or, eu am încredere în justiția de azi, care, nemaiputând fi controlată ca înainte de 2004, este hulită. Dar numai de cei cu probleme. Cu mari probleme.

Interviu realizat de ANDREEA PORA

04/04/2017

INTERVIU: „Gratierea nu rezolva problema, trebuie imbunatatite conditiile din penitenciare”

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 11:04 PM
Tags: , , , , ,

INTERVIU Cristi Danileț: „Pentru ce să se dorească grațierea?! Dacă motivul este lipsa condițiilor din penitenciare, atunci să se îmbunătățească aceste condiții”

Cristi Danileț: Ca judecător, nu pot spune decât că sunt obligat să aplic un act normativ indiferent cât ar fi el de ciudat. Dar nu am putut să nu observ câteva chestiuni în neregulă cu această Ordonanță de urgență. În primul rând, motivarea din preambulul Ordonanței 13 nu avea un corespondent în textul ei. Se spunea acolo că este necesară această modificare a Codului Penal și a Codului de Procedură Penală pentru a se respecta anumite decizii ale Curții Constituționale. În realitate, textul de lege a mers mai departe.

De exemplu, la infracțiunea de abuz în serviciu s-a scăzut pedeapsa legală și s-a pus o anumită limită a prejudiciului, neglijența în serviciu a fost eliminată din Cod, conflictul de interese a fost eliminat pe jumătate. În al doilea rând, lucrul care m-a uimit cel mai mult a fost acel termen de zece zile pentru intrarea în vigoare a modificărilor la Codul Penal, un lucru nemaiîntâlnit până atunci. Adică, o ordonanță de urgență apare în situații excepționale, când trebuie rapid intervenit pentru a nu se întâmpla o nenorocire, dar aici se dădea un termen de zece zile, deci încă se mai putea aștepta. Fac o parateză: iată că Ordonanța 13 a dispărut, suntem în situația de dinainte de adoptarea ei, au mai trecut două luni și nu s-a întâmplat nimic grav în România în legătură cu acele infracțiuni. A fost vreo urgență?! Aș fi vrut să avem o decizie a Curții Constituționale pe această chestiune…

Modul cum a fost adoptată această Ordonanță (fără a se aștepta avizul CSM, care a fost solicitat în aceeași zi cu adoptarea) și consecințele ei cu totul nemaiîntâlnite (renunțarea la anumite infracțiuni, închiderea câtorva sute de dosare aflate în instrumentare, eliberarea unor persoane din penitenciare condamnate deja definitiv pentru infracțiuni asimilate corupției) ne-a făcut pe unii dintre noi – pe procurorul general Augustin Lazăr, pe președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, Cristina Tarcea, inclusiv pe șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, pe mine sau pe președinții unor asociații profesionale ale magistraților, precum și pe conducerea unor facultăți de Drept din România – să credem că se urmărește un alt scop decât cel juridic. Or, un astfel de eveniment obligă magistrații să iasă public și să le explice cetățenilor care sunt efectele apariției unui asemenea act normativ, pentru că ei au îndatorirea deontologică să susțină statul de drept.

„Toată treaba ați făcut-o degeaba. Noi decidem ca voi să închideți dosare”

R.U.: Și care erau aceste efecte?
C.D.: România a adoptat ca politică națională lupta anticorupție. Iar magistrații au ca sarcină de serviciu combaterea corupției, ceea ce înseamnă că, după ce adună probe într-un dosar, ei îi condamnă pe oamenii vinovați. Pe de altă parte, o altă putere a statului a găsit de cuviință să intervină și să blocheze această activitate spunând, practic: „Toată treaba ați făcut-o degeaba. Noi, în momentul ăsta, decidem ca voi să închideți niște dosare și să eliberăm niște oameni din penitenciare”.

Aparent, Ordonanța a apărut pentru a corecta niște articole din Codul Penal și a elibera niște deținuți care nu au condiții adecvate în penitenciare. Acum, noi știm situația reală și este adevărat că unele penitenciare din România nu au condiții de hotel. Dar știm la fel de bine că nu sunt condiții cu mult diferite în multe spitale sau școli din România. Și vă mai spun că sunt unii deținuți care au făcut duș pentru prima dată la penitenciar, pentru că, acasă la ei, nu au așa ceva și încă au WC-ul în fundul curții. Știm că situația din penitenciarele din România nu este bună, însă nici noi nu trimitem oameni în închisoare decât în cazuri extreme. Vorbim despre oameni foarte periculoși pentru societate sau recidiviști. Nicio persoană care comite o faptă penală ușoară, care este la prima abatere și colaborează în mod corect cu organele judiciare nu ajunge la închisoare. Apoi, în definitiv, oamenii ajung în închisoare pentru că încalcă legea. Or, nimeni nu i-a pus să comită infracțiuni. Eu, la facultate, m-am dus benevol și am acceptat condițiile din cămin și vă spun că azi sunt deținuți care au condiții mai bune decât le au mulți studenți, inclusiv la Drept.

Mă întreb, de data asta ca cetățean și ca tată, dacă este normal să lăsăm violatori în libertate, să lăsăm tâlhari în libertate, să lăsăm hoți în libertate, poate chiar criminali? Toată discuția despre grațiere era una falsă, iar Ordonanța 13 împreună cu proiectul de lege privind grațierea au venit la pachet. Politicienii care au venit cu acest pachet ne-au spus ceva de genul: „Avem condiții grele în penitenciare, dar rezolvăm situația eliberând câteva mii de deținuți, micșorând unele pedepse din lege sau eliminând niște infracțiuni”.

R.U.: Dar CSM sesizase că proiectele erau pe lângă lege.
C.D.: Da, după descinderea Președintelui țării la Guvern, unde a dezvăluit existența celor „doi elefanți”, cele două proiecte au fost trimise la CSM care, după consultarea instanțelor și parchetelor, au spus că ele conțin mai multe nereguli. Este adevărat că CSM nu trebuie să-și dea avizul pentru orice act normaiv, dar când Guvernul, Parlamentul o cer, noi le oferim această… consultanță, dacă vreți. Obligatoriu sau nu, avizul CSM cântărește greu, pentru că sunt specialiști în Drept care lucrează acolo. 

Dar adoptarea acestor acte normative este o măsură politică, nu una juridică. Așadar, dacă Parlamentul sau Guvernul vor dori, mâine, să abroge tot Codul Penal, au libertatea să o facă și trebuie să înțelegem asta, oricât ar oripila populația. Asta nu înseamnă ca lumea să stea în expectativă. De asta au fost protestele, de asta au fost avizele negative de la CSM, reacțiile individuale sau asociative ale magistraților. Pentru a ne exprima nemulțumirea în privința unor chestiuni care privesc întreaga populație: siguranța fiecăruia și combaterea corupției. Decizia finală, însă, aparține politicienilor din Parlament sau Guvern.

„A fost pentru prima dată în România când s-a dat o ordonanță de urgență de abrogare a unor infracțiuni”

R.U.: De ce credeți că au lăsat acel termen de zece zile până când Ordonanța 13 ar fi trebuit să intre în vigoare?
C.D.: Juridic, nu există nicio explicație. Cred că cineva care a fost implicat în redactarea actului normativ și-a dat seama de faptul că este o problemă cu el și se poate ajunge la o răspundere individuală penală. Am avut un astfel de precedent – vorbesc despre cazul fostului ministru al Justiției, Tudor Chiuariu, care a promovat, în 2007, o Hotărâre de Guvern cu privire la un teren aparținând Poștei Române împotriva avizului negativ primit de la direcția de specialitate, cerând ca acesta să fie schimbat și care, ulterior, a fost condamnat.

În cazul Ordonanței 13, am înțeles că am avut aceeași situație: avizele nu au existat sau au fost schimbate, s-au încălcat proceduri interne și, atunci, probabil că persoana care a redactat actul l-a sfătuit pe ministrul Justiției, Florin Iordache, să introducă acel termen de zece zile. Personal, îi transmit un gând bun acelei persoane căci, fără un astfel de termen, Ordonanța 13 ar fi produs efecte chiar din noaptea de 1 februarie 2017, când a fost publicată în Monitorul Oficial, iar noi, magistrații, ar fi trebuit să o aplic din dimineața următoare.

Dar de ce este important să înțelegem ce s-a întâmplat cu Ordonanța 13? Pentru că a fost pentru prima dată când, în România, s-a dat o ordonanță de urgență de abrogare a unor infracțiuni sau de ușurare a tratamentului penal pentru altele. Până acum, s-au corectat, prin ordonanțe, texte de lege sau chiar s-au introdus infracțiuni în Codul Penal. Dar când dezincriminezi, prin ordonanță de urgență, faptele sau doar le reduci sancțiunea, se produce un efect unic: chiar dacă ordonanța este ulterior abrogată de o altă ordonanță a Guvernului, sau este respinsă ulterior prin lege în Parlament, sau este declarată neconstituțională de către CCR, ea își produce efectele pentru toate dosarele aflate în curs de soluționare. Pentru asta, Ordonanța trebuie să fie în vigoare chiar și un minut. Dar Ordonanța 13 a fost abrogată înainte de a intra în vigoare și acest efect nu s-a mai produs.

R.U.: Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu, care era prevăzută și în Ordonanța 13, cu stabilirea acelui plafon de 200.000 de lei, au existat și niște dezinformări. S-a spus că abuzul în serviciu nu mai era prevăzut în legislație și că, de fapt, Ordonanța 13 îl readucea în Codul Penal. Ce a fost cu această manipulare?
C.D.: În vara anului trecut, în mai multe cazuri, s-a cerut Curții Constituționale să decidă că această infracțiune conține o formulare neclară și, astfel, ar încălca Constituția. Astfel, regula este că o lege trebuie să fie clară, explicită, pentru ca cetățenii să știe ce au de făcut și ce le este interzis. Dacă Curtea constată că sunt probleme cu acel text, fie el va fi eliminat, fie el va fi interpretat. În cazul de față, Curții Constituționale i s-a cerut să constate că sintagma „îndeplinirea în mod defectuos a atribuțiilor de serviciu” din conținutul infracțiunii nu ar fi clar: ce înseamnă „defectuos”? în raport cu ce anume o acțiune este defectuoasă?

Iar Curtea a decis așa: nu avem o problemă cu incriminarea acestei fapte, ea există și în alte legislații, inclusiv în a noastră. Problema este doar cu o parte din formulare și, astfel, CCR a precizat că, dacă „îndeplinirea în mod defectuos” se raportează doar la încălcarea legilor, a ordonanțelor obișnuite și a ordonanțelor de urgență, atunci textul este în regulă. Însă, tot ce înseamnă încălcare sau neîndeplinire corespunzătoare a atribuțiilor prevăzute în alte acte normative, precum ordine de miniștri, hotărâri de guvern, ordine date de șeful ierarhic, fișa postului, contract de muncă, pentru asta oamenii nu pot fi trași la răspundere penală, ci ei vor răspunde disciplinar, civil, administrativ. Adică, nu este necesar să-l trimitem pe om la închisoare doar pentru că a încălcat un ordin al șefului lui.

După momentul apariției Ordonanței 13, câțiva avocați, printre care și doi profesori la Drept, au venit cu o justificare extrem de ciudată: „Ordonanța 13 era bună, pentru că ea, de fapt, corecta lucrurile. Adică reintroducea abuzul în serviciu, dispărut din legislație în vara lui 2016, când a apărut decizia CCR”. Uitându-mă ce s-a întâmplat atunci, am văzut această decizie a CCR era una de interpretare.

Sunt cel puțin 50 de decizii de interpretare date, în ultimii zece ani, de CCR. Dar acei profesori susțineau că deciziile date de Curte sunt ori de admitere, ori de respingere. Ori un text este constituțional, ori este neconstituțional. Nu poate fi constituțional doar după o anumită interpretare. Fals! Legea permite Curții Constituționale să lase un text în vigoare, dacă el este interpretat într-un anumit fel. Deciziile Curții Constituționale sunt la nivelul Constituției, nu se mai discută pe ele. Chiar și greșite să fie, deciziile CCR sunt definitive și obligatorii pentru tot timpul cât va exista actuala Constituție. Dar oamenii, neștiind, au luat de bun ce spuneau respectivii.

R.U.: Deci, în mod clar, a fost o minciună ceea ce s-a spus, iar acest lucru a fost speculat mult de anumiți politicieni care au susținut Ordonanța 13.
C.D.: Da, a fost o minciună grosieră care a venit ca mănușă unor politicieni care sperau să mai salveze ceva din Ordonanța 13. Oamenii simpli, nefamiliarizați cu fenomenele juridice, nu au putut observa aceste lucruri.

Și eu, și procurorul general am ieșit public și am explicat ce efecte a avut decizia CCR de anul trecut, dar minciuna luase deja amploare. În argumentele pe care le-am adus eu, am indicat deciziile Curților Constituționale aplicabile în asemenea situații, când un text de lege rămâne valabil dacă el este interpretat de magistrați așa cum spune Curtea.

Or, eu nu mă joc cu interpretarea, aduc argumente când ies în spațiul public. Însă părerologii vin cu diverse opinii nesusținute de lege, dar mai ușor de acceptat de publicul larg, având în vedere și sprijinul mediatic. Asta este o problemă în România: omul nu se duce la sursa primară să verifice singur cum stau lucrurile, să stabilească cine din cei care ies în spațiul public minte și cine are dreptate. Am mai întâlnit și opinia că CCR ar impune un anumit prag valoric la abuzul în serviciu, altfel, spun aceiași părerologi, orice încălcare a atribuțiilor de serviciu care produce un prejudiciu cât de mic ar putea duce un om la închisoare. În realitatea, Curtea spune altceva: în lipsa unui prag valoric, nu înseamnă că orice încălcare se sancționează penal, ci trebui să se țină seama că există alte forme de răspundere, mai ușoare, care trebuie aplicate gradual. Penalul devine incident numai pentru situații grave, iar CCR spune că asta înseamnă să fie vorba doar despre o încălcare a legii.

„Abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu există în toată lumea”

R.U.: Să rămânem la abuzul în serviciu, unii politicieni și o parte a presei susțin că, în alte țări, nu există abuz în serviciu. Suntem „ciudați” că avem infracțiunea asta?
C.D.: În anul 2013, Comisia de la Veneția a dat o opinie cu privire la legătura dintre raspunderea politică și cea penală a miniștrilor. Se precizează că nu trebuie să cercetezi miniștri pentru că adoptă anumite acte normative, la fel cum parlamentarii nu răspund pentru voturile și opiniile lor (opiniile spuse în Cameră – și subliniez asta, căci unii parlamentari de la noi au impresia că poți spune orice în spațiul public). Comisia de la Veneția a făcut, ca bază a acestei opinii, și un studiu comparat al legislațiilor din toate cele 27 de statate membre ale UE pe abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu. Practic, sunt folosite diverse denumiri pentru exact aceeași infracțiune.

Dar, în România, unii au citit doar opinia și, apoi, au spus că nu există abuz în serviciu în alte țări. Ba există. Abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu există în toată lumea. Mai mult, Convenția de la Merida din 2003, adică Convenția ONU cu privire la combaterea corupției, impune, la Articolul 19, ca toate statele membre din lume, adică peste 180, să aibă în propria legislație infracțiunea de abuz în serviciu, întocmai așa cum este definită la noi.

R.U.: Să vorbim despre cercetările pe care le-a făcut DNA la Guvern, după ce s-a dat Ordonanța 13. Dacă miniștrii nu pot fi cercetați pentru că dau o ordonanță de urgență, de ce s-a deschis acest dosar? 
C.D.: Când un procuror primește o sesizare cu privire la comiterea unei infracțiuni, potrivit noului Cod, este obligat să înceapă urmărirea penală cu privire la faptele semnalate. De exemplu, cineva spune la Parchet că a văzut un om decedat pe stradă. Procurorii încep urmărirea penală pentru omor, chiar dacă individul s-a sinucis sau a căzut peste el un copac. Juridic, se numește urmărire penală in rem, asupra faptelor. După care, iei declarații de la martori, strângi probe și, dacă se ajunge la concluzia că infracțiunea a fost săvârșită de o persoană pe care o identifici, o pui sub urmărire. Acea persoană devine suspect, moment în care are anumite drepturi și obligații.

Ceea ce s-a întâmplat la DNA în legătură cu Ordonanța 13 a fost începerea urmăririi penale in rem, pentru anumite infracțiuni sesizate și nu s-a mai început urmărirea penală in personam, pentru că, după audierea unor martori și strângerea anumitor probe cu înscrisuri de la Ministerul Justiției și de la Guvern, s-a ajuns la concluzia că, pentru două fapte care erau de competența DNA nu sunt probe, iar pentru celelalte fapte dosarul trebuie instrumentat de Parchetul General. Curtea Constituțională a interpretat că ancheta pe care a făcut-o DNA, deși nu s-a dus mai departe împotriva miniștrilor, a fost prea mult legată de activitatea de elaborare a emiterii unui act normativ, iar ei au imunitate față de această activitate.

R.U.: Dar Curtea de unde putea ști în ce a constat ancheta DNA? Pentru că, fiind vorba despre un dosar aflat în stadiu incipient, deci încă secret, nici la CCR nu poate fi trimis pentru a fi studiat în amănunt.
C.D.: Nu știu ce documente a avut CCR pe masă. Dar este clar că, dacă Curtea a spus că DNA a intrat prea mult în cercetarea miniștrilor, cred că a avut niște documente care dovedesc acest lucru. Nici publicul, dar nici eu, ca judecător, nu avem de unde ști lucrurile astea. Nu știu nici dosarul DNA, nici ceea ce s-a trimis la Curtea Constituțională.

R.U.: Dar, teoretic, ce documente din dosar ar fi putut ajunge la Curte?
C.D.: Nu cred că un dosar de urmărire penală are ce căuta la Curte, nu avem vreun precedent în acest sens. În mod firesc, la Curtea Constituțională ajung sesizări doar când dosarele sunt la judecătorii din instanțele obișnuite și cei implicați invocă nereguli în legătură cu textele legale. Acum am avut, mai mult, o sesizare cu un conflict juridic între DNA și Guvern, iar dosarul era în faza de urmărire penală. Citind decizia dată de CCR, rezultă că a ajuns acolo denunțul formulat și ordonanța procurorului de începere a urmăririi penale. În rest, nu cred că au ajuns declarațiile de martori.

Nu e normal ca dosarele să se plimbe pe la instituțiile statului, chiar dacă este vorba despre CCR. La fel, nu sunt de acord cu faptul ca dosare de la DNA sau de la Parchetul General să se plimbe pe la parlamentari atunci când ei dau acele avize pentru urmăriri penale sau pentru arestări preventive. Nicio lege nu permite ca dosarul să fie luat de la procurori, să ajungă în Parlament, iar aleșii să se uite prin hârtii și să spună: „Da, colegul nostru nu este vinovat”. Un singur document trebuie să ajungă acolo, un referat al procurorului în legătură cu cercetările care se fac și măsurile care se impun.

R.U.: În motivarea Curții a fost și acea opinie separată a judecătoarei Livia Stanciu, care demonta tot ceea ce CCR spunea cu privire la cercetarea DNA. Deși, legal, opinia minoritară nu este luată în calcul, care este importanța ei?
C.D.: Legea permite ca, atunci când se iau decizii într-un organism plenar, așa cum este Curtea Constituțională, o parte dintre judecătorii care nu sunt de acord cu opinia majorității să își redacteze propria opinie. Avem, uneori, decizii ale Curții în care un judecător sau mai mulți, maximum patru, pentru că în total sunt nouă, să arate că la deliberare el sau ei au avut o altă opinie. Faptul că un judecător își argumentează votul contrar majorității este lăudabil, căci astfel permite cititorior să vadă care au fost punctele în divergență dintre judecători și care au fost justificările aduse. Dar, din punct de vedere juridic, acea motivare nu are nicio consecință: ceea ce contează și ceea ce se va aplica în mod obligatoriu este decizia Plenului Curții, însoțită de motivarea majorității judecătorilor. Este posibil însă ca, în viitor, dacă CCR va decide să își schimbe practica, acea opinie separată să fie folosită ca reper. 

R.U.: Dosarului deschis de DNA privind modul în care a fost dată Ordonanța 13 a avut la bază un denunț, așa cum discutam. Dacă nu era acest denunț, procurorii nu ar fi putut vedea dacă a fost vorba despre oportunitate sau nu în cazul Ordonanței. Dar să presupunem că Guvernul dă o ordonanță de urgență la ora 22.00, în timp ce premierul este amenințat cu pistolul la cap. Nimeni nu spune nimic, nu există niciun denunț. În acest caz, am avea o ordonanță de urgență dată sub presiune, în folosul cuiva, însă procurorii nu se pot sesiza. Ce se întâmplă în acest caz?
C.D.: Trebuie să facem distincție între imunitatea funcțională a parlamentarilor, a miniștrilor, a judecătorilor și infracțiunile săvârșite de ei în legătură cu serviciul: primul aspect privește deciziile luate de ei, al doilea privește modul de luare a acestor decizii. De exemplu, dacă eu, judecător, primesc mită să dau o anumită soluție, asta nu înseamnă că soluția mea este greșită. Pentru că, dacă legea prevede o pedeapsă între unu și cinci ani, iar eu dau condamnare de un an cu suspendare, atunci soluția mea este legală. Dar eu am primit mită. Nu poate să vină DNA să mă ancheteze pentru soluția mea, ci vine DNA să mă ancheteze pentru ilegalitatea pe care am comis-o luând mită; soluția mea rămâne în picioare și nu poate fi inversată decât de o altă instanță. La fel este și la miniștri: dacă ei sunt amenințați, șantajați, cumpărați ca să dea acte normative, acel document rămâne în vigoare până va fi răsturnat în Parlament, care trebuie să îl aprobe/respingă, sau de către CCR, care poate fi sesizată pentru a analiza constituționalitatea lui.

R.U.: Deci, dacă nu ar fi existat acel denunț la DNA, în cazul Ordonanței 13, procurorii anticorupție ar fi avut ce verifica în Guvern?
C.D.: Fie că relata presa că ceva este în neregulă, fie că aflau de la serviciile de informații, fie că exista o presiune publică mare, se putea începe urmărirea penală pentru o infracțiune, dar nu pentru că s-a dat un act normativ. Cum am arătat, miniștrii nu pot fi anchetați pentru abuz în serviciu doar pentru că au adoptat acte normative în cadrul Guvernului. Nu are importanță că acestea nu sunt conforme cu dorința cetățenilor.

Pe de altă parte, consider că este anormal ca, în România, Guvernul să dea acte normative de importanța legilor. Ordonanțele de guvern și ordonanțele de urgență, nu sunt pemise în alte state: Guvernul se ocupă de executarea legilor date de Parlament. La noi, este o ciudățenie, este un amestec al puterilor.

Un alt amestec, deși puterile sunt separate, între legislativ și executiv, este faptul că un ministru poate fi, în același timp, parlamentar. Și am avut cazuri în care aceste persoane au votat într-un fel în minister și invers în Parlament. Victor Ponta, de exemplu, când era premier, a dat un proiect de lege în Guvern pentru Roșia Montana și s-a dus în Parlament, fiind și deputat, unde a votat împotriva acelui proiect. Lucrurile acestea nu sunt normale. Separația puterilor este, uneori, doar teorie.

Sau, alt exemplu, ești președinte al unei camere a Parlamentului și chemi miniștrii la discuții cu tine. Adică tu, cel care reprezinți puterea legislativă care dă legi, îi chemi la tine pe cei care trebuie să execute legile și cu care, din punct de vedere al statutului, ești egal, pentru a discuta politicile guvernamentale altfel decât prin intermediul instrumentelor oferite de Constituție: întrebări, interpelări, moțiuni de cenzură. Sau, un alt lucru ilogic: să fii șef de partid, adică să reprezinți interesele unui grup organizat legal, și în același timp să fii premier, adică să reprezinți interesul public, al tuturor. Arhitectura statului nostru încă are de suferit.

„În ziua în care a fost dată Ordonanța 13, cred că publicul a simțit nesiguranță”

R.U.: Să revenim la CCR, unde fiecare membru este numit politic. Acest lucru nu poate fi periculos pentru democrație? Mă gândesc la presiunile care pot fi făcute asupra acestor judecători de către partidul care i-a susținut.
C.D.: Membrii CCR sunt numiți politic și la fel este și în alte state, pentru că CCR, în limbaj de specialitate, este un organism politico-juridic. Adică activitatea lui nu este una de judecată, nu soluționează dosare precum instanțele judecătorești, ci verifică constituționalitatea legilor țării. Legile sunt emise de politic, prin urmare, activitatea CCR este mai degrabă una politică. Este normal ca membrii CCR să fie numiți de puterile politice, dar, pentru că CCR este chemată, uneori, să arbitreze puterile statului, poate că ar trebui și juridicul să aibă niște oameni pe care să-i desemneze. Deocamdată, legal, nu avem posibilitatea asta. Oricum, indiferent cine face numirea, ceea ce trebuie analizat și, poate, îmbunătățit este nu modalitatea de numire a oamenilor de acolo, ci criteriile folosite pentru numirea lor: CV-urile lor să fie publice înainte de numirile lor, să fie dezbatere pe propuneri, să se analizeze meritele, întreaga carieră și, apoi, să aibă loc numirea efectivă.

R.U.: Care sunt regulile acum?
C.D.: Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Nu se specifică în lege ce înseamnă „înaltă competenţă profesională”, astfel că, în urma unui vot politic, poate fi numit judecător la CCR atât un profesor universitar sau avocat ori fost magistrat, cât și un jurist la o fabrică sau la o firmă obscură. Asta depinde de cât este de responsabilă clasa politică și de cât de atent este publicul de aceste numiri. Deseori, publicul nu este interesat de acest lucru. De exemplu, acum câțiva ani, CSM a emis un regulament în care a spus că, atunci când recrutăm judecători și procurori la începutul carierei, precum și atunci când promovăm judecători la Curtea Supremă, publicul are posibilitatea să trimită o scrisoare către CSM și să sesizeze dacă sunt lucruri în neregulă cu acei oameni. De patru-cinci ani de când este acel regulament, nu am primit nicio scrisoare. Publicul nu este interesat sau nu știe despre astfel de mecanisme. Dar, întorcându-mă la judecătorii de la CCR, cred că este de datoria publicului să se intereseze cine sunt aceștia, așa cum trebuie să se intereseze cine ne sunt parlamentarii, cine ne sunt miniștrii.

R.U.: Justiția pare, totuși, să îi intereseze foarte mult pe cetățeni, protestele legate de Ordonanța 13 au scos în stradă sute de mii de oameni. De câțiva ani, la manifestații, se strigă „D-N-A / Să vină să vă ia!”. Și asta arată un atașament al cetățenilor față de Justiție.
C.D.: Poate părea puțin ciudat ca lumea să spună: vrem să vă vedem la închisoare, vrem să vină DNA… Dar, asta sună bine, conform vremurilor în care trăim. Eu sunt adeptul justiției sociale. Pentru mine, justiția definește, mai degrabă, un sentiment, or asta ține mai mult de morală decât de judiciar. Până să fac eu, judecător, justiție, există publicul. Iar publicul trebuie să aibă sentimentul că se face justiție, că se face dreptate. Publicul trebuie să știe că există un aparat judiciar care își face treaba, iar asta îl liniștește, apare sentimentul de siguranță. 

În ziua în care a fost dată Ordonanța 13, cred că publicul a simțit nesiguranță. Și-a spus ceva de genul: „Ah, deci se întâmplă ceva noaptea, foarte repede. E vorba despre oameni trimiși la închisoare, care urmează să fie lăsați liberi. Noi nu ne mai simțim în siguranță”.

Publicul s-a întrebat dacă este normal ca judecătorul să spună că cineva trebuie să stea în închisoare zece ani, dar Guvernul să spună că cinci sunt de ajuns și persoana trebuie eliberată?!

Protestând, oamenii și-au exprimat dorința de stabilitate și de siguranță: legile să fie emise de Parlament, să aibă loc dezbateri pe proiectele legislative, oamenii condamnați de judecători la închisoare să stea acolo etc. Pentru mine, ca magistrat, încrederea oamenilor în aparatul judiciar mi se pare un lucru deosebit: statistic vorbind, oamenii au de două ori mai multă încredere în Justiție decât în Guvern și de trei ori mai multă decât în Parlament. Asta ne onorează, dar ne și obligă.

R.U.: Senatorul PSD Șerban Nicolae a depus în Parlament o serie de amendamente la Codul Penal, care privesc grațierea. Amendamentele au fost criticate de opinia publică, iar parlamentarul a spus că le va retrage. Acest lucru, însă, nu s-a întâmplat până la finele lui martie. Ce ar trebui să privească grațierea?
C.D.: Mie încă nu îmi este clar de ce se dorește grațierea. Oricum, ea ar trebui să privească numai sancțiuni definitive din dosarele penale (nu și pedepsele încă neaplicate în dosarele aflate în derulare) și ar trebui să se refere doar la cei care sunt în penitenciare. Unii spun că ar trebui aplicată grațierea și pentru cei care sunt condamnați la pedepse cu suspendare.

Dar atunci întreb: pentru ce se dă grațierea? Unii au spus pentru că așa se face în România o dată la zece ani. Vă asigur că acesta nu este un argument juridic, ci este un populism ieftin. Alții au spus că motivul este suprapopularea penitenciarelor. Ei bine, eu vă spun că numai o parte din penitenciare sunt suprapopulate.

Oricum, eliberarea unor deținuți nu rezolvă problema. Decidenții trebuie să facă tot posibilul să fie condiții adecvate în penitenciare, pentru că acolo sunt trimiși cei care au comis infracțiuni din două motive: să îi sancționăm pentru ce au comis și să le îndreptăm comportamentul pe viitor, respectiv pentru a-i proteja de ei pe cei aflați în libertate. Dacă nu se iau măsuri cu privire la locurile și condițiile din penitenciare, atunci eu, judecător, va trebui să nu mai trimit la închisoare oamenii vinovați de jaf, crime, violuri, corupție, trafic de droguri sau de persoane. Îi voi condamna, dar pentru că n-avem locuri suficiente sau condiții adecvate, îi voi lăsa pe stradă sau acasă. Își permite asta societatea? Eu nu am dreptul să analizez, doar ridic această întrebare.

Și vă mai spun ceva: politicienii au spus că trebuie dată o grațiere pentru că urmează să fim condamnați la CEDO și să plătim despăgubiri. Sincer, eu cred că statul român își permite să plătească despăgubirile la CEDO. E simplu, punem în executare confiscările ordonate de judecători în ultimii cinci ani. Avem sute de milioane de euro de încasat și banii aștia încă nu sunt vărsați la bugetul statului. Haideți să îi încasăm, plătim și la CEDO, construim și noi penitenciare. Apoi, dacă vrem să grațiem anumite persoane, o putem face în două feluri. Fie șeful statului o face în situații strigătoare la cer sau în situații sociale, familiale extrem de serioase, dar individuale, fie dă Parlamentul grațiere colectivă, dar, la fel, pentru anumite persoane. De exemplu, pentru recidiviști – nu, pentru criminali – nu, pentru teroriști – nu.

Este strict decizia Parlamentului ce criterii alege, dacă vrea să excludă sau să includă infracțiuni de corupție. Dar, din nou, eu, ca public, mă pot exprima: nu suntem de acord cu grațierea corupților, pentru că suntem într-un stat în care corupția este endemică. Noi trebuie să continuăm lupta anticorupție, nu să premiem corupții cu eliberarea din penitenciare.

Legea nu-ți interzice să grațiezi criminali, dar suntem în siguranță dacă, ieri, am condamnat un criminal la 20 de ani de închisoare și, azi, Parlamentul îl grațiază pentru că nu sunt locuri în închisoare? Atunci, tu, public, vii și te pronunți. De aceea este necesară dezbaterea, dar ea se poate purta numai la Parlament. De aceea nu pot fi date ordonanțe de urgență în materie de grațiere, ci se dau legi, pentru că în timpul dezbaterii pot apărea amendamente sau chiar se ajunge la concluzia că legea trebuie respinsă.

R.U.: Să presupunem că se dă o lege a grațierii ca să mai golim pușcăriile, nu ajungem la o altă problemă, anume ce faci cu acei oameni pe care îi lași pe stradă deodată? Mulți dintre ei nu își găsesc serviciu, poate nu își mai găsesc nici familiile, nici casă. Eliberezi pușcăriile, dar creezi o problemă în libertate? Îi eliberăm, mâine, pe toți din pușcărie, dar statul îi pregătește pe acești oameni pentru reintegrarea în societate?
C.D.: În primul rând, grațierea trebuie dată pentru persoanele care nu sunt recidiviste și, părerea mea, pentru cele care au plătit statului cheltuielile judiciare și au plătit victimei despăgubirile. Asta mi se pare normal. Am văzut că, în acest proiect al grațierii care se discută acum, condamnații trebuie să plătească acești bani după ce sunt eliberați. Pe undeva există o logică: ai fost în penitenciar și nu ai avut de unde plăti; când ieși, te duci la muncă și, într-un an, îi plătești despăgubirile victimei. Eu zic că, uneori, în procesul penal, se uită că sunt două părți. Iar o parte importantă, dar ignorată, este victima. Apoi, capacitatea noastră de reinserție nu există, mai ales că, la orice angajare, se cere cazierul.

Dacă vrei să fii vânzător și ești condamnat pentru furt, ai puține șanse ca patronul să te angajeze. La fel, nu poți fi judecător, polițist, profesor, dacă ai cazier. Interesant este, însă, că poți fi parlamentar…

R.U.: Sunt țări unde există organizații care primesc bani de la stat pentru a se ocupa de reintegrarea celor ieșiți din pușcării. Cum este la noi?
C.D.: Noi avem organe specializate ale statului de care rareori se vorbește, serviciile de probațiune. Ele au fost înființate în anul 2000 și ar trebui să aibă personal suficient care să se ocupe de supravegherea celor care sunt condamnați, dar fără a fi trimiși în penitenciar, respectiv de supravegherea și reinserția celor care ies din penitenciar, fie la expirarea în întregime a duratei dispuse de judecător, fie mai înainte, pentru bună purtare. Realitatea este că asemenea servicii de probațiune nu au resursele umane necesare pentru a se ocupa de astfel de situații. De aici, probabil, și rata recidivei: peste 50% din cei care au trecut o dată printr-un penitenciar se reîntorc comițând o nouă infracțiune.

„Am avut o evaluare făcută de ministrul Justiției, nu un control”

R.U.: După cercetările începute de DNA la Guvern în legătură cu Ordonanța 13, dosar care s-a declinat la Parchetul General, ministrul Justiției, Tudorel Toader, a făcut o evaluare a procurorilor șefi ai celor două Parchete. A mai existat, până acum, o astfel de evaluare și ce părere aveți despre concluziile prezentate de ministru?
C.D.: În Constituție scrie că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiției, iar în legea cu privire la statutul magistraților scrie că procurorii sunt independenți. Aparent, este o problemă. De multe ori s-a interpretat sintagma „sub autoritatea ministrului Justiției” ca fiind posibilitatea ministrului de a numi și de a revoca procurorii, inclusiv de a le ordona ce să facă în dosare penale. Au existat vremuri în România, până în 1997, când ministrul Justiției putea da ordin să se înceapă, nu să se și închidă, urmărirea penală. Era un drept prevăzut în lege. În 1997 a fost o mare reformă și, în cursul anilor, s-au redus puterile ministrului asupra procurorilor. Astăzi, ministrul este implicat în numirea procurorului șef al DNA, Parchetului General și DIICOT, dar nu îl poate da jos când dorește.

O singură dată a existat, în vremea unui fost ministru al Justiției, Tudor Chiuariu, o situație în care acesta, la mai puțin de două săptămâni de când fusese numit, a propus revocarea procuroului Doru Țuluș, șeful Secției a II-a din DNA. Vorbim despre luna mai 2007. Atunci, a fost pentru prima dată în justiția română când un ministru voia să dea jos un procuror, după apariția noilor legi, astfel încât a creat un val de nemulțumire. Foarte mulți magistrați au reacționa pro-Țulus. CSM a spus așa: vrei să dai jos un procuror șef, doar că tu ești ministru, nu ai făcut nicio evaluare. Pur și simplu, intervine cineva din Executiv în cariera unui magistrat, fără să argumenteze. Cei din CSM au spus că fac ei o analiză a activității procurorului șef Țuluș și, după acel control, au arătat că nu sunt motive de revocare. Chiuariu a spus așa: eu tot îi trimit șefului statului propunerea de revocare, pentru că nu sunt obligat să țin seama de ce spune CSM. Asta deși doar CSM are actele magistraților, mapa lor profesională, are acces la dosarele lor. Tu, ministrul Justiției, nu ai aceste pârghii. Scrie și în lege că ministrul numai prin procurori anume desemnați poate controla activitatea șefilor din Parchet. Altfel, dacă tu ești în Ministerul Justiției, iar ei sunt în Parchet, tu cum le faci control?! Nu ai cum. Nu ai acces la dosarele lor. Asta este separația funcțiilor și, la noi, funcționează.

R.U.: Ministrul Justiției a prezentat, până la urmă, un raport public cu privire la Procurorul General și Procurorul șef al DNA. Deși raportul părea critic, totuși concluzia a fost că nu se impune declanșarea mecanismului de revocare a celor doi. Cum se explică acest lucru?
C.D.: Nici nu se putea ajunge la altă concluzie. Ministrul Justiției este cel care face propunerea de numire a unui procuror în funcția de conducere de la Parchetul General, DNA și DIICOT; CSM dă un aviz consultativ, iar decizia de numire îi aparține șefului statului. Procedura este simetrică la revocare, însă motivele și modul de constatare a lor sunt expres prevăzute în Legea nr. 303/2004. Astfel, șefii Parchetelor pot fi demiși dacă sunt sancționați de CSM sau dacă își exercită în mod necorespunzător atribuțiile manageriale. Așadar, nu poate fi demis un șef de parchet pentru că un procuror din subordine a dat o anumită soluție într-o cauză concretă, chiar dacă a intervenit Curtea Constituțională. Or, în cazul de față am avut o evaluare, nu un control, făcută de ministru, prin care a explicat decizia CCR cu privire la investigația făcută de DNA. Dacă ministrul ar putea revoca un procuror șef doar pentru că așa vrea el sau partidul i-o cere, ar fi vorba despre un act periculos de controlare a carierei unui magistrat care, după reforma justiției din anii 2004-2005, este interzis.

R.U.: S-a reluat o temă, în perioada aceasta, legată de unirea DIICOT cu DNA. Ce ar presupune acest lucru? Este nevoie de acest lucru sau e doar o strategie de schimbare a unor șefi incomozi?
C.D.: În privința DIICOT, tocmai s-a dat o lege care îi întărește poziția de instituție distinctă de alte direcții specializate din Ministerul Public. Eu cred mult în specializarea magistraților. În prezent sunt 9.250 de legi în vigoare în România. Este imposibil, ca judecător sau ca procuror, să le știi pe toate. De aceea ai nevoie de o specializare. Acesta este motivul pentru care suntem împărțiți pe secții sau departamente. DNA este specializat pe anticorupție și infracțiuni asimilate corupției, iar DIICOT se ocupă de crimă organizată și terorism. Unirea lor ar fi ceva formal, pentru că, oricum, ar trebui să rămână două departamente separate. Am văzut uneori că Guvernul procedează la astfel de reorganizări doar ca să schimbe șefii. Noi nu ne mai numim DNA, DIICOT, ci DNA-DIICOT, prin urmare, pe voi, șefii, vă schimbăm. Sper să nu se întâmple așa cu instituțiile judiciare, noi trebuie să rămânem în afara jocurilor politice care sunt, deseori, în afara moralității.

R.U.: Deci, din punct de vedere juridic, nu s-ar s-ar justifica o astfel de măsură.
C.D.: Nu. Din punct de vedere juridic, nu s-ar justifica. Din contră, cred că ar avea drept efect ineficiența celor două Direcții. Ar fi o instituție-mamut și nu există niciun argument pentru a face asta. Doar dacă zicem că nu mai avem bani ca să plătim doi șefi, ci doar unul singur. În rest, tot îți trebuie un buget, tot îți trebuie procurori, departamente. În concluzie, nu cred că e posibilă o unire DNA-DIICOT.

R.U.: Când s-a făcut noul Cod Penal, nu ar fi trebuit luată un calcul problema aglomerației din penitenciare, eventual construirea unora noi? Ar fi trebuit să existe și viziune, având în vedere că noul Cod prevede ca, pentru mai multe infracțiuni, condamnatului să i se adune pedepsele. În vechiul Cod se lua doar pedeapsa cea mai mare și, eventual, un spor.
C.D.: Când codurile acestea se redactau, cineva a venit cu ideea să se facă studiu de impact. Îmi amintesc că ministrul Justiției era Cătălin Predoiu, care a anunțat o licitație publică, iar o casă de avocatură a câștigat peste un milion de euro de la stat ca să facă studiul de impact. În studiul respectiv s-a scris ce anume avem nevoie dacă intră în vigoare noul Cod Penal și de Procedură Penală, dar și cât costă statul român Codurile sub aspectul efectelor. Studiul ne-a arătat că ne trebuie mai multe săli de judecată, consilieri de probațiune, nu mai rețin dacă era specificat ceva legat de penitenciare noi, dar cert este că nu s-a întâmplat mare lucru. Practic, niște avocați au câștigat un milion de euro, au publicat studiile și asta a fost tot. Iar urmare a aplicării noilor Coduri, pentru cei care comit mai multe infracțiuni sau care sunt recidiviști, este obligatoriu de aplicat pedepse mai mari, astfel că se ajunge ca unii să fie condamnați la pedepse mai mari decât înainte de 2014, când a apărut noua legislație.

C.D.: Domnule judecător, există în rândul magistraților oameni cu probleme penale, ale căror dosare ajung să fie judecate în instanțele locale de către proprii colegi. Credeți că ar fi oportun să se mute automat, prin lege, un astfel de dosar într-un alt județ, pentru a nu exista suspiciuni, presiuni asupra judecătorilor?
C.D.: La cererea procurorilor, un astfel de dosar se mută la instanțele din alt județ. Dar cred că ar fi corect să se prevadă chiar în lege, în mod obligatoriu, să nu fii judecat în județul în care activezi ca magistrat.

R.U.: Și tot din acest punct de vedere, ar fi oportun să se stabilească, prin lege, ca dosarele așa-numiților baroni locali să fie strămutate automat la instanțele din alte județe? Sunt de notorietate legăturile acestor personaje cu șefi de Poliție, cu magistrați sau cu familiile acestora.
C.D.: În mod firesc, când sunt suspiciuni că justiția ar putea fi influențată fie de un astfel de personaj cu putere politică, fie de un om de afaceri important, sau sunt altfel de presiuni, precum cele exercitate prin mass-media locală, dosarul ar trebui judecat în altă parte. În prezent, cel care poate cere asta este doar cineva implicat în dosar, fie victima, fie cel acuzat, fie procurorul. În lege nu apare ca obligativitate o astfel de strămutare, însă pare logică problema invocată de dumneavoastră. Suspiciunile de incorectitudine asupra judecătorilor sunt, uneori, nefondate, dar nu neg puterea foarte mare pe care o au anumite autorități locale de a influența justiția. O astfel de măsură poate ar face bine pentru toată lumea, strămutările dosarelor în alte județe sunt oricând binevenite, reduce din presiunea existentă asupra judecătorilor locali și înlătură suspiciunile din partea publicului.

R.U.: Aveți un ministru preferat al Justiției, din punctul de vedere al reformelor pe care le-a făcut?
C.D.: Dintre foștii miniștri, după părerea mea, doi sunt cei care au avut un rol fundamental. Unul a fost ministrul Valeriu Stoica, iar celălalt a fost ministrul Monica Macovei. Ministrul Stoica pentru întărirea statutului magistraților, iar ministrul Macovei pentru politicile anticorupție inițiate. Ei, de fapt, sunt cei care, deocamdată, rămân emblematici pentru sistemul nostru postdecembrist.