CRISTI DANILEŢ – judecător

01/03/2017

Pe ințelesul tuturor: gratierea din Parlament

Filed under: CSM,Parlament — Cristi Danilet @ 9:45 PM
Tags: , ,

gratiereDefiniție: Grațierea este o iertare a condamnatului pentru a mai efectua pedeapsa la care l-a obligat judecătorul prin hotărâre definitivă. Actele de grațiere sunt, de regulă, individuale, și se dau de Președintele țării prin decret, oricând și pentru orice motiv considerat de el ca fiind potrivit. Cam o dată la 10 ani se dă câte o grațiere colectivă. Potrivit Legii 546/2002, Parlamentul este cel care acordă grațierea colectivă, prin lege. În ultimii ani au fost respinse toate inițiativele unor parlamentari în acest sens

Istoricul actualului proiect: În data de 6 ianuarie 2017, în ședința de constituire a noului Consiliul Superior al Magistraturii, Președintele României a cerut ca noul ministru al justiției să nu gireze inițiativele privind amnistia și grațierea. Pe 18 ianuarie, același Președinte se prezintă la Guvern și blochează două proiecte de ordonanțe de Guvern cu acest subiect. În aceeași seară,  Ministerul Justiției a postat pe pagina sa de internet un proiect de Ordonanță de urgență privind grațierea unor pedepse, care avea să fie avizat negativ de Consiliul Superior al Magistraturii pe data de 25 ianuarie. Conținutul proiectului a dat naștere unor mișcări civice care au determinat Ministerul Justiției să organizeze dezbateri publice și, în cele din urmă, au convins Guvernul să renunțe la promovarea unei OUG. Cu toate acestea, în noaptea de 31 ianuarie spre 1 februarie când a fost adoptată celebra OUG 13, a mai fost adoptat și un proiect de lege cu privire la grațiere. Acest proiect a fost trimis la Parlament pentru aprobare ca lege și se află acum la Senat, înregistrat sub nr. L14/2017. Acest proiect de lege a fost avizat favorabil, cu observații, de CSM pe data de 28 februarie 2017.

Comparație proiect OUG – proiect Lege: La o primă analiză se constată că proiectul de lege este mai strict decât proiectul de OUG, limitând cazurile de acordare a grațierii, dar cu privire la unele aspecte este mai puțin strict. Astfel:

– OUG ar fi permis grațierea a jumătate din pedepsele cu închisoarea aplicate celor care au împlinit vârsta de 60 ani, indiferent de infracțiunea comisă și nu impunea condiția achitării în termen de un an de la liberare a despăgubirilor stabilite prin hotărârea de condamnare; legea nu mai permite grațierea acestor persoane pe criteriul vârstei;

– OUG ar fi permis grațierea a jumătate din pedepsele cu închisoarea aplicate ceelor care au întreţinere minori cu vârsta de până la 5 ani; legea limitează grațierea numai la persoanele care sunt unic întreținător de familie, dar extinde vârsta minorului până la 14 ani;

– OUG ar fi permis grațierea cu jumătate a  pedepselor cu închisoarea aplicate persoanelor  diagnosticate cu boli incurabile în faze terminale; legea nu mai prevede asta;

– OUG excludea grațierea pentru pedepsele date în cazul comiterii infracțiunilor de incest și furt calificat în varianta de bază; legea permite grațierea pentru acestea!

– OUG permitea grațierea pentru abuzul în serviciu și conflictul de interese, respectiv pentru mai multe  infracțiuni prevăzute în legea anticorupție și în legea evaziunii fiscale; acum legea exclude această posibilitate.

Obiecțiuni la proiectul de lege: Conținutul acestui act normativ este discutabil cu privire la unele aspecte:

– în art. 1 se arată că se grațiază pedepse aplicate, iar în art. 3 că se grațiază măsuri educative privative de libertate – ceea ce presupune procese terminate definitiv; pe când în art. 8 se arată că legea se aplică pentru fapte, ceea ce presupune că se referă la procese încă neîncepute sau aflate în derulare. Or, de esența grațierii este că ea se referă la pedepse, nu la fapte încă neurmărire sau nesancționate;

– OUG ar fi permis grațierea și pentru pedepse cu închisoarea a cărei executare ar fi fost suspendată; legea pare să excludă acum această posibilitate (e firesc, din moment ce se dorește descongestionarea penitenciarelor), dar acest lucru trebuie prevăzut în mod expres pentru a produce efecte!;

– grațierea privește pedepsele cu închisoare și măsurile educative până la 5 ani. Regula în actele de grațiere anterioare era de 2 ani. De reținut că o pedeapsă de 5 ani înseamnă că  infracțiunea este gravă;

– grațierea a jumătate de pedeapsă se aplică pentru femeile însărcinate, dar nu se specifică ce se întâmplă dacă nașterea nu are loc sau copilul decedează după naștere;

– sunt grațiate multe pedepse pentru infracțiuni unde nu avem condamnați în închisoare și mai jos indic care sunt acestea;

– cele mai multe infracțiuni comise în România sunt cele la regimul rutier și furturile; ei, tocmai pedepsele pentru aceste infracțiuni se dorește a fi grațiate.

Grațierea este condiționată. După liberare, cel grațiat va trebui să îndeplinească două condiții, altfel va fi reîncarcerat:

– să achite în termen de un an despăgubirile la care a fost obligat prin hotărârea de condamnare; după mine, ar fi fost firesc ca aceasta să fie o condiție anterioară, necesară pentru obținerea grațierii;

– să nu comită timp de trei ani vreo infracțiune intenționată.

Excepții de la grațiere. De la grațiere sunt exceptați:

– recidiviștii;

– cei care s-au sustras de la executare;

– cei care au comis infracțiunile arătate în mod expres în proiect. Eu am analizat codul penal precum și lista cu infracțiunile comise de deținuți publicată de Administrația Națională a Penitenciarelor la nivelul lunii decembrie 2016 și am ajuns la următoarele două constatări:

Prima constatare: de grațiere vor beneficia cei sancționați până în 5 ani închisoare pentru următoarele infracțiuni din Codul penal (din care se vor elimina recidiviștii):

  • lovire sau alte violențe (186 de deținuți); vătămare corporală din culpă (10); încăierare (22);
  • lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (0); împiedicarea ajutorului (0);
  • amenințarea (14); hărțuirea (1); supunerea la muncă forțată (0); hărțuirea sexuală (0);
  • violarea de domiciliu în forma simplă (maxim 77, căci doar o parte vor beneficia de grațiere, cei care au fost condamnați pentru forma simplă a infracțiunii, dar care nu sunt evidențiați în mod distinct în lista furnizată de ANP); violarea sediului profesional în forma simplă (maxim 2); violarea vieții private (0); divulgarea secretului profesional (0);
  • furtul simplu, furtul calificat în forma din primul alineat, furtul de folosință (maxim 4797); abuzul de încredere (6);
  • bancruta frauduloasă (0); gestiunea frauduloasă (0); însușirea bunului găsit (1);
  • deturnarea licitațiilor publice (1); exploatarea patrimonială a persoanei vulnerabile (0);
  • distrugerea fără explozie și incendiu (maxim 115); distrugerea din culpă (0);
  • tulburarea de posesie (4);
  • uzurparea de calități oficiale (2); sustragerea de înscrisuri (0); ruperea de sigilii (0); sustragerea de sub sechestru (1);
  • trecerea frauduloasă a frontierei de stat (1); sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României (0);
  • nedenunțarea (0); omisiunea sesizării (0); inducerea în eroare a organelor judiciare (0); tăinuirea (42); obstrucționarea justiției (0); influențarea declarațiilor (5); mărturia mincinoasă (14); sustragerea sau distrugerea de probe (0); compromiterea intereselor justiției (0); încălcarea solemnității ședinței (0); asistența și reprezentarea neloială (0); nerespectarea hotărârilor judecătorești (2); neexecutarea sancțiunilor penale (3);
  • purtarea abuzivă (1); neglijența în serviciu (0); folosirea abuzivă a funcției în scop sexual (0); uzurparea funcției (0);
  • violarea secretului corespondenței (0); divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice (0); neglijența în păstrarea informațiilor (0);
  • falsificarea de instrumente oficiale (0); folosirea instrumentelor false (0); fals material în înscrisuri oficiale, dacă nu e comis de un funcționar (maxim 7); falsificarea unui înscris sub semnătură privată (2); uzul de fals (1); falsificarea unei înregistrări tehnice (0); falsul în declarații (1); falsul privind identitatea (0);
  • accidentul de cale ferată (0);
  • punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat; conducerea unui vehicul fără permis de conducere; conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau altor substanțe; refuzul sau sustragerea de la prevalarea probelor biologice; împiedicarea sau îngreunarea circulației pe drumurile publice; nerespectarea atribuțiilor privind verificarea tehnică; efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public (total aceste 7 infracțiuni: maxim 1396 deținuți);
  • uz de armă fără drept (0); falsificarea sau modificare marcajelor de pe armele letale (0);
  • exercitarea fără drept a unei profesii (0); neluarea și nerespectarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă (0);
  • camăta (7);
  • zădărnicirea combaterii bolilor (0); contaminarea venerică (0); răspândirea bolilor la animale și plante (0); infectarea apei (0); falsificarea de băuturi și alimente (0); comercializarea de produse alterate (0);
  • acces ilegal la un sistem informatic (17); interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice (0); alterarea integrității datelor informatice (0); perturbarea funcționării sistemelor informatice (0); transferul neautorizat de date informatice (2); operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice (3);
  • instigarea publică (0); incitarea la ură și discriminare (0); încercarea de a determina săvârșirea unei infracțiuni (0); tulburarea ordinii și liniștii publice (78); portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase (9); împiedicarea desfășurării unei adunări publice (0); ultrajul contra bunelor moravuri (55);
  • bigamia; incestul (2); abandonul de familie (63); nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (0); împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu (0);
  • împiedicarea exercitării libertății religioase (0); profanarea lăcașilor de cult (0); profanarea de cadavre sau morminte (4); prelevarea ilegală de țesuturi sau organe (0);
  • împiedicarea exercitării drepturilor electorale (0); coruperea alegătorilor (0); frauda la vot (1); frauda la votul electronic (0); violarea confidențialității votului (0); nerespectarea regimului urnei de vot (0); falsificarea documentelor și evidențelor electorale (0); faptele săvârșite în legătură cu un referendum (0).

A doua constatare: de grațiere vor beneficia și cei sancționați de judecător până în 5 ani închisoare pentru infracțiuni din alte legi (dar pedepsite de lege cu închisoare până în 10 ani), cum sunt unele din:

  • Codul Silvic (76);
  • Legea 161/2003 privind transparența în exercitarea funcțiilor publice (19);
  • Legea 216/2011 privind activitatea de cămătărie (4);
  • Legea 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie (1);
  • Legea 365/2002 privind comețul electronic (28);
  • Legea 407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic (8);
  • Codul fiscal (16).

Concluzii.

1. Teoretic, orice pedeapsă poate fi grațiată. Parlamentul este singura autoritate publică care poate decide dacă și când este oportună o lege de grațiere și în ce condiții poate fi ea acordată;

2. Contrar a ceea ce a spus Curtea Constituțională în mod repetat cum că CSM nu e obligat să își dea avizul decât pentru legile privind magistrații, constat că Guvernul și Parlamentul consultă în mod frecvent această instituție, iar ea răspunde cu observații extrem de pertinente;

3. Nu există niciun studiu cu privire la numărul cert al celor care vor beneficia de grațiere. Numărul real se va putea determina doar în cursul operațiunilor de acordare a grațierii totale sau parțiale făcute de către judecător. Cunoscând însă practica instanțelor care, de regulă, nu condamnă la pedepse cu închisoare cu executare infractorii aflați la prima confruntare cu legea penală, presupun că mai mult de 2/3 din numărul celor indicați mai sus, care se află acum în penitenciare, sunt recidiviști, deci nu vor beneficia de grațiere;

4. Problema României nu este atât supraaglomerarea din penitenciare (oricum, sub noile coduri, numărul deținuților este în scădere pentru că noul Cod penal prevede sancțiuni reduse în comparație cu vechiul cod), cât condițiile de detenție (spațiul acordat, asistența medicală, hrana pentru deținuți, programele de reabilitare, capacitatea de reinserție a condamnaților). Or, cu privire la acestea din urmă, nu există o strategie clară de soluționare, ca urmare apreciez că grațierea va produce un efect pe termen scurt.

15/02/2017

INTERVIU: Societatea se razboieste cu hotii, iar hotii se razboiesc cu justitia

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 4:14 PM
Tags: , , , , , ,

revista22Interviu apărut în Revista22 pe data de 15.02.2017 cu titlul „Societatea se războiește cu hoții, iar hoții se războiesc cu justiția”

Unul dintre argumentele pentru Ordonanța 13 a fost punerea în acord a codurilor penale cu diverse decizii ale Curții Constituționale. Stă în picioare?

Cele două coduri penale au intrat în vigoare exact acum trei ani. De atunci și până în prezent, au suferit mai multe modificări, căci, urmare a aplicării lor, au fost sesizate mai multe nereguli. Astfel, Codul Penal a fost modificat deja prin cinci legi, o ordonanță de urgență și au fost găsite articole ca fiind neconstituționale prin șase decizii ale Curții Constituționale. Codul de Procedură Penală a fost modificat prin patru legi, prin opt ordonanțe de urgență și au fost găsite articole neconforme cu legea fundamentală prin 29 decizii ale Curții Constituționale. În mod firesc, modificările unor legi atât de importante se fac de către parlament, dar în anumite situații se pot face și de către guvern: când o face prin ordonanță simplă, e nevoie de o lege de abilitare primită de la parlament, iar când o face prin ordonanță de urgență trebuie să existe o situație excepțională în țară.

Așa s-a întâmplat și acum trei săptămâni: guvernul a lansat în dezbatere publică două proiecte și, în timp ce populația s-a arătat mai îngrijorată de proiectul privind grațierea, ceea ce a determinat trimiterea lui în parlament pentru a face obiectul unei legi, primul act normativ a fost adoptat într-o noapte de marți. Așa a apărut OUG 13 cu două categorii de modificări: cele la Codul de Procedură Penală care au intrat în vigoare imediat, cum ar fi limitarea la şase luni pentru formularea denunțurilor penale; și cele la Codul Penal, care ar fi trebuit să intre în vigoare după 10 zile, cum ar fi dispariția din Codul Penal a faptei de abuz în serviciu cu prejudiciu până la 200.000 de lei, eliminarea infracțiunii de neglijență în serviciu, ciuntirea infracțiunii de conflict de interese. Pretextul fusese modificarea codurilor pentru a le pune în acord cu unele decizii ale Curții Constituționale, însă realitatea este că s-au depășit cu mult cerințele Curții: aceasta nu a cerut dispariția unor infracțiuni, ci clarificarea unor formulări utilizate de coduri. La presiunea străzii, în duminica următoare a apărut OUG 14, care a abrogat ordonanța anterioară, revenindu-se la situația anterioară lui 1 februarie și, totuși, două articole care fuseseră bine corectate prin OUG 13 au fost reintroduse acum greșit, fără a se respecta deciziile Curții Constituționale.

S-a vorbit mult în spațiul public de blocarea unor dosare. Doar din cauza efectului legii celei mai favorabile?

În domeniul penal efectele sunt speciale: astfel, dacă de la momentul comiterii unei fapte ilegale până la data pronunțării hotărârii definitive intervin mai multe legi dintre care unele agravează răspunderea inculpatului, iar altele o atenuează sau chiar o împiedică, trebuie să respectăm regula „se aplică legea cea mai favorabilă“. Astfel, dacă modificările aduse Codului Penal de către OUG 13 ar fi intrat în vigoare fie și pentru o oră, chiar dacă ulterior urma să fie abrogată prin altă ordonanță sau să fie respinsă prin lege, ea ar fi trebuit aplicată pentru dosarele penale deschise deja. Or, o astfel de „greșeală“ ar putea fi făcută de orice guvern și ea nu ar mai putea fi îndreptată. Aceasta a determinat o reacție extraordinară a profesorilor de la facultățile de drept din România, eliminarea prin ordonanţă de urgenţă fiind fără precedent în România, precum și reacția magistraților care au arătat care vor fi consecințele modificărilor, și anume blocarea unor dosare privind fapte de serviciu și de corupție sau închiderea altora, ceea ce contravine angajamentelor statale privind combaterea corupției.

Dacă în 2012 scopurile urmărite erau preponderent politice, acum se încearcă folosirea unor pârghii legislative pentru a influența mersul unor dosare penale aflate în lucru la magistrați sau pentru a elibera deținuți condamnați în justiție. Publicul spune că acest mod de a proceda evidențiază un singur lucru: că actele normative sunt date cu dedicație.

 „Guvernul devine mai puternic chiar față de parlament în ceea ce privește activitatea de legiferare, ceea ce nu este firesc“

Curtea Constituțională decis că nu există un conflict între puterile statului și nici nu s-a pronunțat pe fond pentru că OUG 13 era abrogată. S-a creat un precedent?

Aștept cu interes motivarea acestor decizii care se ocupă doar de aspecte formale, nu de fondul problemei, dar eu aș vrea să subliniez consecințele acestora. Dacă guvernului nu i se stabilesc reguli clare de adoptare a ordonanțelor de urgență, el va putea adopta orice decizie de dezincriminare a unor infracțiuni. Or, asta va afecta dosarele pe rol cu efect ireversibil. În felul acesta, guvernul devine mai puternic chiar față de parlament în ceea ce privește activitatea de legiferare, ceea ce nu este firesc. Într-un stat care recunoaște principiul separației puterilor, parlamentul adoptă legi, iar guvernul le pune în executare.

Potrivit Constituției, orice OUG trebuie supusă dezbaterii în parlament în vederea aprobării sau respingerii ei. Practic, parlamentul trebuie să decidă dacă este de acord cu modificările la coduri aduse prin OUG 13 sau că trebuie renunțat la aceste modificări așa cum a dispus OUG 14. Însă, dacă parlamentul va respinge OUG 14, de la data publicării legii în Monitorul Oficial efectul firesc este reactivarea OUG 13, ceea ce va duce chiar la efectele de care tocmai am vorbit, pentru dosarele în curs.

Spațiul public abundă de dezinformări, ce credeți că urmează? Un nou atac la justiție?

Aș vrea să cred că parlamentul va adopta OUG 14. Dar, după aceea, cred că politicienii cu probleme vor căuta alte modalități prin care să scape de sancțiuni și să îndrepte ura populației împotriva dușmanului deja declarat: justiția. Deja am văzut dezinformări lansate pe piață cum că, în cazul unui binecunoscut politician condamnat definitiv anul trecut (Liviu Dragnea, n.r.), hotărârea acestuia ar fi nulă pe motiv că motivarea ei nu e semnată de unul dintre judecatorii care au pronunțat-o și care azi nu mai este judecător – or, legea spune clar că numai minuta hotărârii trebuie semnată de judecătorii cauzei, în timp ce motivarea trebuie semnată de președintele completului/instanței, atunci când unul dintre membrii completului a părăsit magistratura sau lumea asta.

Urmează, nici nu mă îndoiesc, resuscitarea ideii cu legea privind răspunderea magistraților, când, de fapt, o astfel de lege a fost dată încă din anul 2004 (atunci Consiliul Superior al Magistraturii s-a separat de Ministerul Justiției) și a fost modificată în anul 2006 (atunci s-a introdus răspunderea materială a magistraților) și apoi în 2012 (atunci s-a creat Inspecția Judiciară ca instituție distinctă și s-a dublat numărul de abateri disciplinare sancționabile). Și mai urmează ceva: am văzut câteva inițiative prin parlament cu privire la modificarea cadrului legal de sancționare a infracțiunilor de serviciu și de corupție – vă mai aduceți aminte de modificările din „marțea neagră“ sau din „joia neagră“?! Ei bine, acele proiecte nu sunt respinse definitiv, ci zac prin sertare și trebuie dat, până la urmă, un vot cu privire la ele. Dar mai sunt alte proiecte noi. Recent, am văzut unul privind incriminarea abuzului în serviciu comis de magistrați – nu îmi amintesc acum cine l-a inițiat, dar cu siguranță respectivul nu știe că magistrații se supun actualei incriminări privind abuzul în serviciu și, mai mult, pentru magistrați există infracțiuni speciale, cum ar fi „represiunea nedreaptă“.

Nu ar fi însă necesară o lege a răspunderii guvernanților? Sau a parlamentarilor? Ei nu răspund în niciun fel când dau legi și ordonanțe neconstituționale sau cu dedicație.

Mi-ar plăcea să se discute despre răspunderea parlamentarilor care au aprobat legi neconstituționale (iată, s-au dat 40 de decizii de neconstituționalitate numai pentru noile coduri intrate în vigoare fix acum trei ani) sau a guvernanților care dau ordonanțe neconstituționale ori care sunt retrase la o săptămână ori care sunt respinse în parlament – toate acestea înseamnă timp irosit, resurse consumate, prejudicii produse. Și poate ar fi timpul ca poporul român să afle că cele mai multe condamnări la CEDO le avem pentru legislația care încalcă drepturile omului și asta e simplu de verificat: pe site-ul echr.coe.int, la rubrica de Statistici, avem încălcările în funcție de articol de când s-a înființat Curtea de la Strasbourg până la sfârșitul anului trecut. Ei bine, am constatat că cele mai multe hotărâri împotriva României sunt în număr de 466 pentru protecția proprietății… În era digitalizării, oamenii nu mai pot fi prostiți nici cu populisme ieftine, nici cu televiziuni de partid.

„Îi respect pe românii care au înțeles importanța justiției pentru existența democrației“

Trebuie să stăm tot timpul cu ochii pe aleși?

Democrația nu e un dat, ci o continuă cucerire. A greșit cel care a gândit că trebuie să fie atent o dată la patru ani. După mine, nici măcar atunci poporul român nu e atent, din moment ce în instituțiile centrale și autoritățile locale sunt alese persoane cu probleme penale. Așadar, oamenii trebuie să se bată zilnic pentru drepturile lor și asta nu e o rușine. A spus-o Rudolf von Jhering acum un secol și jumătate în Lupta pentru drept.

Concluzia mea este următoarea: societatea se războiește cu hoții, iar hoții se războiesc cu justiția. Dar nu am nicio îndoială că, în cele din urmă, legea va triumfa! Iată, oamenii își doresc justiția. După evenimentele din vara fierbinte a lui 2012, realizăm din nou în 2017 că magistrații nu sunt singuri. Iar asta nu poate să mă facă decât să spun că îi respect pe românii care au înțeles importanța justiției pentru existența democrației.

Interviu realizat de ANDREEA PORA

12/02/2017

Parlamentul si Guvernul ar trebui sa raspunda pentru legi proaste!

Filed under: CCR,CEDO,Parlament — Cristi Danilet @ 7:46 PM
Tags: , , , ,

oug-14Cred că ar trebui să începem a discuta despre răspunderea materială a celor care redactează și aprobă legi care ulterior sunt modificate, retrase sau declarate neconstituționale. Asta, mai ales că Recomandarea nr. (84) 15 privind răspunderea publică, aprobată de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, stipulează drept principiu această formă de răspundere pentru oricine ocupă o funcție la nivelul organismelor centrale sau locale.

Și plec de la două exemple la ordinea zilei: este vorba de Codul penal și Codul de procedură penală, care au intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014. Iată ce modificări au suferit în acești trei ani:
Codul penal a fost modificat prin cinci legi și o ordonanță de urgență; au fost găsite articole ca fiiind neconstituționale prin 6 decizii ale CCR;
Codul de procedură penală a fost modificat prin patru legi și opt ordonanțe de urgență (am inclus OUG 13 și OUG 14); au fost găsite articole neconforme cu legea fundamentală prin 29 decizii ale CCR.
Inclusiv situația ivită cu OUG 13 și OUG 14 este urmarea „profesionalismului” celor care au lucrat la și au aprobat codurile.

Și poate ar fi timpul ca ceățenii să afle că cele mai multe condamnări la CEDO le avem pentru legislația care încalcă drepturile omului. Asta e simplu de verificat: pe site-ul echr.coe.int, la rubrica de Statistici, sunt trecute încălcările în funcție de articol de când s-a înființat Curtea de la Strasbourg (desigur, noi suntem parte la Convenție din 1994) până la sfârșitul anului trecut. Ei bine, analizând lista am constatat că cele mai multe hotărâri împotriva României sunt în număr de 466 pentru modul de protecție a proprietății private, realizată prin…lege.

Toate aceste aprobări, modificări, abrogări, condamnări presupun consum de resurse. Or, banul public cheltuit aiurea trebuie recuperat.

09/02/2017

OUG 13 e abrogata, OUG 14 trebuie discutata

Filed under: CCR — Cristi Danilet @ 7:05 PM
Tags: , ,

ccrCurtea Constituțională a decis astăzi că nu poate analiza excepția de neconstituționalitate a  OUG 13/2017 de marți noapte, întrucât aceasta fusese  abrogată de OUG 14/2017 de duminică – este de menționat că la data ridicării excepției de neconstituționalitate de către Avocatul Poporului, ordonanța contestată era în vigoare.

Așadar CCR ne spune în mod neechivoc că OUG nr 13/2014 nu este in vigoare si nici nu va intra in vigoare pe 11 februarie, nemaiexistând temerile care au fost exprimate în spațiul public.

Ce se întâmplă mai departe? Orice OUG trebuie supusă dezbaterii în Parlament, în vederea aprobării sau respingerii ei. În cazul de față, Parlamentul trebuie să analizeze OUG 14 și astfel să decidă dacă este sau nu este de acord cu abrogarea OUG:

  • Dacă Parlamentul APROBĂ ordonanța prin lege, totul e în regulă. Cu această ocazie, pot fi îndreptate greșelile de care vorbeam duminică (art 25 alin 5 din C.proc.pen. în redactarea OUG 14 nu respectă decizia nr. 586/2016 a CCR).
  • Dar dacă Parlamentul RESPINGE ordonanța, atunci trebuie de ținut seama că proiectul de lege de respingere nu va produce efecte imediate la data exprimării votului, ci numai de la data publicării în Monitorul Oficial, dispusă de Președintele României care primește proiectul de lege pentru a-l promulga prin decret. Or, până la acest moment, proiectul de lege poate fi atacat la CCR (art. 147 Constituție) sau poate să fie întors de Președinte din nou la Parlament pentru reexaminare (art. 77 Constituție). Dacă se constată că proiectul este constituțional sau dacă este retrimis spre promulgare Președintelui țării, el se publică în Monitorul Oficial. Din acest moment devine lege, care este obligatorie de respectat de către toată lumea. 

O respingere a OUG 14 va duce la reactivarea OUG 13 (conform art. 64 alin. 3 din Legea 24/2000 care privește tehnica redactării actelor normative) chiar la data publicării în Monitorul Oficial a legii care a decis asta. Și da, de abia atunci OUG 13 va putea fi atunci contestată de Avocatul Poporului în fața CCR. Dar, pentru că OUG 13 conține norme penale mai favorabile, așa cum arătam pe blog aseară, efectele se vor fi produs pentru dosarele deschise dacă modificările la Codul penal făcute de OUG 13 au fost in vigoare chiar și pentru un minut – deci, indiferent că OUG 13 va fi declarată neconstituțională.

22/09/2016

Este posibila reluarea votului privind urmarirea unui ministru

Filed under: Parchet,politic,separatia puterilor — Cristi Danilet @ 11:37 PM
Tags: , , ,

daSe pare că se doreşte o reluare faţă de votul de luni dat de Parlament cu privire la imunitatea unui fost ministru care este şi parlamentar.

Pentru că în spaţiul public s-au ridicat câteva întrebări legate de această posibilitate, o să aduc unele lămuriri.

1. Moduri de sesizare a Parchetului

Există moduri de sesizare generale – cum sunt plângerea din partea victimei, denunţul formulat de un martor, sesizarea din oficiu de către organul de urmărire penală; şi moduri de sesizare specială – de exemplu, în cazul militarilor sau a demnitarilor.

2. Titularul sesizării în cazul unui ministru senator

Pentru un ministru care este senator, doar Senatul poate cere urmărirea penală pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei (art. 109 alin. 2 din Constituţia României). Conform deciziei CCR nr. 665/2007, această dispoziţie priveşte şi pe foştii membri ai Guvernului.

Aşadar: cu privire la miniştri nu se foloseşte noţiunea de „imunitate” (care îi priveşte numai pe parlamentari); nimeni altcineva nu poate trimite o sesizare la Parchet cu privire la fapta unui ministru.

3. Procedura de cerere a urmăririi penale

Procedura prin care Senatul cere urmărirea penală a unui ministru care este şi parlamentar este descrisă în art. 12-18 din Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială, precum şi în art. 150-153 din Regulamentul Senatului).

Comisia juridică face un raport. Propunerea de începere a urmăririi penale în cameră se face în prezenţa celui în cauză, care are dreptul să îşi expună punctul de vedere cu privire la fapta ce constituie obiectul cererii de a fi urmărit penal. Se procedează la  vot secret exprimat prin bile. Hotărârea se ia cu majoritatea senatorilor prezenţi. În cazul în care se adoptă hotărârea, ea se trimite la ministrul justiţiei. Competenţa de efectuare a urmării revine PICCJ/DNA, iar cea de judecată revine ICCJ.

Aşadar: a) Parlamentul este cel care cere Parchetului efectuarea urmăririi penale – prin urmare, nu este nevoie de o lucrare care să vină, anterior, de la procurori. b) În timpul dezbaterii nu se comenteză probele dintr-un eventual dosar judiciar, acte procedurale întocmite de vreun organ al statului,  vinovăţia persoanei în cauză.

4. Procedura la Parchet până la primirea cererii

E posibil ca procurorii să înceapă un caz mai înainte de a şti că este vorba de un ministru. Deci, după ce află de o faptă, procurorii sunt obligaţi să înceapă urmărirea pentru fapta sesizată (art. 305 alin.1 C.proc.pen).

Când descoperă persoana care a comis-o, trebuie să continue urmărirea faţă de persoana respectivă, care devine suspect. Dar atunci când este vorba de un ministru, e nevoie de cererea arătată mai sus (art. 305 alin.3 C.proc.pen). În acest caz, conform art. 294C.proc.pen, parchetul sesizează Parlamentul, înaintând totodată un referat întocmit de procuror, care va cuprinde date şi informaţii cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicită autorizarea. Tot ceea ce se întâmplă la Senat a fost deschis mai sus.

Aşadar: nu e nevoie să se trimită tot dosarul către Parlament.

5.  Reluarea votului

Conform art. 228 alin. 2 C.proc.pen dacă nu este această cerere, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare. Acesta este un imediment la continuarea acţiunii, potrivit art. 16 alin. 1 lit. (e) C.proc.pen.

Dacă nu există cererea, cazul se închide pentru respectiva persoană cu privire la acea faptă (art. 315 alin. 1 lit b). Dacă apare totuşi cererea după acest moment, cazul se redeschide (art. 335 alin. 2 C.proc.pen).

Aşadar: dacă un caz poate fi redeschis pentru că a dispărut impedimentul, înseamnă că acesta nu este un blocaj ireversibil. Ca urmare, cererea de urmărire penală a unui ministru care iniţial nu a mai fost promovată poate fi ulterior reiterată.

Procedura de vot are legătură cu o învinuire penală şi este dată de un organism politic. Acest organism poate face oricând, oricâte cereri de urmărire penală a unui ministru. În acest domeniu nu există principiul NE BIS IN IDEM, adică să fie împiedicată o a doua cercetare pentru aceeaşi faptă, şi spun asta având drept temei două motive simple: (a) Parlamentul nu acţionează ca un organ judiciar, pentru a se spune că o soluţie a sa este definitivă şi ar avea autoritate de lucru soluţionat/judecat ; (b) nu există vreun impediment de reluare a votului prevăzut expres în Regulamentul camerei sau în Legea răspunderii ministeriale.

6. Concluzie: Dacă nu s-a admis prima dată propunerea de a se formula cerere de urmărire penală a unui (fost) ministru parlamentar, este oricând posibil să se repete această cerere, întocmai cum un denunţ poate fi formulat de mai multe ori de către aceeaşi persoană. Prin urmare, pentru a se exprima un nou vot în chestiunea urmăririi penale, nu este nevoie nici de probe noi aduse de procurori, nici să se găsească vicii în prima procedură. Este vorba pur şi simplu de o nouă procedură declanşată pentru aceeaşi faptă şi persoană.

 

20/09/2016

Parlamentul blocheaza Justitia pentru un fost ministru

ipalatulparlamentuluiDin nou Parlamentul împiedică începerea urmăririi penale cu privire la un ministru sau fost ministru. Aceasta inseamnă că nu se poate face cercetarea mai departe pentru a se stabili vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane. Începerea urmăririi penale ar însemna doar deschiderea cadrului procesual în care se pot strânge legal probe şi persoana vizată şi-ar exprima poziţia faţă de fapta în care a fost implicată. În final, un judecător este împiedicat să stabilească asupra acestui aspect, pentru a se înfăptui justiţia, singura garanţie a respectării drepturilor şi libertăţilor omului şi restabilirii ordinii de drept in comunitate.
In aceste condiţii, justiţia fiind cea impiedicată a se înfăptui din cauză că o putere politică a statului se opune, consider că este un conflict constituţional între puteri, Puterea Legislativă subrogându-se în atribuţiile Puterii Judecătoreşti cu privire la un membru din Puterea Executivă.
Pentru aceste motive, astăzi am solicitat colegilor din CSM – autoritate obligată prin Constituţie să garanteze independenţa justiţiei – să reflecteze asupra necesităţii de a se formula de către Preşedintele CSM o sesizare la Curtea Constituţională a României pentru soluţionarea conflictului între autorităţile statului, punându-se pe tapet toate cauzele similare din ultimii ani.
Consider că nu este firesc ca dosarele judiciare privind anumite persoane să ajungă la parlamentari şi să fie dezbătute în mod public ca şi cum Parlamentul ar fi o instanţa judecătorească. Afirm ferm că nu este atribuţia Parlamentului de a stabili dacă o anumită persoană a comis ori nu o infracţiune şi dacă este cazul sau nu ca o anumită persoană să fie trasă la răspundere penală.
În faţa legii toţi oamenii trebuie să fie egali. Imunitatea parlamentarilor sau miniştrilor nu poate fi transformată în mod arbitrariu în impunitate. Dreptatea este cea care trebuie să domine societatea, nu privilegiile.

Presa: Senatul respinge în Plen cererea PG de începere a urmăririi penale a senatorului, fost ministru, Oprea Profit. Comisia juridică avizase pozitiv cererea EvZ

 

22/08/2015

Alcoolismul si carnagiul de pe soselele din Romania: sanctionare insuficienta

Filed under: jurisprudenta,legislatie,noile coduri,statistica — Cristi Danilet @ 11:56 PM
Tags: , , , ,

no-drink-drive-iso-sign-is-1095Preambul: În aceste zile asistăm la reluarea dezbaterilor cu privire la modul de sancţionare a infracţiunilor comise în trafic. Din păcate, urmare a agresării unor poliţişti în trafic de către şoferi care consumaseră băuturi alcoolice înainte să se urce la volan (Bucureşti, Mamaia). Încă din anul 2010 UE a alcătuit un Plan de reducere la jumătate a numărului deceselor rutiere până în anul 2020. În martie 2015 Comisia Europeană chiar a publicat date statistice cu privire la decesele în urma unor accidente de circulaţie, ce au avut loc din diverse cauze: raportat la numărul locuitorilor din fiecare stat membru al Uniunii, în ultimii şapte ani România a ocupat a ocupat locul trei (în 2008 şi 2011), locul doi (în 2009, 2010, 2014) şi locul întăi (în 2012 şi 2013). 

Fenomenul infracţional: Infracţiunile la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice lucru sunt extrem de periculoase: uneori şoferii sunt prinşi în trafic mai înainte de a avea vreun eveniment rutier; altădată aceste infracţiuni au drept urmare pagube materiale, răniţi şi morţi. Dacă daunele materiale sunt acoperite prin despăgubiri băneşti relativ uşor de probat, pentru daune morale – aşa cum am mai arătat –  justiţia nu are tarife sau standarde, practica instanţelor fiind extrem de variată cu privire la compensarea suferinţei.

Consiliul Superior al Magistraturii în care deţin calitatea de membru este instituţia care adună toate datele statistice despre cauzele aflate pe rolul instanţelor. Analizând datele la care am avut acces (ataşate la sfârşitul postării), am ajuns la următoarele concluzii:

  1. Infracţiunile la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice reprezintă categoria de cauze cea mai numeroasă aflată pe rolul instanţelor din România. Este vorba de: conducerea unui autovehicul sub influenţa alcoolului, a unui autovehicul neînmatriculat, a unui autovehicul fără permis de conducere, părăsirea locului accidentului şi sustragerea de la recoltarea probelor biologice.
  2. Dintre acestea, 70% sunt cauzele ce privesc conducerea pe drumurile publice cu alcoolemie. În România sunt 6 milioane de şoferi, ceea ce înseamnă că la fiecare o mie de şoferi 2.5 sunt prinşi conducând băuţi peste limita minimă penală.
  3. În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a dosarelor de acest gen aflate pe rolul instanţelor. Iată mai jos statistica din ultimii patru ani anteriori intrării în vigoare a Noului Cod Penal (1 februarie 2014):

Număr dosare înregistrate la Judecătorii:

Obiectul cauzelor 2010 2011 2012 2013
 Accidente mortale de circulaţie 826 901 920 921
Infr. contra sig. circulaţ pe dr. publice (OUG195/2002), din care:

– conducerea cu imbibatie alcool

– parasirea locului accidentului

– conducere fara permis

13.241

8.683

169

3.552

14.064

9.688

200

4.001

14.040

9.530

279

3.583

15.491

11.141

279

3.984

Tratamentul sancţionator: Ne-am fi aşteptat ca, având în vedere creşterea fenomenului infracţional în acest domeniu, să avem efect în mediul judiciar – creşterea cuantumului pedepselor aplicate de judecători şi aplicarea cât mai rar a suspendării executării, şi un efect în domeniul legal – înăsprirea pedepselor prevăzute în codul penal.  Dar lucrurile nu au stat aşa:

  1. Iată mai jos reacţia instanţelor de judecată la evoluţia infracţiunilor la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice:
Anul Nr. cauze Pedepse aplicate

 

amendă                închisoare

Pedepse cu închisoarea sau amenda cu suspendarea executării

    număr                 procente

2010 11.925     96                                   1.286     10.485         adică          88%
2011 13.683    473                                  1.724     11.469         adică            84%
2012 12.832    303                                  1.569     10.943        adică            85%
2013 13.015    267                                  1.601     11.144         adică            86%

        2. Iată şi reacţia legiuitorului. Am analizat, prin comparaţie, tratamentul penal al acestor infracţiuni înainte şi după intrarea în vigoare a Noului Cod Penal:

Infracţiune OUG nr. 105/2002 Noul Cod penal 2014
Conducerea unui autovehicul având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge închisoare 1-5 ani închisoare 1-5 ani sau amendă 1.800-150.000 lei
Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice închisoare 2-7 ani închisoare 1-5 ani
Circulare cu autovehicul  neînmatriculat închisoare 1-3 ani închisoare 1-3 ani sau amendă 1.800-150.000 lei
Conducere fără permis de conducere fără permis închisoare 1-5 ani închisoare 1-5 ani
Părăsirea locului accidentului închisoare 2-7 ani închisoare 2-7 ani

Interpretarea datelor: Cifrele de mai sus de spun că reacţia organelor statului nu este una potrivită:

  1. Deşi în România numărul de infracţiuni privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice creşte de la an la an, în cazul unora legiuitorul a optat în noul cod penal pentru o sancţionare mai uşoară.
  2. Din păcate nici instanţele nu au o reacţie adecvată: majoritatea judecătorilor se limitează la a aplica o sancţiune în fiecare cauză concretă, fără să realizeze că ei au un rol social în combaterea fenomenului infracţional; practic, instanţele se limitează la represiune, uitând că au un rol şi în prevenţia generală. Am motive să cred că statistica din anii trecuţi se va păstra.
  3. Dar chiar şi cu privire la represiune, statistica din anii 2010-2013 arată că, indiferent de fluctuaţia numărului de infracţiuni, şansele de a primi de la judecător o pedeapsă cu suspendarea executării a fost de 8.5 din 10. Practic, aproape toţi infractorii primari (aflaţi la primul contact cu legea penală) au primit o pedeapsă cu suspendarea deşi această măsură nu a fost şi nu este o obligaţie pentru judecător. Nu am motive să cred că pe anii următori practica va fi alta, căci şi pe noul cod, cine ia cel mult 3 ani închisoare va beneficia de suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
  4. Pentru cei care ajung în penitenciar, extrem de rar după cum am arătat, liberarea condiţionată rămâne, evident, aplicabilă: după executarea a două treimi vor fi puşi în libertate.
  5. Mai mult, potrivit noii legislaţii, pentru toate aceste infracţiuni e posibil ca procurorul să renunţe la urmărirea penală stabilind că fapta nu prezintă interes public de a fi cercetată. De aceea cred că numărul cauzelor care în următorii ani vor ajunge la instanţe se va diminua (deja statistica pe anul 2014 ne arată acest lucru).

Soluţii: Având în vedere creşterea numărului de infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere, probabil că se impune o înăsprire a sancţiunilor legale: eliminarea posibilităţii de a fi aplicată amenda penală ci doar închisoarea, ridicarea minimului special al pedepselor, eliminarea posibilităţii de a se renunţa la urmărirea penală, eliminarea dreptului la liberare condiţionată, includerea printre infracţiuni a faptei de a conduce cu 50 km/h peste limita maximă admisă etc.

Cu toate acestea, cred că şi pe actuala legislaţie organele judiciare ar putea avea o mare contribuţie la combaterea acestui fenomen prin înăsprirea reacţiilor şi tratamentului sancţionator:

  1. Procurorii ar trebui să aplice instituţia renunţării la urmărirea penală doar în mod excepţional. Infracţiunile la regimul circulaţiei rutiere sunt infracţiuni de pericol, iar când sunt soldate şi cu eveniment rutier, personal nu văd cum ar putea fi justificată renunţarea. O soluţie de renunţare la urmărirea penală pentru alcoolemie de peste 1 la mie, cum înţeleg că se face în unele judeţe, este inacceptabil!
  2. Judecătorii ar trebui să aplice sancţiuni ferme, amenda să fie aplicată doar în mod excepţional, iar suspendarea executării cu maximă precauţie şi numai motivat.
  3. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a mai conduce pe un anumit număr de ani nu e obligatorie. Oricum, eu nu ştiu să se aplice în practică, judecătorii considerând că urmările administrative din legea circulaţiei ar fi de ajuns. Ei bine, nu e aşa: ridicarea permisului pe o anumită perioadă sau posibilitatea de a da din nou examen pentru a obţine permisul anulat sunt insuficiente deseori.
  4. Nu ştiu de ce nimeni nu şi-a pus problema confiscării autoturismului: legea permite în prezent ca bunul făptuitorului care a fost folosit la comiterea infracţiunii să fie confiscat. E adevărat, raportat la Decizia CCR nr. 661/2007, ar putea fi destul de greu, dar nu cred că imposibil, de motivat o asemenea măsură. De altfel, îmi amintesc că acum doi ani premierul anunţa public că ar dori modificări legislative care să permită confiscarea autoturismului pentru comiterea unor contravenţii la regimul circulaţiei rutiere. Demersul nu a mai fost făcut, dar dacă pentru contravenţii ne gândeam la confiscare, cu atât mai mult raţiunile se menţin în caz de comitere a infracţiunilor în această materie.
  5. Poliţiştii trebuie să îşi intensifice acţiunile în trafic. Cu toţii ştim că cel prins în trafic băut nu este pentru prima dată în acea stare. El reprezintă un pericol pentru toţi cetăţenii oneşti. În plus, pe unii dintre cei condamnaţi cu suspendare îi regăsim pe şosele conducând fără permis.
  6. Fiecare poliţist aflat în trafic să fie dotat cu mini-cameră video. Sistemul i-ar ajuta să probeze eventualele insulte sau chiar ultraj comise împotriva lor şi i-ar proteja de acuzaţiile de abuz în serviciu sau luare de mită.
  7. Procurorii nu trebuie să se sfiască în a propune arestarea preventivă a şoferilor băuţi care comit accidente soldate cu victime omeneşti sau care fug de la locul accidentului.
  8. Judecătorii trebuie să aplice sancţiuni ferme pentru ucidere din culpă sau vătămare corporală din culpă care sunt comise ca urmare a unei infracţiuni la legea circulaţiei. După părerea mea, pentru cel care se urcă băut la volan sau conduce cu mult peste limita legală a vitezei şi accidentează o persoană în aceste condiţii nici nu ar mai trebui să se pună problema comiterii vreunei infracţiuni contra persoanei din culpă, ci cu intenţie indirectă.

Pentru cei care au nevoie, le pun la dispoziţie statistica utilizată: Nr.cauze 2010-2015 şi Pedepse 2010 – 2013

16/04/2015

De ce nu ma duc la o cafea in sediul Parlamentului

Filed under: 1. EXPLICATIE — Cristi Danilet @ 3:05 PM
Tags: ,

cafeaPreşedintele Senatului a anunţat, marţi, că propune organizarea cât mai curând posibil, la Palatul Parlamentului, a unei întâlniri informale între conducerea Senatului şi membrii CSM, pe tema relaţiei bilaterale şi a exercitării atribuţiilor celor două instituţii. Miercuri el a declarat că în şedinţa Biroului Permanent s-a decis ca data întâlnirii informale dintre Senat şi CSM va fi stabilită săptămâna viitoare, după ce membrii conducerii Senatului se consultă cu partidele din care fac parte.

Eu m-am decis să nu particip la o astfel de întâlnire. Iată motivele:

  • Pentru că o întâlnire „informală” poate avea loc între persoane, dar nu între instituții ale statului;
  • Pentru că o astfel de întâlnire în mod normal nu ar trebui să aibă agendă și teme prestabilite, ci este mai degrabă pentru cunoașterea partenerilor, pentru socializare;
  • Pentru că în vederea unei întâlniri informale nu se face declarație de presă într-o zi, nu se face anunț în presă în ziua următoare, nu se consultă partidele și nu se stabilesc date punând în mișcare rotițe birocratice instituționale;
  • Pentru că o astfel de întâlnire este deocamdată inoportună cât timp a fost generată de un demers al CSM finalizat cu o „sancționare” a Senatului de către CCR (până va fi motivată decizia);
  • Pentru că o astfel de întâlnire poate avea loc la o cafenea sau o cofetărie, dar nu în sediul unei instituții, mai ales când este vorba de Parlament;
  • Pentru că o întâlnire Judiciar-Legislativ nu trebuie ferită de ochii și urechile presei. Nu mi se pare tocmai în regulă să fie anunțată public această întâlnire după care conținutul să fie secretizat pe motiv că discuția este „informală”;
  • Nu în ultimul rând, nu vreau să văd cum membrii CSM sunt apostrofați și în privat, nu doar în public ca până acum, că au solicitat președintelui CSM sesizarea CCR cu privire la votul din Senat într-o cauză judiciară a unui parlamentar.

Eu cred că reprezentanții celor trei puteri trebuie să aibă discuții cât se poate de formale și care să se desfășoare în public. Justiția nu are ce negocia cu Parlamentul, cu atât mai mult în spatele ușilor închise și mai ales când situația este atât de tensionată din cazul încălcărilor repetate ale Constituției din partea unei puteri. Mai mult, dezbaterile nu pot avea ca obiect cauze judiciare punctuale, chiar dacă a intervenit Curtea Constituțională.

De altfel, există cadrul legal necesar pentru acest dialog: instituțiile își datorează respect reciproc și trebuie să coopereze în mod loial, spune Comisia de la Veneția (opinia din decembrie 2012, p.17); puterile trebuie să colaboreze în mod loial, reia aceeași Comisie (opinia din martie 2014, pct. 33); CSM trebuie să fie parte la discuțiile privind revizuirea Constituției, așa cum cere Comisia Europeană (rapoartele MCV – p.3 din ianuarie 2014 și p.5 din ianuarie 2015); CSM trebuie să prezinte Parlamentului Raportul privind starea justiției și Raportul privind activitatea CSM (art. 38 alin. 6 din Legea nr. 317/2004); Ministrul Justiției trebuie să prezinte Parlamentului concluziile sale privind raportul de activitate al PICCJ, respectiv al DNA (art. 79 și art. 88 din Legea nr.304/2004) – de notat că de la intrarea lor în vigoare în anul 2005 aceste dispoziții legale s-au respectat o singură dată; în rest, discuțiile au avut loc la televizor. Mai mult, la protestul magistraților din anul 2009 chiar s-a propus încheierea unui Pact între puteri, finalizat doar cu semnarea parțială a unor principii, azi nerespectate. Anul trecut și anul acesta ministrul justiției a avansat ideea unui cod de conduită politică cu privire la justiție, dar inițiativa s-a rezumat doar la emiterea acestei idei. Inutil să reamintesc conduita politicienilor care a fost dezavuată de Comisia Europeană în rapoartele MCV din vara 2012 (p.3 și p.22 unde se solicită măsuri disciplinare împotriva politicienilor care subminează credibilitatea judecătorilor sau care exercită presiuni asupra instituțiilor judiciare, p.15 unde se critică folosirea imunității pentru blocarea unor dosare), din ianuarie 2013 (p.4 unde se denunță actele de intimidare sau hărțuire comise împotriva unor persoane care lucrează în instituții judiciare și anticorupție importante și se cere clasei politice să ajungă la un consens privind abținerea de la criticarea hotărârilor judecătorești, de la subminarea credibilității magistraților sau de la exercitarea de presiuni asupra acestora, p.6 unde se susține necesitatea justificării refuzului de ridicare a imunității), din ianuarie 2014 (p.3 unde se menționează că încă există atacuri politice la adresa magistraților, la p.4 se menționează că sunt hotărâri judecătorești definitive pe care Senatul nu le execută, la p.8 se reia critica cu privire la nemotivarea hotărârilor de ridicare a imunității, iar la p.13 se recomandă alcătuirea unui Cod de conduită al parlamentarilor cu dispoziții clare în ceea ce privește respectarea independenței sistemului judiciar, și în special a hotărârilor judecătorești de către parlamentari și în cadrul procesului parlamentar), din ianuarie 2015 (p.4 unde se reamintește de existența atacurilor la adresa magistraților și neadoptarea codului de conduită al parlamentarilor, p. 11 unde se arată că răspunsul Parlamentului la solicitările DNA pare arbitrar și lipsit de criterii obiective).

Așadar, problema nu este la Justiție, ci la celelalte puteri. Cadrul legal de discutare a modului de intrare în ordinea constituțională a Parlamentului există deja. Sugestii și recomandări cu privire la ce trebuie îndreptat sunt de mulți ani formulate: lămurirea limitelor imunității pentru parlamentari, lămurirea blocajului procedural cu privire la miniștri dar mai ales pentru foștii miniștri, eliminarea practicii ca procurorii să trimită la Parlament dosarele nepublice cu privire la parlamentarii sau miniștrii cercetați, lămurirea limitelor criticismului politicienilor la adresa unor magistrați sau a unor măsuri ori decizii punctuale, respectarea hotărârilor judecătorești definitive (și, dacă e să discutăm despre integritate, poate atingem și subiectul referitor la cei condamnați definitiv care încă sunt parlamentari), invitarea CSM la orice discuție pe marginea modificării Constituției.

De cafele vom avea timp. Acum este momentul pentru discuții autentice.

07/04/2015

Interviu Revista22: `Legea si justitia trebuie sa fie egale pentru toti`

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 9:36 PM
Tags: , , , , , , ,

Rev22

Interviu acordat Revistei22, Anul XXV (1307), 7-14 aprilie 2015

https://i1.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet.jpg

„ Justiția nu trebuie să se substituie în niciun caz factorilor politici, după cum, invers, factorii politici nu trebuie să se substituie justiției, atunci când e vorba de instrumentarea de dosare.“

Aș începe cu o chestiune extrem de discutată în acest moment, în special legată de cazul Șova. Am avut proteste în stradă, am avut luări de poziție ale unor ambasade asupra felului în care se gestionează la nivelul parlamentului aceste cereri de începere a urmăririi penale, respectiv de arestare.

Lucrurile pot fi rezolvate în mod corect și mai ales legal, dacă se interpretează Constituțiaîn litera și spiritul ei. Și anume, Constituția României prevede că au imunitate doar parlamentarii, ei nu pot fi trași la răspundere pentru opinii și voturile lor politice. În rest, pentru orice alte fapte care nu au legătură cu aceste două aspecte, ei pot fi trași la răspundere penală. Însă, atunci când trebuie să fie percheziționați, reținuți sau arestați, este nevoie de o încuviințare din partea parlamentului. Acum se pune problema – repet, discuția este doar pentru parlamentari – în ce măsură o Cameră poate refuza cererea de percheziționare, reținere sau arestare venită din partea procurorilor? Am urmărit dezbaterile din parlament și am constatat următorul aspect: parlamentarii care sunt urmăriți de către procuror, respectiv colegii lor care iau cuvântul în Cameră, întotdeauna fac referire la actele de probațiune – dacă există fapta, dacă există probele, dacă se impune sau nu arestarea preventivă, cu alte cuvinte, ei fac acte de apărare care în mod normal ar trebui formulate în sala de judecată. Discuția din parlament ar trebui să se limiteze doar la aspectul dacă fapta urmărită de procuror este sau nu în legătură cu opinia sau votul politic. Aici se face marea confuzie. Cu alte cuvinte, dacă un parlamentar este urmărit, să spunem prin absurd, pentru un furt din supermarket, nu poți să vii tu, coleg parlamentar, să spui: „noi nu credem că se impune arestarea colegului nostru pentru acel furt“. Că regula este lăsarea în libertate a oamenilor. Da, regula este lăsarea în libertate a oamenilor, dar mai avem o altă regulă, și anume că toți suntem egali în fața legii.

Ca să fiu avocatul diavolului, unii vor spune că e posibil ca anchetele respective să fie influențate politic, să fie montate artificial și de aceea e normal ca parlamentul să prevină astfel de situații.

Eu nu neg că una dintre apărări poate fi aceasta: dosarul nu se bazează pe nimic faptic, este pur și simplu creat, este un abuz al procurorului sau s-a încălcat în mod grav procedura. Dar toate aceste aspecte trebuie invocate în fața judecătorului care va soluționa cererea de autorizare a percheziției sau de arestare a parlamentarului respectiv. A face aceste afirmații în spațiul public, în afara sălii de judecată, respectiv în parlament și, mai mult, chiar a face trimitere la dosar, care dosar este acolo, faptic, la parlament, înseamnă că se înlocuiește o activitate judiciară cu una extrajudiciară.

În cazul miniștrilor procedurile sunt deosebite.

Pentru miniștri este extrem de complicat. În primul rând, trebuie să lămurim: pentru miniștri nu există imunitate, așa cum se vehiculează în spațiul public. Constituția prevede doar imunitatea parlamentarilor. Pentru miniștri, însă, avem un blocaj de procedură, și anume: atunci când un ministru trebuie urmărit pentru fapte comise în exercițiul funcției, procurorul nu poate nici măcar începe urmărirea penală, așa cum o poate face în cazul parlamentarului, ci doar dacă există o solicitare din partea parlamentului. Deci, pentru un ministru care este și parlamentar, procurorul nu poate să înceapă urmărirea penală decât dacă are o solicitare în acest sens chiar din partea parlamentului.

MARJA DE APRECIERE
Este posibil ca la începutul procesului penal să am indicii că s-a săvârșit o faptă și că cel anchetat este cel vinovat, că a încercat să fugă sau să ascundă arma crimei, de exemplu, și atunci eu am temeiurile pentru a-l aresta, dar pe parcursul procesului, să zicem, descopăr că a fost în legitimă apărare când a folosit arma de foc. Și atunci trebuie să-l achit. (…) Va rămâne totdeauna o marjă de apreciere care aparține exclusiv judecătorului..

Solicitare sau aprobare?

Nu este aprobare, este solicitare. De aceea procurorii, în momentul de față, adună niște informații, chiar niște probe, începând urmărirea penală cu privire la faptă, după care se opresc. Când descoperă cine a comis fapta și dacă această persoană este, de exemplu, un ministru, el nu poate merge mai departe, ci trimite dosarul la parlament, spunând parlamentului: acum avem nevoie să ne solicitați voi, oficial, urmărirea. Cu alte cuvinte, în lipsa acestei solicitări, procurorul nu poate merge mai departe cu dosarul. Spre deosebire de cazul parlamentarilor, unde dosarul se duce mai departe, dar cu parlamentarul în stare de libertate, în cazul miniștrilor nici măcar nu poate să înceapă urmărirea penală. Și atunci ne punem problema: cât timp este blocată astfel urmărirea penală? Dacă niciodată parlamentul nu cere urmărirea penală a unui ministru care, de exemplu, este suspectat că a primit mită ca să inițieze o hotărâre de guvern sau să aranjeze o licitație publică, înseamnă că nu-l vor putea urmări niciodată pentru luare de mită? Eu mă uit înConstituție. Acolo se spune că membrii guvernului nu pot fi urmăriți fără această solicitare din partea parlamentului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, dar nu pentru fapte săvârșite în legătură cu exercițiul funcției lor. De exemplu, nu am putea să urmărim un ministru că inițiază o licitație publică, dar îl putem urmări că a primit mită ca să o inițieze, pentru că mita nu intră în funcția sa. Validarea licitației, începerea ei sau confirmarea ei intră în atribuțiile funcției, dar primirea mitei nu intră în exercițiul funcției.

Cum ar putea fi eliminate astfel de ambiguități? Cum s-ar putea da niște criterii clare, care să nu mai poată fi interpretate?

În primul rând, pe actuala legislație, dacă nu s-ar face niciun fel de modificare la Constituțiesau la regulamentele Camerelor, ar trebui să avem o decizie a Curții Constituționale care să interpreteze normele pe care le-am menționat, adică normele cu privire la imunitatea parlamentară, respectiv cu privire la impedimentele procedurale. În al doilea rând, ar trebui să fie clar precizate criteriile în baza cărora au loc dezbaterile și ce documente trebuie să fie trimise în parlament atunci când se formulează astfel de cereri.

REFUZUL PARLAMENTARILOR
Mă uit la vreo doi miniștri la care procurorii au refăcut încunoștințarea parlamentarilor că ar trebui începută urmărirea penală, după ce inițial au refuzat. (…) Și parlamentarii au refuzat. Nu știm considerentele, că motivarea hotărârii nu există, ci în dezbatere s-a pus problema: păi, noi am mai refuzat o dată, prin urmare avem o autoritate… Ce autoritate? De lucru judecat? Păi, parlamentarii nu judecă, numai judecătorii judecă.

În momentul de față la parlament ajung nu numai referatele întocmite de procurori, ci dosare, bibliorafturi, o mulțime de alte documente.

Mi-aduc aminte că în primii ani de după reformă, și anume în 2005-2006, după ce DNA a început să investigheze chiar miniștri în funcție, cred că George Copos era viceprim-ministru, s-a pus problema ce acte să se trimită la parlament. Inițial, s-au trimis doar referatele, adică un fel de proces verbal prin care procurorul încunoștințează parlamentul în ce stadiu al urmăririi este, ce activități procesuale s-au efectuat, ce probe s-au strâns. Atunci, comisiile juridice din parlament au început să respingă astfel de solicitări pe motiv că ei nu cunosc despre ce este vorba, că nu a ajuns un material documentar probatoriu referitor la cazul în speță. După care, s-a luat decizia la nivelul DNA: OK, atunci le facem copii după dosare și le trimitem. S-a ajuns astfel ca zeci de volume care stau la baza urmăririi penale, zeci de volume, din care este alcătuit un dosar penal, să ajungă pe masa comisiei juridice. Și ce se întâmplă concret? Toți membrii comisiei juridice stau și verifică probele. Toți membrii stau și verifică actele depuse la dosar, citesc stenogramele după interceptări etc. Cu alte cuvinte, fac o activitate pe care în mod normal ar trebui să o facă apărarea și ar trebui să o facă oamenii legii.

Spuneți că lucrurile ar trebui reglementate cumva și că cel mai potrivit instrument ar trebui să fie oferit de o interpretare a Curții Constituționale.

O interpretare a Curții, pe de o parte, dar nu exclud nici posibilitatea unui agreement, a unui pact între CSM sau una dintre autoritățile judecătorești și parlament, prin care să se stabilească o linie de conduită.

https://i0.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet2.jpg

„E responsabilitatea noastră să garantăm independența justiției.“

SCADE DURATA PROCESELOR
În general, procesele penale în România durează mai puțin ca acum cinci ani. În ultimii doi ani s-a înregistrat o scădere a duratei. Este celeritatea, pe de altă parte, e și perfecționarea judecătorilor, adică au învățat să managerieze dosarul astfel încât să nu existe durată în timp neutilizată. Dar și numărul de dosare este mai mare. Cele care vin, de exemplu, de la DNA și se duc spreÎnalta Curte, dosare extrem de complexe, cu multe persoane implicate.

În mod concret, ce a făcut CSM din acest punct de vedere?

Președintele CSM deja a făcut o sesizare în cazul Șova, a provocat CCR să spună dacă trebuie emisă sau nu o hotărâre, chiar dacă se respinge solicitarea de arestare a unui parlamentar, dar încă este puțin. Eu aș vedea o discuție între CSM, poate chiar și o hotărâre a CSM, prin care să se indice în mod clar că astfel de dosare nu pot fi trimise în întregime și nu pot fi dezbătute pe fond în parlament. Iar parlamentul, în cele două Camere, să emită un regulament prin care să prevadă în mod concret ce acte pot fi solicitate. Nu este normal să avem o diferență de tratament chiar cu privire la unii parlamentari și miniștri. Ați văzut, chiar în aceeași zi, pentru un ministru se solicită urmărirea penală, pentru un alt ministru nu se solicită acest lucru.

Cred că, de fapt, asta e o chestiune pe care într-adevăr CSM trebuia s-o aducă în discuție de mai multă vreme. Nu credeți căCSM a lipsit din această discuție?

Pozițiile noastre publice din ultimii doi ani au fost extrem de lipsite de fermitate, nu au avut fermitatea pozițiilor din anii 2011-2012. Mă gândesc că e responsabilitatea noastră să garantăm independența justiției și implicarea noastră în astfel de dezbateri este absolut necesară. Nu cred că trebuie să ne limităm la o hotărâre adoptată în plen și un comunicat public. Efectiv, trebuie să solicităm un dialog cu celelalte puteri, pentru că, până la urmă, noi trebuie să colaborăm. Sigur, suntem separați, dar trebuie să colaborăm cu celelalte puteri. Iar atunci când este vorba de o interferență a uneia în activitatea celeilalte, de exemplu, un dosar cu un ministru sau cu un parlamentar, este evident că trebuie să am niște norme extrem de clare și de previzibile cu privire la procedurile de urmat.

EROAREA JUDICIARĂ
Nu întotdeauna când o persoană este arestată preventiv și ulterior achitată, poate să invoce eroarea judiciară care să aparțină judecătorilor și procurorilor. Poate am avut martori falși, poate însăși persoana anchetată a mințit organele de urmărire penală. Nu exclud o eroare judiciară, însă acea eroare trebuie să fie imputabilă, trebuie să demonstrez reaua-credință.

În afară de aceste evidente diferențe de tratament, a mai apărut o altă discuție de fond, prilejuită în special de cazul lui Varujan Vosganian. S-a spus, în cazul său, că practic se face o anchetă legată de o hotărâre de guvern, care este un act politic, o decizie care, sigur, poate în final să fie bună sau rea. Ceea ce înseamnă ca justiția să intervină în cazul unor acte de natură politică. Ceea ce este nefiresc, cu excepția situațiilor în care se poate proba faptul că există un beneficiu particular, o mită.

Nu cunosc detalii legate de cazul amintit, în afara faptului că procedura a fost blocată în parlament. Dar, ca linie generală, aș vrea să se înțeleagă clar că, la rândul său, justiția nu trebuie să se substituie clasei politice, adică parlamentului și guvernului. Nu trebuie să vină procurorii sau judecătorii și să spună că trebuia sau nu trebuia emisă o hotărâre de guvern sau o ordonanță sau că trebuia sau nu trebuia emisă o lege. Noi analizăm conduita licită sau ilicită a persoanei care ia decizia în legătură cu actul politic. Deci noi nu ne substituim clasei politice și ar fi extrem de grav acest lucru. Dar, în situația în care avem un caz în care s-a luat mită pentru a fi emisă o hotărâre de guvern, atunci e clar că avem un act ilicit. Sigur că ai comis acele fapte în calitatea ta de ministru, dar ai încălcat legea. Să știți că situația nu se întâlnește doar la nivelul răspunderii miniștrilor sau a parlamentului. Aceeași situație este cu consilierii locali sau primarii. Judecătorii niciodată nu vor spune că, de exemplu, nu trebuie să construim pe aici un drum public sau o autostradă sau un pod. Asta e o decizie care aparține administrației locale. Dar, dacă s-a dat mită, dacă s-a aranjat licitația, atunci, da, intervine justiția. Justiția nu trebuie să se substituie în niciun caz factorilor politici, după cum, invers, factorii politici nu trebuie să se substituie justiției, atunci când e vorba de instrumentarea de dosare.

Să trecem la o altă chestiune care ține de modul în care funcționează sistemul de justiție. Există destule păreri conform cărora, după apariția noului Cod de Procedură Penală, în special din a doua jumătate a anului trecut, a crescut foarte mult numărul de arestări. Și se spune că se face exces de arestări. Plecând de aici, vedem în aceste zile o inițiativă a unor politicieni de a opera niște modificări în Codul de Procedură Penală care, între altele, să limiteze acest gen de situații. Din perspectiva dvs., ca membru CSM, ca judecător, vi se pare corectă această impresie, și anume faptul că există un exces de arestări? Și, în al doilea rând, în ce măsură modificările care se doresc a fi introduse înCodul de Procedură Penală ar putea afecta negativ lupta anticorupție?

Eu sunt de acord că starea normală este cea de libertate și un proces penal trebuie să se deruleze cu suspectul sau inculpatul în stare de libertate. Dar tot atât de realiști trebuie să fim să recunoaștem că starea de normalitate este să nu se săvârșească infracțiunea. Și atunci când s-au săvârșit infracțiuni și au început procedurile legale, persoanele în culpă trebuie să contribuie la aflarea adevărului. Măsura arestării preventive nu se ia pentru că o persoană a săvârșit niște infracțiuni, ci se ia pentru că, pe parcursul derulării procesului, acea persoană încearcă, într-un fel sau altul, să zădărnicească aflarea adevărului, să împiedice urmărirea penală.

Nu se referă la fapta în sine, ci se referă la comportamentul persoanei anchetate.

Exact. Pentru că, dacă noi, chiar de la începutul procesului, am avea probată foarte bine fapta, persoana nici nu ar trebui arestată, ci ar trebui trimisă în judecată și condamnată imediat. Dar de ce este arestată o persoană? Pentru că a săvârșit o faptă în legătură cu infracțiunea sa care a împiedicat organele de urmărire penală să-și desfășoare activitatea normal, de exemplu, a șters informații din calculator, a ars documente importante, a încercat să cumpere martorii sau a încercat să fugă din țară.

https://i2.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet3.jpg

„Arestarea nu înseamnă condamnarea persoanei.“

Discuția în principiu e clară. Numai că, fără să dau nume, avem situații cu oameni foarte influenți care rămân în funcții, sub control judiciar, și alții care sunt arestați.

Criteriile în CPP le avem, dar tot atât de realiști trebuie să fim, codul atribuie o marjă mare de apreciere judecătorilor. Adică noi nu avem situații exemplificative în cod prin care să se spună: un inculpat are o anumită calitate și mita dată este de atâta, el este arestat dacă nu colaborează. Asta este o chestiune de speță. Codul îți oferă doar criterii. Urmează ca judecătorul însuși, prin puterea sa de apreciere, să stabilească dacă este cazul sau nu să aresteze o persoană. Uneori, în practică se întâlnesc situații în care persoane aflate în împrejurări similare nu sunt arestate. Una este arestată, alta nu.

JUSTIŢIA ŞI POLITICA
La rândul său, justiția nu trebuie să se substituie clasei politice, adică parlamentului și guvernului. Nu trebuie să vină procurorii sau judecătorii și să spună că trebuia sau nu trebuia emisă o hotărâre de guvern sau o ordonanță sau că trebuia sau nu trebuia emisă o lege. Noi analizăm conduita licită sau ilicită a persoanei care ia decizia în legătură cu actul politic. Deci noi nu ne substituim clasei politice, ar fi extrem de grav acest lucru.

Credeți că s-ar putea face ceva astfel încât să avem criterii relativ uniforme de abordare?

Să avem o jurisprudență care trebuie cunoscută și, în al doilea rând, să aibă un mai mare rol. Pentru că noi, la facultate, suntem învățați că jurisprudența nu reprezintă un izvor de drept, adică nu avem precedentul judiciar recunoscut în mod oficial în România. Ceea ce este o mare eroare. Noi mergem pe tradiția franceză, franco-italiană, care deja nu mai este de actualitate. Pentru că avem foarte multe situații nereglementate în lege în care jurisprudența are un puternic cuvânt de spus. Din acest motiv, în sistemul anglo-saxon există niște ghiduri, niște îndrumări la adresa judecătorilor, cu privire la cum ar trebui să trateze cazuri concrete în justiție. Practică neunitară avem și cu privire la pedepsele aplicate unor inculpați aflați în situații similare. La noi încă nu este acceptat, la nivel de mentalitate. Judecătorii încă spun: noi suntem independenți, hotărâm așa cum credem noi de cuviință. Ei bine, nu mai merge așa. În statele civilizate, ceea ce a stabilit Înalta Curte sau, în general, instanța de control judiciar devine aproape literă de lege în cazuri similare. Încă nu avem un astfel de sistem. Trebuie să fie clar pentru toată lumea că legea este egală pentru toți, dar și aplicarea legii, adică justiția, trebuie să fie egală pentru toți.

Dar din ce v-ați uitat pe propunerile de modificare a CPP care circulă, cum vi se par?

Eu aș vrea ca aceste propuneri să ajungă în primul rând la CSM, să ne convingem că ele nu sunt menite să zădărnicească aflarea adevărului. Cazurile nu sunt identice, sub nicio formă, se vor înregistra diferențe între ele și atunci trebuie să lăsăm și judecătorului o anumită marjă, folosind criteriile legale, prin care să stabilească dacă persoana trebuie sau nu arestată. Dar, încă o dată, arestarea nu înseamnă condamnarea persoanei. Este foarte grav să vedem lucrurile confuze din acest punct de vedere.

VALORIFICARE ULTERIOARĂ
Am avut de soluționat înCSM o solicitare a procurorilor DNA de încuviințare a arestării preventive pentru un președinte de tribunal. O persoană care a recunoscut că a dat mită în urmă cu câțiva ani, care chiar e condamnată într-un dosar, a scos la iveală înregistrări cu judecătoarea, în momentul în care a dat mită. Deci, la cinci-șase ani de la săvârșirea faptei, a scos acele informații și ele au fost transformate de procurorii DNA în probe.

Așa este, dar o detenție extinsă, în condiții în care nu există practic o decizie definitivă, aduce prejudicii enorme persoanei respective.

Este posibil ca, la începutul procesului penal, să am indicii că s-a săvârșit o faptă și că cel anchetat este cel vinovat și că el a încercat să fugă sau să ascundă arma crimei, de exemplu, și atunci eu am temeiurile pentru a-l aresta, dar pe parcursul procesului, să zicem, descopăr că a fost în legitimă apărare când a folosit arma de foc. Și atunci eu trebuie să-l achit. Dar, dacă mă gândesc acum la cazurile de mare corupție instrumentate în ultimii ani, nu-mi amintesc să fi fost persoane arestate preventiv, vorbim de marea corupție, și achitate la sfârșitul procesului. Nu-mi amintesc, cel puțin cei care au fost arestați preventiv, în majoritatea cazurilor sau chiar întotdeauna, au fost finalizate cazurile cu o condamnare, cu o executare.

E adevărat, este o diferență totuși. Acum doi-trei ani, poate chiar un an și ceva în urmă, numărul de arestări nu era atât de mare. Și-mi vine în minte ce spunea fostul șef DNA, Daniel Morar: cât de bine funcționează DNA în acest moment, în materie de administrare a probelor, se va vedea abia peste câțiva ani, după ce se vor da soluții în instanță.

Sigur, o evaluare a activității actuale a DNA va fi făcută și prin faptul dacă anumite dosare se vor confirma sau nu cu sentințe definitive. Revenind la chestiunea arestării și condamnării, să nu uităm că procurorii DNA instrumentează dosarul, fac urmărirea penală și cei care arestează și condamnă sunt judecătorii, deci, până la urmă, există și între noi niște pârghii de control. Dar cei care arestează sunt judecătorii.

Una dintre discuțiile importante în acest moment din spațiul public se referă la relația dintre SRI și DNA. Semnele de întrebare exprimate pleacă de la premiza că SRI ar alimenta preferențial DNA cu informații referitoare la anumite dosare. Sigur, nu putem opera cu speculații, dar este o chestiune serioasă pentru orice stat de drept și nu poate fi totuși ignorată. Ce poate să facă CSM din acest punct de vedere, astfel încât această zonă de suspiciune să fie cât mai mică posibil?

Corupția a fost declarată ca o vulnerabilitate la adresa siguranței statului. Din acest motiv, serviciile de informații sunt abilitate să adune date și informații cu privire la săvârșirea faptelor de corupție și să-i informeze imediat pe procurorii DNA. Deci ei au obligația legală, în momentul în care au informații în legătură cu un act de corupție, să trimită acea informație la procurorii DNA, care au obligația după lege să transforme informațiile în probe și să vadă dacă este cazul sau nu să urmărească penal persoana. Sigur, se pune problema unui mod discreționar de furnizare a informațiilor, ceea ce depășește competențele noastre, pentru că serviciile au probabil propriul sistem intern de control. Pe de altă parte, se pune problema utilizării acelor informații și a transformării lor în probe și a duratei în timp a unor dosare penale. Și asta intră într-adevăr în atribuțiile noastre. Cred că din 2011, de când își duce mandatul actualul CSM, noi am desfășurat mai multe controale la nivelul procurorilor, la toți procurorii din țară, dar și în privința procurorilor DNA, cu privire la durata parcursă de anumite dosare. Au fost suficiente semne de întrebare prin presă de ce anumite dosare stagnează cu anii etc. Vreau să spun că inspecția judiciară a făcut astfel de controale, s-au găsit și dosare lăsate în nelucrare, chiar am avut și prim-procurori din țară care și-au dat demisia sau au fost revocați din funcție. Am făcut astfel de controale și laCurtea Supremă, unde vă amintesc că până în 2011 nu fusese efectuat niciodată vreun control de către inspecția judiciară, referitor la durata de soluționare a proceselor, și au început dosarele să capete o derulare firească. Dar în privința urmăririi penale, trebuie să recunoaștem că nu avem termene limită impuse de lege. Codul nu spune „trebuie să finalizezi urmărirea penală într-un an, doi sau zeci“.

Dar, până pe la mijlocul anului trecut, nu prea a existat tipul acesta de discuții despre relația dintre SRI și DNA.

Dar legătura există, e prevăzută în lege. Eu vreau să fac cumva o paralelă. Dacă mă întrebați dacă este posibil ca unele informații să fie ținute deoparte un anumit număr de ani și apoi să fie instrumentate, când cine știe ce se schimbă în mediul social sau politic al României, vă spun: da, teoretic e posibil. Dar și practic, chiar într-un caz care este azi în justiție, ne-am confruntat cu astfel de situații. Mă gândesc că la fel este și în cazul serviciilor de informații, până obțin ele o informație, până o valorifică, până mai adună și alt material informativ, până îl trimit la procurori, care la rândul lor încep să vadă dacă informațiile sunt veridice să fie transformate în probe, durează un timp. Dacă mă întrebați dacă persoane cu rea-credință pot ține la o parte acea informație, voi spune: da, este posibil. Dar trebuie să avem încredere în bună-credința lucrătorilor.

Legat de acest lucru, a fost o discuție referitoare la felul în care s-a clasat într-un dosar foarte cunoscut, în care, în cazul a doi dintre acuzați, s-a mers pe ideea de impunitate.

Aici este vorba doar de infracțiunea de dare de mită, nu orice infracțiune. La darea de mită, dacă mituitorul se autodenunță la Parchet, înainte să se înceapă urmărirea penală, el beneficiază de impunitate. Însă procurorii vor începe urmărirea penală pentru luare de mită cu privire la persoana care a primit banii respectivi.

S-a mers pe ideea de impunitate pentru că s-ar fi făcut dezvăluiri înainte de începerea unei anchete, însă, în același timp, știm că existau sesizări, inclusiv din afara țării, pe dosarul în cauză făcute cu multă vreme în urmă. E un caz notoriu.

Dacă soluția de clasare este una nelegală, în cursul procedurilor de verificare, pentru că procurorul-șef are abilitatea asta să verifice actele procurorilor din subordine, teoretic se poate răsturna soluția de clasare.

Cine poate soluționa soluția de clasare?

Se poate face din oficiu de către procurorul-șef, o poate repune în discuție sau la plângerea unei persoane interesate, la orice plângere a oricărui… Procurorul ierahic superior va verifica legalitatea soluției și apoi se poate face o plângere la judecător.

CSM este implicat? Inspecția judiciară?

Nu, pentru că ține de soluționarea și desfășurarea unui caz concret, nu ține de conduită. Noi putem sancționa, de exemplu, dacă descoperim că procurorul a stagnat prea mult cauza, a fost influențat, a soluționat cauza având o legătură de rudenie cu una dintre aceste două persoane etc., deci noi pe conduită mergem. Chiar dacă s-a greșit. Să spunem că s-a greșit încadrarea. Noi nu putem face nimic, ci procurorul ierarhic superior, respectiv un judecător.

Și cine poate face plângerea?

Orice persoană care are un interes. Respectiv procurorul-șef poate să facă verificare singur, fără nicio problemă. Interesul este însă al celor aflați în urmărire. De exemplu, într-un caz în care demnitarul beneficiază de impunitate, e clar că procurorul îl va folosi ca martor. Or, declarația unui martor poate fi suficientă pentru a se da o soluție cu privire la persoanele implicate în comiterea infracțiunii. Să ne lămurim aici, să știți că nu este nici primul, nici ultimul caz, dispoziția exista și în codul vechi, și acolo există această dispoziție legală și ea este menită să ajute organele judiciare, procurorii să obțină niște martori cheie, pentru că denunțătorul care a dat mită unui funcționar sau demnitar este martor cheie.

Precizarea dumneavoastă este importantă. Vorbim, deci, de cineva care dă mită. Dar în cazul acesta, discutăm despre o persoană care a instrumentat un întreg angrenaj de corupție. Nu despre un mituitor.

Nu. Și mai este o situație. Pentru alte infracțiuni grave prevăzute expres de lege, cel care denunță alte persoane că au săvârșit infracțiuni beneficiază de o reducere a pedepsei. Dar pentru darea de mită am chiar cauză de nepedepsire. Că e normal sau e imoral…

Sunt destule discuții în momentul de față privind felul în care este gestionat procesul de desemnare a viitorului procuror-șef de la DIICOT. Procedura e netransparentă la nivelul ministrului Justiției.

Noi suntem una dintre instituțiile implicate în această procedură de numire a șefilor de laDNA și DIICOT. Îmi amintesc că aceste discuții au fost și în vara lui 2012 și la începutul lui 2013, și anume, actuala legislație prevede că ministrul Justiției face o propunere, CSM, prin secția de procurori, dă un aviz care este consultativ, iar președintele statului face numirea. Ei, în această ecuație, noi am fi dorit să avem un rol mai puternic. Îmi imaginez că ministrul, de exemplu, face o propunere cu care CSM teoretic nu va fi de acord și președintele statului totuși va merge mai departe, îmi pun problema, până la urmă, își mai păstreazăCSM rolul de gestionar al carierei magistraților, dacă ministrul Justiției și președintele statului încalcă opinia CSM? De aceea cred că dialogul dintre cele trei instituții ar trebui să fie mult mai real și cred că ar trebui să crească în timp rolul CSM. Cred că CSM trebuie să aibă aici un aviz mult mai puternic, un aviz obligatoriu de urmat și chiar, într-un viitor, ministrul Justiției trebuie înlăturat din această ecuație. Practic, să avem un sistem pe care îl avem acum la Curtea Supremă. Președintele, vicepreședintele Curții Supreme sunt propuși de către secția de judecători a CSM și numiți de șeful statului. Pe când la procurori, în afară de cele două instituții, șeful statului și CSM, mai avem o instituție, ministrul Justiției, cu alte cuvinte selecția acum o face ministrul Justiției. Nu știm cum va face ministrul Justiției această selecție, probabil are niște criterii, nu o face în mod arbitrar. Dar să nu ne trezim cu situații cum au fost în anii trecuți, când CSM a dat aviz negativ pentru anumite persoane.

Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU

12/07/2014

INTERVIU Cristi Danileţ: ”Parlamentul ÎNCALCĂ în mod flagrant independenţa Justiţiei”

Filed under: interviu,politic — Cristi Danilet @ 2:51 PM
Tags: , , , , , ,
pesurse-logoPESURSE.RO continuă seria interviurilor de weekend cu un material de excepție cu judecătorul Cristi Danileţ, membru în Consiliul Superior al Magistraturii, cunoscut drept un apărător ferm al independenţei justiţiei.
Magistratul ne-a vorbit despre cel mai controversat subiect al momentului, cazul Bercea Mondial- Mircea Băsescu, despre independenţa Justiţiei şi despre implicarea politicului în Justiţia din România.
.
.
Reporter: Domnule judecător, v-aş propune să începem cu subiectele actuale. Recent o serie de acuzaţii grave au fost lansate de către un inculpat, în speţă Bercea Mondial, la adresa preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Livia Stanciu, şi la adresa procurorului şef DNA, doamna Laura Codruţa Kovesi. CSM a considerat că afirmaţiile au adus atingere independenţei Justiţiei şi reputaţiei profesionale a procurorilor DNA. Astfel, vă întreb, ce credeţi că s-a urmărit prin aceste acuzaţii la adresa celor două? Cristi DanileţÎn România, cetățenii onești au un mare respect pentru justiție. Este singurul sector care poate menține echilibrul și ordinea socială și stopa abuzurile din partea celorlalte puteri și ale administrației. De multe ori însă, cei cercetați, speriați de ce li se poate întâmpla și disperați că nu mai pot controla ori cumpăra justiția, încearcă să influențeze magistrații punând presiune mediatică asupra ei și decredibilizând justiția per ansamblu. Așa este și în cazul condamnatului Bercea Mondial: văzând că o parte din mediul online și televiziunile care în fapt nu sunt mass-media, ci organisme de propagandă și manipulare în masă, au interpretat un eveniment juridic în care este și el implicat ca fiind unul politic ce îl implică pe Președintele statului, a încercat într-un moment în care camerele de filmat erau asupra lui să „pluseze”, aducând acuzații împotriva conducătorilor celor mai importante instituții anticorupție din România. Modul în care au fost făcute aceste afirmații și modul în care au fost ele mediatizate este unul iresponsabil, menit să implice justiția cu rea-credință în scenarii politice și show-uri mediatice. Ei, bine, noi nu participăm la asta: Livia Stanciu și Laura Codruța Kovesi sunt profesioniste și mai presus de orice bănuială, iar orice atac la ele le-am interpretat ca un atac la adresa sistemelor juridice pe care le reprezintă. Reporter: Credeţi că este posibil şi scenariul vehiculat în unele medii, conform cărora lui Bercea Mondial i s-ar fi sugerat să facă asemenea acuzaţii? Cine s-ar fi putut afla în spatele lui Bercea Mondial? Cristi DanileţRomânia e țara tuturor posibilităților. De ce nu ar fi posibil și un asemenea scenariu, în care un condamnat să dezvăluie presei la ceva timp de la condamnarea sa definitivă dar într-un anumit moment cu încărcătură politică cum că ar fi vrut să mituiască organe judiciare ca să scape de condamnare ori să obțină o condamnare mai ușoară sau să mituiască persoane chiar din interiorul Administrației Prezidențiale ca să fie grațiat după condamnare? Suntem într-o continuă campanie electorală, iar momentul în care apar astfel de atacuri deja nu mai surprinde pe nimeni. Important e ca organele judiciare să nu țină seama de interesele sau momentele politice și să instrumenteze dosarele fără niciun favoritism. 

Reporter: Rămânând la acest episod, au existat comentarii în spaţiul public potrivit cărora CSM nu putea să se pronunţe asupra acestor afirmaţii şi să decidă că este o încălcare a independenţei Justiţiei, în condiţiile în care nu a fost declanşată o anchetă penală care să stabilească dacă Livia Stanciu şi Laura Codruţa Kovesi au sau nu vreo legatură cu acest caz. Consideraţi că ar trebui ca procurorii să declanşeze o investigaţie în acest sens? Este posibil să existe vreo suspiciune asupra preşedintelui Înaltei Curţi şi şefului DNA?

Cristi DanileţAtunci când există o sesizare a poliției sau procurorilor, aceștia sunt obligați să înceapă urmărirea penală față de faptă și apoi, dacă identifică persoana care a comis fapta, să înceapă urmărirea penală față de persoană. În cazul de față nu există declanșată o asemenea procedură sau cel puțin eu nu cunosc acest lucru. De unde deduc că afirmațiile spuse de respectivul condamnat, printre gratiile unei dube, au fost tratate ca neserioase. E regretabil doar că presa acaparată politic a încercat să le dea o oarecare credibilitate, nefiind respectate cele mai elementare reguli deontologice. După cum am spus însă, astfel de acțiuni nu își mai produc efectul scontat, publicul nu se mai lasă manipulat ci, din contra, eu cred că deja cetățeanul care are o minimă diligență se îndepărtează de respectivele medii de (dez)informare. 

Reporter: În urma scandalului Bercea Mondial-Mircea Băsescu, preşedintele Traian Băsescu a declarat recent că s-a gândit să demisioneze. Din punctul dumneavoastră de vedere, ar trebui să demisioneze preşedintele României, pentru a nu se mai da naştere la discuţii privind o pretinsă influenţare a Justiţiei în cazul fratelui său? 

Cristi DanileţDemisia este un act unilateral, responsabilitatea acestuia aparține exclusiv persoanei în cauză. Așa că nu pot comenta demisia sau intenția de demisie nici măcar a Președintelui României. Ceea ce pot spune cu certitudine este că e stupid să crezi că justiția poate fi influențată de Președintele României atâta timp cât printr-o decizie judecătorească fratele acestuia tocmai a fost arestat preventiv. Sunt convins că această decizie s-a dat legal și temeinic și că ar trebui să înceteze orice speculație pe tema influențării politice a justiției: magistrații români cercetează fapte și persoane fără vreo legătură cu poziția lor socială, averea lor, rudele lor. Iar cine încalcă legea trebuie să răspundă. Sunt convins că așa e în prezent și în România: nu mai este o problemă de „cine”, ci doar de „când”. 

Reporter: Cât de mult este implicat în momentul de faţă politicul în Justiţie?

Cristi DanileţPoliticul decide cadrul legal în care Justiția își desfășoară activitatea – e rolul constituțional al Parlamentului și Guvernului. În rest, orice act normativ emis pentru a bloca urmăriri penale sau judecăți, ori pentru a anula hotărâri judecătorești ar fi contrar principiului separației puterilor în stat. Azi politicul este în conexiune cu administrarea justiției – mă refer la faptul că Ministrul Justiției încă este ordonator principal de credite al instanțelor deși din anul 2005 această atribuție trebuia transferată instanței supreme sau la faptul că șefii Parchetului General și al Direcției Naționale Anticorupție sunt numiți de către președintele țării la propunerea ministrului. Declarațiile de acum trei zile ale premierului cu privire negocierile dintre el, care nu are atribuții în acest sens, și Președintelui țării în numirile ce au avut loc la începutul anului 2013 cred că e o dovadă în plus a politizării inacceptabile și subliniez încă o dată nevoia ca aceste numiri să fie atributul exclusiv al Consiliului Superior al Magistraturii, singurul organism care trebuie să aibă gestiunea carierei magistraților. Activitatea procurorilor nu trebuie să fie nicio clipă sub suspiciunea că poate fi influențată de cei implicați în numirea lor în funcție. 

Dar există o legătură a politicului ce afectează funcționarea Justiției: o imixtiune directă comite Parlamentul în legătură cu solicitarea de urmărire penală a unor miniștri-parlamentari sau avizarea arestării ori percheziției unor parlamentari – atunci când se opune emiterii acestor solicitări și avize pe motiv că faptele nu sunt dovedite Parlamentul încalcă în mod flagrant independența justiției și se transformă într-o instanță extraordinară Aceasta a fost aspru criticată de Comisia Europeană, a trezit recent uimirea unor magistrați și senatori americani și ar trebui să nască revolta populației întrucât în aceste cazuri o anumită categorie de cetățeni ai României se situează deasupra legii. De fapt, ei se sustrag de la a da socoteală în fața organelor legii pentru eventualele încălcări comise. 

Reporter: Consideraţi că există judecători şi procurori controlaţi de oameni politici? 

Cristi DanileţAm o experiență de 15 ani în sistemul judiciar și am văzut destul de multe că să spun fără teama de a greși: există magistrați care își exercită funcția cu demnitate, dedicându-se cu pasiune acestei nobile profesii; după cum există magistrați care au conexiuni puternice cu politicieni, afaceriști și interlopi care îi influențează negativ în activitate: aceștia fie intervin cu rugăminți, fie cumpără favoruri cu bani grei. Din fericire, serviciile de informații și procurorii anticorupție își fac datoria din plin: în medie, în fiecare lună este descoperit un judecător sau un procuror care primește bani sau alte foloase pentru a-și încălca atribuțiile de serviciu. Pentru acești indivizi – că nu pot să îi numesc „colegi” – am cel mai mare dispreț: își bat joc de o valoare pe care ar trebui să o servească cu dedicație și întinează încrederea populației construită cu greu. Nu sper decât ca, atunci când se descoperă vinovăția unor astfel de personaje-excepții din justiția română, să fie aspru sancționate: ani grei de închisoare cu executare și confiscarea averii pe care nu o pot justifica.


Reporter: În România anului 2014, credeţi că se mai fac dosare politice? Credeţi în varianta susţinută de anumiţi oameni politici că anchetele sau condamnările care îi vizează sunt rezultatul unor ordine politice, unor răzbunări? Cristi DanileţÎn România s-au făcut dosare politice în perioada de după război, când opozanții forței de ocupație sovietice au fost executați prin împușcare sau băgați în închisori fără procese ori în urma unor procese aranjate: de la militari și partizanii din munți, la intelectuali, politicieni liberali sau țărăniști, studenți și preoți – procesul mareșalului Antonescu, a lui Iuliu Maniu, fenomenul Pitești nu ar trebui niciodată uitate și ar trebui să constituie obiect de studiu în facultățile de drept și de istorie. Apoi, s-au făcut dosare politice în perioada dictaturii comuniste, când cei care se opuneau sistemului în țară sau care încercau să fugă în străinătate erau puși sub urmărirea securității ce primise atribuții de anchetă penală, erau supravegheați ani de zile în viața privată sau erau direct urmăriți penal și judecați rapid de magistrați numiți politic. După Revoluție, magistratura s-a separat de politic și, în urma reformei din anii 2004-2005, aceasta a devenit cu adevărat independentă. Atunci s-a dat startul acelor dosare care au „îngrozit” lumea politică, trezită dintr-o dată în fața unei realități pe care nu și-o imaginase vreodată: și anume că începeau să fie trași la răspundere penală pentru încălcările legii parlamentari, miniștri, magistrați, oameni de afaceri, șefii administrației publice centrale și locale. De fapt, normalitatea în justiția română a început cu reforma din acei ani, sub presiunea aderării la Uniunea Europeană, presiune pozitivă care nu a dispărut nici acum când încă există un mecanism de monitorizare a țării noastre în domeniul reformei justiției și a luptei anticorupție. Reporter: Avem sau nu o Justiţie independentă? Cristi DanileţÎn mod cert, da: avem o Justiție independentă ca sistem și avem procurori și judecători independenți. Dar să nu uităm că independența nu este un privilegiu pentru magistrați, ci o garanție pentru cetățeni: nimeni nu e deasupra legii și legea se aplică în mod egal pentru toți. Magistrații au însă și o datorie ce derivă din această independență pe care trebuie să și-a asume: să se comporte ca atare zi de zi, în fiecare act al lor îndeplinit în calitate oficială, și să denunțe orice încălcare de influențare nefirească a actului de justiție. Eu sunt convins că dacă Justiția începe să funcționeze, întreaga societate va începe să se vindece. 

Reporter: În opinia dumneavoastră, ce măsuri ar trebui să fie luate la nivelul sistemului, pentru îmbunătăţirea funcţionării Justiţiei şi a întăririi independenţei acesteia? Spuneţi-ne câteva dintre măsurile pe care aţi dori să fie implementate? 

Cristi DanileţJustiția funcționează prin efortul personal al judecătorilor și procurorilor, legitimată fiind de încrederea populației și bazându-se pe resursele puse la dispoziție de stat. În opinia mea, lucrurile s-au îmbunătățit fundamental în ultimii 10 ani, nu numai datorită modificărilor legislative și întăririi statutului magistraților, ci și datorită infuziei cu tineri în sistem: judecători și procurori intrați în sistem prin concurs, promovați în sistem prin concurs, cu o nouă mentalitate și cu o foarte bună pregătire, unii dintre ei chiar născuți după revoluția din `89. Mai este nevoie ca ei să conștientizeze rolul lor social deosebit: magistrații nu sunt simpli bugetari, ci sunt piloni de protecție a drepturilor omului și reprezintă speranța spre o viață mai bună a românilor.

De altfel, acest lucru se și vede în încrederea populației în justiție care crește de la an la an. Magistraților ar trebui să le pese mai mult de cei din fața lor, să soluționeze mai repede dosarele care reclamă acest lucru (de exemplu, litigiile de muncă, de contencios administrativ, cauzele cu minori) și să adopte o atitudine mai prietenoasă în sala de judecată – până la urmă oamenii trebuie să vină în fața lor nu cu frică, ci cu încredere și respect pentru autoritate.
Statul ar trebui să își întărească capacitatea de a face legi mai clare, de a mări numărul de personal auxiliar al magistraților, de a sprijini mediere ca și metodă de decongestionare a instanțelor de unele dosare cu importanță mai scăzută și de a aloca finanțarea necesară reparațiilor de sedii pentru instanțe și parchete.

Reporter: Care credeţi că sunt principalele realizări în ultimii zece ani în Justiţie?Cristi DanileţSub aspect administrativ, aș include printre realizări separarea CSM de Ministerul Justiției, creșterea salariilor pentru magistrați și personalul auxiliar, distribuirea aleatorie a dosarelor, primirea și evoluția în carieră magistraților doar pe criterii meritocratice, specializarea magistraților, cooperarea internațională cu omologii noștri din străinătate.Sub aspect funcțional, aș include scurtarea duratei de soluționare a multor cauze, creșterea sancțiunilor pentru infracțiuni foarte grave precum cele de corupție și de crimă organizată, trimiterea în spatele gratiilor a unor persoane care au făcut imens rău societății românești încălcând legile țării.Reporter: Cine sunt în viziunea dumneavoastră artizanii reformei făcute în Justiţie? Daţi-ne câteva nume.

Cristi DanileţMinistrul Cristian Diaconescu în mandatul căruia au fost adoptate legile justiției și acum în vigoare, prin care s-au creat premisele independenței instituționale a justiției, când de exemplu s-a separat CSM de minister, Inspecția Judiciară a trecut de la minister la CSM, s-a reglementat statutul instanței supreme prin aceeași lege ca cea pentru instanțele ordinare. Ministrul Monica Macovei în mandatul căruia au fost îmbunătățite legile justiției, când de exemplu s-au dublat salariile magistraților, a fost consacrat principiul specializării judecătorilor și independența funcțională a procurorilor, s-a reglementat justiția militară în legea instanțelor ordinare, s-a introdus concursul pentru ocuparea funcțiilor de conducere, s-a redus vârsta de promovare pentru a permite tinerilor să urce rapid în funcții, s-a desființat serviciul secret SIPA care supraveghea magistrații în viața privată, s-a informatizat toate instanțele.

Reporter: O întrebare care vă priveşte pe dumneavoastră direct. În urmă cu un an, aţi fost revocat din CSM. Au votat pentru o asemenea măsură peste 1.000 de judecători, dar ulterior v-aţi câştigat în instanţă dreptul de a rămâne în Consiliu. Ce mesaj aveţi să le transmiteţi celor care au dorit îndepărtarea dumneavoastră? 

Cristi DanileţNu e prima oară când magistrații verticali și curajoși înving zeci sau sute de magistrați care cad în patima votului asupra unor chestiuni cu încălcarea legii sau chiar a Constituției. Două astfel de acțiuni m-au vizat personal. Astfel, în anul 2008 au apărut în presă afirmații de ale mele cum că există corupție în justiție – atunci, 70 de judecători și grefieri clujeni au semnat o plângere prin care cereau CSM să mă sancționeze pentru că aș fi adus o atingere reputației lor și sistemului, dar acțiunea a fost respinsă; a rămas astfel în anale voința unor magistrați de a ascunde trista realitate din unele instanțe și parchete.

 
De altfel, o acțiune oarecum similară ați observat recent, când mai multe zeci de magistrați orădeni au cerut CSM să adopte o reacție cu privire la faptul că DNA anchetează unii judecători cu privire la modul în care au adoptat anumite soluții, deși cu privire la aceștia din urmă există suspiciuni de corupție – și această acțiune a fost respinsă, dar mărturisesc că m-a surprins în modul cel mai neplăcut un astfel de demers, contrar nu numai obligației magistraților de a nu comenta sau afecta procedurile judiciare aflate în derulare, ci și îndatoririi de a promova integritatea nu numai personală, ci și în rândul celorlalți colegi. Așa că acțiunea de anul trecut, de încercare de a fi revocat, nu a mai surprins pe nimeni: sub o puternică influențare generată de site-urile politizate și televiziunile propagandiste, câteva sute de judecători s-au lăsat antrenați într-o acțiune hilară de revocare a doi membri CSM, nemotivată și contrară Constituției.
 
Deși cei care au declanșat acea mișcare sindicalistă nu și-au asumat public motivele acelei acțiuni (nicio hotărâre a instanțelor care au votat „pentru” nu a fost motivată, nici un semnatar nu mi-a imputat nimic în concret), eu pot spune acum ce a fost atunci: ei au fost nemulțumiți de faptul că au fost mediatizate intensiv acțiunile mele de promovare a independenței magistraților într-o perioadă sensibilă politic, cea a instrumentării dosarelor cu privire la fraudele din timpul referendumului pentru suspendarea președintelui României când am atras atenția politicului și presei că e inadmisibil să acuzi în afara cadrului legal procurorii de auzuri și să instigi populația la revolte împotriva lor. Ce am făcut atunci făcusem și anterior și voi face și altădată: când magistrații sunt atacați în mod nefondat, e de datoria mea ca judecător și ca membru CSM – e ceea ce scrie în articolul 7 din Codul nostru deontologic și e ceea ce mi-am asumat în proiectul de candidatură cu care am fost ales membru CSM. Tot ceea ce am făcut până acum s-a subsumat acestui crez al meu în separația puterilor în stat și respectul pentru magistrați. Iar în urma eșuării acelei acțiuni de revocare, eu cred că și magistrații în cauză au înțeles că ei înșiși trebuie să respecte legea și Constituția, care nu le permit să acționeze în mod arbitrar în cazul nimănui, inclusiv al unui coleg de al lor.

Reporter: Vă rugăm să le faceţi o scurtă caracterizare următorilor oameni care şi-au lăsat amprenta asupra Justiţiei în ultimii ani: Monica Macovei, Daniel Morar, Laura Codruţa Kovesi, Livia Stanciu. Cristi DanileţMonica Macovei a fost cel mai eficient și ferm ministru al justiției pe care l-a avut România, este cea datorită căreia s-au ridicat stegulețele roșii pe care Justiția le avea în perioada pre-aderării și căreia îi datorăm faptul că România a aderat la UE în anul 2007 și nu mai târziu. A declanșat primele întâlniri cu magistrații din teritoriu, a creat un sentiment de independență a magistraților nemaiîntâlnit până atunci și a promovat tinerii. Sunt mândru că în acea perioadă am fost unul dintre consilierii săi, într-un cabinet alături de alte 10 magistrați și că am contribuit la redactarea Strategiei de reformare a justiției și a modificărilor la legile justiției.
 
În privința lui Daniel Morar, am avut ocazia ca judecător să soluționez cauze instrumentate de el și am colaborat cu el ca și membru în asociația magistraților. Este un om cu adevărat vertical, probabil unul din cei mai buni procurori pe care i-a avut România vreodată și cel căreia România îi datorează acțiune echivalentă cu „Mani pulite” din anii `80 din Italia. Este primul erou cu care se poate mândri justiția română. Laura Codruta Kovesi e primul procuror general al României ajuns în funcție într-un mod transparent, în urma unei competiții și pe criterii bazate pe merit, care a deschis mult publicului activitatea Ministerului Public, o persoană care a câștigat un imens capital de încredere din partea partenerilor străini și care, ajunsă la cârma DNA după plecarea lui Daniel Morar, a continuat activitatea anticorupție în ciuda tuturor presiunilor asupra acestei instituții. Livia Stanciu este primul președinte al instanței supreme ajuns în fruntea acesteia în urma unei proceduri de selecție bazată pe un plan managerial și pe un trecut profesional prestigios, un judecător desăvârșit aflat în cea mai frumoasă perioadă a carierei, care a schimbat radical în bine imaginea curții supreme, care instruiește anual sute de judecători și care a devenit un exemplu pentru noile generații de magistrați.

Reporter: V-aş propune să încheiem cu o întrebare poate ieşită puţin din comun. Aţi vota-o pe Laura Codruţa Kovesi ca preşedinte al României? Dar pe Daniel Morar sau Monica Macovei? Vă pun această întrebare în condiţiile în care, în spaţiul online, au existat şi există opinii conform cărora Kovesi, Macovei sau Morar ar fi votaţi de oameni în condiţiile în care ar decide să lase magistratura pentru politică. Cristi DanileţDincolo de numele persoanei, interesează trecutul acesteia, profesionalismul și verticalitatea de care au dat dovadă și consecvența în acțiuni de-a lungul anilor. Personal voi vota cu orice persoană care susține democrația și drepturile omului, care își face un crez din respectarea independenței justiției și care îmbrățișează principiile liberalismului autentic. Vreau să trăiesc într-o Românie în care conducătorii sunt sinceri, serioși și puternici, care respectă legea mai presus de propria persoană și de cei care îi susțin. 
Interviul este disponibil AICI

12/12/2013

Parlamentarul nu este functionar public. Dar raspunde ca unul

Filed under: coruptia,legislatie — Cristi Danilet @ 3:12 PM
Tags: , ,

functionar publicMotivare: Constat uimit modul în care se poartă dezbaterea din spațiul public cu privire la răspunderea penală a anumitor categorii de demnitari, funcționari, salariați etc. Uimirea mea este amplificată de implicarea în dezbaterea publică a unor oameni care fac legi sau lucrează cu legi extrem de des și comit erori inadmisibile.

Problema: Discuția s-a declanșat față de categoriile sociale care răspund penal pentru anumite infracțiuni prevăzute în Codul penal. Astfel, infracțiunile de luare de mită sau  primirea de foloase necuvenite se comit de „funcționar”, iar infracțiunea de conflict de interese se comite de „funcționar public”. Deci, comiterea acelor fapte de către  persoane care nu au aceste calități, nu poate atrage răspunderea penală pentru respectivele infracțiuni.

Ce înseamnă „funcționar public” în Codul penal? Răspunsul este dat de două articole din Cod.

1. Titul VIII din partea generală a Codului Penal, se numește „Înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală”. Art. 140 prevede „Ori de câte ori legea penală foloseşte un termen sau o expresie din cele arătate în prezentul titlu, înţelesul acestora este cel prevăzut în articolele următoare, afară de cazul când legea penală dispune altfel”. De aici rezultă două consecințe: a) atunci când întâlnim un termen în Codul penal care e explicat în Titlul VIII, suntem obligați să respectăm acea definiție; b) nu se poate face trimitere la nicio altă lege: nici de statut al unei profesii, ocupații, funcții, demnități, nici de organizare sau de funcționare a unor instituții, autorități etc.

2. Art. 147 alin. 1 definește „Prin functionar public se întelege orice persoana care exercita permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investita, o însarcinare de orice natura, retribuita sau nu, în serviciul unei unitati dintre cele la care se refera art. 145” (acest din urmă articol arată că „Prin termenul public se întelege tot ce priveste autoritatile publice, institutiile publice, institutiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publica, serviciile de interes public, precum si bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”).

Cine este „funcționar public”? Din alin.1 al art. 147 C.pen. rezultă că este „funcționar public” directorul unei instituții, președintele unei autorități, profesorul sau doctorul (indiferent că lucrează în sistemul public sau privat, pentru că desfășoară activități de interes public – învățământul și sănătatea), polițistul, judecătorul, procurorul, grefierul, ministrul, deputatul, senatorul. Dar și paznicul, femeia de serviciu, electricianul angajat la Senat, Palatul Victoria, instanță, parchet, școală, spital.

De reținut: Atât timp cât în legea penală se folosesc termeni și expresii cu înțelesuri distincte, rezultă că, în situația analizată de noi: 1. Nu are importanță dacă cel care comite fapta este personal contractual (încadrat potrivit Codului Muncii), funcționar public (încadrat potrivit Legii nr.188/1999), funcționar public cu statut special (polițist), magistrat (judecător, procuror), demnitar (președintele țării, parlamentar, ministru, membru CSM). 2. Nu are importanță cum s-a făcut recrutarea pe acel post: alegere (președintele țării, parlamentari, primari), numire (miniștri), concurs (profesori, magistrați, polițiști, grefieri). 3. Nu are importanță statutul persoanei respective, adică dacă el își exercită demnitatea, funcția, profesia, ocupația în baza unei legi generale (codul muncii) ori a unei legi speciale (demnitar, diplomat, magistrat, funcționar). Nu are importanță durata mandatului/funcției, salariul/indemnizația primită. Așadar, pentru a fi subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, nu are importanță statutul profesional al persoanei care comite fapta, ci doar ca ea să se încadreze în categoriile la care face referire art. 147 alin. 1 C.pen.

Dacă nu s-a înțeles Mai sus am făcut o expunere juridică și clară. Dacă totuși nu m-am făcut înțeles, am o soluție alternativă: Să uităm pentru câteva momente de cuvintele „funcționar (public)” și să folosim „calitatea X”, de asemenea, să găsim exemple de astfel de calități. Prin urmare, explicația de mai sus se reduce la: Infracțiunea de conflict de interese se sancționează penal când e comisă de cel care are „calitatea X”. Conform definițiilor obligtoriu de respectat date de art. 147 rap. la art. 145 C.pen parlamentarul are „calitatea X”. De aici rezultă că infracțiunea de „conflict de interes” poate fi comisă de un parlamentar.

Concluzie: toată discuția din spațiul public este nu artificială, ci falsă de-a dreptul. Nimeni nu a spus că parlamentarii ar fi funcționari publici (adică ar avea calitatea reglementată de Legea 188/1999), ci doar că ei răspund ca „funcționar public” (calitatea „X”!) pentru infracțiunile din Codul penal care privesc „funcționarul public” (art. 147 alin.1 C.pen).

PS Problema de mai sus de soluționează în baza cursului de penal general din anul II la facultatea de drept si, eventual, drept penal special din anul III. Orice student la Drept știe astea. Teoretic, ar fi trebuit să le știe și absolvenții. Din ce am văzut zilele astea, constat că doar unii se pricep, restul își dau cu părerea. Și totuși, consultarea unor specialiști sau cel puțin citirea Codului penal – nimeni nu poate invoca necunoașterea legii – s-ar fi impus mai înainte de adoptarea oricăror poziții publice.

PPS Dezbaterea a mai relevat un aspect: disprețul cu care este tratat un corp extrem de numeros de bugetari: funcționarii publici. Asta la 14 ani de la apariția legii lor…