CRISTI DANILEŢ – judecător

06/02/2017

O luam de la capat: proiect de lege privind modificarea Codurilor

Filed under: 0. NOUTATI,CSM,MJ,politic — Cristi Danilet @ 3:53 PM
Tags: ,

COLEGIUL MEDICILOR - DECIZIEUPDATE, 07.02.2017: MJ a retras acest proiect de lege – vezi comunicat.

Guvernul încearcă iar modificarea codurilor, de această dată prin lege. Doar că…modificările reiau prevederile controversate din OUG de marți noapte la care însuși Guvernul a renunțat duminică. În mod curios, deși ieri Ministerul Justiției a trimis pe fax și azi prin curier documentul la CSM pentru avizare (număr de înregistrare 2/20578/05.02.20177), după cum reiese și din comunicatul oficial al CSM, azi informează că nu ar intenționa modificări la coduri, după ce ieri seară Guvernul a anunțat că nu își asumă acum accest proiect de lege.

Guvernul ne-a argumentat că este o urgență în a modifica codurile marți noapte pentru a le pune în acord cu unele decizii ale CCR. Așa a apărut OUG 13/2017. Citind-o, am arătat că modificările propuse exced cerințelor CCR. Mai mult, nu se justifica urgența din moment de OUG prevedea un termen de 10 zile pentru aplicarea celor mai importante prevederi ale sale. Urmare a reacției magistraților și a societății civile, Guvernul a adoptat duminică OUG 14/2017 care a abrogat ordonanța de marți.

Tot duminică, Guvernul a decis să preia modificările din OUG 13/2017 într-un proiect de lege. Iată mai jos modificările propuse în acest nou document:

  • se extinde nepedepsirea favorizării făptuitorului la afini – la fel ca în OUG 13, nu a cerut CCR această modificare;
  • se extinde nepedepsirea celor care favorizează făptuitorii prin emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative  – la fel ca în OUG 13, nu a cerut CCR;
  • abuzul în serviciu – se preia cerința din decizia CCR 405/2016 cu privire la încălcarea atribuțiilor de serviciu doar dacă sunt prevăzute în lege, OG sau OUG; se renunță la pragul de 200.000 lei pentru prejudiciu, prevăzut de OUG 13. Dar din nou se extind modificările la ceea ce nu a cerut CCR, reluându-se prevederi identice din OUG 13: se reduce pedeapsa de la 2-7 ani închisoare la 6 luni-3 ani sau amendă și se elimină obligativitatea pentru judecător de a interzice celui condamnat să nu mai exercite funcția pentru 1-5 ani; se reduce drastic pedeapsa pentru abuz în serviciu prin discriminare, de la 2-7 ani la o lună-un an sau amendă; nu vor mai fi pedepsiți cei care comit fapta de abuz în serviciu, inclusiv prin discriminare, prin emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative.
  • neglijența în serviciu nu va mai fi infracțiune – la fel ca în OUG 13, nu a cerut CCR;
  • conflict de interese – arată la fel ca în OUG 13; CCR a cerut în decizia 603/2015 lămurirea sintagmei „raporturi comerciale”. Dar în loc de aceasta, sintagma se elimină cu totul; la fel, se elimină încă două ipoteze când se comite infracțiunea de conflict de interese și pe care CCR nu le-a analizat (raporturi de muncă, donații și cadouri);
  • pentru șoferii băuți – la fel ca în OUG 13, modificarea e impusă de dec.CCR 732/2014;
  • rezolvarea acțiunii civile în caz de prescripție – la fel ca în OUG 13, modificare impusă de decizia 586/2016 ( dar care în mod straniu nu apare în OUG 14);
  • prelungire control judiciar – sunt modificări impuse de dec. 614/2016;
  • denunțul se va introduce în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei – la fel ca în OUG 13, dar nu a cerut CCR această modificare; tot nu se prevede o sancțiune a nerespectării acestui termen. În mod ciudat, pentru 5 zile această dispoziție introdusă prin OUG 13 a fost în vigoare, prin OUG 14 s-a renunțat la ea, dar văd că iar se dorește a fi introdusă.

Documentul a fost întocmit ieri la Ministerul Justiției. A fost primit azi de către CSM și a fost trimis la instanțe și parchete pentru a exprima un punct de vedere până la 10 februarie. El poate fi accesat aici: proiectcpsicpp-proiectnou

Anunțuri

21/07/2016

Interviu Adevarul: intre alergatul dupa pokemoni, legi confuze si combaterea coruptiei

Filed under: 0. NOUTATI,interviu — Cristi Danilet @ 9:55 PM
Tags: , , , ,

adevarulInterviu apărut pe 20 iulie 2016 în Adevărul sub titlul: Judecătorul Cristi Danileţ: „Alergăm să prindem pokemoni, dar nu găsim soluţii pentru a-i urmări pe cei care se sustrag obligaţiilor stabilite de judecători“. 

În România s-a ajuns mai mult să se interpreteze dreptul decât să se aplice. O spune judecătorul Cristi Danileţ, membru al Consiliului Suprem al Magistraturii, care, într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“, vorbeşte despre ambiguitatea legilor din România, dar şi despre cum combaterea judiciară a corupţiei coboară uneori în derizoriu.

Citeste mai mult: adev.ro/oalyn7

„Adevărul“: Asistăm la o serie lungă de cazuri în care instanţele dau soluţii diferite pe speţe identice. Dacă ne referim doar  la procesele legate de clauzele abuzive din contractele bancare,  exemple sunt cu miile. Cum se face că legislaţia românescă permite atâtea interpretări şi de ce aplicarea aceleiaşi legi în cazuri similare nu duce, aşa cum ar fi firesc, la aceleaşi soluţii judiciare?

În procesul de aplicare a legii ne confruntăm cu anumite greutăţi generate de accesul greoi la actele normative, dinamica legislativă şi neclaritatea unor legi. Se spune că un stat care are multe legi este un stat slab. Ei bine, după Revoluţia din 1989 au fost adoptate în România peste 100.000 de acte normative. În prezent, sunt în vigoare în jur de 14.000. Sunt diverse domenii reglementate de legi, de la modul de organizare a sistemului de instituţii publice (de exemplu, legile justiţiei), până la modul de înmulţire a animalelor (de exemplu, există o lege a… calului). Teoretic, toţi cetăţenii peste 14 ani trebuie să cunoască toate legile dar, practic, acest lucru este imposibil – de aceea insist în implementarea în şcoli şi licee a proiectului de educaţie de care vorbesc pe http://www.educatiejuridica.ro, ca tinerii să se obişnuiască de la o vârstă fragedă cu reglementările a căror nerespectare poate atrage răspunderea lor, inclusiv penală.

Vă spun sincer că nici practicienii dreptului nu mai pot cunoaşte toate legile – de aceea utilizarea instrumentelor digitale este absolut necesară însă, din păcate, nu există programe de dobândire a unor asemenea abilităţi în facultăţile noastre de Drept, care se limitează mult prea mult la memorarea codurilor şi a manualelor.

Există o tendinţă de a reglementa orice domeniu, inclusiv cel moral (de exemplu, în mod inutil, în Codul civil s-a înscris ca regulă de drept îndatorirea copiilor de a-şi respecta părinţii). De asemenea, limbajul juridic a devenit extrem de tehnic şi legile nu mai pot fi înţelese de destinatarii lor – or, aceştia sunt oamenii obişnuiţi, nu practicienii dreptului. De aceea spun că majoritatea legilor din România nu întrunesc condiţia clarităţii, pentru ca cetăţenii să îşi conformeze conduita. Totodată, legile se modifică foarte des: pe de o parte fiindcă în procesul de aplicare se descoperă probleme de redactare, pe de altă parte fiindcă realităţile sociale se modifică rapid, ceea ce creează probleme în aplicarea lor – de exemplu, Codul de procedură penală a fost publicat în 2010 şi o jumătate din el a fost modificată deja, avocaţii şi magistraţii fiind nevoiţi în permanenţă să revadă aceste prevederi; legea fumatului a fost supusă unor dezbateri pentru noi modificări la nicio lună de la intrarea ei în vigoare, patronii de baruri şi cluburi fiind în totală derută.

Apoi, există prea multe legi care reglementează acelaşi domeniu, cum ar fi cel al protecţiei consumatorului în care sunt incidente câteva zeci de acte normative, de la legi şi ordonanţe de guvern, până la ordine de ministru. Şi vă garantez că dacă întrebaţi o sută de persoane dacă pot returna un produs electronic care nu le place sau care este termenul în care o pot face, nu există unul care să vă răspundă corect. Cu toate aceste acte normative, nu mi se pare deloc că în România consumatorul este protejat ci, din contra, piaţa abundă de produse neconforme, periculoase sau expirate, ori de reclame înşelătoare. Şi acelaşi lucru îl pot spune despre un alt domeniu la fel de important, cum ar fi cel fiscal: societăţile comerciale sunt aruncate într-o nebuloasă a obligaţiilor către stat, în care continua modificare legislativă este regula. Teoretic, avem o instituţie care ar trebui să se ocupe de evitarea şi eliminarea suprapunerilor legislative şi de codificarea legislaţiei – Consiliul Legislativ. Practic, această instituţie este prea puţin vizibilă.

În fine, alte legi ajung să nu se mai aplice şi vă dau câteva exemple: Codul de procedură penală publicat în urmă cu 4 ani şi intrat în vigoare acum doi ani, are prevederi referitoare la purtarea de brăţări electronice de către cei lăsaţi în arest la domiciliu, dar care probabil din lipsa fondurilor nu sunt implementate – or, eu cred că resursele consumate cu poliţişti care trebuie să verifice dacă cineva este acasă sau nu sunt mai mari decât costul brăţărilor; este, dacă vreţi, o situaţie paradoxală: în era tehnologiei am ajuns să alergăm prin oraş să prindem pokemoni, dar nu găsim o soluţie modernă pentru a urmări pe cei care se sustrag obligaţiilor stabilite de judecători. Sau Legea cu privire la protecţia victimelor infracţiunilor veche de 12 ani, de care mulţi practicieni ai dreptului nu au auzit şi pentru aplicarea căreia nu funcţionează servicii gratuite de consiliere şi nu sunt alocate fonduri pentru victimele unor infracţiuni de omor, viol, tâlhărie. Sau inexistenţa instanţelor de tutelă, specializate pentru cauzele cu minori şi de familie, prevăzute de noua legislaţie civilă.

Adevărul: Aţi întâlnit cazuri în care s-a ajuns la interpretarea actelor normative chiar dacă era vorba de legi clare?

Cel mai ciudat lucru care mi-a fost dat să îl întâlnesc în profesia mea a fost interpretarea diferită a aceloraşi legi. Acum, pe avocaţi îi înţeleg: din dorinţa de a-şi apăra clienţii, unii caută să forţeze interpretarea unor texte de lege pentru a conduce magistraţii pe o anumit variantă. Dar nu pot înţelege magistraţii care găsesc două sau chiar mai multe interpretări diferite ale aceleiaşi legi. Am încercat să găsesc explicaţii ale acestui fenomen, pe care l-aş numit mai degrabă „o modă” a intepretării legilor. Mai întâi, este vorba de necunoaşterea legii. Nu sunt puţine situaţiile când legislaţia, mai ales cea nouă, nu este cunoscută în mod profund.

Apoi, este vorba de necunoaşterea unor metode de interpretarea a legilor. În primul an de facultate se învaţă tipurile de interpretare şi metodele de interpretare. Pentru mulţi, anul întâi este prea îndepărtat. Alţi studenţi au dat pe la facultate, dar nu au văzut la faţă profesorul – chiar cunosc o facultate de drept unde profesorul nu a venit la nici un curs la materia Teoria Generală a Dreptului, extrem de importantă pentru viitorii licenţiaţi. Şi aşa unii ajung practicieni să îşi dea cu părerea atunci când trebuie să aplice un text de lege deşi, poate acel text de lege este clar. Se ignoră faptul că un text de lege trebuie interpretat în mod ştiinţific (căci dreptul este o ştiinţă) numai când este neclar.

Şi vreau să subliniez două lucruri: s-a ajuns mai mult să se interpreteze dreptul, decât să se aplice; majoritatea aplică texte de lege, nu legi. Puţini se apleacă azi să cunoască o lege în ansamblul ei, să vadă de ce a apărut o lege, să consulte documentele explicative care au stat la baza sa. E drept că uneori nu există timpul fizic necesar. Mai adaug că peste noapte au apărut tot felul de autori de cărţi care, fie că sunt practicieni fără nicio experienţă didactică, fie că sunt teoreticieni fără niciun fel de experienţă practică, scot cărţi pe bandă rulantă care mai mult încurcă decât clarifică textele.

În al treilea rând, de vină este şi discreţiea prea mare conferită magistratului. De exemplu, procurorii au posibilitatea absolută să renunţe la urmărirea penală pentru anumite infracţiuni sau să decidă trimiterea în judecată şi tot astfel au posibilitatea să accepte sau să refuze încheierea unor acorduri de recunoaştere a vinovăţiei. La fel, judecătorii au posibilitatea să aresteze sau nu o persoană, neexistând cazuri obligatorii de arestare; ori să aplice o pedeapsă mai mare sau mai mică, dar în marja oferită de lege; ori să aplice sau nu măsura suspendării sub supraveghere, mulţi nemotivându-şi această măsură decât într-un mod formal.

Să ne înţelegem: în toate aceste cazuri măsurile dispuse sunt legale, dar în cazuri similare se ajunge ca ele să fie dispuse în mod diferit nu doar de judecători diferiţi, ci uneori chiar de acelaşi judecător. De aceea, existenţa unor norme interne, cum ar fi ghidurile de aplicare a pedepselor pentru judecători sunt absolut necesare, dar noi nu avem nici măcar conştiinţa utilităţii unor astfel de instrumente.

Nu în ultimul rând, de vină este şi lipsa unei culturi cu privire la practica unitară. Iată ce s-a întâmplat în cazul taxelor de poluare când, în anii 2008-2009 judecătorii din jumătate de ţară dădeau bani de taxe înapoi, jumătate refuzau acest lucru, cu toţii aplicând aceeaşi legislaţie. Trebuie să ştiţi că am întâlnit cazuri în care oamenii îşi făceau domiciliu fictiv în alt judeţ numai pentru a se judeca la instanţele care admiteau astfel de cereri. După ce Curtea UE de la Luxembourg a confirmat că legislaţia României este greşită, procesele pierdute au trebuit redeschise, ceea ce a dus la creşterea numărului de cauze pe rolul instanţelor şi la plata unor dobânzi de către stat. La fel, uitaţi-vă ce se întâmplă azi cu clauzele abuzive din contractele bancare, ce îşi găsesc soluţii diferite în funcţie de oraşul în care te judeci. Poate e şi o vină a legiuitorului că a lăsat asemenea procese să fie judecate în primă instanţă la Judecătorii, unde se află, de regulă, judecători la începutul carierei lor.

Adevărul: În acest context, în ce măsură se poate spune că în Romania se aplică principiul precedentului judiciar?

Referitor la practica instanţelor sunt trei lucruri ciudate: în primul rând sunt oraşe unde, la nivelul aceleiaşi instanţe, nu există o disciplină jurisdicţională, în sensul că acelaşi judecător nu îşi respectă practica sau un judecător nu respectă practica majoritară a instanţei sale; în al doilea rând, în unele judeţe, deşi instanţele superioare decid într-un anumit fel, instanţele situate ierarhic mai jos nu respectă această practică; în al treilea rând, sunt situaţii în care deciziile instanţei supreme sau a Curţii Constituţionale sunt ignorate.

Precedentul judiciar semnifică că o problemă de drept, găsindu-şi rezolvarea într-o instanţă situată la vârful ierarhiei judiciare, ea trebuie soluţionată pe viitor, în cazuri similare, în aceeaşi modalitate, de toate instanţele inferioare, inclusiv de cea care a dat respectiva soluţie, iar o răsturnare a acelei interpretări poate interveni numai în anumite condiţii şi întotdeauna motivat. Această regulă a precedentului judiciar stă la baza sistemului de drept common-law, aplicabil în SUA, UK, Australia, Israel, care se bazează pe forţa creatoare a practicii judiciare, pe acoperirea de către judecător a situaţiilor nereglementate în lege. Sistemul românesc face însă parte din sistemul de drept continental, care impune judecătorului respectarea întocmai a legii şi interzice acestuia să legifereze. Or, doar pe baza acestei împărţiri a sistemelor de drept, se consideră că precedentul judiciar nu se poate aplica la noi.

Eu cred că  e greşită această concluzie nu numai pe baza logicii aristotelice care ne învaţă că un lucru nu poate fi în acelaşi timp şi adevărat, şi fals, ce aduc argumente de ordin constituţional: atât timp cât „toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii” şi „justiţia este unică şi egală pentru toţi” rezultă că aplicarea aceleiaşi legi în cazuri similare trebuie să ducă la aceleaşi soluţii judiciare. De aceea cred că profesorii de drept trebuie să îşi reconsidere teoriile predate studenţilor, altfel se va întreţine un sistem haotic, dacă nu chiar abuziv, de aplicare a legii.

Acum, dacă în cea de a treia situaţie ciudată identificată mai sus, s-a găsit o soluţie începând cu anul 2012 când s-a modificat legea statutului judecătorilor şi procurorilor şi, de atunci, magistratul poate fi tras la răspundere disciplinară pentru nerespectarea deciziilor date de ICCJ şi de CCR, pentru celelalte situaţii nu avem o soluţie. Magistratul se apără spunând că el e independent şi decide cum consideră că e bine, ceea ce nu poate fi admis: un magistrat este independent dar se supune numai legii, de aceea el nu are dreptul la păreri (şi chiar veţi întâlni, din păcate, hotărâri judecătoreşti conţinând formula „Instanţa este de părere că”, „Instanţa opinează că”), ci doar la argumente juridice. Or, argumentele unei instanţe superioare constituie un precedent judiciar şi trebuie preluate ca având autoritate de interpretare. Atenţie, nu vorbesc de crearea de legi, ci de intepretarea legilor în mod unitar, forţa de interpretare venind de la poziţia ierarhică a instanţei care a pronunţat în mod definitiv o soluţie în ultima cale de atac.

Adevărul: Aceste lucruri se întampla si pe fondul unui hei-rupism in justiţie sau doar din cauza coruptiei care afecteaza inclusiv acest domeniu?

În justiţie sunt foarte multe cazuri de soluţionat: după calculele mele, cam unul din trei-patru adulţi din România este implicat anual într-un dosar penal sau civil. Explicaţiile sunt numeroase: „cultura” litigioasă a poporului român, ilegalităţile comise de administraţie, desele schimbări de legislaţie, dar şi practica neunitară. Cred  că dacă ar fi practică unitară nu ar mai fi declanşate unele procese sau exercitate unele căi de atac, din moment ce s-ar putea previziona cu uşurinţă soluţia. De altfel, acest lucru s-a intenţionat prin publicarea de către CSM a tuturor hotărârilor judecătoreşti pe platforma http://www.rolii.ro. Cu toate acestea, nu s-a produs rezultatul scontat, căci se publică şi hotărâri judecătoreşti nelegale sau neconforme practicii, chiar dacă au fost desfiinţate de instanţe superioare.

Cu siguranţă nu are legătură cu corupţia judiciară ceea ce vă spun, deşi am întâlnit situaţii în care magistraţii au interpretat legea primind bani să o facă. Îmi aduc aminte un caz penal de acum câţiva ani, în care un om de afaceri a fost pus în libertate în urma exercitării unei căi de atac nepermise de lege, dar admisă de un complet de judecată pe baza unei interpretări aberante a legii. Am sesizat atunci, ca membru a CSM, problema ivită care mă conducea cel puţin la ideea unui abuz şi, în scurt timp, s-a dovedit că aveam dreptate: procurorii au trimis în judecată un membru al completului care primise o sumă foarte mare de bani pentru a proceda astfel. Nu. Pur şi simplu este vorba de un fel de exacerbare a independenţei pe care o întâlnim la unii magistraţi, nu puţini, şi o lipsă de conştientizare a rolului lor social, care implică ordine pentru comunitate şi stabilitate pentru cetăţean – este ceea ce se cheama „securitate juridică” în limbajul curţilor europene de justiţie.

Adevărul: CSM a votat propunerea de majorare a pedepselor pentru infracţiunile de corupţie din Codul Penal. Va duce acest lucru la o creştere a eficienţei combaterii fenomenului corupţiei?

Am făcut o analiză personală a evoluţiei numărului de cauze de corupţie şi am conectat la schimbările legislative privind sancţionarea infracţiunilor de corupţie. Am constatat că în ultimii 5 ani de zile numărul dosarelor de luare de mită s-a triplat, iar al celor cu infracţiuni de dare de mită s-a dublat. Concluzia este, aşadar, că în cursul ultimilor 10 ani a crescut numărul de dosare, ceea ce a impus creşterea pedepselor – gândiţi-vă că doar la nivelul DNA o dată la trei zile se declanşează proceduril penale într-un dosar de mare corupţie.

Cu alte cuvinte, pedepsele existente la un moment dat nu s-au dovedit eficiente în combaterea fenomenului corupţiei care, din păcate, a cuprins toate instituţiile statului. Într-o astfel de situaţie politica statului este unică, şi anume înăsprirea sancţionarii, care poate avea loc pe două căi: legislativ şi judiciar.

Din păcate, redactorii noului cod penal nu au ţinut cont de această realitate şi au scăzut pedepsele. De asemenea, combaterea judiciară a corupţiei a coborât uneori în derizoriu: în plină ofensivă împotriva corupţiei, există procese din această materie care durează prea mult; există situaţii în care pentru asemenea infracţiuni procurorii renunţă la urmărirea penală, ceea ce nu ar trebui să se întâmple; există situaţii în care se comit infracţiuni de corupţie de către demnitari sau înalţi funcţionari ai statului, ori în care sumele vehiculate sunt imense, însă pedepsele concrete aplicate de judecători sunt extrem de mici, se aplică pedepse cu suspendarea executării şi nu se interzice exercitarea funcţiei sau profesiei de genul cele în cadrul căreia s-au comis actele de corupţie; în fine, există situaţii în care confiscarea dispusă de magistraţi nu este pusă în aplicare de administraţia de stat.

Or, dacă magistraţii nu realizează că pedepsele trebuie aplicate la o dată cât mai apropiată de cea a comiterii infracţiunii, că ele nu au doar rol represiv, ci şi rol preventiv, se ajunge la situaţia în care inculpaţii sunt priviţi mai degrabă ca nişte victime ale sistemului judiciar, ori în care cei cei arestaţi preventiv depun jurământul pentru a deveni primari sau cei condamnaţi cu suspendare sunt aleşi în Parlamentul ţării.

Aşa încât sunt de acord cu majorarea sancţiunilor pe două căi: atât de către magistraţi conştieni că flagelul corupţiei trebuie combătut rapid şi ferm, care să aplice sancţiuni aspre şi să dispună confiscarea bunurilor folosite ca mită şi a averilor nejustificate aparţinând corupţilor; cât şi de către legiuitor prin creşterea limitelor de pedeapsă, mai ales a limitei inferioare şi prin reducerea ori chiar eliminarea posibilităţii acordării suspendării.

Adevărul: Cazurile de sclavie de la  Berevoeşti, localitatea argeşeană în care mai multe familii de romi au sechestrat şi exploatat, de-a lungul a 12 ani, zeci de victime – copii, adulţi cu probleme fizice şi psihice, ori persoane provenite din familii foarte sărace, au îngrozit o ţară întreagă. Ne întrebăm cu toţii şi vă întrebăm şi pe dvs. dacă este posibil ca timp de atâţia ani, autorităţile de la Berevoeşti chiar să nu fi ştiut nimic despre ororile care se întâmplau în ograda lor.

Nu aş vrea să mă refer în concret la situaţia din judeţul Argeş, fiind vorba de un caz aflat pe rol şi pe care nu îl cunosc decât din presă. Vă spun însă că eu însumi am atras de câteva ori atenţia asupra situaţiei întâlnite în două judeţe: Vaslui şi Argeş, care cel puţin din punct de vedere statistic, sunt pe primele locuri la criminalitate: primul se remarcă prin infracţiuni privind viaţa sexuală, celălalt prin infracţiuni de o înaltă violenţă.

Înainte de a se comite fapte abominabile, ar trebui ca autorităţile locale să îşi facă datoria: începând de la primar, inspectori şi poliţie, până la magistraţi şi, dacă este cazul, serviciile de informaţii. Înţeleg că o situaţie unică, accidentală, nu poate fi prevenită sau cunoscută la timp. Dar nu va convinge nimeni vreo persoană raţională că o stare de ilicit existentă de ani de zile nu a fost cunoscută de autorităţi. Dacă a fost aşa, înseamnă că autorităţile sunt ocupate de incompetenţi. Dacă nu a fost aşa, înseamnă că autorităţile sunt în conivenţă cu infractorii.

Şi vă spun un lucru pe care l-am constatat în practică: cu cât o persoană ocupă aceeaşi funcţie într-o localitate timp de mai mulţi ani, cu atât riscul coruperii sale este mai mare. Mă refer aici inclusiv la magistraţi. Pentru a preveni această situaţie, în străinătate se apelează la soluţii precum: se interzice magistraţilor şi poliţiştilor să practice în localitatea lor natală ori se obligă magistraţii ca o dată la 5, maxim 10 ani să îşi schimbe specializarea. O să vedeţi că nu sunt puţine situaţiile în care, atunci când se fac percheziţii în masă ori sunt vizaţi interlopi, se apelează la forţe de intervenţie din afara localităţii sau chiar a judeţului respectiv. Se evită astfel inerentele scurgeri de informaţii…

Ce îmi repugnă sunt însă cetăţenii care ştiu de comiterea unor infracţiuni, dar aleg să tacă: sunt cei care văd în autobuz cum se fură bunul cuiva şi tac; sunt cei care văd o femeie agresată pe stradă şi tac; sunt cei care ştiu de copii violaţi de proprii părinţi şi tac; sunt cei care îşi văd colegi luând mită şi tac. Frica de a fi normali, tendinţa de a nu ne ajuta semenul aflat în nevoie, neîncrederea în instituţiile care, anunţate la timp, ar putea intereveni, ne face o ţară de complici. Trebuie să luăm atitudine, altel România îşi va rata adevărul ca ţară democratică.

Citeste mai mult: adev.ro/oalyn7

22/08/2015

Alcoolismul si carnagiul de pe soselele din Romania: sanctionare insuficienta

Filed under: jurisprudenta,legislatie,noile coduri,statistica — Cristi Danilet @ 11:56 PM
Tags: , , , ,

no-drink-drive-iso-sign-is-1095Preambul: În aceste zile asistăm la reluarea dezbaterilor cu privire la modul de sancţionare a infracţiunilor comise în trafic. Din păcate, urmare a agresării unor poliţişti în trafic de către şoferi care consumaseră băuturi alcoolice înainte să se urce la volan (Bucureşti, Mamaia). Încă din anul 2010 UE a alcătuit un Plan de reducere la jumătate a numărului deceselor rutiere până în anul 2020. În martie 2015 Comisia Europeană chiar a publicat date statistice cu privire la decesele în urma unor accidente de circulaţie, ce au avut loc din diverse cauze: raportat la numărul locuitorilor din fiecare stat membru al Uniunii, în ultimii şapte ani România a ocupat a ocupat locul trei (în 2008 şi 2011), locul doi (în 2009, 2010, 2014) şi locul întăi (în 2012 şi 2013). 

Fenomenul infracţional: Infracţiunile la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice lucru sunt extrem de periculoase: uneori şoferii sunt prinşi în trafic mai înainte de a avea vreun eveniment rutier; altădată aceste infracţiuni au drept urmare pagube materiale, răniţi şi morţi. Dacă daunele materiale sunt acoperite prin despăgubiri băneşti relativ uşor de probat, pentru daune morale – aşa cum am mai arătat –  justiţia nu are tarife sau standarde, practica instanţelor fiind extrem de variată cu privire la compensarea suferinţei.

Consiliul Superior al Magistraturii în care deţin calitatea de membru este instituţia care adună toate datele statistice despre cauzele aflate pe rolul instanţelor. Analizând datele la care am avut acces (ataşate la sfârşitul postării), am ajuns la următoarele concluzii:

  1. Infracţiunile la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice reprezintă categoria de cauze cea mai numeroasă aflată pe rolul instanţelor din România. Este vorba de: conducerea unui autovehicul sub influenţa alcoolului, a unui autovehicul neînmatriculat, a unui autovehicul fără permis de conducere, părăsirea locului accidentului şi sustragerea de la recoltarea probelor biologice.
  2. Dintre acestea, 70% sunt cauzele ce privesc conducerea pe drumurile publice cu alcoolemie. În România sunt 6 milioane de şoferi, ceea ce înseamnă că la fiecare o mie de şoferi 2.5 sunt prinşi conducând băuţi peste limita minimă penală.
  3. În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a dosarelor de acest gen aflate pe rolul instanţelor. Iată mai jos statistica din ultimii patru ani anteriori intrării în vigoare a Noului Cod Penal (1 februarie 2014):

Număr dosare înregistrate la Judecătorii:

Obiectul cauzelor 2010 2011 2012 2013
 Accidente mortale de circulaţie 826 901 920 921
Infr. contra sig. circulaţ pe dr. publice (OUG195/2002), din care:

– conducerea cu imbibatie alcool

– parasirea locului accidentului

– conducere fara permis

13.241

8.683

169

3.552

14.064

9.688

200

4.001

14.040

9.530

279

3.583

15.491

11.141

279

3.984

Tratamentul sancţionator: Ne-am fi aşteptat ca, având în vedere creşterea fenomenului infracţional în acest domeniu, să avem efect în mediul judiciar – creşterea cuantumului pedepselor aplicate de judecători şi aplicarea cât mai rar a suspendării executării, şi un efect în domeniul legal – înăsprirea pedepselor prevăzute în codul penal.  Dar lucrurile nu au stat aşa:

  1. Iată mai jos reacţia instanţelor de judecată la evoluţia infracţiunilor la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice:
Anul Nr. cauze Pedepse aplicate

 

amendă                închisoare

Pedepse cu închisoarea sau amenda cu suspendarea executării

    număr                 procente

2010 11.925     96                                   1.286     10.485         adică          88%
2011 13.683    473                                  1.724     11.469         adică            84%
2012 12.832    303                                  1.569     10.943        adică            85%
2013 13.015    267                                  1.601     11.144         adică            86%

        2. Iată şi reacţia legiuitorului. Am analizat, prin comparaţie, tratamentul penal al acestor infracţiuni înainte şi după intrarea în vigoare a Noului Cod Penal:

Infracţiune OUG nr. 105/2002 Noul Cod penal 2014
Conducerea unui autovehicul având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge închisoare 1-5 ani închisoare 1-5 ani sau amendă 1.800-150.000 lei
Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice închisoare 2-7 ani închisoare 1-5 ani
Circulare cu autovehicul  neînmatriculat închisoare 1-3 ani închisoare 1-3 ani sau amendă 1.800-150.000 lei
Conducere fără permis de conducere fără permis închisoare 1-5 ani închisoare 1-5 ani
Părăsirea locului accidentului închisoare 2-7 ani închisoare 2-7 ani

Interpretarea datelor: Cifrele de mai sus de spun că reacţia organelor statului nu este una potrivită:

  1. Deşi în România numărul de infracţiuni privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice creşte de la an la an, în cazul unora legiuitorul a optat în noul cod penal pentru o sancţionare mai uşoară.
  2. Din păcate nici instanţele nu au o reacţie adecvată: majoritatea judecătorilor se limitează la a aplica o sancţiune în fiecare cauză concretă, fără să realizeze că ei au un rol social în combaterea fenomenului infracţional; practic, instanţele se limitează la represiune, uitând că au un rol şi în prevenţia generală. Am motive să cred că statistica din anii trecuţi se va păstra.
  3. Dar chiar şi cu privire la represiune, statistica din anii 2010-2013 arată că, indiferent de fluctuaţia numărului de infracţiuni, şansele de a primi de la judecător o pedeapsă cu suspendarea executării a fost de 8.5 din 10. Practic, aproape toţi infractorii primari (aflaţi la primul contact cu legea penală) au primit o pedeapsă cu suspendarea deşi această măsură nu a fost şi nu este o obligaţie pentru judecător. Nu am motive să cred că pe anii următori practica va fi alta, căci şi pe noul cod, cine ia cel mult 3 ani închisoare va beneficia de suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
  4. Pentru cei care ajung în penitenciar, extrem de rar după cum am arătat, liberarea condiţionată rămâne, evident, aplicabilă: după executarea a două treimi vor fi puşi în libertate.
  5. Mai mult, potrivit noii legislaţii, pentru toate aceste infracţiuni e posibil ca procurorul să renunţe la urmărirea penală stabilind că fapta nu prezintă interes public de a fi cercetată. De aceea cred că numărul cauzelor care în următorii ani vor ajunge la instanţe se va diminua (deja statistica pe anul 2014 ne arată acest lucru).

Soluţii: Având în vedere creşterea numărului de infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere, probabil că se impune o înăsprire a sancţiunilor legale: eliminarea posibilităţii de a fi aplicată amenda penală ci doar închisoarea, ridicarea minimului special al pedepselor, eliminarea posibilităţii de a se renunţa la urmărirea penală, eliminarea dreptului la liberare condiţionată, includerea printre infracţiuni a faptei de a conduce cu 50 km/h peste limita maximă admisă etc.

Cu toate acestea, cred că şi pe actuala legislaţie organele judiciare ar putea avea o mare contribuţie la combaterea acestui fenomen prin înăsprirea reacţiilor şi tratamentului sancţionator:

  1. Procurorii ar trebui să aplice instituţia renunţării la urmărirea penală doar în mod excepţional. Infracţiunile la regimul circulaţiei rutiere sunt infracţiuni de pericol, iar când sunt soldate şi cu eveniment rutier, personal nu văd cum ar putea fi justificată renunţarea. O soluţie de renunţare la urmărirea penală pentru alcoolemie de peste 1 la mie, cum înţeleg că se face în unele judeţe, este inacceptabil!
  2. Judecătorii ar trebui să aplice sancţiuni ferme, amenda să fie aplicată doar în mod excepţional, iar suspendarea executării cu maximă precauţie şi numai motivat.
  3. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a mai conduce pe un anumit număr de ani nu e obligatorie. Oricum, eu nu ştiu să se aplice în practică, judecătorii considerând că urmările administrative din legea circulaţiei ar fi de ajuns. Ei bine, nu e aşa: ridicarea permisului pe o anumită perioadă sau posibilitatea de a da din nou examen pentru a obţine permisul anulat sunt insuficiente deseori.
  4. Nu ştiu de ce nimeni nu şi-a pus problema confiscării autoturismului: legea permite în prezent ca bunul făptuitorului care a fost folosit la comiterea infracţiunii să fie confiscat. E adevărat, raportat la Decizia CCR nr. 661/2007, ar putea fi destul de greu, dar nu cred că imposibil, de motivat o asemenea măsură. De altfel, îmi amintesc că acum doi ani premierul anunţa public că ar dori modificări legislative care să permită confiscarea autoturismului pentru comiterea unor contravenţii la regimul circulaţiei rutiere. Demersul nu a mai fost făcut, dar dacă pentru contravenţii ne gândeam la confiscare, cu atât mai mult raţiunile se menţin în caz de comitere a infracţiunilor în această materie.
  5. Poliţiştii trebuie să îşi intensifice acţiunile în trafic. Cu toţii ştim că cel prins în trafic băut nu este pentru prima dată în acea stare. El reprezintă un pericol pentru toţi cetăţenii oneşti. În plus, pe unii dintre cei condamnaţi cu suspendare îi regăsim pe şosele conducând fără permis.
  6. Fiecare poliţist aflat în trafic să fie dotat cu mini-cameră video. Sistemul i-ar ajuta să probeze eventualele insulte sau chiar ultraj comise împotriva lor şi i-ar proteja de acuzaţiile de abuz în serviciu sau luare de mită.
  7. Procurorii nu trebuie să se sfiască în a propune arestarea preventivă a şoferilor băuţi care comit accidente soldate cu victime omeneşti sau care fug de la locul accidentului.
  8. Judecătorii trebuie să aplice sancţiuni ferme pentru ucidere din culpă sau vătămare corporală din culpă care sunt comise ca urmare a unei infracţiuni la legea circulaţiei. După părerea mea, pentru cel care se urcă băut la volan sau conduce cu mult peste limita legală a vitezei şi accidentează o persoană în aceste condiţii nici nu ar mai trebui să se pună problema comiterii vreunei infracţiuni contra persoanei din culpă, ci cu intenţie indirectă.

Pentru cei care au nevoie, le pun la dispoziţie statistica utilizată: Nr.cauze 2010-2015 şi Pedepse 2010 – 2013

12/05/2015

Demitizarea justiţiei. Ep. 9: `România este republica procurorilor`

Filed under: Demitizare — Cristi Danilet @ 1:42 PM
Tags: , ,

grafician Ionut Baic2Mitul potrivit căruia am trăi într-o republică a procurorilor este relativ recent. El vrea să exprime faptul că procurorii ar fi  atât de puternici încât până şi judecătorii se tem de ei. Ca urmare, eventualele abuzuri ale procurorilor nu ar putea fi sancţionate, actele ilegale nu ar fi infirmate şi oamenii nevinovaţi ar suferi din pricina procurorilor, fără ca judecătorii să îşi îndeplinească rolul de garanţi ai drepturilor şi libertăţilor omului.

Cele mai grave măsuri cu privire la o persoană sunt, desigur, cele care vizează libertatea sa fizică: arestarea preventivă şi condamnarea la privare de libertate.

1. Cu privire la condamnare, am arătat în Demitizarea – ep.6 că în ultimii 5 ani sunt 76,37% de condamnaţi de către judecători dintre persoanele trimise în judecată de procurori (procent egal cu cel al altelor state europene) şi 23,27% de persoane trimise în judecată de procurori care au ajuns în penitenciar ca urmare a condamnării de către judecători. Ca urmare nu este adevărat că judecătorii ar confirma toate acuzele formulate de procurori.

.

2. Cu privire la arestarea preventivă, am arătat în Demitizarea – ep.7 că dintre persoanele trimise în judecată 14% sunt în stare de arest preventiv. Iată ce spun datele statistice oficiale (date tabelare fond şi recurs) cu privire la modul în care se decide arestarea:

2.1. datele pe anul 2014

DNA şi DIICOT au solicitat luarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii arestării preventive în 1140 situaţii şi judecătorii au admis astfel de solicitări  în 355 de situaţii. Au fost admise 50 de contestaţii, dar nu putem şti dacă sunt ale inculpaţilor arestaţi sau a procurorului dacă nu a fost arestat inculpatul. Având în vedere obiectul articolului meu, voi considera situaţia cea mai grea, şi anume că ar fi vorba de contestaţii admise pentru procurori. Ca urmare, din totalul măsurilor de DNA şi DIICOT judecătorii au admis cel mult 405 cereri, adică 35,52%. 178 de mandate de arestare au fost emise in dosarele DNA, din care 8 pentru deputaţi şi unul pentru un senatori.

Procurorii de la celelalte unităţi de parchet au solicitat luarea şi prelungirea în 5431 situaţii şi judecătorii au admis-o în 2074. Au mai fost 124 de contestaţii admise şi nici aici nu ştim cui apaţin, aşa că voi considera că sunt contestaţii ale procurorilor. Rezultă că judecătorii au admis cel mult 40,5% din cererile procurorilor.

.

 2.2. datele pe anul 2013

Ca punct de referinţă am luat anul anterior. Nu avem date separate pe DNA/DIICOT, ci numai cu privire la activitatea tuturor procurorilor, iar aici nu avem date cu privire la soluţia de admitere a propunerilor în cazul Judecătoriilor.

Aşadar, procurorii de la tribunale, curţile de apel şi ICCJ au solicitat luarea şi prelungirea în 4099 situaţii şi judecătorii au admis 1814 solicitări, la care se adaugă contestaţiile admise în număr de 316. Adică judecătorii au admis cel mult 52% din solicitări.

Dacă se iau în calcul şi cererile de arestarea preventivă înaintate Judecătoriilor, se ajunge la un total solicitat de 10.082.

 .

2.3. datele pe anul 2012

Nu avem decât numărul de propuneri de arestare şi prelungire a arestării pentru Judecătorii, Tribunale şi Curţile de Apel. Numărul este 10322.

 .

2.4. datele pe anul 2015

O să se spună ca în acest an, 2015, lucrurile stau altfel, căci `s-a văzut la TV că au fost mai multe  arestări`. Haideţi să vedem ce spune statistica cu datele adunate din ianuarie până azi:

DNA şi DIICOT au solicitat luarea, prelungirea şi înlocuirea măsurii arestării preventive în 664 situaţii şi judecătorii le-au admis în 207 situaţii. La acestea se mai adaugă maxim 19 contestaţii admise. Deci, judecătorii au admis cel mult 34% din cererile procurorilor DNA şi DIICOT.

Procurorii de la celelalte unităţi de parchet au solicitat luarea şi înlocuirea în 2401 situaţii şi judecătorii au admis 926 de solicitări, la care se adaugă maxim 84 contestaţii admise. Deci, judecătorii au admis maxim 42% din cererile procurorilor.

 .

Concluzii

Aşadar, după intrarea în vigoare a noilor coduri penale în 1 febr.2014, cererile de arestare preventivă solicitate de către procurori au scăzut cu o treime, raportat la anii anteriori. Din solicitările procurorilor de arestare sau de prelungire a arestării cel mult 40% sunt admise de către judecatori, iar procentul este de 35 pentru cererile formulate de DNA şi DIICOT. Dintre cei trimişi în judecată de către procurori, trei sferturi sunt condamnaţi şi sub un sfert ajung să fie condamnaţi cu executare în regim de penitenciar. Prin urmare, cel de al nouălea mit, intens circulat în aceste zile în spaţiul public, este zdrobit de o evidenţă obiectivă care nu poate fi contrazisă: judecătorii sunt independenţi în raport cu procurorii şi acest lucru este relevat inclusiv de gradul redus al cererilor admise de judecători raportat la solicitările făcute de procurori.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”

ep.4: „Magistrații decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistrații decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamnă că e vinovat”

ep.6: „Arestarea este regula în procesul penal românesc”

ep.7: ”Judecătorii arestează tot atât de mult ca pe vremea când arestau procurorii”

ep.8: `Arestările sunt abuzive`

07/04/2015

Interviu Revista22: `Legea si justitia trebuie sa fie egale pentru toti`

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 9:36 PM
Tags: , , , , , , ,

Rev22

Interviu acordat Revistei22, Anul XXV (1307), 7-14 aprilie 2015

https://i1.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet.jpg

„ Justiția nu trebuie să se substituie în niciun caz factorilor politici, după cum, invers, factorii politici nu trebuie să se substituie justiției, atunci când e vorba de instrumentarea de dosare.“

Aș începe cu o chestiune extrem de discutată în acest moment, în special legată de cazul Șova. Am avut proteste în stradă, am avut luări de poziție ale unor ambasade asupra felului în care se gestionează la nivelul parlamentului aceste cereri de începere a urmăririi penale, respectiv de arestare.

Lucrurile pot fi rezolvate în mod corect și mai ales legal, dacă se interpretează Constituțiaîn litera și spiritul ei. Și anume, Constituția României prevede că au imunitate doar parlamentarii, ei nu pot fi trași la răspundere pentru opinii și voturile lor politice. În rest, pentru orice alte fapte care nu au legătură cu aceste două aspecte, ei pot fi trași la răspundere penală. Însă, atunci când trebuie să fie percheziționați, reținuți sau arestați, este nevoie de o încuviințare din partea parlamentului. Acum se pune problema – repet, discuția este doar pentru parlamentari – în ce măsură o Cameră poate refuza cererea de percheziționare, reținere sau arestare venită din partea procurorilor? Am urmărit dezbaterile din parlament și am constatat următorul aspect: parlamentarii care sunt urmăriți de către procuror, respectiv colegii lor care iau cuvântul în Cameră, întotdeauna fac referire la actele de probațiune – dacă există fapta, dacă există probele, dacă se impune sau nu arestarea preventivă, cu alte cuvinte, ei fac acte de apărare care în mod normal ar trebui formulate în sala de judecată. Discuția din parlament ar trebui să se limiteze doar la aspectul dacă fapta urmărită de procuror este sau nu în legătură cu opinia sau votul politic. Aici se face marea confuzie. Cu alte cuvinte, dacă un parlamentar este urmărit, să spunem prin absurd, pentru un furt din supermarket, nu poți să vii tu, coleg parlamentar, să spui: „noi nu credem că se impune arestarea colegului nostru pentru acel furt“. Că regula este lăsarea în libertate a oamenilor. Da, regula este lăsarea în libertate a oamenilor, dar mai avem o altă regulă, și anume că toți suntem egali în fața legii.

Ca să fiu avocatul diavolului, unii vor spune că e posibil ca anchetele respective să fie influențate politic, să fie montate artificial și de aceea e normal ca parlamentul să prevină astfel de situații.

Eu nu neg că una dintre apărări poate fi aceasta: dosarul nu se bazează pe nimic faptic, este pur și simplu creat, este un abuz al procurorului sau s-a încălcat în mod grav procedura. Dar toate aceste aspecte trebuie invocate în fața judecătorului care va soluționa cererea de autorizare a percheziției sau de arestare a parlamentarului respectiv. A face aceste afirmații în spațiul public, în afara sălii de judecată, respectiv în parlament și, mai mult, chiar a face trimitere la dosar, care dosar este acolo, faptic, la parlament, înseamnă că se înlocuiește o activitate judiciară cu una extrajudiciară.

În cazul miniștrilor procedurile sunt deosebite.

Pentru miniștri este extrem de complicat. În primul rând, trebuie să lămurim: pentru miniștri nu există imunitate, așa cum se vehiculează în spațiul public. Constituția prevede doar imunitatea parlamentarilor. Pentru miniștri, însă, avem un blocaj de procedură, și anume: atunci când un ministru trebuie urmărit pentru fapte comise în exercițiul funcției, procurorul nu poate nici măcar începe urmărirea penală, așa cum o poate face în cazul parlamentarului, ci doar dacă există o solicitare din partea parlamentului. Deci, pentru un ministru care este și parlamentar, procurorul nu poate să înceapă urmărirea penală decât dacă are o solicitare în acest sens chiar din partea parlamentului.

MARJA DE APRECIERE
Este posibil ca la începutul procesului penal să am indicii că s-a săvârșit o faptă și că cel anchetat este cel vinovat, că a încercat să fugă sau să ascundă arma crimei, de exemplu, și atunci eu am temeiurile pentru a-l aresta, dar pe parcursul procesului, să zicem, descopăr că a fost în legitimă apărare când a folosit arma de foc. Și atunci trebuie să-l achit. (…) Va rămâne totdeauna o marjă de apreciere care aparține exclusiv judecătorului..

Solicitare sau aprobare?

Nu este aprobare, este solicitare. De aceea procurorii, în momentul de față, adună niște informații, chiar niște probe, începând urmărirea penală cu privire la faptă, după care se opresc. Când descoperă cine a comis fapta și dacă această persoană este, de exemplu, un ministru, el nu poate merge mai departe, ci trimite dosarul la parlament, spunând parlamentului: acum avem nevoie să ne solicitați voi, oficial, urmărirea. Cu alte cuvinte, în lipsa acestei solicitări, procurorul nu poate merge mai departe cu dosarul. Spre deosebire de cazul parlamentarilor, unde dosarul se duce mai departe, dar cu parlamentarul în stare de libertate, în cazul miniștrilor nici măcar nu poate să înceapă urmărirea penală. Și atunci ne punem problema: cât timp este blocată astfel urmărirea penală? Dacă niciodată parlamentul nu cere urmărirea penală a unui ministru care, de exemplu, este suspectat că a primit mită ca să inițieze o hotărâre de guvern sau să aranjeze o licitație publică, înseamnă că nu-l vor putea urmări niciodată pentru luare de mită? Eu mă uit înConstituție. Acolo se spune că membrii guvernului nu pot fi urmăriți fără această solicitare din partea parlamentului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, dar nu pentru fapte săvârșite în legătură cu exercițiul funcției lor. De exemplu, nu am putea să urmărim un ministru că inițiază o licitație publică, dar îl putem urmări că a primit mită ca să o inițieze, pentru că mita nu intră în funcția sa. Validarea licitației, începerea ei sau confirmarea ei intră în atribuțiile funcției, dar primirea mitei nu intră în exercițiul funcției.

Cum ar putea fi eliminate astfel de ambiguități? Cum s-ar putea da niște criterii clare, care să nu mai poată fi interpretate?

În primul rând, pe actuala legislație, dacă nu s-ar face niciun fel de modificare la Constituțiesau la regulamentele Camerelor, ar trebui să avem o decizie a Curții Constituționale care să interpreteze normele pe care le-am menționat, adică normele cu privire la imunitatea parlamentară, respectiv cu privire la impedimentele procedurale. În al doilea rând, ar trebui să fie clar precizate criteriile în baza cărora au loc dezbaterile și ce documente trebuie să fie trimise în parlament atunci când se formulează astfel de cereri.

REFUZUL PARLAMENTARILOR
Mă uit la vreo doi miniștri la care procurorii au refăcut încunoștințarea parlamentarilor că ar trebui începută urmărirea penală, după ce inițial au refuzat. (…) Și parlamentarii au refuzat. Nu știm considerentele, că motivarea hotărârii nu există, ci în dezbatere s-a pus problema: păi, noi am mai refuzat o dată, prin urmare avem o autoritate… Ce autoritate? De lucru judecat? Păi, parlamentarii nu judecă, numai judecătorii judecă.

În momentul de față la parlament ajung nu numai referatele întocmite de procurori, ci dosare, bibliorafturi, o mulțime de alte documente.

Mi-aduc aminte că în primii ani de după reformă, și anume în 2005-2006, după ce DNA a început să investigheze chiar miniștri în funcție, cred că George Copos era viceprim-ministru, s-a pus problema ce acte să se trimită la parlament. Inițial, s-au trimis doar referatele, adică un fel de proces verbal prin care procurorul încunoștințează parlamentul în ce stadiu al urmăririi este, ce activități procesuale s-au efectuat, ce probe s-au strâns. Atunci, comisiile juridice din parlament au început să respingă astfel de solicitări pe motiv că ei nu cunosc despre ce este vorba, că nu a ajuns un material documentar probatoriu referitor la cazul în speță. După care, s-a luat decizia la nivelul DNA: OK, atunci le facem copii după dosare și le trimitem. S-a ajuns astfel ca zeci de volume care stau la baza urmăririi penale, zeci de volume, din care este alcătuit un dosar penal, să ajungă pe masa comisiei juridice. Și ce se întâmplă concret? Toți membrii comisiei juridice stau și verifică probele. Toți membrii stau și verifică actele depuse la dosar, citesc stenogramele după interceptări etc. Cu alte cuvinte, fac o activitate pe care în mod normal ar trebui să o facă apărarea și ar trebui să o facă oamenii legii.

Spuneți că lucrurile ar trebui reglementate cumva și că cel mai potrivit instrument ar trebui să fie oferit de o interpretare a Curții Constituționale.

O interpretare a Curții, pe de o parte, dar nu exclud nici posibilitatea unui agreement, a unui pact între CSM sau una dintre autoritățile judecătorești și parlament, prin care să se stabilească o linie de conduită.

https://i0.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet2.jpg

„E responsabilitatea noastră să garantăm independența justiției.“

SCADE DURATA PROCESELOR
În general, procesele penale în România durează mai puțin ca acum cinci ani. În ultimii doi ani s-a înregistrat o scădere a duratei. Este celeritatea, pe de altă parte, e și perfecționarea judecătorilor, adică au învățat să managerieze dosarul astfel încât să nu existe durată în timp neutilizată. Dar și numărul de dosare este mai mare. Cele care vin, de exemplu, de la DNA și se duc spreÎnalta Curte, dosare extrem de complexe, cu multe persoane implicate.

În mod concret, ce a făcut CSM din acest punct de vedere?

Președintele CSM deja a făcut o sesizare în cazul Șova, a provocat CCR să spună dacă trebuie emisă sau nu o hotărâre, chiar dacă se respinge solicitarea de arestare a unui parlamentar, dar încă este puțin. Eu aș vedea o discuție între CSM, poate chiar și o hotărâre a CSM, prin care să se indice în mod clar că astfel de dosare nu pot fi trimise în întregime și nu pot fi dezbătute pe fond în parlament. Iar parlamentul, în cele două Camere, să emită un regulament prin care să prevadă în mod concret ce acte pot fi solicitate. Nu este normal să avem o diferență de tratament chiar cu privire la unii parlamentari și miniștri. Ați văzut, chiar în aceeași zi, pentru un ministru se solicită urmărirea penală, pentru un alt ministru nu se solicită acest lucru.

Cred că, de fapt, asta e o chestiune pe care într-adevăr CSM trebuia s-o aducă în discuție de mai multă vreme. Nu credeți căCSM a lipsit din această discuție?

Pozițiile noastre publice din ultimii doi ani au fost extrem de lipsite de fermitate, nu au avut fermitatea pozițiilor din anii 2011-2012. Mă gândesc că e responsabilitatea noastră să garantăm independența justiției și implicarea noastră în astfel de dezbateri este absolut necesară. Nu cred că trebuie să ne limităm la o hotărâre adoptată în plen și un comunicat public. Efectiv, trebuie să solicităm un dialog cu celelalte puteri, pentru că, până la urmă, noi trebuie să colaborăm. Sigur, suntem separați, dar trebuie să colaborăm cu celelalte puteri. Iar atunci când este vorba de o interferență a uneia în activitatea celeilalte, de exemplu, un dosar cu un ministru sau cu un parlamentar, este evident că trebuie să am niște norme extrem de clare și de previzibile cu privire la procedurile de urmat.

EROAREA JUDICIARĂ
Nu întotdeauna când o persoană este arestată preventiv și ulterior achitată, poate să invoce eroarea judiciară care să aparțină judecătorilor și procurorilor. Poate am avut martori falși, poate însăși persoana anchetată a mințit organele de urmărire penală. Nu exclud o eroare judiciară, însă acea eroare trebuie să fie imputabilă, trebuie să demonstrez reaua-credință.

În afară de aceste evidente diferențe de tratament, a mai apărut o altă discuție de fond, prilejuită în special de cazul lui Varujan Vosganian. S-a spus, în cazul său, că practic se face o anchetă legată de o hotărâre de guvern, care este un act politic, o decizie care, sigur, poate în final să fie bună sau rea. Ceea ce înseamnă ca justiția să intervină în cazul unor acte de natură politică. Ceea ce este nefiresc, cu excepția situațiilor în care se poate proba faptul că există un beneficiu particular, o mită.

Nu cunosc detalii legate de cazul amintit, în afara faptului că procedura a fost blocată în parlament. Dar, ca linie generală, aș vrea să se înțeleagă clar că, la rândul său, justiția nu trebuie să se substituie clasei politice, adică parlamentului și guvernului. Nu trebuie să vină procurorii sau judecătorii și să spună că trebuia sau nu trebuia emisă o hotărâre de guvern sau o ordonanță sau că trebuia sau nu trebuia emisă o lege. Noi analizăm conduita licită sau ilicită a persoanei care ia decizia în legătură cu actul politic. Deci noi nu ne substituim clasei politice și ar fi extrem de grav acest lucru. Dar, în situația în care avem un caz în care s-a luat mită pentru a fi emisă o hotărâre de guvern, atunci e clar că avem un act ilicit. Sigur că ai comis acele fapte în calitatea ta de ministru, dar ai încălcat legea. Să știți că situația nu se întâlnește doar la nivelul răspunderii miniștrilor sau a parlamentului. Aceeași situație este cu consilierii locali sau primarii. Judecătorii niciodată nu vor spune că, de exemplu, nu trebuie să construim pe aici un drum public sau o autostradă sau un pod. Asta e o decizie care aparține administrației locale. Dar, dacă s-a dat mită, dacă s-a aranjat licitația, atunci, da, intervine justiția. Justiția nu trebuie să se substituie în niciun caz factorilor politici, după cum, invers, factorii politici nu trebuie să se substituie justiției, atunci când e vorba de instrumentarea de dosare.

Să trecem la o altă chestiune care ține de modul în care funcționează sistemul de justiție. Există destule păreri conform cărora, după apariția noului Cod de Procedură Penală, în special din a doua jumătate a anului trecut, a crescut foarte mult numărul de arestări. Și se spune că se face exces de arestări. Plecând de aici, vedem în aceste zile o inițiativă a unor politicieni de a opera niște modificări în Codul de Procedură Penală care, între altele, să limiteze acest gen de situații. Din perspectiva dvs., ca membru CSM, ca judecător, vi se pare corectă această impresie, și anume faptul că există un exces de arestări? Și, în al doilea rând, în ce măsură modificările care se doresc a fi introduse înCodul de Procedură Penală ar putea afecta negativ lupta anticorupție?

Eu sunt de acord că starea normală este cea de libertate și un proces penal trebuie să se deruleze cu suspectul sau inculpatul în stare de libertate. Dar tot atât de realiști trebuie să fim să recunoaștem că starea de normalitate este să nu se săvârșească infracțiunea. Și atunci când s-au săvârșit infracțiuni și au început procedurile legale, persoanele în culpă trebuie să contribuie la aflarea adevărului. Măsura arestării preventive nu se ia pentru că o persoană a săvârșit niște infracțiuni, ci se ia pentru că, pe parcursul derulării procesului, acea persoană încearcă, într-un fel sau altul, să zădărnicească aflarea adevărului, să împiedice urmărirea penală.

Nu se referă la fapta în sine, ci se referă la comportamentul persoanei anchetate.

Exact. Pentru că, dacă noi, chiar de la începutul procesului, am avea probată foarte bine fapta, persoana nici nu ar trebui arestată, ci ar trebui trimisă în judecată și condamnată imediat. Dar de ce este arestată o persoană? Pentru că a săvârșit o faptă în legătură cu infracțiunea sa care a împiedicat organele de urmărire penală să-și desfășoare activitatea normal, de exemplu, a șters informații din calculator, a ars documente importante, a încercat să cumpere martorii sau a încercat să fugă din țară.

https://i2.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet3.jpg

„Arestarea nu înseamnă condamnarea persoanei.“

Discuția în principiu e clară. Numai că, fără să dau nume, avem situații cu oameni foarte influenți care rămân în funcții, sub control judiciar, și alții care sunt arestați.

Criteriile în CPP le avem, dar tot atât de realiști trebuie să fim, codul atribuie o marjă mare de apreciere judecătorilor. Adică noi nu avem situații exemplificative în cod prin care să se spună: un inculpat are o anumită calitate și mita dată este de atâta, el este arestat dacă nu colaborează. Asta este o chestiune de speță. Codul îți oferă doar criterii. Urmează ca judecătorul însuși, prin puterea sa de apreciere, să stabilească dacă este cazul sau nu să aresteze o persoană. Uneori, în practică se întâlnesc situații în care persoane aflate în împrejurări similare nu sunt arestate. Una este arestată, alta nu.

JUSTIŢIA ŞI POLITICA
La rândul său, justiția nu trebuie să se substituie clasei politice, adică parlamentului și guvernului. Nu trebuie să vină procurorii sau judecătorii și să spună că trebuia sau nu trebuia emisă o hotărâre de guvern sau o ordonanță sau că trebuia sau nu trebuia emisă o lege. Noi analizăm conduita licită sau ilicită a persoanei care ia decizia în legătură cu actul politic. Deci noi nu ne substituim clasei politice, ar fi extrem de grav acest lucru.

Credeți că s-ar putea face ceva astfel încât să avem criterii relativ uniforme de abordare?

Să avem o jurisprudență care trebuie cunoscută și, în al doilea rând, să aibă un mai mare rol. Pentru că noi, la facultate, suntem învățați că jurisprudența nu reprezintă un izvor de drept, adică nu avem precedentul judiciar recunoscut în mod oficial în România. Ceea ce este o mare eroare. Noi mergem pe tradiția franceză, franco-italiană, care deja nu mai este de actualitate. Pentru că avem foarte multe situații nereglementate în lege în care jurisprudența are un puternic cuvânt de spus. Din acest motiv, în sistemul anglo-saxon există niște ghiduri, niște îndrumări la adresa judecătorilor, cu privire la cum ar trebui să trateze cazuri concrete în justiție. Practică neunitară avem și cu privire la pedepsele aplicate unor inculpați aflați în situații similare. La noi încă nu este acceptat, la nivel de mentalitate. Judecătorii încă spun: noi suntem independenți, hotărâm așa cum credem noi de cuviință. Ei bine, nu mai merge așa. În statele civilizate, ceea ce a stabilit Înalta Curte sau, în general, instanța de control judiciar devine aproape literă de lege în cazuri similare. Încă nu avem un astfel de sistem. Trebuie să fie clar pentru toată lumea că legea este egală pentru toți, dar și aplicarea legii, adică justiția, trebuie să fie egală pentru toți.

Dar din ce v-ați uitat pe propunerile de modificare a CPP care circulă, cum vi se par?

Eu aș vrea ca aceste propuneri să ajungă în primul rând la CSM, să ne convingem că ele nu sunt menite să zădărnicească aflarea adevărului. Cazurile nu sunt identice, sub nicio formă, se vor înregistra diferențe între ele și atunci trebuie să lăsăm și judecătorului o anumită marjă, folosind criteriile legale, prin care să stabilească dacă persoana trebuie sau nu arestată. Dar, încă o dată, arestarea nu înseamnă condamnarea persoanei. Este foarte grav să vedem lucrurile confuze din acest punct de vedere.

VALORIFICARE ULTERIOARĂ
Am avut de soluționat înCSM o solicitare a procurorilor DNA de încuviințare a arestării preventive pentru un președinte de tribunal. O persoană care a recunoscut că a dat mită în urmă cu câțiva ani, care chiar e condamnată într-un dosar, a scos la iveală înregistrări cu judecătoarea, în momentul în care a dat mită. Deci, la cinci-șase ani de la săvârșirea faptei, a scos acele informații și ele au fost transformate de procurorii DNA în probe.

Așa este, dar o detenție extinsă, în condiții în care nu există practic o decizie definitivă, aduce prejudicii enorme persoanei respective.

Este posibil ca, la începutul procesului penal, să am indicii că s-a săvârșit o faptă și că cel anchetat este cel vinovat și că el a încercat să fugă sau să ascundă arma crimei, de exemplu, și atunci eu am temeiurile pentru a-l aresta, dar pe parcursul procesului, să zicem, descopăr că a fost în legitimă apărare când a folosit arma de foc. Și atunci eu trebuie să-l achit. Dar, dacă mă gândesc acum la cazurile de mare corupție instrumentate în ultimii ani, nu-mi amintesc să fi fost persoane arestate preventiv, vorbim de marea corupție, și achitate la sfârșitul procesului. Nu-mi amintesc, cel puțin cei care au fost arestați preventiv, în majoritatea cazurilor sau chiar întotdeauna, au fost finalizate cazurile cu o condamnare, cu o executare.

E adevărat, este o diferență totuși. Acum doi-trei ani, poate chiar un an și ceva în urmă, numărul de arestări nu era atât de mare. Și-mi vine în minte ce spunea fostul șef DNA, Daniel Morar: cât de bine funcționează DNA în acest moment, în materie de administrare a probelor, se va vedea abia peste câțiva ani, după ce se vor da soluții în instanță.

Sigur, o evaluare a activității actuale a DNA va fi făcută și prin faptul dacă anumite dosare se vor confirma sau nu cu sentințe definitive. Revenind la chestiunea arestării și condamnării, să nu uităm că procurorii DNA instrumentează dosarul, fac urmărirea penală și cei care arestează și condamnă sunt judecătorii, deci, până la urmă, există și între noi niște pârghii de control. Dar cei care arestează sunt judecătorii.

Una dintre discuțiile importante în acest moment din spațiul public se referă la relația dintre SRI și DNA. Semnele de întrebare exprimate pleacă de la premiza că SRI ar alimenta preferențial DNA cu informații referitoare la anumite dosare. Sigur, nu putem opera cu speculații, dar este o chestiune serioasă pentru orice stat de drept și nu poate fi totuși ignorată. Ce poate să facă CSM din acest punct de vedere, astfel încât această zonă de suspiciune să fie cât mai mică posibil?

Corupția a fost declarată ca o vulnerabilitate la adresa siguranței statului. Din acest motiv, serviciile de informații sunt abilitate să adune date și informații cu privire la săvârșirea faptelor de corupție și să-i informeze imediat pe procurorii DNA. Deci ei au obligația legală, în momentul în care au informații în legătură cu un act de corupție, să trimită acea informație la procurorii DNA, care au obligația după lege să transforme informațiile în probe și să vadă dacă este cazul sau nu să urmărească penal persoana. Sigur, se pune problema unui mod discreționar de furnizare a informațiilor, ceea ce depășește competențele noastre, pentru că serviciile au probabil propriul sistem intern de control. Pe de altă parte, se pune problema utilizării acelor informații și a transformării lor în probe și a duratei în timp a unor dosare penale. Și asta intră într-adevăr în atribuțiile noastre. Cred că din 2011, de când își duce mandatul actualul CSM, noi am desfășurat mai multe controale la nivelul procurorilor, la toți procurorii din țară, dar și în privința procurorilor DNA, cu privire la durata parcursă de anumite dosare. Au fost suficiente semne de întrebare prin presă de ce anumite dosare stagnează cu anii etc. Vreau să spun că inspecția judiciară a făcut astfel de controale, s-au găsit și dosare lăsate în nelucrare, chiar am avut și prim-procurori din țară care și-au dat demisia sau au fost revocați din funcție. Am făcut astfel de controale și laCurtea Supremă, unde vă amintesc că până în 2011 nu fusese efectuat niciodată vreun control de către inspecția judiciară, referitor la durata de soluționare a proceselor, și au început dosarele să capete o derulare firească. Dar în privința urmăririi penale, trebuie să recunoaștem că nu avem termene limită impuse de lege. Codul nu spune „trebuie să finalizezi urmărirea penală într-un an, doi sau zeci“.

Dar, până pe la mijlocul anului trecut, nu prea a existat tipul acesta de discuții despre relația dintre SRI și DNA.

Dar legătura există, e prevăzută în lege. Eu vreau să fac cumva o paralelă. Dacă mă întrebați dacă este posibil ca unele informații să fie ținute deoparte un anumit număr de ani și apoi să fie instrumentate, când cine știe ce se schimbă în mediul social sau politic al României, vă spun: da, teoretic e posibil. Dar și practic, chiar într-un caz care este azi în justiție, ne-am confruntat cu astfel de situații. Mă gândesc că la fel este și în cazul serviciilor de informații, până obțin ele o informație, până o valorifică, până mai adună și alt material informativ, până îl trimit la procurori, care la rândul lor încep să vadă dacă informațiile sunt veridice să fie transformate în probe, durează un timp. Dacă mă întrebați dacă persoane cu rea-credință pot ține la o parte acea informație, voi spune: da, este posibil. Dar trebuie să avem încredere în bună-credința lucrătorilor.

Legat de acest lucru, a fost o discuție referitoare la felul în care s-a clasat într-un dosar foarte cunoscut, în care, în cazul a doi dintre acuzați, s-a mers pe ideea de impunitate.

Aici este vorba doar de infracțiunea de dare de mită, nu orice infracțiune. La darea de mită, dacă mituitorul se autodenunță la Parchet, înainte să se înceapă urmărirea penală, el beneficiază de impunitate. Însă procurorii vor începe urmărirea penală pentru luare de mită cu privire la persoana care a primit banii respectivi.

S-a mers pe ideea de impunitate pentru că s-ar fi făcut dezvăluiri înainte de începerea unei anchete, însă, în același timp, știm că existau sesizări, inclusiv din afara țării, pe dosarul în cauză făcute cu multă vreme în urmă. E un caz notoriu.

Dacă soluția de clasare este una nelegală, în cursul procedurilor de verificare, pentru că procurorul-șef are abilitatea asta să verifice actele procurorilor din subordine, teoretic se poate răsturna soluția de clasare.

Cine poate soluționa soluția de clasare?

Se poate face din oficiu de către procurorul-șef, o poate repune în discuție sau la plângerea unei persoane interesate, la orice plângere a oricărui… Procurorul ierahic superior va verifica legalitatea soluției și apoi se poate face o plângere la judecător.

CSM este implicat? Inspecția judiciară?

Nu, pentru că ține de soluționarea și desfășurarea unui caz concret, nu ține de conduită. Noi putem sancționa, de exemplu, dacă descoperim că procurorul a stagnat prea mult cauza, a fost influențat, a soluționat cauza având o legătură de rudenie cu una dintre aceste două persoane etc., deci noi pe conduită mergem. Chiar dacă s-a greșit. Să spunem că s-a greșit încadrarea. Noi nu putem face nimic, ci procurorul ierarhic superior, respectiv un judecător.

Și cine poate face plângerea?

Orice persoană care are un interes. Respectiv procurorul-șef poate să facă verificare singur, fără nicio problemă. Interesul este însă al celor aflați în urmărire. De exemplu, într-un caz în care demnitarul beneficiază de impunitate, e clar că procurorul îl va folosi ca martor. Or, declarația unui martor poate fi suficientă pentru a se da o soluție cu privire la persoanele implicate în comiterea infracțiunii. Să ne lămurim aici, să știți că nu este nici primul, nici ultimul caz, dispoziția exista și în codul vechi, și acolo există această dispoziție legală și ea este menită să ajute organele judiciare, procurorii să obțină niște martori cheie, pentru că denunțătorul care a dat mită unui funcționar sau demnitar este martor cheie.

Precizarea dumneavoastă este importantă. Vorbim, deci, de cineva care dă mită. Dar în cazul acesta, discutăm despre o persoană care a instrumentat un întreg angrenaj de corupție. Nu despre un mituitor.

Nu. Și mai este o situație. Pentru alte infracțiuni grave prevăzute expres de lege, cel care denunță alte persoane că au săvârșit infracțiuni beneficiază de o reducere a pedepsei. Dar pentru darea de mită am chiar cauză de nepedepsire. Că e normal sau e imoral…

Sunt destule discuții în momentul de față privind felul în care este gestionat procesul de desemnare a viitorului procuror-șef de la DIICOT. Procedura e netransparentă la nivelul ministrului Justiției.

Noi suntem una dintre instituțiile implicate în această procedură de numire a șefilor de laDNA și DIICOT. Îmi amintesc că aceste discuții au fost și în vara lui 2012 și la începutul lui 2013, și anume, actuala legislație prevede că ministrul Justiției face o propunere, CSM, prin secția de procurori, dă un aviz care este consultativ, iar președintele statului face numirea. Ei, în această ecuație, noi am fi dorit să avem un rol mai puternic. Îmi imaginez că ministrul, de exemplu, face o propunere cu care CSM teoretic nu va fi de acord și președintele statului totuși va merge mai departe, îmi pun problema, până la urmă, își mai păstreazăCSM rolul de gestionar al carierei magistraților, dacă ministrul Justiției și președintele statului încalcă opinia CSM? De aceea cred că dialogul dintre cele trei instituții ar trebui să fie mult mai real și cred că ar trebui să crească în timp rolul CSM. Cred că CSM trebuie să aibă aici un aviz mult mai puternic, un aviz obligatoriu de urmat și chiar, într-un viitor, ministrul Justiției trebuie înlăturat din această ecuație. Practic, să avem un sistem pe care îl avem acum la Curtea Supremă. Președintele, vicepreședintele Curții Supreme sunt propuși de către secția de judecători a CSM și numiți de șeful statului. Pe când la procurori, în afară de cele două instituții, șeful statului și CSM, mai avem o instituție, ministrul Justiției, cu alte cuvinte selecția acum o face ministrul Justiției. Nu știm cum va face ministrul Justiției această selecție, probabil are niște criterii, nu o face în mod arbitrar. Dar să nu ne trezim cu situații cum au fost în anii trecuți, când CSM a dat aviz negativ pentru anumite persoane.

Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU

23/10/2014

Demitizarea justiției. Ep.1: „Justiția română soluționează doar cauze penale”

Filed under: Demitizare — Cristi Danilet @ 12:42 PM
Tags: , ,

grafician Ionut Baic2Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Îmi doresc dacă nu să spulber iluziile care acoperă (a se citi „înnegresc”, dar și „ascund”) sistemul în care îmi desfășor cu pasiune activitatea, măcar să provoc o dezbatere. Nu atât despre trecut, cât mai ales despre viitorul sistemului de justiție din România pe care nu îl mai văd deloc izolat cum era până nu demult, ci reașezat în mijlocul cetății. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Dacă deschizi televizorul la știrile de la ora 5 al unui cunoscut canal de televiziune rămâi cu percepția că România e o țară plină de ucigași, tâlhari și violatori. Seara, atenția îți e captată de talk-show-urile pline de dezbateri asupra proceselor aflate în derulare cu marii evazioniști și corupți. În cursul zilei, e de ajuns să vezi o bandă galbenă cu înscrisul „breaking news” că deja îți spui: „Ia să vedem cine a mai fost arestat!”. Infracțiuni-pedepse-arestări. E clar, suntem în domeniul penal. Atât de mult se vorbește de penal în România, încât s-a creat impresia că justiția doar asta face: judecă pe cei care comit infracțiuni, iar pe toți cei vinovați îi trimite la închisoare.

Ei bine, nu e deloc așa. Și voi argumenta făcând referire la statistici oficiale pe care le deține instituția în care îmi desfășor activitatea.

Toate instanțele din România au soluționat anul trecut un număr de 2.408.240 dosare, dintre care 284.931 au fost penale – așadar, penalul reprezintă doar 12% din activitatea noastră.

Dosarele penale ajung la instanță prin rechizitoriu al parchetului. Anul trecut au fost trimiși în judecată 65.711 inculpați, din care 10.431 în stare de arest  – deci, nu toată lumea, ci unul din șase inculpați este arestat în cursul procesului pentru a asigura desfășurarea normală a acestuia (probabil anul acesta cifrele sunt mai mici, pentru că noul cod de procedură penală permite și arestul la domiciliu, și controlul judiciar).

Anul trecut au fost condamnate definitiv 47.133 persoane, dintre care 12.891 la pedeapsa închisorii cu executare în penitenciar – deci 72% din cei trimiși în judecată sunt condamnați și numai 20% ajung efectiv în închisoare (iar de anul acesta cifrele vor fi mai mici pentru că noul cod penal prevede și alte alternative).

Prin urmare, justiția română este o justiție cu precădere civilă. Judecătorii români se ocupă zi de zi de protecția drepturilor cetățenilor: rezolvă conflicte legate de proprietate, obligă la respectarea contractelor încheiate ori anulează contracte, hotărăsc drepturile asupra succesiunilor, stabilesc raporturi între soți care doresc să pună capăt căsniciei sau între părinți și copii, restabilesc raporturile de muncă între angajat și angajator, soluționează dispune între societăți comerciale, veghează la respectarea legii de către autoritățile publice – toate aceste în cadrul dosarelor ce au ca obiect drepturi reale, drepturi de creanță, litigii comerciale (privind profesioniștii), litigii de dreptul familiei, litigii de muncă, de asigurări sociale, de drept fiscal, de contencios administrativ etc.

De altfel, aceeași este situația în toată Europa. Este și motivul pentru care, în fiecare an începând cu anul 2006, se celebrează inclusiv în țara noastră Ziua Europeană a Justiției Civile la 25 octombrie.

Așadar, primul mit e demontat: judecătorii români se preocupă cu precădere de aspectele civile din viața cetățenilor și reprezintă o autoritate apropiată de aceștia. Anual, 3-4 milioane de cetățeni adulți ajung în fața lor.

14/05/2014

Admitere 2014: Grile penal si procesual penal

Filed under: admitere,noile coduri — Cristi Danilet @ 8:14 PM
Tags: , ,

12801_6532_prd.jpg(1)Pentru a veni în sprijinul candidaților de anul acesta, am alcătuit o colecţie de întrebări grilă în materie penală. Am ţinut cont de propunerile privind tematica şi bibliografia concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi de admitere în magistratură, sesiunea august-octombrie 2014, aprobate prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 449 din 3 aprilie 2014 – pentru concursul din acest an, s-a decis ca tematica să fie abordată în întregime potrivit noului Cod penal şi a noului Cod de procedură penală.

Sunt 570 întrebări tip grilă, alcătuite într-o modalitate complexă, pentru a fi testat atât nivelul de cunoaştere a noului Cod penal şi a noului Cod de procedură penală, cât şi raţionamentul logic al candidaţilor. Fiecare întrebare comportă cel puțin unul, cel mult două răspunsuri corecte. Grilele de la fiecare materie sunt urmate de un tabel ce indică răspunsurile corecte cu trimitere la textul de lege incident.

Lucrarea este utilă, deopotrivă, candidaţilor care susţin examenul de primire în profesia de avocat şi admitere în cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor şi de primire în profesia de avocat a persoanelor care au absolvit examenul de definitivat în alte profesii juridice, precum și absolvenţilor facultăţilor de drept unde în acest an se va susţine licenţa în studii juridice potrivit noilor Coduri.

COMANDA ONLINE C.H.BECK

Alte publicatii: Ghid admitere, Proba 3 – Interviul, Ghid rationament logic

13/05/2014

Codul penal pe intelesul tinerilor:`Unde-i lege nu-i tocmeala`

Filed under: noile coduri — Cristi Danilet @ 9:57 PM
Tags:

coperta fatacoperta fata-verso

UPDATE: Vă aștept să sprijiniți acest proiect prin donații sau alt gen de suport AICI

A apărut manualul de educație juridică „Unde-i lege, nu-i tocmeală”, adresat tinerilor peste 14 ani, la a cărui alcătuire am contribuit. 

De la vârsta de 14 ani, o persoană care comite o infracțiune poate fi sancționată penal în România. Dar ce sunt sunt infracțiunile, unde pot fi ele găsite, ce sancțiuni se pot aplica, cum evităm să devenim victime, cum și unde formulăm o plângere, cum evităm acțiunile nepermise de lege? La toate aceste întrebări răspunde manualul „Unde-i lege, nu-i tocmeală” întocmit la nivelul Direcției Generale a Poliției Municipiului București de către un colectiv condus de d-na Grațiela Văduva de la Serviciul de Analiza și Prevenirea Criminalității. Întrucât de la 1 februarie 2014 a intrat în vigoare noul Cod Penal, mi s-a solicitat și am acordat sprjinul în actualizarea publicației. Lucrarea e ilustrată sugestiv de către un puști cu un deosebit talent.

Astfel, a luat naștere un adevărat manual pe care l-am promovat în săptămânile anterioare în cadrul orelor ținute la câte un liceu din București din fiecare sector, în proiectul „Prevenirea și combaterea violenței în școli” dezvoltat de asociația „Viața fără violență” condusă de d-na av. Mihaela Olaru. Aceste ore au adus, pe rând, copiii, părinții și profesorii în fața unei echipe alcătuite dintr-un judecător, procuror, avocat, polițist și un psiholog și au fost menite să îndrume tinerii și adulții cu privire la necesitatea respectării legii penale și consecințelor încălcării legii, subliniind necesitatea prevenirii infracționalității și a rolului educației.

Personal, găsesc manual ca fiind util nu numai copiilor și tinerilor, ci și adulților neinițiați în tainele dreptului, ori doritorilor de a afla reglementările din noile coduri.

Manualul este disponibil în format pdf, de unde poate fi preluat pentru a fi tipărit de către autoritățile ce doresc difuzarea unei informații de calitate și cultivarea legalității în comunitate. Pe cheltuiala subsemnatului voi asigura tipărirea a 1.000 de exemplare pe care le voi distribui în câteva școli și licee din localități cu posibilități modeste astfel că rog cadrele didactice interesate să mă contacteze. Mulțumim celor care vor sprijini și ei această inițiativă!

1622252_684783314897150_1680976538_n

919-1024x7641393545_684783358230479_1312536566_n1618390_486666911439146_885072356_o1957767_485864964852674_1411345667_o

12/05/2014

Carte noua: „Ghid de mediere penala”

Filed under: mediere — Cristi Danilet @ 1:39 PM
Tags: , ,

afisSemnalez o nouă apariție editorială la care mi-am adus contribuția în calitate de coordonator: „Ghid de mediere penală” – autori jud. dr. Cristi Danileț, lect. dr. Ana-Maria Szabo, med. Ion Dedu și med. Andreea Răduț, publicat la prestigoasa editură C.H.Beck.

Lucrarea „Ghid de mediere penală” este prima de acest gen ce apare ulterior datei de 1 februarie 2014, când au intrat în vigoare noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală, precum și modificările substanțiale ale Legii privind medierea și organizarea profesiei de mediator, aduse prin Legea nr. 255/2013. Ea fructifică experiența bogată pe care autorii o au în acest domeniu, lucrarea fiind deopotrivă un studiu teoretic și un instrument cu aplicabilitate practică incontestabilă.

Ghidul expune în mod clar și concis teoriile existente și practicile restaurative, dintre care medierea penală este cea mai cunoscută. El lămurește domeniul de aplicare al medierii penale și al medierii civile în cauzele penale, descrie modul de derulare al medierii în procedura extra-procesuale și cea procesuală, respectiv prezintă soluțiile pe care trebuie să le adopte organele judiciare. Caracterul practic este completat de indicarea condițiilor de validitate a acordului de mediere penală, oferirea de exemple ale clauzelor ce pot fi inserate, respectiv de enumerarea textelor de lege aplicabile de mediatori și profesioniștii dreptului și prezentarea unor modelele de acte încheiate de către mediatori.

Toate acestea fac din „Ghid de mediere penală” un instrument indispensabil pentru magistrați, mediatori, avocați și lucrători de poliție judiciară, precum și pentru mediul academic, cum sunt facultățile de drept și cele de asistență socială.

COMANDA ONLINE LA BECKSHOP

Lansare: București – Institutul Bancar Român, Universitatea Financiar Bancara, miercuri 14.05.2014, ora 19. Cluj – Restaurant Univers T, joi 15.05.2014, ora 16; hotel Napoca, vineri 16.05.2014, ora 10.

14/04/2014

Imbunatatiri codurile penale

Filed under: noile coduri — Cristi Danilet @ 5:59 PM
Tags: ,

noul-cod-penal-noul-cod-de-procedura-penala

 

Dupa cum se stie, mai inainte de intrarea in vigoare la 1 febr 2014 a codului penal si de procedura penala CSM, DNA si ICCJ au aratat ca exista niste aspecte care trebuie imbunatatite. Propunerile au ajuns la MJ care a decis sa emita o OUG pe anumite chestiuni si sa formuleze un proiect de lege pentru alte chestiuni.

Acum, in Senat se afla proiectul de lege initiat de Guvern. CSM a propus comisiei juridice mai multe amendamente.

– pe 19 martie (pct.14) am formulat prima parte de  amendamente senat

– pe 3 apr (pct.4) am formulat a doua serie de  amendamente suplimentare senat

 

 

03/04/2014

Interviu Timpolis: „„Supremaţia legii este valoare care stă la baza democraţiei””

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 10:46 AM
Tags: , , , ,

TimpolisSURSA: TIMPOLIS

Judecătorul Cristi Danileţ, membru al C.S.M., vorbeşte, într-un interviu acordat TIMPOLIS, despre presiunile care se fac asupra Justiţiei, dar şi despre problemele cu care se confruntă sistemul din interior, atunci când independenţa magistraţilor este prost înţeleasă sau deficitar aplicată. Despre pericolele care încă există la adresa statului de drept. Despre fuga unora dintre politicieni de Justiţie, despre atacurile lansate dinspre politic la adresa magistraţilor şi despre derapajele acelor parlamentari care nu vor să accepte că ei nu reprezintă o instanţă extraordinară – una dintre problemele care încalcă şi echilibrul puterilor în stat. Despre plusurile şi minusurile aduse în practica judiciară de intrarea în vigoare a noilor Coduri. Despre factori care viciază actul de justiţie, despre modul în care Justiţia poate, sau nu, reacţiona la sfidări venite dinspre politic.

„Interceptările sunt acceptate, în faza urmăririi in rem”

Au intrat în vigoare noile Coduri, cu câteva prevederi controversate, în privinţa cărora au fost solicitate modificări din partea D.N.A., a D.I.I.C.O.T., a Curţii Supreme, a societăţii civile, dar pentru care Guvernul a refuzat să emită vreo ordonanţă pentru a le corija. Se estima că necorelările evidente în­tre diferite articole ale noilor Coduri vor genera haos în practica judicia­ră. Cum le resimţiţi în practica judiciară?

Codul Penal şi de Procedură Penală reprezintă, fără îndoială, o evoluţie legislativă. S-a încheiat astfel un proces legislativ de durată, în urma căruia avem o înnoire totală a celor mai importante legi – Codurile Penal şi de Procedură Penală şi Codurile Civil şi de Procedură Civilă.

În cazul Codurilor Penal şi de Procedură Penală, o parte din noile articole sunt preluate din vechile Coduri, altele însă sunt preluate din alte legislaţii. De exemplu, infracţiunea de furt, la fel, cea de tâlhărie au acelaşi conţinut şi acum. Sunt însă şi infracţiuni noi, cum ar fi hărţuirea, violarea vieţii private, obstrucţionarea justiţiei, presiuni asupra justiţiei. La fel, în materie de procedură, avem noi instituţii. De pildă, în faza de urmărire penală, poate interveni un acord între procuror şi inculpat – care se numeşte acord de recunoaştere a vinovăţiei – şi, în baza lui, procurorul poate stabili, împreună cu inculpatul, o pedeapsă pe care, ulterior, să o valideze judecătorul şi, astfel, nu mai are loc un proces în faţa instanţei. O altă prevedere se referă la faptul că persoana ajunsă în faţa judecătorului poate să recunoască învinuirea adusă de procuror şi inculpatul să beneficieze de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă. Există, de asemenea, instituţii prin care judecătorul poate să amâne aplicarea pedepsei ori chiar să renunţe la aplicarea ei. Practic, s-a încercat să găsim un echilibru între necesitatea de tragere la răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni şi eficientizarea procesului, scurtarea duratei unui proces. Ştiţi că pentru o lungă perioadă am primit critici că, în România, procesele, în special cele penale, durau mult. Acum cred că s-au creat premisele ca astfel de procese să dureze mai puţin.

E adevărat, însă, că în Coduri există şi anumite reglementări inadecvate, că sunt contradicţii de la un articol la alt articol sau contradicţii chiar în interiorul aceluiaşi articol. Acestea urmează să fie reglate pe parcurs. De altfel, şi vechile Coduri au fost supuse de multe ori modificărilor, după intrarea lor în vigoare.

Nu ar fi trebuit, totuşi, amânată intrarea în vigoare a acestor Coduri, până la lămurirea neclarităţilor, mai ales că au fost aplicate la jumătatea anului judiciar?

Numai în momentul în care a existat o certitudine cu privire la data de intrare în vigoare a noilor Coduri profesionişti ai dreptului s-au aplecat cu mai multă atenţie asupra lor. Cu două – trei luni înaintea intrării în vigoare, la 1 februarie, am sesizat cu toţii anumite posibilităţi de interpretare diferită a unor norme de drept. Este vorba despre modalitatea în care se decide începerea urmăririi penale faţă de o persoană şi posibilitatea ca interceptarea unei convorbiri să fie făcută anterior sau de cum se aplică legea penală în timp, în dosare începute pe vechea reglementare şi continuate pe noua reglementare.

De la nivelul C.S.M., am solicitat Ministerului Justiţiei emiterea de urgenţă a unei ordonanţe prin care să se lămurească aceste chestiuni. Ministerul, se pare, nu a avut curajul să reglementeze aceste aspecte prin ordonanţă – de altfel, este cumva la limita Constituţiei să reglementezi prin ordonanţă de urgenţă anumite instituţii din Codul Penal şi din Codul de Procedură Penală –, motiv pentru care, pentru două sau trei chestiuni minore, a fost adoptată o ordonanţă de urgenţă, dar pentru restul aspectelor indicate de către noi, Ministerul Justiţiei a iniţiat un proiect de lege care este, azi, în Parlament.

Una dintre prevederile Codului de Procedură Penală este arestul la domiciliu, despre care am auzit că se şi aplică deja. A achiziţionat Ministerul Justiţiei brăţările electronice?

Arestul la domiciliu este o măsură care se aplică cu succes în alte state. Ea constă în obligarea persoanei cercetate penal de a nu părăsi locul de domiciliu pe o anumită perioadă de timp, perioadă indicată de către judecător. Una dintre modalităţile prin care poate fi asigurată respectarea acestei măsuri este instalarea unor brăţări electronice. Brăţările, însă, nu există încă.

Şi nici sistemul, implementat la nivelul Poliţiei Române…

Nu. Am înţeles că există un sistem de genul acesta aplicat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, pentru deţinuţi care au un regim de detenţie deschis, fiind lăsaţi, de exemplu, la muncă la câmp, cu astfel de brăţări care atenţionează gardienii dacă ei depăşesc un anumit perimetru. Cred că acest sistem ar putea fi folosit şi de către Poliţie, pentru a ţine sub control persoanele arestate la domiciliu. Din păcate, ne-am grăbit cu implementarea acestei instituţii, dar asta nu înseamnă că nu poate fi dispus arestul la domiciliu. Judecătorii dispun, chiar şi fără brăţări, obligarea unui inculpat de a nu părăsi domiciliul, urmând ca Poliţia sau Serviciul de Probaţiune să treacă prin zonă şi să furnizeze informaţii dacă se încalcă sau nu măsura. În cazul în care cineva încalcă această decizie, este arestat imediat.

Au fost discuţii aprinse asupra faptului că, odată cu intrarea în vigoare a noilor Coduri, folosirea interceptărilor se face doar după începerea urmăririi penale. Cum se descurcă procurorii în cazurile de corupţie, crimă organizată, unde, adesea, totul porneşte de la interceptare?

Interpretarea care s-a dat de către colegi de-ai mei este în felul următor: atât timp cât interceptarea se poate face numai după începerea urmăririi penale, şi s-a dispus începerea urmăririi penale chiar şi numai faţă de faptă, nu încă şi faţă de o persoană, este admisibil să se dispună interceptarea. Până la urmă, potrivit noului Cod, urmărirea penală are două faze: urmărirea faptei şi, apoi, continuarea urmăririi faţă de persoană. Ca să urmăreşti penal o persoană, ca să o pui sub învinuire, trebuie să ai informaţii, probe împotriva ei. Interceptările sunt menite exact să adune astfel de date cu privire la săvârşirea unei fapte.

Să înţeleg că, în final, interceptările sunt acceptate în instanţe, în faza urmăririi in rem?

Din practica pe care o cunosc, răspunsul este afirmativ: legea cere ca interceptarea să se facă după începerea urmăririi penale, fără să ceară neapărat urmărirea penală a persoanei.

„E timpul ca parlamentarii să conştientizeze că nu constituie o instanţă extraordinară”

Cristi Danilet (8)Care sunt problemele pe care Justiţia le resimte încă în raport cu clasa politică?

În primul rând, presiunile exercitate prin intermediul mass-media de către politicieni: sunt oameni cu funcţii importante în stat care critică hotărâri judecătoreşti, chiar şi nedefinitive, ori critică la nivel personal judecători sau procurori – aspect inadmisibil întru-un stat democratic. Nu o dată, C.S.M. şi Comisia Europeană au atras atenţia parlamentarilor şi miniştrilor români cu privire la acest aspect.

În al doilea rând, deşi există o reglementare nouă în Codul Penal, este vorba despre infracţiunea de presiuni asupra justiţiei, menită tocmai să împiedice astfel de manifestări, recent, Parlamentul a decis abrogarea acestei infracţiuni. Preşedintele a returnat legea şi dezbaterea se va relua: noi insistăm ca această infracţiune să rămână, pentru ca ea e menită să sancţioneze persoanele care influenţează magistraţii acuzându-i public şi nefondat de comiterea unor abateri disciplinare sau chiar infracţiuni.

În al treilea rând, imixtiunile Parlamentului în activitatea Parchetului – mă refer la refuzul încuviinţării luării unor măsuri procesuale de către procuror cu privire la parlamentari, respectiv la refuzul de a accepta ca parlamentarii să permită începerea cercetărilor cu privire la un ministru. Eu cred că e timpul ca parlamentarii să conştientizeze că ei nu constituie o instanţă extraordinară, că nu au voie să se pronunţe cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia unui coleg parlamentar sau ministru şi că trebuie să permită Justiţiei să deruleze mai departe ancheta, pentru ca profesioniştii dreptului să stabilească dacă cel cercetat se face ori nu vinovat de comiterea unor fapte penale.

La ultimul aspect la care v-aţi referit, nu vorbim despre o încălcare a Constituţiei?

Din păcate, acest lucru este permis chiar de Constituţie. Acesta e motivul pentru care, recent, preşedintele C.S.M. nu a decis sesizarea C.C.R. atunci când unii colegi au propus ca instanţa de control constituţional să lămurească limitele acestor încuviinţări date de Parlament. După părerea mea, însă, este clar o imixtiune a politicului în Justiţie, pentru că, potrivit legii fundamentale, doar judecătorul stabileşte vinovăţia unei persoane, iar Parlamentul nu-i poate apăra pe miniştri sau pe parlamentari decât referitor la activitatea lor politică, adică, cu privire la declaraţiile sau voturile lor politice, nu cu privire la activităţi care nu au nimic de-a face cu politica.

Eu cred că miniştrii şi parlamentarii ar trebui să aibă ei înşişi încredere în Justiţie, pentru că Justiţia este, azi, independentă şi, poate, chiar a devenit de temut. Nemafiind sub controlul nimănui, s-a ajuns ca oameni consideraţi deasupra legii până deunăzi să răspundă azi penal, la fel ca oricare alt cetăţean. Prin urmare, cei care trebuie să se teamă de justiţie sunt doar cei care încalcă legea.

Aici, la independenţa justiţiei, este de fapt problema atunci când se face zid uman în Parlament, în jurul unui deputat, al unui senator sau al unui ministru care trebuie să răspundă penal. Dacă x sau y ar fi nevinovat, nu am asista la piedicile acestea puse Justiţiei…

Dacă parlamentarii şi miniştrii intraţi în atenţia Justiţiei sunt cu adevărat nevinovaţi, ar trebui să fie primii care să militeze pentru ca Justiţia să-şi deruleze fără niciun fel de oprelişti dosarele penale. Apărarea infractorilor este o atitudine bolnăvicioasă în România: aproape că nu există zi în care să nu se plângă de mila celor ajunşi după gratii – în limbaj popular, chiar se şi foloseşte sintagma „X a suferit o condamnare”. Eu cred că ar trebui să ne doară mai mult de adevăratele victime – cei care suferă de pe urma infracţiunii: oameni înşelaţi, sărăciţi, vătămaţi etc.

„Un stat, cu cât are mai multe legi, cu atât arată că este un stat slab”

Cristi Danilet foto latCare este factorul care ameninţă cel mai tare, în momentul de faţă, să vicieze calitatea actului de justiţie?

În primul rând, numărul uriaş de dosare pe care îl avem de soluţionat – 3,3 milioane de dosare –, ceea ce înseamnă că unul din cinci adulţi din România este parte a unui dosar penal, ca victimă sau ca autor, şi unul din trei adulţi din România este implicat într-un dosar civil, ca reclamant sau ca pârât. Acesta este un număr uriaş de dosare, care arată că în România încălcările legii sunt multiple, care mai indică o slabă încredere în autorităţile statului şi mai arată că legislaţia din România se modifică foarte, foarte des. De altfel, un stat, cu cât are mai multe legi, cu atât arată că este un stat slab.

Raportându-ne la acest număr mare de dosare pe care le are un judecător de soluţionat, decizia C.S.M. de a desfiinţa unele instanţe din ţară nu îngreunează de fapt situaţia profesională a magistraţilor? Că pe a unor contribuabili justiţiabili o face mai dificilă.

La nivelul C.S.M. am propus eliminarea unor instanţe care, din punctul nostru de vedere, sunt ineficiente. Funcţionează cu doi-trei judecători, cu doi-trei procurori, iar noi nu putem asigura acolo nici pregătirea profesională adecvată, nici specializarea lor, aşa cum ne obligă legea, nici acoperirea situaţiilor de incompatibilitate, acolo unde există. Desfiinţând acele instanţe şi parchete mici, urmează să aducem judecătorii şi procurorii la prima instanţă din apropiere – unde ei vin şi cu dosarele de instrumentat. Cred că, deşi părţile implicate în dosar vor trebui să facă un drum mai lung până la prima instanţă, lucrurile nu sunt negative. Astăzi, procedura civilă se derulează cu prioritate în scris: judecătorul facilitează schimbarea documentelor procedurale între părţi şi numai când dosarul este în fază de judecată, părţile sunt chemate în faţa instanţei de judecată pentru audieri şi apoi dosarelor se termină. Deci, azi, nu se mai acordă aşa de multe termene. Dar eu cred că, în general, actul de justiţie în instanţele mici este, uneori, de o calitate mai slabă, iar părţile, oricum, contestă acele hotărâri şi vin la instanţa de la reşedinţa de judeţ în calea de atac.

„Judecătorii sunt independenţi, dar trebuie să se supună legii”

Prezent, recent, la bilanţul Curţii de Apel Timişoara, preşedintele C.S.M., Adrian Bordea, declara: „În momentul în care eşti prea independent, rişti să ieşi dintr-un cadru de normalitate”…

Eu sunt un militant vechi şi înfocat pentru independenţa justiţiei. Fără independenţă, Justiţia nu putea să ajungă la gradul de încredere atins azi şi la eficienţa la care a ajuns în dosare penale deschise pe numele unor persoane considerate inexpugnabile până de curând. Dar independenţa nu este însoţită întotdeauna de responsabilitate, iar independenţa fără responsabilitate constituie, de fapt, arbitrariu. Din păcate, sunt cazuri în care unii judecători îşi permit să soluţioneze cauze împotriva legii, să aplice norme de drept abrogate sau să interpreteze legea într-un mod absolut inacceptabil. Mai sunt judecători care îşi închipuie că pot adopta orice soluţie sau pot ţine un dosar pe rol la nesfârşit, fără să răspundă în vreun fel. Cred că la acest lucru se referea preşedintele C.S.M., nu la faptul că nu ar trebui să fim independenţi.

Faţă de celelalte Puteri, trebuie să fim independenţi, dar nu faţă de propriul nostru sistem de control şi responsabilizare şi de lege, până la urmă. E inadmisibil, de exemplu, ca de la aceeaşi instanţă să fie date două hotărâri contrare, în dosare distincte în care e vorba de aceeaşi stare de drept. Oamenilor care se confruntă cu această problemă nu le poţi spune că amândoi judecătorii sunt independenţi, pentru că oamenii văd două cauze similare care primesc soluţii contrare.

Noi, judecătorii, trebuie să acceptăm că jurisprudenţa trebuie să fie unitară şi, mai mult, cred că trebuie să ne preocupe mai mult a aplica legea decât a o interpreta. Mulţi interpretează legea chiar şi când aceasta e clară, gândirea speculativă ducând astfel la găsirea a tot felul de tertipuri care uneori pot fi în legătură cu anumite interese situate în afara legii. Să nu uităm că judecătorii sunt independenţi, dar trebuie să se supună legii. În faţa legii, toţi cetăţenii sunt egali, iar justiţia trebuie să se înfăptuiască în mod egal. Acestea sunt argumente suficiente ca noi, magistraţii, să fim mult mai exigenţi cu noi înşine în cauzele pe care le soluţionăm. Până la urmă, noi trebuie să facem dreptate iar oamenii să înţeleagă de ce au pierdut sau câştigat un proces şi să fie convinşi prin argumente raţionale şi legale, nu prin susţineri subiective, arbitrare.

„C.E. a solicitat o lege prin care politicienii care critică Justiţia să fie sancţionaţi. Nu s-a întâmplat nimic”

Am trecut peste 2012, un an care va rămâne în istoria neagră a României. Acum mai sunt ameninţări la adresa statului de drept?

Nu. Singura chestiune în privinţa căreia eu am neclarităţi este că nu se ştie care sunt limitele discursului politic cu privire la Justiţie – de fapt, se ştie, dar nu se acceptă. Cu privire la acest aspect, îmi aduc aminte că, la începutul anului, Ministerul Justiţiei a propus emiterea unui Cod de conduită al politicienilor în raport cu Justiţia. Din păcate, nu s-a mai auzit nimic despre acest proiect.

Inclusiv Comisia Europeană a solicitat ca în România să existe o lege prin care cei care critică Justiţia, din partea politicului, să fie sancţionaţi. Nici în acest sens nu am văzut vreun efort al autorităţilor. Deci, se abuzează foarte mult de spaţiul public, de către oameni politici şi chiar de către avocaţi sau de infractori, care îşi imaginează că pot critica procedurile sau hotărârile judecătoreşti şi pot face presiuni în dosare, ori chiar pot critica judecătorii după bunul plac. Acest comportament este, însă, inadmisibil într-o ţară civilizată şi e menit să dezinformeze în mod grosolan populaţia.

Deşi sfidarea justiţiei e o faptă penală…

Da, azi se numeşte presiune asupra Justiţiei, faptă incriminată în Codul Penal. Dar, cum spuneam, Parlamentul tocmai a decis eliminarea din Codul Penal a acestei infracţiuni. Argumentul lor e că trebuie protejată libertatea de exprimare. Nici vorbă: ceea ce trebuie protejat este demnitatea magistraţilor şi independenţa actului de justiţie, ceea ce paragraful al doilea din articolul 10 al CEDO prevede ca şi limite ale libertăţii de exprimare. Cu alte cuvinte, nu îţi este permis să insulţi sau calomniezi pe cineva în spaţiul public, pe considerentul că ai libertatea de exprimare – în fapt, este un abuz care trebuie sancţionat, indiferent că vine din partea justiţiabililor, analiştilor sau jurnaliştilor.

Parlamentul European a anunţat adoptarea unui raport privind evaluarea justiţiei penale şi a statului de drept. Cum va putea interveni Comisia Europeană acolo unde constată o încălcarea a statului de drept?

Sperăm că istoria din 2012 să nu se mai repete… Oricum, Comisia Europeană a exercitat o presiune pozitivă constantă asupra autorităţilor din România – fie asupra politicienilor, fie asupra unor instituţii judiciare –, pentru că, prin acele rapoarte regulate de ţară, a indicat aspectele vulnerabile din România şi modalitatea în care ar trebuie ele îmbunătăţite. Nu întotdeauna autorităţile române le-au respectat. Tot astfel, şi rapoartele viitoare care se vor face la nivelul U.E. vor stabili nişte standarde comune ale statelor europene, pe care autorităţile trebuie să le îndeplinească. La o adică, de ce nu s-ar putea da directivă de către autorităţile europene, cu privire la modul în care trebuie organizată şi în care trebuie să funcţioneze Justiţia în statele europene? Noi acum redactăm acte normative naţionale folosind practici internaţionale sau instrumente internaţionale cu caracter de soft law, de recomandare. Poate că în viitor, standardele vor fi obligatorii. Dar în privinţa statului de drept, interesul UE este clar: supremaţia legii este valoare care stă la baza democraţiei şi în absenţa justiţiei care să asigure respectarea legii nu am putea fi stat modern.

18/03/2014

Medierea penala. Obligatia de informare

Filed under: mediere — Cristi Danilet @ 9:57 PM
Tags: , ,

mediere penalaPrin Legea nr. 115/2002 se introdusese obligația ca victima unei infracțiuni urmăribile la plângere prealabilă să se informeze în mod obligatoriu cu privire la avantajele medierii aplicabile procesului penal – este vorba de situațiile la care se referă art. 601 lit. g), ce ar fi urmat să intre în vigoare la data de 9 ianuarie 2013. Termenul a fost prorogat o dată prin OUG nr. 90/2012 și apoi încă o dată prin OUG nr. 4/2013, iar în final, prin Legea nr. 255/2013, s-a optat pentru eliminarea acestei reglementări.

Așadar, în prezent, în materie penală nu există obligația pentru părţi de a participe la o şedinţă de informare privind avantajele medierii cu privire la conflictul concret, așa cum există în materiile ne-penale. Prin urmare, îndeplinirea procedurii de informare cu privire la avantajele medierii în materie penală pentru conflictul concret ivit între părți rămâne strict la latitudinea părților.

Și totuși, aspectele legate de medierea în cadrul procesului penal sunt aduse la cunoștința părților prin două proceduri distincte:

a) organul judiciar este ținut să facă o prezentare generală a avantajelor folosirii medierii, în temeiul art. 6 din Legea nr. 192/2006 – este de remarcat însă că neîndeplinirea acestei obligații este lipsită de sancțiune, ceea ce lipsește de eficiență această reglementare.

b) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, este prevăzut în mod expres de noul Cod de procedură penală pentru: suspect (art. 78), persoana vătămată (art. 81 alin. 1 lit. i), inculpat (art. 83 lit. g), partea civilă (art. 85 alin. 1) și partea responsabilă civilmente (art. 87 alin. 1). De aceea, la începutul primei audieri, organul judiciar este obligat să îi aducă acest drept la cunoștința: suspectului/inculpatului (art. 108 alin. 2), persoanei vătămate (art. 111 alin. 2 lit. b), părţii civile şi părţii responsabile civilmente (art. 112 alin. 2 lit. b).  Cât privește sintagma „cazurile permise de lege” aceasta se referă atât la infracțiunile urmăribile la plângerea prealabilă ori cele pretabile la împăcare (art. 67 alin. 2 din Legea nr. 192/2006) sau al infracțiunilor sancționate cu amendă ori închisoare de cel mult 7 ani (art. 318 alin. 1 și alin. 3 Cpp), cât și la latura civilă a oricărei infracțiuni (art.  23 alin. 1 Cpp și art. 67 alin. 1 din Legea nr. 192/2006).

În concluzie, în procesul penal, părțile nu au obligația de a se informa cu privire la medierea penală, însă această obligație de a efectua informarea față de părți revine organului judiciar – lucrătorul de poliție judiciară, procurorul, judecătorul.

14/02/2014

VIDEO: Pe scurt, despre noile coduri

Filed under: noile coduri — Cristi Danilet @ 3:50 PM
Tags: ,

NoulCod
– Prezentare a noutatilor din Codul Penal 2014 VideoJuridice

 

– Prezentare a noutatilor din Codul de procedura penala 2014  VideoJuridice

03/02/2014

Legi – noile coduri penale, varianta la zi

Filed under: noile coduri — Cristi Danilet @ 12:13 PM
Tags:

noul-cod-penal-noul-cod-de-procedura-penala

 

Noul Cppen cu L255 si OUG3 – aplicabil la 7 febr 2014.

Noul Cod Penal – aplicabil de la 1 febr. 2014

 Noul Cod de Procedura Penala – aplicabil de la 1 febr. 2014

UPDATE:  Ordonanta de urgenta pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative a fost publicată în M.Of. nr. 98/7.02.2014 (OUG nr. 3/2014).

 

01/02/2014

Noua legislatie penala (VII) – aplicarea legii procesuale penale in timp

Filed under: noile coduri — Cristi Danilet @ 2:46 AM
Tags: ,

AplicareNCppLegea 255/2013 (modificată prin OUG nr. 116/2013) acoperă toate ipotezele de aplicare a Noului Cod de procedură penală pentru cauzele începute sub vechiul cod. Regula este: că legea procesuală penală nouă se aplică de la data intrării ei in vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare. Excepțiile sunt expres enumerate.

Valabilitate acte: dacă actele procedurale (de ex, audieri, interceptări etc) au fost întocmite conform codului vechi, ele rămân valabile chiar dacă în codul nou sunt prevăzute alte condiții. După apariția noului cod, încetarea, revocarea, reluarea, modificarea, prelungirea lor se va face potrivit legii noi.

Nulitate acte: neregulile cu privire la actele îndeplinite sub vechiul cod pot fi invocate numai în condițiile noului cod.

Competența organului up: Dacă a fost sesizat legal organul de urmărire penală sub codul vechi, acesta rămâne competent să soluționeze cauza chiar dacă noul cod stabilește o altă competență, însă instanța ce va trebui sesizată este cea desemnată de noua lege.

Competența instanței: Dacă a fost sesizată prima instanță sub codul vechi, deosebim: a. când nu s-a început cercetarea judecătorească, se trimite la instanța arătată de noul cod; b. când s-a început cercetarea judecătorească, cauza rămâne la instanța de sub codul vechi, dar judecata se desfășoară după regulile din noul cod.

Căi de atac:

– dacă procesul a început sub vechiul cod și sentința se pronunță după apariția noului cod, ea este supusă căii de atac, termenului si condițiilor de exercitare din noua lege;

– dacă sentința s-a pronunțat sub vechiul cod și încă nu a expirat termenul de apel/recurs se poate ataca doar cu apel potrivit noii legi; recursul declarat devine apel;

– dacă apelul/recursul a fost deja declarat la data apariției noului cod, el rămâne ca apel la instanța sesizată deja, dar care pentru judecată va aplica noul cod;

– dacă s-a dat soluția în apel, încă nu a expirat termenul de recurs sub vechiul cod și a apărut noul cod, atunci soluția din apel e definitivă și eventualul recurs declarat se va considera recurs în casație;

– recursul început sub vechea legea rămâne în continuare să fie judecat de acea instanță și după regulile de recurs din vechiul cod;

– recursul în casație din noul cod nu poate fi exercitat cu privire la hotărârile rămase definitive sub vechiul cod.

Netrimitere în judecată: soluțiile de netrimitere în judecată ale procurorului date sub vechiul cod: dacă a fost sesizată instanța și apoi a apărut codul nou, va rămâne la acea instanță și se va soluționa după vechiul cod; dacă la apariția noului cod termenul de formulare a plângerii nu expirase, plângerea revine judecătorului de cameră preliminară care o va soluționa potrivit noului cod;

Măsurile preventive:

– dacă s-au formulat cereri sau propuneri cu privire la ele în cursul urmăririi penale, și la momentul soluționării lor de prima instanță a apărut noul cod, ele se trimit la judecătorul de drepturi și libertăți după noua lege; dacă dosarul e în fază de recurs, rămâne la acea instanță și se soluționează după vechiul cod;

– dacă au fost luate sub vechiul cod și la data apariției noului cod sunt în curs de executare, ele continuă până la expirare; prelungirea revocarea, înlocuirea lor ulterioară se va dispune după noul cod.

Noua legislație penală (VI) – aplicarea legii penale în timp

Filed under: noile coduri — Cristi Danilet @ 1:41 AM
Tags: , ,

ProblemeCPFac o comparație între Codul penal 1968 și Noul Cod penal 2014. Principiul constituțional este că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile (mitior lex).

1. Situații cu privire la pedepse:

– pentru procese în curs: dacă se comite fapta pe codul vechi și pedeapsa e mai ușoară pe codul nou (pentru exemple, vezi AICI), judecătorul va aplica pedeapsa după codul nou care, astfel, retroactivează. Logic, dacă fapta nu mai este sancționată de noul cod (dezincriminare), inculpatul va fi achitat;

– pentru hotărâri definitive și pedepse neexecutate complet: numai dacă pedeapsa aplicată de judecător sub codul vechi e mai aspră ca maximul pedepsei legale din noul cod, atunci pedeapsa aplicată se reduce la acest maxim, iar dacă această pedeapsă a fost executată, condamnatul va fi pus în libertate; dacă fapta este dezincriminată, condamnatul va fi eliberat imediat. Pentru aceste două chestiuni se vor demara proceduri din oficiu; aproximativ 200 deținuți vor fi puși în libertate în primele zile ale lunii februarie 2014;

– pentru hotărâri definitive și pedepse executate în întregime: noul cod penal mai favorabil nu are incidență sub aspectul redozării pedepselor.

2. Situații cu privire la alte instituții juridice:

– pentru stabilirea pedepselor în caz de infracțiune continuată: codul nou este mai favorabil (3 ani spor, față de 5 ani spor pe codul vechi)

– pentru stabilirea pedepselor în caz de concurs și recidivă: codul penal vechi este mai favorabil (sporul este facultativ, pe când pe noul cod sporul este obligatoriu); dacă una singură este comisă sub legea nouă, pedeapsa pentru concurs/recidivă se stabilește potrivit legii noi.

– pedepsele complementare și accesorii: se aplică legea în funcție de care s-a stabilit pedeapsa principală;

– pentru circumstanțele atenuante: cu privire la conținut codul nou este mai favorabil (acum se introduce ca circumstanță acoperirea integrală a prejudiciului material), dar cu privire la efecte codul vechi este mai favorabil (pedepsele sunt mai reduse în urma reținerii circumstanțelor ca în noul cod unde reducerea este de fixă de o treime);

– pentru circumstanțe agravante: cu privire la efecte, codul nou este mai favorabil (spor de 2 ani, față de 5 ani pe vechiul cod);

– pentru renunțarea sau amânarea aplicării pedepsei: codul nou este mai favorabil (aceste fiind măsuri neprevăzute în vechiul cod);

– pentru plângerea prealabilă și împăcare: este mai favorabil codul care le permite (de ex, codul nou – pentru furt, căci de acum se permite împăcarea, )

– pentru suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei: cu privire la condițiile de aplicare vechiul cod este mai favorabil (se aplică pentru pedepse până la 4 ani, față de 3 ani sub noul cod); pentru termenul de încercare legea veche este mai favorabilă (2-4 ani, față de 2-5 ani sub noul cod)

– pentru liberare condiționată: cu privire la condițiile de aplicare, codul vechi este mai favorabil (cel nou introduce condiția îndeplinirii integrale a obligațiilor civile)

– cu privire la prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei: termenele sunt identice;

– pentru reabilitarea de drept: pentru pedepsei suspendată cub supraveghere codul vechi este mai favorabil (reabilitarea intervine la momentul expirării termenului de încercare); pentru reabilitarea judecătorească codul nou este mai favorabil (termenele sunt mai mici).

3. Concluzie:

Pare simplu să se stabilească  care e legea mai favorabilă când te referi la pedepse (regulile sunt cuprinse în art. 3-7 Cpen și art. 3-22 din Legea 187/2012).

Când e vorba de alte instituții incidente în cursul procesului sau ulterior procesului soluționat definitiv, lucrurile se complică: doctrina veche (Dongoroz și susținută Decizia 8/2008 a ICCJ-Sectii Unite și de Decizia 1483/2011 a CCR) arată că odată aleasă legea penală aceasta se aplică în mod global, pentru toate instituțiile incidente. Doctrina nouă (Streteanu, Hotca și conformă cu orientările moderne din alte țări) arată că prin lege penală mai favorabilă se înțelege nu legea în ansamblul ei, ci dispozițiile legale cuprinse în acel act normativ, incidente pentru fiecare instituţie de drept penal autonomă după cum fiecare normă este mai favorabile. CSM a îmbrățișat cea de-a doua orientare și a propus ministrului modificarea în acest sens a Legii 187/2012.

1 febr. 2014 – Noi acte normative intrate in vigoare

Filed under: noile coduri — Cristi Danilet @ 12:29 AM
Tags:

–  Legea nr.286/2009 privind Codul penal (însoțit de Legea nr.187/2012 de punere a sa în aplicare);

Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (însoțit de Legea nr.255/2013 de punere a sa în aplicare, modificată la rândul ei prin OUG nr. 116/2013; și de Hot. CSM 79/2014 de modificare a Regulamentului de ordine interioară a instanțelor);

Legea nr.252/2013 privind sistemul de probațiune (însoțită de Regulamentul său de aplicare aprobat prin HG 1079/2013);

Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal;

Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (însoțit de Regulamentul de organizare a activităţii judecătorului de supraveghere a privării de libertate aprobat prin Hot.CSM 89/2013);

– Legea nr. 300/2013 privind îmbunătățirea Legii nr.303/2004 privind cooperarea internațională în materie penală.

30/01/2014

Noua legislație penală (V) – noutăți privind medierea

Filed under: mediere,noile coduri — Cristi Danilet @ 9:00 PM
Tags: , ,

mediere penalaOdată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal și Noului Cod de procedură penală, vor intra în vigoare dispoziții din Legea nr. 255/2013 care modifică Legea nr. 192/2006 cu privire la medierea și organizarea profesiei de mediator, dezvoltând în mod substanțial instituția medierii penale.

Înțeleg să fac câteva observații:

1. Potrivit legii noi, medierea în timpul unui proces penal ar fi posibilă în latura penală pentru un număr restrâns de infracțiuni (anume cele cu privire la care este necesară plângerea prealabilă sau este posibilă împăcarea) – art. 67 alin.1 Lege 192/2006, iar în latura civilă este posibilă pentru orice infracțiune dar numai cu privire la pretențiile civile – art. 23 alin.1 NCpp. Dup mine, medierea în latură penală nu este posibilă (căci între victimă și făptuitor nu poate avea loc vreo negociere și nu se poate încheia vreo înțelegere cu privire la încadrarea juridică a faptei ori cu privire la aplicarea pedepsei ori cuantumul acesteia), iar medierea în latură civilă nu poate fi limitată doar la pretențiile civile.

2. Acordul de mediere penală este un impediment la declanșarea/continuarea procesului penal alternativ la retragerea plângerii prealabile sau împăcarea încă din 2010. Prin urmare, el nu este un mijloc de realizare a vreuneia din celelalte impedimente.

3. În procesele penale, mediere este de două feluri: civilă și penală.

a. Medierea civilă în procesul penal vizează doar acțiunea civilă și reprezintă în fapt o tranzacție intermediată de mediator care privește doar despăgubirile pretinse pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. Un astfel de acord de mediere nu va bloca derularea laturii penale, ci eventual va influența soluția pe fondul acțiunii penale. Se poate încheia un astfel de acord pentru orice fel de infracțiune.

b. Medierea penală este o practică restaurativă care presupune dialogul victimă-infractor. Niciuna dintre ele nu poate fi constrânsă să apeleze la mediere. Părțile nu sunt obligate să se informeze anterior cu privire la mediere și nu există nicio sancțiune pentru neparcurgerea acestei proceduri. Aparent, medierea penală ar fi posibilă doar pentru infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală (art. 67 alin.2). După mine, atâta timp cât, urmare a comiterii infracțiunii, există și victimă, persoanele/părțile pot încheia un acord de mediere prin care să ajungă la înțelegere asupra unor multiple aspecte.

4. Sub aspectul efectelor produse de acordul de mediere încheiat, deosebim:

4.1 infracțiuni urmăribile la plângerea prealabilă sau pentru care e posibilă împăcarea: acordul de mediere împiedică începerea sau continuarea procesului penal, producând astfel efecte în ambele laturi ale procesului penal – sunt 30 de infracțiuni în Codul penal și alte infracțiuni din 7 legi speciale. Așadar:

– dacă acordul intervine în faza de urmărire penală, procurorul oprește procedurile penale; ca urmare, acordul poate fi supus validării prin autentificare la notar sau consfințire la instanță (căci procurorul nu are atribuții decât cu privire la acțiunea penală);

– dacă intervine în faza de judecată, inculpatul va fi achitat și se va lua act de acordul de mediere care poate fi pus astfel în executare.

4.2 alte infracțiuni: procesul penal se derulează sub aspectul laturii penale după regulile obișnuite, iar sub toate celelalte aspecte se va da efect acordului de mediere penală.  Mai mult:

– dacă cauza se termină în faza de urmărire penală ca urmare a acordului părților, acordul de mediere va putea sta la baza unei soluții de renunțare la urmărire penală (art. 318 alin. 1 și alin.2 NCPP). Anumite obligații asumate de părți în cadrul acordului de mediere vor putea fi impuse de procuror suspectului/inculpatului pentru a fi realizate în maxim 9 luni, sub sancțiunea revocării măsurii dispuse, aceea de renunțare la urmărire (art. 318 alin. 3 și alin.4);

 – dacă cauza este trimisă în judecată, instanța va putea pronunța, după caz, condamnarea cu executare în penitenciar, reținând ca circumstanță atenuantă cu efect obligatoriu de reducere a pedepselor legale cu o treime „eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii” (art.75 alin.2 C.pen). Tot astfel, în anumite condiții se poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei (art. 91 C.pen), renunţarea la aplicarea pedepsei (în condițiile art. 80-82 C.pen) sau amânarea aplicării pedepsei (în condițiile art. 83-90 C.pen) – prevederile cuprinse în acordul de mediere se vor examina de către instanță în cadrul procedurii de verificare a condițiilor pentru a dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, renunţarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei, care printre criteriile referitoare la infractor prevăd și „eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare [art. 91 alin.1 lit d), art. 80 alin. 1 lit. b), respectiv art. 83 alin. 1 lit. d) noul Cod penal].

5. Pe durata medierii, suspendarea procesului penal este facultativă, iar durata este de maxim 3 luni.

6. În cazul în care medierea are succes, acordul de mediere trebuie să consacre înțelegerea părților. Clauzele acordului de mediere pot fi dintre cele mai variate și nu se limitează la repararea prejudiciului, obligatoriu fiind doar să privească drepturi asupra cărora părţile pot dispune (e greșit să se menționeze „persoana vătămată își retrage plângerea prealabilă” sau „părțile se împacă” – căci atunci se face trimitere la alte instituții, care au regim diferit).

7. Pe mediator nu trebuie să îl intereseze încadrarea juridică. El poate să accepte să facă o mediere indiferent de infracțiunea pentru care se poate face plângere sau s-ar fi demarat procedurile penale, mai ales că încadrarea juridică definitivă o va face numai instanța la finalul procesului. El trebuie să se ocupe de medierea conflictului dintre părți, nu de aspectele juridice ale acestuia, informându-le doar într-un mod general asupra posibilelor efecte ale acordului, unele obligatorii (stoparea procedurilor în cazul unor infracțiuni „simple”) altele la opțiunea magistratului (reducerea pedepsei, renunțarea la proceduri etc).

8. Acordul de mediere se trimite organului judiciar în original și în format electronic. Părțile trebuie să se prezinte în fața organului judiciar pentru a confirma înțelegerea (excepție: dacă acordul este autentificat la notar).

 

Legislație:

Legea_medierii (în forma de la 1 febr.2014);

– Legea 286/2009 privind Codul penal (modificat și însoțit de Legea nr.187/2012 de punere a sa în aplicare);

– Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (modificat și însoțit de Legea nr.255/2013 de punere a sa în aplicare, modificată la rândul ei prin OUG nr. 116/2013; de Hot.CSM 79/2014 de modificare a Regulamentului de ordine interioară a instanțelor).

29/01/2014

Noua legislatie penala (IV): Noul Codul de procedură penală – elemente de noutate

Filed under: noile coduri — Cristi Danilet @ 7:00 PM
Tags: , ,

Danilet-Cpp

Faze procesuale şi organe judiciare: Procesul penal va avea patru faze: urmărirea penală (care se desfăşoară cu privire la faptă imediat după sesizare, şi apoi cu privire la persoana), camera preliminară, judecata (în primă instanţă şi, eventual, în calea de atac a apelului) şi executarea a hotărârii judecătoreşti definitive.

Organele de urmărire penală sunt procurorul şi organele de cercetare penală (cele ale poliţiei judiciare şi cele speciale). În cursul urmăririi penale, drepturile omului sunt ocrotite în mod special: măsurile preventive, măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu, percheziţia, folosirea tehnicilor speciale de supraveghere vor fi autorizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, care apoi devine incompatibil să soluţioneze cauza pe fond. Acest judecător, la cererea procurorului, procedează şi la audierea anticipată a martorului dacă există riscul să nu mai poată fi audiat ulterior în faza de judecată.

Legalitatea probelor administrate şi a trimiterii în judecată sunt verificate în termen de cel mult 60 zile de la sesizarea instanţei de către un judecător în cadrul activităţii de cameră preliminară, eliminându-se astfel posibilitatea ca mai târziu dosarul să fie returnat de instanţa de judecată la procuror.

Judecata revine completului de judecată alcătuit dintr-un judecător în primă instanţă (3 la ICCJ) şi doi judecători în apel (5 la ICCJ). 

Competenţă: S-a restrâns categoria infracţiunilor pentru care procurorul era obligat să efectueze urmărire penală proprie.

Tribunalul nu va mai judeca căi de atac, ci de la Judecătorii şi Tribunale, hotărârile vor fi apelate doar la curtea de apel. Se desfiinţează Tribunalul Militar Teritorial şi parchetul aferent. Dacă urmărirea penală este efectuată de DNA, procurorul DNA trebuie să participe la soluţionarea oricărei plângeri, cereri, contestaţii.

După începerea cercetării judecătoreşti nu mai este posibilă declinarea de competenţă decât în favoarea unei instanţe superioare. Dacă un demnitar al statului este judecat de ICCJ, demisia lui din acea calitate nu va mai atrage schimbarea instanţei, dacă fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu sau deja s-a pronunţat prima hotărâre. Justiţia este lăsată aproape de cetăţean chiar şi în caz de strămutare: astfel, un dosar se poate muta de ICCJ de la o curte de apel doar la o alta învecinată, iar strămutarea de la o judecătorie sau un tribunal se dispune de curtea de apel doar la o instanţă din circumscripţia ei şi numai pentru suspiciuni care vizează imparţialitatea tuturor judecătorilor instanţei. Şi procurorul poate cere de acum recuzarea judecătorului şi strămutarea  judecării cauzelor, păstrând de asemenea dreptul de a cere desemnarea unei alte instanţe înainte de emiterea rechizitoriului. 

Părţile şi subiecţii procesuali principali: Victima infracţiunii este introdusă în proces ca persoană vătămată, iar dacă nu vrea să participe, trebuie să declare expres acest lucru, caz în care va putea fi audiată ca martor; când pretinde repararea prejudiciului, persoana vătămată se numeşte parte civilă.

Persoana cercetată se va numi suspect, iar când se pune în mişcarea acţiunea penală împotriva lui va fi inculpat. Asigurătorul va fi parte responsabilă civilmente. 

Măsuri preventive: Reţinerea poate fi dispusă de poliţist sau procuror pe 24 ore cu privire la suspect sau inculpat.

Controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune nu mai sunt acum măsuri subsecvente arestării preventive, ci alternative la arestare; ele se dispun în fiecare fază procesuală de cel care exercită funcţia respectivă; cauţiunea este de minim 1.000 lei.

Apare o nouă măsură preventivă: arestul la domiciliu, pe care o poate dispune doar un judecător pe 30 zile în cursul urmăririi penale, respectiv pe durată nedeterminată în cursul judecăţii.

Arestarea se poate dispune numai în patru situaţii (fugă, influenţare martori, presiuni victimă, altă infracţiune), iar pe motivul pericolului pentru ordinea publică o persoană poate fi arestată numai în cazul suspectării de comitere a unor infracţiuni foarte grave enumerate expres de lege. Măsura se ia pentru 30 zile cu posibilitatea prelungirii, fără a depăşi 180 zile în cursul urmăririi penale, respectiv jumătatea maximului special (dar fără a depăşi 5 ani) în faza de primă instanţă.

Cu excepţia reţinerii care se poate dispune daca sunt indicii temeinice sau probe care să fundamenteze o suspiciune rezonabilă cu privire la comiterea faptei, pentru celelalte măsuri sunt necesare neapărat probe. Împotriva Doar reţinerii se poate face plângere la procuror, iar împotriva celorlalte măsuri numai contestaţie la judecător. 

Forme restrânse ale procesului: Va fi posibilă desfăşurarea unui proces în formă abreviată: în faza de urmărire penală, pentru infracţiuni sancţionabile de lege până în 7 ani închisoare, între procuror şi inculpat se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei dacă inculpatul recunoaşte fapta, acceptă încadrarea juridică, şi e de acord cu cuantumul pedepsei şi modul de executare propuse de procuror; acordul va fi avizat de procurorul ierarhic superior şi va fi încuviinţat de instanţa de judecată.

E posibil ca procesul să se desfăşoare în formă simplificată: în faţa instanţei, pentru orice infracţiune în afară de cele sancţionate cu detenţiune pe viaţă, inculpatul poate recunoaşte învinuirea şi judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, caz în care se vor reduce cu o treime limitele de pedeapsă legale. 

Nesancţionarea inculpatului: Pentru infracţiuni sancţionabile de lege până în 7 ani, procurorul poate decide în anumite condiţii să renunţe la urmărirea penală dacă nu există interes public (principiul oportunităţii urmăririi penale), dispunând ca inculpatul să îndeplinească anumite obligaţii.

Dacă dosarul ajunge totuşi în faţa instanţei, aceasta poate decide renunţarea la aplicarea pedepsei aplicând un avertisment dacă pedeapsa legală este până în 5 ani. Pentru infracţiuni sancţionabile de lege până în 7 ani şi dacă pedeapsa stabilită este amenda sau închisoare de cel mult 2 ani, judecătorul poate constata vinovăţia inculpatului şi acorda un termen de doi ani în care el să îndeplinească anumite obligaţii, iar la finalul perioadei va decide dacă va mai aplica pedeapsa – amânarea aplicării pedepsei.

Apărarea are noi drepturi şi obligaţii faţă de acum: avocatul are dreptul să participe la audierea oricărei persoane în cursul procesului şi are acces la dosar oricând, limitarea acestui drept fiind foarte strictă; ca urmare, nici nu mai este obligatorie prezentarea materialului de urmărire penală.

Când avocatul ales nu se prezintă şi este înlocuit de unul din oficiu, acestuia i se dă un termen pentru a pregăti apărarea, care în faza de judecată este de minim 3 zile. Dacă persoana ascultată de organul judiciar este obosită sau bolnavă şi îi este afectată astfel capacitatea fizică sau psihică, se întrerupe audierea. Atunci când inculpatul este trimis în judecată, lui i se va comunica rechizitoriul. Părţilor li se comunică sub semnătură drepturile şi obligaţiile procesuale. Orice audiere în această fază procesuală este, de regulă, înregistrată audio sau chiar audiovideo, în declaraţia luată se consemnează cine a pus întrebarea şi se semnează declaraţia de avocaţii tuturor părţilor, prezenţi.

Medierea: Dreptul la un mediator se comunică părţilor şi subiecţilor procesuali principali înainte de audiere. Există în continuare posibilitatea ca victima şi infractorul să încheie înţelegeri cu privire la pretenţiile civile, fie direct între ele (tranzacţie), fie prin intermediul unui terţ (mediere civilă în procesul penală) – în latura civilă a procesului aceasta va duce la soluţionarea acţiunii civile potrivit voinţei părţilor, iar în latura penală a procesului va constitui un element ca judecătorul să dispună renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ori să reţină circumstanţe atenuante având ca efect reducerea pedepsei cu o treime şi chiar să dispună liberarea condiţionată a celui închis în penitenciar înainte de executarea în întregime a pedepsei.

Noul cod permite şi medierea penală, iar din acest punct de vedere vor exista două categorii de infracţiuni. O primă categorie este cea pentru care încheierea unui acord de mediere între infractor şi victimă va împiedica începerea sau desfăşurarea procesului penal (infracţiunile urmăribile la plângerea prealabilă şi cele urmăribile din oficiu dar pentru care este posibilă împăcarea). O a doua categorie este cea pentru care acordul de mediere poate constitui un element ca procurorul să renunţe la urmărirea penală şi să acorde infractorului un termen de 9 luni în care să îndeplinească obligaţiile asumate prin acord.

Sesizarea organului judiciar: Apar modificări la plângerea prealabilă: de la termenul de 2 luni de la data cunoaşterii făptuitorului se trece la termenul de 3 luni de la data cunoaşterii comiterii faptei. 

Celeritate: Sunt prevederi care va duce la urgentarea soluţionării unui dosar: Când dosarul ajunge în faţa completului de judecată după ce a trecut de camera preliminară, cauza nu mai poate fi restituită la procuror. Orice schimbare de domiciliu a părţii se comunică în 3 zile, altfel citarea ei la domiciliul iniţial rămâne valabilă. Dacă inculpatul este arestat, termenele de judecată se dau la interval de maxim 7 zile. Inculpatul arestat poate solicita să fie judecat în lipsă. Se poate acorda doar un singur termen pentru angajarea apărătorului. În faza de judecată se vor readministra probele din faza de urmărire penală numai dacă acestea sunt contestate. Dacă urmărirea penală sau judecata în primă instanţă durează mai mult de un an, respectiv în apel durează mai mult de 6 luni, se poate face contestaţie cu privire la durată la judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv la instanţa ierarhic superioară. 

Minorii: Dacă victima este o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acordarea asistenţei juridice este obligatorie. Pentru minorul păgubit, procurorul este cel care poate exercita acţiunea civilă dacă nu o face reprezentantul legal.

Dacă suspectul/inculpatul este minor, în proces se citează Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a minorului (în faza de urmărire penală), respectiv Serviciul de probaţiune (în faza de judecată) şi e obligatorie efectuarea unui referat de evaluare de către acest serviciu. Reţinerea şi arestarea pot fi dispune numai excepţional. Minorii pot fi condamnaţi doar la măsuri educative neprivative sau privative de libertate. 

Soluţionare: Procurorul poate dispune netrimiterea în judecată prin clasare (când sunt impedimente legale la declanşarea sau desfăşurarea urmăririi penale) sau renunţare la urmărirea penală (când nu există interes public) – aceste soluţii pot fi atacate cu plângere la judecătorul de cameră preliminară. Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriu, şi numai ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţă care se emite obligatoriu când există probe de vinovăţie a inculpatului.

În faţa instanţei de judecată sarcina probei revine în principal acuzării, iar inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. Probele nelegal obţinute sunt excluse din proces. Instanţa poate dispune achitarea sau încetarea procesului penal, respectiv condamnarea (numai când îşi formează convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă), amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei.

Atunci când stabileşte anumite obligaţii în sarcina sa, procurorul, respectiv instanţa de judecată pot stabili prestarea unei munci în folosul comunităţii numai cu acordul inculpatului/condamnatului (ca obligaţie în caz de renunţare la urmărire penală, de amânare a executării pedepsei sau de renunţare la aplicarea pedepsei, respectiv în caz de înlocuire a amenzii penale neplătite din motive neimputabile). Atunci când amenda penală nu se plăteşte cu rea-credinţă, sancţiunea este înlocuirea ei în închisoarea. 

Căi de atac: Dispare calea de atac a recursului, astfel că sentinţele pronunţate în primă instanţă vor putea fi atacate doar cu apel, care este devolutiv în întregime. Hotărârea astfel pronunţată este definitivă şi se pune în executare. Numai pentru 5 motive care vizează doar legalitatea poate fi exercitată calea extraordinară de atac numită recurs în casaţie, care se soluţionează de ICCJ. Mai sunt căi extraordinare contestaţia în anulare (pentru vicii de procedură, nelegală constituire sau compunere a completului, lipsa asistenţei juridice) şi revizuirea  (pentru aspecte noi, ivite ulterior pronunţării hotărârii definitive, inclusiv declararea ca neconstituţională a textului de lege pe care s-a întemeiat hotărârea definitivă sau statul român a fost condamnat la CEDO), care se depune numai la instanţă. Un proces poate fi redeschis numai la cererea persoanei condamnare în lipsă, dacă nu a ştiut de proces.

Practică unitară: Ca şi până acum, pentru soluţii definitive diferite în ce priveşte dezlegarea unor probleme de drept, ICCJ poate fi sesizată să pronunţe o decizie în interesul legii. Noul cod prevede că pentru procesele pe rol, instanţei de control judiciar unde se află cauză poate sesiza de asemenea ICCJ pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă cu privire la chestiunea în drept ce comportă discuţii. 

Executarea Executarea pedepsei închisorii poate fi amânată sau întreruptă numai pentru două motive: boală gravă care nu poate fi tratată nici în sistemul penitenciar, nici sub pază permanentă în sistemul civil şi dacă lăsarea în libertate a condamnatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică; starea de graviditate sau copil mai mic de un an. S-a eliminat cazul privind considerentele familiale sau de la locul de muncă.

Video: Emisiune – Danilet , Codul explicat, Danilet

Legislație: Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (modificat și însoțit de Legea nr.255/2013 de punere a sa în aplicare, modificată la rândul ei prin OUG nr. 116/2013; de Hot.CSM 79/2014 de modificare a Regulamentului de ordine interioară a instanțelor);

propuneri CSM 30.01.2014

28/01/2014

Noua legislație penală (III): Noul Codul penal, partea specială – elemente de noutate

Filed under: noile coduri — Cristi Danilet @ 10:07 PM
Tags: ,

Danilet-CpFață de Codul penal 1969, sunt modificări în ce privește cuantumul pedepsei, care în general scade. Apar noi infracțiuni, altele sunt abrogate, iar pentru altele se modifică conținutul constitutiv.  

În noul Cod penal sunt preluate și unele infracțiuni din legi speciale: cele privind traficul de persoane, protecția drepturilor copilului, comerțul electronic, executorii judecătorești, protecția martorilor, circulația pe drumurile publice (pe noul Cod va avea importanță alcoolemia la momentul recoltării probelor biologice, nu a conducerii!), regimul armelor și munițiilor, securitatea și sănătatea în muncă, cămătăria, combaterea criminalității informatice, exercitarea drepturilor electorale.

Modificare pedepse: Pentru unele infracțiuni limita superioară a pedepselor sunt mai mici ca în vechiul cod: de exemplu, pentru rele tratamente aplicate minorului scade maximul de la 15 la 7 ani, furtul calificat scade de la 15 la 10 ani, mărturia mincinoasă de la 5 la 3 ani, hărțuirea sexuală de la 2 la un an, înșelăciunea de la 15 la 3 ani. Pentru alte infracțiuni scade atât minimul, cât și maximul legal: pentru vătămarea cauzatoare de moarte pedepsele erau 5-15 ani, acum vor fi 6-12 ani; pentru lipsirea de libertate în mod ilegal pedepsele erau 3-10 ani, acum vor fi 1-7 ani; pentru trafic de minori de la 5-15 ani scad la 3-10 ani închisoare; pentru violare de domiciliu de la 6 luni-4 ani la 3 luni-2 ani; delapidarea era sancționată cu 1-15 ani închisoare, pe noul cod va fi 6 luni-7 ani.

Pentru un număr mai mic de infracțiuni, crește minimul pedepsei: la determinarea sau înlesnirea sinuciderii crește de la 2 la 3 ani, pentru șantaj de la 6 luni la un an. Pentru altele crește doar maximul legal: la divulgarea secretului profesional și la evadare crește de la 2 la 3 ani. Iar pentru altele cresc ambele limite: la încăierare pedeapsa era o lună-6 luni, de acum va fi 3 luni-1 an; cercetarea abuzivă era sancționată cu 1-5 ani închisoare, noua pedeapsă va fi 2-7 ani.

Pentru un alt set de infracțiuni crește minimul și scade maximul: infracțiunea de distrugere era sancționată cu o lună-3 ani, de acum va fi 3 luni-2 ani; nedenunțarea unor infracțiuni era sancționată cu 3 luni-3 ani, acum va fi 6 luni-2 ani; favorizarea infractorului și tăinuirea erau sancționate 3 luni-7 ani, acum vor fi 1-5 ani.

Cele mai multe infracțiuni se urmăresc din oficiu. Dintre acestea, pentru un număr de 5 infracțiuni din Codul penal și mai multe infracțiuni din șase legi speciale, părțile pot pune capăt procesului prin împăcare. Există și un număr de 25 de infracțiuni în Codul penal și alte infracțiuni cuprinse în 9 legi speciale pentru care e necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate ca să înceapă urmărirea penală, în cazul cărora lipsa sau retragerea plângerii prealabile împiedică desfășurarea procesului penal.

Infracțiuni contra persoanei: Eutanasia (ucidere la cererea victimei) este interzisă. Actele de violență care produc suferințe fizice până în 90 zile, intră în conținutul infracțiunii de „lovire sau alte violențe”, iar peste 90 zile în infracțiunea de „vătămare corporală”. Fătul este ocrotit în mod special, fiind interzis în continuare avortul în alte condiții decât cele medicale, dar acum este incriminată și fapta de vătămare corporală a fătului. Vătămarea corporală din culpă produsă în urma unui accident de circulație nu mai este infracțiune dacă leziunile sunt până la 90 zile îngrijiri medicale. O nouă infracțiune este „hărțuirea”, contând în urmărirea unei persoane, ori apelarea acesteia sau trimiterea de mesaje care îi cauzează o stare de temere, sancționată cu 3-6 luni, respectiv 1-3 luni închisoare. Prostituția nu va mai fi infracțiune, ci doar contravenție. 

Minorul este ocrotit în mod special: nu poate fi folosit în scop de cerșetorie, nu poate fi exploatat sexual, nu poate să își dea un acord valabil pentru acte sexuale dacă are sub 13 ani, nici măcar nu poate fi racolat pentru astfel de întâlniri convocate prin internet sau telefon. Comite infracțiunea de abandon de familie cel care nu plătește pensia de întreținere timp de trei luni, nu două ca până acum.

Conținutul infracțiunii de viol este mai bine definit: raportul sexual, actul sexual oral ori actul sexual anal, comise prin constrângere, iar pedeapsa este aceeași de 3-10 ani. Restul actelor de natură sexuală comise prin constrângere constituie o nouă infracțiune numită „agresiune sexuală” pedepsită cu 2-7 ani. Pretinderea de favoruri sexuale nu doar de șefi, ci de acum și de către colegi, intimidând sau umilind victima constituie infracțiunea de „hărțuire sexuală”.

Viața privată va fi mai bine ocrotită ca în prezent: Violarea domiciliului rămâne infracțiune, iar acum se incriminează și violarea sediului unei persoane juridice. Fotografierea sau înregistrarea convorbirilor unor persoane în domiciliul lor, respectiv difuzarea imaginilor sau convorbirilor va fi infracțiunea de violarea vieții private, sancționată cu închisoare 3 luni-2 ani, respectiv 6 luni-3 ani.

Infracțiuni contra patrimoniului: Apar noi infracțiuni în acest domeniu: abuzul de încredere prin frauda creditorilor, înșelăciunea privind asigurările, deturnarea licitațiilor publice, exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile. În mod inexplicabil, dispare forma agravată a consecințelor deosebit de grave pentru mai multe infracțiuni patrimoniale, așa cum a subliniat Raportul ExpertForum, agravantă păstrată numai pentru infracțiuni de serviciu.

Infracțiuni privind autoritatea: Autoritățile sunt ele ocrotite în mod special: orice amenințare sau violență împotriva unei persoane care exercită o autoritate de stat, în timpul exercitării funcției, pentru intimidare sau răzbunare, duce la majorarea pedepsei cu o treime (infracțiunea se numește „ultraj”), iar dacă victima este judecător sau procuror, majorarea se face cu jumătate (infracțiunea este cea de „ultraj judiciar”).

Infracțiuni contra înfăptuirii justiției: Aici apar noi infracțiuni. Împiedicarea organului judiciar să efectueze un act procedural sau refuzul de a pune actele sau informațiile cerute la dispoziția lor, va fi infracțiunea de „obstrucționare a justiției” sancționată cu pedeapsă de la 3 luni la un an închisoare. Intimidarea, amenințarea sau constrângerea unei persoane sau a familiei acesteia pentru a nu da, a da sau a retrage o declarație dată la organele judiciare, va fi infracțiunea de „influențarea declarațiilor”, iar pedeapsa de la 1 la 5 ani; răzbunarea pentru declarațiile date va fi, de asemenea, infracțiune. Dacă organul judiciar este acuzat în mod public și nereal că a comis o abatere disciplinară sau o infracțiune, aceasta va fi infracțiunea de „presiuni asupra justiției”, sancționabilă cu închisoare de la 3 luni la un an.

„Nedenunțarea unor infracțiuni” va fi sancționată numai dacă fapta nedenunțată este îndreptată contra vieții sau a avut ca urmare moartea unei persoane. Denunțarea calomnioasă se va numi „inducerea în eroare a organelor judiciare”. Organul judiciar sau funcționarul care divulgă informații confidențiale dintr-un dosar, va fi „compromiterea intereselor justiției” sancționată cu 3 luni-2 ani închisoare. Din infracțiunea de represiune nedreaptă s-a eliminat referirea la arestarea preventivă.

Va fi sancționat cu închisoare 3 luni-1 an avocatul care face înțelegere cu partea adversă pentru fraudarea intereselor clientului său (infracțiunea de „asistența și reprezentarea neloială”). Nerespectarea hotărârilor judecătorești cunoaște o paletă mai largă de fapte care intră în conținutul său constitutiv – de exemplu, intră aici orice formă de rezistență la organul de executare, nu doar amenințarea.

Infracțiuni de corupție și de serviciu: Limita maximă a pedepsei legale pentru luare de mită este mai mică cu 2 ani, cumpărarea de influență mai mică cu 3 ani, pe când la darea de mită și traficul de influență crește limita maximă cu 2 ani; la infracțiunea de conflict de interese minimul crește cu 6 luni. Apare o nouă infracțiune, „folosirea abuzivă a funcției în scop sexual”, comisă de către un funcționar public care întocmește sau nu un act solicitând favoruri de natură sexuală și sancționată cu închisoare 6 luni-3 ani. Vor fi prevenite scurgerile de informații prin incriminarea a două noi infracțiuni: divulgarea informațiilor secrete de stat, respectiv divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice.

Infracțiuni de fals: La unele infracțiuni de fals în înscrisuri crește minimul special cu 3 luni. Apare o nouă infracțiune – falsificarea unei înregistrări tehnice.

Infracțiunile electorale: Scade cu 2 ani maximul special pentru infracțiunile de împiedicare a exercitării drepturilor electorale, coruperea alegătorilor, frauda la vot.

Infracțiuni contra securității naționale: Scade cu 5 ani minimul și maximul pentru infracțiunile de trădare, trădare prin transmitere de informații secrete de stat, acțiuni ostile contra statului, spionaj, actele de diversiune – toate se vor sancționa de acum cu închisoare 10-20 ani. Este incriminată pentru prima dată infracțiunea de înaltă trădare, la care face referire Constituția și care pot fi comise de Președintele țării sau un membru al CSAT. Cresc limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de constituire de structuri informative ilegale de la  la 2-7 ani la 3-10 ani.

Video: NCpen, Danilet

Acte normative: Legea 286/2009 privind Codul penal (modificat și însoțit de Legea nr.187/2012 de punere a sa în aplicare).

Pagina următoare »