CRISTI DANILEŢ – judecător

17/01/2017

Interviu EUROPUNKT

Filed under: 0. NOUTATI,coruptia,interviu,politic — Cristi Danilet @ 2:27 PM
Tags: , , , ,

europunktVladimir Adrian Costea: Care este dimensiunea corupției în postcomunismul românesc? Care sunt principalele forme de manifestare ale corupției în societatea românească?

Cristi Dănileț: Ați spus bine … „postcomunismul românesc”. De ani de zile ar trebui să fim pe drumul ireversibil prin democrație. După experiențele din 2012 încoace, sunt convins că suntem pe drumul dintre comunism și democrație, adică în plină eră postcomunistă.

Corupția este una din grelele moșteniri ale regimului totalitar dinainte de 1989. Generația bunicilor noștri, a părinților noștri și a noastră suferă de această boală complită: corupția. Ea este atât de extinsă încât a cuprins toate instituțiile statului. Și este considerată de noi atât de normală, încât în limbaj uzual, în loc de „a da mită” unui polițist se mai spune „a da dreptul”, a mitui un profesor sau un funcționar înseamnă „a da o atenție” sau „a face o cinste”, iar a mitui un doctor înseamnă „a-l onora”.

Dar corupția nu se manifestă doar sub forma luării și dării de mită.  De fapt,corupția înseamnă orice folosire abuzivă a puterii încredințate, pentru obținerea de beneficii personale. Ca urmare tot corupție este atunci când un coleg te roagă să dai o soluție favorabilă unui prieten de al lui (favoritism), când un șef de instituție își angajează o rudă, însă nu pe criterii meritocratice (nepotism), când un parlamentar își angajează soția în cabinetul său (conflict de interese), când un judecător pleacă într-o vacanță plătită de un avocat (primire de cadouri), când cineva primește bani să intervină la un funcționar în folosul unui al treilea (trafic de influență), când un angajat falsifică deconturi pentru a încasa bani pentru călătorii neefectuate (fraudă), când un angajat al unui minister dezvăluie pe unde va trece o autostradă pentru ca cel interesat să cumpere terenurile din zonă să le vândă apoi mai scump statului (folosirea informațiilor confidențiale), când un ofițer de poliție amenință o persoană că va avea dosar penal dacă nu adoptă o anumită conduită (șantaj), când un funcționar primește o sumă de bani pentru a grăbi soluționarea unei cereri (ungere), când un șef de instituție folosește o perioadă banii publici pentru sine, după care îi returnează (delapidare) sau când un judecător dă o soluție favorabilă unui consilier local ca mai apoi consilierul local să intervină pentru ca judecătorului să i se aprobe o cerere adresată primăriei (comision reciproc).

Care sunt factorii care au facilitat ascensiunea corupției în cadrul instituțiilor statului?

Cred că sunt doi factori care au determinat apariția și persistența corupției endemice: boala de putere și foamea de bani. Mulți români suferă de faptul că nu ocupă o poziție adecvată (sincer, nici nu e de mirare la câtă mediocritate și superficialitate este la noi) și atunci își doresc să fie șefi. Dar ca să ajungi acolo, ai nevoie de prieteni care să te susțină și acest ajutor vine de cele mai multe ori de la cei din organizațiile din care faci parte: partide politice, masonerie, servicii secrete (foste sau actuale). Or, odată ocupată poziția respectivă, ajutorul primit trebuie returnat sub formă de avantaje, contracte etc. Cel intrat într-o astfel de legătură nu poate supraviețui în alt mod.

Celălalt factor este mult mai extins: corupția mică (sau administrativă) se întâlnește de la portarul de la spital care pentru zece lei te lasă ca în afara orelor de vizită să ajungi la ruda internată sau nașul de tren care pentru un sfert sau cel mult jumătate din prețul unui bilet de tren te lasă să călătorești fără a-l plăti, până la profesorul care primește bani la bacalaureat pentru a-i furniza elevului răspunsurile corecte, la medicul ginecolog care primește un lănțișor de aur pentru a o băga în sala de operații pe femeia care stă să nască sau la polițiștul care pentru câteva găini trece cu vederea că un minor a circulat la volanul unui autoturism prin sat. Toate acestea se datorează pe de o parte salariilor mici, pe de altă parte culturii lui „așa se face”  – de a da și primi bani, bunuri sau servicii (inclusiv sexuale) pentru că așa s-a făcut întotdeauna și așa fac toți.

Identificați un profil al politicianului corupt în cadrul instituțiilor statului sau, dimpotrivă, considerați că există o pluralitate de astfel de profiluri?

Ca să îl citez pe Montesquieu care a scris monumentala lucrare „Despre spiritul legilor” acum 300 de ani: „Cine are putere este tentat să abuzeze de ea”. Am văzut oameni corupți care au ajuns în funcții înalte unde au profitat din plin de atribuții. Dar am văzut și oameni onești care, dacă nu s-au dedat practicilor instituționale neetice, au fost înlăturați rapid. De regulă, cei corupți sunt din rândul celor  care provin din familii unde pentru bani s-a călcat peste cadavre sau  sunt personaje pentru care ocuparea unei funcții publice sau a unei demnități are ca unic scop satisfacerea interesele personale, nicidecum a interesului public. De altfel, rămân uimit cum mulți dintre cei care ajung în asemenea poziții nu știu legile de organizare sau de statut a respectivei funcții, dar și de faptul că nu cunosc distincția dintre „interesul public” și „interesul publicului” sau nu cunosc semnificația lui „rule of law” facând confuzie între „statul de drept” și „statul de legi”.

Cum vă explicați succesul electoral al politicienilor corupți?

E ca la tango: când unul face un pas în față, partenerul face un pas în spate. Așa și cu politicienii corupți aleși în funcții administrative la nivel local sau în demnități publice la nivel național: nu ajungeau acolo fără ajutorul populației.

Or, când avem câteva milioane de oameni fără loc de muncă și pensionari care seară de seară sunt îndoctrinați la televiziunile mogulilor de presă ajunși ei înșiși în penitenciare, când prin intermediul media oamenii sunt păcăliți cu privire la prezentul lor și amăgiți cu privire la viitorul lor, când infractorii și corupții sunt prezentați drept victime ale justiției, parte dintr-o conspirație europeană, dacă nu chiar mondială, nici nu poți avea alte rezultate.

Iată un exemplu recent: de o lună de zile suntem bombardați cu presupuse legături nepermise între procurori și serviciile secrete care ar deturna actul de justiție. Dar remarcați direcția pe care televiziunile o imprimă dezbaterilor: se pare că nu-i o problemă când un politician are relații personale dovedite cu un ofițer din serviciile secrete, dar ar fi una când acel politician este urmărit penal în câteva dosare instrumentate de procurori și judecători care au prin lege obligația de a nu avea astfel de relații cu serviciile. Știm bine că poporul român e marcat de activitatea Securității comuniste și că orice explicație pentru propriul insucces are legătură cu serviciile, astfel încât vinderea regulată a acestei rețete face ca adevărata problemă – corupția la nivel înalt și încercarea de intimidare și control a justiției anticorupție – să fie ignorată de populația cu drept de vot. Și dacă mai adaugi în campania populară și promisiunea de creștere a salariilor și de scădere a taxelor, ai succesul garantat la o populație fără cultura liberalismului economic și politic (inițiativa privată, libertatea individuală, separația puterilor în stat, limitarea puterii politice), care crede că statul trebuie să se ocupe de fiecare individ și care încă e convinsă în majoritatea sa că oamenii trebuie să fie egali din punct de vedere economic.

Cu alte cuvinte, oamenii înșiși renunță la libertatea lor, inclusiv a gândirii, și se pun într-o stare de servilism față de mai marii zilei, întocmai cum remarca cu stupoare și indignare acum 500 de ani  Etienne De La Boetie în  „Discurs asupra servituţii voluntare”.

Care sunt riscurile la care este expus statul de drept ca urmare a extinderii corupției în cadrul instituțiilor statului?

În România corupția a ajuns până la Guvern, la Parlament și la Justiție. Din păcate da, avem judecători și procurori corupți, mulți dintre ei deja condamnați. Riscurile extinderii corupției sunt enorme: legi care să favorizeze anumite persoane, achiziții publice în favoarea anumitor societăți comerciale, oameni vinovați de comiterea unor infracțiuni grave lăsați în libertate. Banul public se mută în buzunare private. Și cel mai mult va avea de suferit omul simplu. Pe spatele lui se vor îmbogăți cei care au acces la resursele publice. Iar el, cetățeanul pauper, nu va avea acces la serviciile publice zilnice decât dacă va da șpagă. Ca urmare, cel sărac va sărăci și mai mult.

În ce măsură influenţa politicienilor corupți afectează funcționarea justiției în cadrul statului de drept?

Justiția penală înseamnă prinderea corupților, judecarea și sancționarea celor vinovați, executarea pedepsei și confiscarea averii nejustificate.

Individual, unii politicieni încearcă să scape de dosare apelând la legăturile personale pe care le au cu unii magistrați; din fericire, avem capacitatea de a descoperi astfel de conexiuni. Apoi, politicienii având probleme cu legea se războiesc cu magistrații prin intermediul televiziunilor sau presei scrise, în speranța că îi vor intimida pe judecători și procurori, respectiv că își vor menține imaginea publică neafectată. Din fericire, a trecut epoca când magistraților le era teamă ca la rândul lor să facă obiectul unor articole sau reportaje de presă. Azi, macularea justiției a devenit ceva … obișnuit, dacă pot spune așa.

Instituțional, politicienii uzitează uneori de pârghii prin care să se sustragă răspunderii penale sau executării pedepsei. Iată, sunt sute de milioane de euro care ar trebui confiscați de la marii infractori, însă din cauza politizării ANAF, nu se pot executa acele sume, astfel că a trebuit construită o nouă instituție – ANABI – care să o facă. Apoi, unii politicieni încearcă să modifice legile pentru eliminarea infracțiunilor comise de ei sau camarila lor (amintiți-vă de inițiativele din „marțea neagră” sau „joia neagră”). În fine, mai nou, se intenționează apariția unei legi de amnistie care să arunce uitarea asupra infracțiunilor comise în trecut și a unei legi de grațiere care să ducă la eliberarea din penitenciar a celor deja condamnați – sunt convins însă că aceste inițiative nu vizează nici pe departe masa infractorilor mărunți. Și, nu în ultimul rând, se flutură poporului ideea necesității unei legi a răspunderii magistraților, deși o astfel de reglementare există de peste un deceniu.

Care sunt soluțiile pe care le considerați oportune pentru stoparea ascensiunii politicienilor corupți în cadrul instituțiilor statului?

Pe termen scurt, justiția ar trebui să fie mai fermă: este nevoie de procese mai rapide, sancțiuni mai aspre și cu executare în regim de detenție, interzicerea drepturilor de a mai ocupa acea funcție sau profesie. Pe termen lung, e necesară o educare adecvată a populației: oamenii trebuie să înțeleagă că statul de drept înseamnă că toți cetățenii sunt egali în fața legii și că nimeni nu e deasupra ei, că justiția trebuie dorită și judecătorii respectați, că atunci când se comit acte de corupție se fură viitorul nostru și al copiilor noștri. Cu alte cuvinte, nu e suficientă doar dobândirea unor anumite cunoștințe (ce este corupția, sub ce forme apare, cine sunt corupții), ci e necesară și schimbarea atitudinilor noastre (denunțarea actelor de corupție pe care le știm, renunțarea la șpăgi și atenții, acordarea votului numai oamenilor integri).

Interviu apărut pe 16 ian 2017 pe EUROPUNKT

07/12/2016

Interviu justitiecurata.ro: C.Danilet, la final de mandat CSM

Filed under: 0. NOUTATI,interviu — Cristi Danilet @ 5:43 PM
Tags: , , ,

ijc-logoInterviu cu judecătorul Cristi Danileț, membru în Consiliul Superior al Magistraturii, apărut pe justitiecurata.ro: `Când vezi o asociaţie a magistrţilor că atacă DNA, ICCJ, CSM, SRI, Parlamentul sau Guvernul, te intrebi ce vrea, de fapt? Să conducă ţara?!`

După șase ani, e competiție pentru noi membri ai CSM. De ce e așa de mare bătălie? Pentru că asistăm la o bătălie chiar în această perioadă, când se definitivează noua componență a CSM.

CSM este foarte important. Cel puțin în ultimii 6 ani, de când este mandatul din care am făcut și eu parte, a devenit o instituție extrem de vizibilă și importantă. Noi acum ne-am încheiat mandatul, toți plecăm acasă și vin noi membri. E logic că trebuie aleși oamenii cei mai reprezentativi pentru sistem.

„Bătălia“ este una firească. Sunt oameni care vor veni aici și șase ani vor conduce justiția română, din toate punctele de vedere: sub aspectul resurselor umane, al resursei financiare, al inițiativei legislative, al calității oamenilor din sistem, al modului de sancționare a magistraților. Totul va fi gestionat de CSM.

Pe de altă parte, e greu să reziști în CSM cu motoarele turate tot timpul, pentru că am văzut colegi din CSM devenind foarte reținuți, temători în fața unor atacuri politice sau atacuri mediatice. Mai mult, sunt unii colegi din actualul CSM de care nimeni nu a auzit niciodată nimic. După cum sunt alții care au ieșit foarte puternic…

Gândiți-vă că sunt magistrați care atunci când au ieșit public – mă număr printre ei – să susțină puncte de vedere principiale, în baza unui rol asumat prin proiectul de candidatură, au fost extrem de atacați personal, ei, familiile lor. Eu am scris în proiectul de candidatură că voi reacționa public ori de câte ori se va încălca separația puterilor în stat sau când judecătorii și procurorii sunt atacați. Nu-și asumă mulți rolul ăsta. Unii au curajul să o facă, alții, nu.

Personal, ce satisfacții aveți în cei șase ani în CSM, ani deloc ușori? Pentru că ați fost atacat, a fost și o încercare de suspendare, n-a fost deloc simplu într-un CSM fluctuant, cu schimbări și retrageri de membri…

Într-adevăr, a fost o fluctuație de membri. Au fost membri urmăriți penal, avem chiar o condamnare rușinoasă a unui membru, o condamnare pentru fals și instigare la fals. Avem demisii, plus procurorul general al României, Tiberiu Nițu, care era membru de drept în CSM, dar a ieșit fiind urmărit penal… după cum avem și membri care au jucat un rol extrem de important, cum a fost Livia Stanciu, și ea membru de drept.

Ce satisfacție am? În primul rând, am contribuit mult la creșterea vizibilității CSM. Prin reacțiile instituționale, dar mai ales personale, am arătat publicului că CSM este o instituție constituțională care trebuie respectată și că ea trebuie să facă parte din ecuația instituțiilor importante care conduc țara.

În al doilea rând, satisfacție personală la cel mai înatlt nivel este faptul că în 2011 am reușit să-i conving pe toți ceilalți colegi să votăm strategia de întărire a integrității în justiție pe 2011-2016, care este primul act de acest gen în Europa votat vreodată de un CSM. Am declarat atunci toleranță zero la corupția judiciară și am întărit sistemul de tragere la răspundere disciplinară a magistraților și de sancționare penală în caz că ar fi nevoie.

În al treilea rând, am susținut din toate puterile medierea din România. O instituție nouă, încă insuficient aplicată, dar cu care trebuie să se obișnuiască cetățeanul de rând, și anume faptul că nu pentru orice tip de neînțelegere trebuie să ajungi în instanțe, ci doar pentru cauzele importante și care pun mari probleme juridice.

În al patrulea rând mă bucură proiectul meu de suflet, proiectul de educație juridică pentru liceeni. Mi-am dat seama că este foarte greu să comunici cu adulții în direcția educației, deși o fac curent pe Facebook, unde am peste 28.000 de prieteni și followers și o fac zilnic, comunicând publicului larg ce anume se întâmplă în justiție și cum anume trebuie gândite anumite hotărâri, măsuri, din perspectiva principiilor de drept. Dar cu copiii este mai ușor de lucrat. S-a inițiat acum trei ani, la jumătatea mandatului CSM, un proiect în care Ministerul Educației, Ministerul Justiției și CSM au devenit parteneri, iar eu am devenit coordonatorul acestuia și am reușit să-l extind în toată țara. Am scris chiar un Ghid practic despre drepturi şi justiţie, îl avem și în varianta audio pe care o distribuim gratuit liceenilor.

Sunt interesați tinerii?

Foarte interesați. Avem atât de multe solicitări că nu le putem face față. În fiecare săptămână eu personal am o solicitare de a merge într-o școală. Din păcate, nu mai avem cărți, pentru că ne bazăm pe fonduri externe, pe donații și nu prea sunt. Avocații sau companiile private nu sunt interesați să doneze bani pentru a tipări aceste cărți. Ministrul Justiției a promis că include educația juridică în Strategia națională anticorupție, ca o metodă de prevenție în materie de anticorupție, iar fostul ministru al Educației a promis că undeva peste doi-trei ani va fi inclus în curriculum școlar ca materie obligatorie. Dincolo de asta, am generat practic un curent, convigând că tinerii, elevii trebuie să cunoască încă de mici care le sunt drepturile și îndatoririle, pentru a se preveni atât săvârșirea infracțiunilor, cât și victimizarea. Poate așa se va înțelege că legea este făcută ca să fie respectată și că autoritatea judecătorului este foarte importantă, judecătorul fiind cel care îi protejează drepturile și libertățile.

Știu că ați făcut un experiment, oferind cursanților de la Institutul Național al Magistraturii, unde predați, cărți fundamentale. Ați avut succes?

Cred că Facultatea de Drept are o lacună, nu formează oameni cu o cultură juridică, ci doar oameni care știu legile și eventual manualele. Însă, pentru a fi absolvent de drept și ulterior practicant de drept, trebuie să ai la bază niște cărți de cultură care au fundamentat dreptul și viața socială. Mă refer în special la lucrările iluminiștilor, dar și alte cărți din sec. XVII, XVIII, XIX. M-au întrebat unii candidați pentru INM care sunt cărțile pe care trebuie să le citească. Nu le-am dat imediat 10-20 de titluri obligatorii, ci am spus „facem așa: vă dau câte una-două cărți pentru o săptămână-două, mă consultați, după aceea vă dau următoarele titluri și tot așa”.

Din totalul celor care m-au contactat, foarte puțini revin. Citesc o carte-două, ori nu o înțeleg, ori au crezut că e o joacă și nu mai revin. Am acum însă o domnișoară care e deja la a patra carte. Mi-a cerut chiar aseară să-i dau al patrulea titlu, pentru că le-a parcurs pe celelalte și, ca să mă convingă că le-a citit, mi-a dat pe Facebook notițele.

Dar în procente, unul la câți?

1 la 50. Dar peste tot unde mă duc, în conferințe sau în reacțiile mele publice, le spun colegilor care intră că magistratura nu este doar pentru a asigura un loc de muncă, e mult mai mult decât atât. Tu influențezi destine umane, tu poți să schimbi viața omului, chiar viața socială la un moment dat. Iată, sunt condamnări celebre în România care au schimbat lucruri, schimbă curente, schimbă viața socială. Or, lucrurile astea nu se înțeleg.

Eu cred că este o ruptură între magistratură și societate. În general, magistrații se transformă într-un fel de funcționari, au un fel de sindicat – iar aici asociațiile profesionale sunt o mare dezamăgire pentru mine – și singurul lucru pe care îl întrevăd este propriul lor loc de muncă și propriul salariu. Nu văd mai departe de aceste lucruri. Și acestea sunt necesare, dar nu suficiente.

Pe de altă parte, cred că se creează o fractură între categoria magistraților și alte categorii profesionale ca medici, profesori, ingineri, care văd în magistrați o categorie privilegiată. Magistrații sunt inamovibili, nu răspund pentru sentințele lor, au salarii foarte mari, au pensii uriașe față de pensiile medii din țară, deci apare o tensiune.

Să știți că sunt oameni care, pe de o parte, înțeleg nevoia ca magistrații să fie foarte bine răsplătiți din punct de vedere financiar și să aibă asigurată stabilitatea locului de muncă. Eu vă spun din propria experiență, dacă stai cu spaima că poți fi schimbat de la o instanță la alta, sau de la o secție de judecată în alta, apoi că ți se poate reduce salariul ori că dispare pensia, care, într-adevăr, în România e o pensie specială, atunci și influențarea magistratului poate fi mult mai ușoară. Deci, magistratul are nevoie de o stabilitate. Dar el trebuie să și dea înapoi societății foarte mult.

Veți vedea că magistrații se plâng, de exemplu, de încărcătura dosarelor. Dar nu veți auzi asociații profesionale care spun hai să îmbunătățim calitatea actului de justiție sau haideți să unificăm practica. De exemplu, sunt magistrați care refuză să se ralieze practicii instanțelor superioare. Pur și simplu refuză, nu au conceptul de jurisprudență unitară. Și mai sunt concepte pe care noi nu le înțelegem. Nu înțelegem, de exemplu, ce e legea, ce e libertatea. Foarte mulți jonglează.

În general, cei care lucrează în justiție sunt mai formaliști, mai proceduriști, ei nu înțeleg substanța dreptului, nimeni nu le-a explicat-o.

Conceptul de lege, de exemplu, nu se studiază la Facultatea de Drept, poate se studiază la Facultatea de Științe Politice, dar nu la Drept. Conceptul de dreptate. Sau cum se aplică o sancțiune. Să știți că noi nu învățăm la școală cum se aplică o sancțiune. Între limitele sale, să spunem, de la 3 la 10 ani, spune legea, cât aplică concret judecătorul? Sau cum face ca pedeapsa aplicată la Cluj să fie asemănătoare cu cea aplicată la Constanța? Societatea are foarte multe așteptări. De exemplu, avem fapte de corupție la nivel înalt sancționate foarte ușor sau cu suspendare. Ceea ce este inadmisibil. De exemplu, 500 de euro luați mită de un magistrat nu e același lucru cu 500 de euro luați de un funcționar de la primărie.

Care e diferența?

Funcția înaltă a magistratului îi creează mult mai multe obligații decât drepturi și nici n-ar putea lupta împotriva corupției, datorie majoră, dacă are probleme cu corupția. Iar în magistratură sunt probleme majore cu deontologia și cu corupția. Avem în fiecare lună câte un magistrat trimis în judecată pentru comiterea unor acte de corupție sau trimis în fața CSM pentru abateri disciplinare. În fiecare lună. Și n-am auzit niciodată, dar niciodată în ultimii șase ani ca vreo asociație profesională sau vreo instanță să aibă o reacție privind magistrații cu probleme de integritate, corupți sau cu carențe profesionale. Adică să dezbată, în cadrul instanței, parchetului, sau asociației acel caz pentru a preveni pe viitor.

Dar pentru sentințe strâmbe cum poate fi sancționat un judecător? Pentru că știm: e inamovibil, nimeni nu se bagă în hotărârea judecătorului, el este Dumnezeu. Dar poate să distrugă viața unui om. Cum poate fi sancționat un astfel de judecător?

Răspunderea magistraților este un subiect extrem de delicat, dar încă tratat superficial în România. Noi avem mai multe forme de răspundere. Avem răspundere disciplinară, răspundere administrativă, răspundere penală și răspundere materială, în sensul că ar putea să răspundă magistratul cu bani dacă a comis o eroare intenționată, o eroare judiciară cu rea-credință sau cu neglijență, spune legea. Dar să știți că o greșeală într-un dosar nu se datorează automat magistratului. Poate că a fost un martor fals, poate că au fost înscrisuri falsificate sau poate că legea era interpretabilă…

Poate era și incompetență…?

Nu neg asta, există și cazuri de incompetență, magistrați care nu cunosc dosarele, ori care nu cunosc practica. Există și astfel de situații. Dar regula este următoarea: justiția fiind independentă, greșelile din cadrul judecății se pot îndrepta doar prin exercitarea căilor de atac și atunci nu ai un sistem prin care tu, ca justițiabil, să-l chemi în judecată pe magistrat pentru această eroare. Sistemul este similar în toată lumea și el se aplică și pentru celelalte puteri. De exemplu, pentru o lege proastă, care produce efecte nocive în societate, cum sunt legile declarate neconstituționale de Curtea Constituțională, nu răspunde parlamentarul din buzunarul său pentru eventualele pagube. Pentru că, până la urmă, și parlamentarul, și ministrul, și judecătorul, ei înșiși reprezintă statul, conduc societatea, guvernează societatea ca stat și atunci nu există o formă individuală de răspundere.

Dar cu privire la răspunderea disciplinară, să știți că noi avem magistrați sancționați în România și cred că suntem primul CSM care i-am sancționat pe magistrați pentru îndeplinirea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. I-am sancționat disciplinar. Unii au fost chiar înlăturați din magistratură. Recent am avut o judecătoare înlăturată din magistratură pentru că a aplicat normele cu vădită desconsiderare, încălcând toate procedurile posibile. Eu încurajez părțile care sunt nemulțumite de dosare, de hotărâri să exercite căile de atac, dar, pentru că lucrurile sunt complicate, să apeleze la sfatul unui avocat. De regulă, oamenii se duc singuri, fac tot felul de cereri, plângeri, sesizări și apucă pe căi greșite. Uneori, oamenii pierd procesele în România pentru că nu știu procedura care se aplică.

Cum ajunge un caz disciplinar în fața CSM?

Există două formule. Pe de o parte, sunt controalele regulate pe care le face Inspecția Judiciară. Atunci se sezizează din oficiu când apar abateri și demarează procedurile de investigare a unui magistrat. Cele mai multe cercetări se declanșează la sesizarea justițiabililor. Cred că undeva la 90-95% dintre sesizările justițiabililor sunt respinse din start pentru că vizează hotărârea judecătorească. Nu poate să vină inspectorul să spună că judecătorul a greșit sau nu, pentru că asta trebuie să o spună doar instanța superioară. Însă dacă judecătorul a adoptat o conduită neconformă în sala de judecată sau în viața publică, ori n-a respectat în mod grosolan procedura, pentru chestiunile astea poate fi cercetat de către Inspecția Judiciară. Dar în general oamenii nu știu cui să se adreseze, ei se adresează Președintelui, ministrului Justiției, Parlamentului European, Inspecției Judiciare.

În controalele sale periodice, la ce se uită Inspecția Judiciară?

În primul rând se uită la managementul instanței, să vadă dacă sunt probleme cu circuitul documentelor, cu comportamentul funcționarilor din instanță, după care coboară la managementul de caz, dacă sunt dosare care stagnează prea mult pe rolul instanțelor sau dacă sunt dosare dispărute.

Noi suntem primul CSM care am ordonat și ținem sub control durata de soluționare a dosarelor. Vă aduceți aminte, când am venit noi în 2011, am găsit dosar vechi de 27 de ani în sistem. Azi deja s-a redus o cale de atac, deci automat procesele sunt mai scurte. Pe lângă asta, controalele periodice ale Inspecției Judiciare se pot face mai ușor fiindcă ne ajută sistemul electronic.

Ce criterii se folosesc când este controlat un judecător? Dacă are multe dosare întoarse, respinse sau cu o soluție diferită la instanța superioară?

Acest sistem nu este încă evaluat. De exemplu, numărul de hotărâri modificate de instanța superioară nu intră într-un criteriu de evaluare, pentru că s-a considerat la un moment dat că ar putea fi un fel de presiune asupra judecătorului. Dar eu acum, vâzând cum funcționează sistemul, cred că mai mare accent decât răspunderea magistratului este responsabilizarea magistratului, adică cum am putea noi să construim sistemul ăsta astfel încât ei să nu comită abateri.

Responsabilizare înseamnă inclusiv unificarea practicii. Adică magistratul de jos, de la o judecătorie sau de la un tribunal, să accepte faptul că jurisprudența curții superioare, inclusiv a Curții Supreme, care este una constantă, trebuie preluată de către el. Nimeni nu-l obligă să adopte o astfel de soluție, dar este îndatorire profesională să accepți că nu poți reinventa dreptul și că trebuie respectate deciziile Înaltei Curți.

Se întâmplă acest lucru? Sau e după cum vrea fiecare magistrat?

Asta spuneam mai devreme. Noi avem o lipsă a culturii juridice și a culturii valorilor după care se conduce sistemul. Gândiți-vă că înainte de anul 2006-2007 cuvântul integritate sau sintagma conflict de interese în justiție nu se foloseau. Nu aveam conceptul de integritate. A trebuit să îl construim. Etica, încă nu se înțelege exact de ce este necesară etica. Oamenii spun: dacă știu drept, e suficient ca să devin judecător. Dar nu este adevărat. Abilitățile juridice sunt mult mai importante. Calmul, politețea, dedicația, dorința de formare, de informare continuă, astea sunt calități pe care trebuie să le aibă magistratul, nu le înveți la școală, ele vin din altă parte. La INM mai încercăm noi să le inducem în pregătirea magistraților, dar a fi magistrat este o profesie atât de nobilă și atât de importantă, încât zilnic ai câte ceva de învățat.

Vă rog să mă lămuriți: atât timp cât magistratura este o profesie cu un rol social extrem de important, nu înțeleg cum Asociația Magistraților din România atacă frecvent în mod public magistrați din sistem pentru soluțiile date și pentru anchete, sau pe ministrul justiției, sărind astfel în apărarea unor penali cercetați de DNA sau de DIICOT? Mă refer în special la AMR, abonată la Antena 3.

Sunt două sau trei organizații mai vocale. Atunci când au fost create aceste asociații profesionale, ele au fost create ca forme de protejare a intereselor profesiei. Legea interzice să avem sindicate, prin urmare s-au găsit aceste forme de organizare, asociații, cărora li s-a spus că sunt profesionale. Ele sunt niște ONG-uri, dar în fapt activitatea lor e specifică unui sindicat. Nu vreau să critic, probabil că este nevoie și de acest lucru. Ce este inacceptabil pentru o asociație a magistraților este să nu discute despre pregătirea profesională a magistraților, ci să afirme o poziție radicală, tot timpul în opoziție cu CSM, unde majoritatea membrilor sunt magistrați aleși de către colegii din țară, în opoziție cu Parlamentul, chiar cu Guvernul. Am văzut asociații profesionale care își dau cu părerea dacă un om este bun să devină ministru sau nu, sau îi cer demisia. Acesta este un act politic clar, ceea ce e inacceptabil. Deci asociațiile nu-și înțeleg rolul, devenind o grupare de activiști civici. Mai mult, au dezvoltat un curent în sânul magistraturii cum că magistratul poate să atace celelalte instituții ale statului. Când vezi o asociație a magistraților că atacă DNA, că atacă Înalta Curte, că atacă CSM, că atacă SRI, că atacă Parlamentul sau Guvernul, te întrebi ce vrea de fapt? Vrea ea să conducă țara?

Eu cred că fiecare ar trebui să ne respectăm funcțiile. Și uneori atacurile sunt personale, sunt personalizate. Ceea ce este cu totul inacceptabil. De la magistrați mă aștept la o atitudine înțeleaptă.

Poate este și agendă personală. Am văzut că din poziții vocale corozive s-a ajuns în funcții înalte, la Curtea Constituțională, în CSM ș.a.m.d. Deci este o ocazie de a fi foarte vizibili.

Este în regulă să fii vizibil, dacă susții chestii de principiu. Am văzut asociații profesionale care îl atacă pe ambasadorul SUA sau orice ambasador, la persoană. Nu cred că este rostul nostru să facem agenda politică sau agenda diplomatică. Sunt autorități în țara asta, fiecare cu funcția ei. Mai mult, am văzut asociațiile profesionale mai des prezente în parlament sau la televizor decât în CSM. Ei sunt invitați permanent în CSM și nu i-am văzut în plen să vină să asiste la o ședință a CSM. Au venit doar în trei-patru situații în șase ani, când aveau un interes, să spunem personal, atât. În rest, nu au venit să discute cu noi, n-au cerut documentele noastre. Eu am văzut poziții publice ale lor sau scrisori deschise înainte să ne consulte, înainte să discute cu noi. Membrii ei simt nevoia să fie într-o opoziție permanent tot timpul. Cred că este total greșit.

Pentru că tot din sistemul judiciar face parte și sistemul penitenciar, unde România s-a remarcat cu o formă originală de corupție, cu „opere” scrise în pușcărie de VIP-uri, vă întreb cum evaluați acest sistem? Penitența mai poate să scoată un om mai bun, mai educat din pușcărie sau dimpotrivă?

Sunt diverse aspecte. Sunt penitenciare în România unde condițiile sunt extrem de proaste, sunt altele evaluate ca având condiții foarte bune. Eu am vizitat trei penitenciare, Iași, Gherla și Oradea, cu condiții foarte bune, spre deosebire de penitenciarele din zona Bucureștiului. E adevărat că numărul de deținuți este mare. Dar și numărul de infractori în România este mare. În România una din trei-patru persoane anual este implicată într-un dosar penal sau civil, deci oamenii au probleme cu justiția. Avem cred vreun milion de lucrări penale în fiecare an. Mă întorc la sistemul penitenciar.

Deținuții trebuie supuși unor programe de educare care să le asigure o integrare mai ușoară în societate. Dar mă gândesc ce greu angajează firmele o persoană care iese din pușcărie. Poate doar în politică să intre, cu cazier, în rest nu te poți angaja la Carrefour ca vânzător dacă ai o condamnare pentru furt. Deci avem o problemă cu integrarea socială. Unii deținuți sunt părăsiți de familie, au rămas fără loc de muncă și atunci foarte mulți recidivează, se întorc la pușcărie, vorbesc de infractorii de drept comun, hoți, tâlhari, borfași. Peste 50% din cei care ies din penitenciar se întorc acolo.

Mai avem o mică parte a populației penitenciare, „gulerele albe”, adică cei condamnați pentru infracțiuni gen corupție, în general funcționari ai statului, care în continuare fac orice ca să le dispară averea până la a fi condamnați definitiv, ca atunci când vine statul să le confiște, să nu găsească nimic. Este o modă acum, au găsit o cale prin care să divorțeze, rămân toate bunurile la nevastă, vine fiscul și, mai nou, agenția care tocmai s-a înființat și nu găsește nimic acasă. Altă metodă de a-și ușura viața în penitenciar a fost publicarea de cărți pentru a scăpa cu 30 de zile mai devreme per carte.

Cum e posibil să se creeze un sistem de privilegii și de fraudă chiar în pușcărie?

A fost o șmecherie. Au folosit legea abuziv, cu sprijinul unor avocați, să spunem doar isteți, dar și cu participarea unor magistrați. Sunt magistrați care, poate neînțelegând cu adevărat sensul dispoziției legale și neaplecându-se asupra lucrărilor care li s-au pus în față, le-au acceptat ca fiind lucrări „științifice“. Teoretic, poți să scoți un manual de spălat geamuri, să fii recomandat de un profesor universitar și magistratul spune: „OK, dacă asta e lucrarea științifică, a fost publicată, Cutărescu beneficiază de 30 de zile…“

Legile ar trebui să fie mai aspre într-o țară unde ștacheta morală e foarte jos?

Cu siguranță. Legi aspre, clare și oameni bine pregătiți. Am observat că doar dacă modifici legile, dar oamenii rămân aceiași, nu se schimbă mare lucru. Cu siguranță, într-o țară dominată de corupție cum e România, unde – îmi asum faptul că o spun – corupția este una sistemică și împrăștiată endemic, adică cuprinde toate instituțiile statului, cu siguranță trebuie ca pedeapsa legală pentru corupție să fie mare, dar și cea aplicată de magistrați trebuie să fie mare. Deci în fiecare caz concret avem nevoie de pedepse mari, pedepse cu executare în penitenciar și cu confiscarea bunurilor, eventual a averii nejustificate.

Ce veți face după ce ieșiți din CSM?

Am două opțiuni în momentul de față. Prima, să mă întorc la locul de unde am venit. Eu am fost ales în CSM de la Judecătoria Oradea, acolo ar trebui sa mă întorc. A doua, să ocup un post la INM, unde am aplicat deja. Eu sunt deja formator de etică și deontologie, cu normă parțială, din 2006, una dintre primele generații. Iar acum este un post liber la INM de formator cu normă continuă pe acest subiect și am aplicat pentru această poziție. Dacă voi fi selectat, va fi o funcție din care voi putea să îmbunătățesc calitatea umană și conduita magistraților în funcție.

Dacă ați reveni în poziția de judecător, nu ați risca să fiți sancționat pentru că vă manifestați public, pentru că aveți pagină pe Facebook, pentru că stați de vorbă cu oamenii? Eu știu că magistrații sunt destul de discreți, iar noi, jurnaliștii, ne lovim adesea de refuz când vrem să întrebăm un magistrat…

Ce este important este să înțelegem că magistratul este un membru al societății și că el trebuie să fie în mijlocul societății și el are o îndatorire înscrisă în codul nostru deontologic, și anume să susțină statul de drept. Asta înseamnă să vorbească despre principiile după care funcționează societatea și justiția în orice circumstanță, fie că este cu prietenii, fie că dă un interviu, fie că merge la o conferință. Pentru că magistratul are trei roluri și nu se știe lucrul ăsta: să rezolve dosare, adică litigiile cu care este sesizat, să fie garant al drepturilor și libertăților oamenilor, pentru că el este ultima speranță a cetățeanului care apelează la sistemul de justiție, după ce o grămadă de drepturi i-au fost încălcate până să ajungă în fața judecătorului, și, în al treilea rând, îndatorirea înscrisă în codul deontologic, de a promova statul de drept. Asta nu se poate face doar în sala de judecată. Trebuie să faci asta în viața ta de zi cu zi. Trebuie să fii corect când mergi pe stradă, trebuie să fii corect când ești într-o comunitate și trebuie, de asemenea, să vorbești despre aceste valori. Or, mulți magistrați nu înțeleg, ei se rezumă numai la rolul din sala de judecată, rolul de a aplica legea la anumite cazuri concrete. Este foarte important, dar nu este singurul rol. Eu asta am încercat să fac, să dezvolt conștiința statului de drept.

 

10/10/2016

Interviu AC: `Atacurile la adresa lui Kovesi sunt facute de smecheri`

Filed under: 0. NOUTATI,interviu — Cristi Danilet @ 10:27 AM
Tags: , , ,

caricCDÎntr-o țară în care unii susțin că justiția nu-și face deloc datoria, iar alții acuză că și-o face cu prea mult exces de zel, cel mai bine e să discuți despre subiectul ăsta cu cineva din domeniu. De aceea ne-am adresat unui om care, vorba comentatorilor sportivi, ”știe cu Justiția” și se dorește a fi un model de intransigență și curaj pentru tinerii judecători: Cristi Danileț, membru în Consiliul Superior al Magistraturii.

 

 

Justiția română ar trebui să fie oarbă, cum zice tradiția, dar văd că în ultima vreme tot mai mulți încearcă să-i pună ochelari, doar-doar i-o vedea și i-o ocoli. Ce-i de făcut?

O fi având zeiţa Themis, a Justiţiei, o eşarfă la ochi, dar asta nu înseamnă că e oarbă. Vede peste tot: avem surse şi resurse în toate mediile şi….azi e cam greu să treci neobservat dacă încalci legea. Cred că mulţi sunt convinşi că în România dreptatea nu se mai împarte, ca înainte de reforma justiţiei din 2004-2005, în funcţie de pile şi relaţii. Deja avem o generaţie de magistraţi nouă care nu au aceste cuvinte în vocabular şi pe care îi lasă rece poziţia sau averea celor care se perindă prin faţa lor.

 

Parlamentul a salvat de închisoare numai în ultimul an câțiva indivizi certați cu legea. Să înțelegem că, dacă vrei să furi liniștit în România, trebuie mai întâi să ajungi deputat sau senator?

Oh, aici vă corectez: dacă vrei să furi liniştit trebuie să ajungi ministru, după care să te refugiezi în Parlament… Să vă explic: parlamentarii au imunitate, în sensul că nu pot fi urmăriţi pentru vot şi pentru ceea ce spun în cameră; pentru infracţiunile de drept comun pot fi urmăriţi ca orice cetăţean, dar nu pot fi reţinuţi, arestaţi sau percheziţionaţi dacă Parlamentul nu dă voie procurorilor. Miniştrii însă sunt şi mai bine protejaţi: ei nu pot fi nici măcar cercetaţi, darămite arestaţi, dacă nu dă voie Parlamentul, pentru un ministru parlamentar, respectiv Preşedintele statului, pentru un ministru neparlamentar. Închipuiţi-vă că, printr-o eroare impardonabilă a Curţii Constituţionale comisă în 2007, această procedură se aplică şi pentru foştii miniştri. De aceea spun: dacă un fost ministru comite abuzuri şi el este parlamentar toată viaţa, iar Parlamentul refuză vreodată să permită cercetarea lui, asta e: respectivul tocmai a ajuns deasupra legii.

Care ar fi soluția pentru ca miniştrii şi parlamentarii să poată fi trași la răspundere, ca orice cetățean?

Ne trebuie un Parlament care să înţeleagă că „stat de drept” nu este un dicton, ci o valoare fără de care nu poate exista o democraţie. Aceasta presupune că nimeni nu e deasupra legii şi că puterile sunt separate, independenţa justiţiei fiind crucială. Or, la noi, Parlamentul cere, fără nicio bază legală, dosarele de la procurori, care ar trebui să fie nepublice; persoana respectivă e judecată acolo, în cameră; apoi se decide – fără a furniza vreo motivare – că parlamentarul respectiv nu poate fi arestat sau că un anumit ministru nu poate fi cercetat pentru corupţie sau infracţiuni de drept comun. În acest moment eu, ca magistrat, sunt obligat să atenţionez că acel act al Parlamentului, care se dorea unul politic pentru a proteja independenţa politicienilor, se transformă într-un act de imixtiune în justiţie, dacă nu chiar de favorizare a infractorului. Cu alte cuvinte, în loc să fie un for democratic, devine un loc de impunitate: Parlamentul nu mai este un loc al legii, ci un loc de sustragere din faţa legii. Nu ştiu ce e de făcut. Personal, când mă uit la Parlament văd o reflectare a poporului român. Nu spun nici că e bine, nici că e rău, căci îmi iubesc ţara şi accept locuitoriii noştri. Asta nu înseamnă că sunt resemnat, ci sunt extrem de optimist: chiar cred că este de datoria intelectualilor să educe populaţia. Cred însă că e nevoie de oameni care să dea votul la alegerile din iarnă în cunoştinţă de cauză, să nu mai aleagă în Parlament oameni încătuşaţi şi să facă presiune ca miniştrii urmăriţi sau parlamentarii condamnaţi să părăsească funcţia. Aş mai sugera eliminarea imunităţii din legislaţie dar am văzut că, indiferent de culoarea politică, cu toţii profită de ea, aşa încât sunt slabe şanse să aprobe aşa ceva chiar cei vizaţi.

De ce a demisionat Oprea: de frica străzii sau pentru că avocații săi au găsit astfel o altă chichiță, ca să-l scape?

Fostul ministru a fost sustras de către Parlament, în septembrie, de la urmărire penală pentru infracţiunea de ucidere din culpă, care are legătură – spun procurorii – cu o faptă de abuz în serviciu pentru care acelaşi Parlament solicitase în februarie urmărirea. Or, refuzând să ceară procurorilor cercetarea pentru o infracţiune de drept comun, ancheta este blocată. Spre deosebire de mulţi părerologi, eu am citit textele din Codul de procedură penală, din Legea responsabilităţii miniseriale şi din Regulamentul Senatului şi am ajuns la concluzia că este posibil ca acest vot să fie reluat.Fiind un act politic, Senatul poate vota într-un fel, apoi poate reveni, căci asta este politica: azi votezi o lege, mâine o modifici sau abrogi. Asupra oricărei decizii politice se poate reveni dacă acest lucru nu este interzis de lege. Altfel, ar însemna că un fost ministru, dacă rămâne parlamentar toată viaţa şi o singură dată s-a respins cererea de urmărire penală în privinţa lui, nu ar mai putea fi nicicând tras la răspundere, ceea ce este absurd. Revenind la cazul discutat, demisia este un act personal şi nu poate fi interpretat. Dacă prin demisie un ministru înţelege să se supună procedurilor judiciare pentru a se stabili adevărul într-o cauză, este de apreciat. Este clar că aici presiunea străzii a jucat un rol: nimeni nu ar putea explica raţional de ce un fost ministru nu poate fi cercetat pentru o infracţiune de drept comun. Şi, atenţie, nu vorbim de arestare sau condamnare, ci doar de cercetare, adică de deschiderea cadrului legal pentru a se administra probe cu privire la vinovăţie şi nevinovăţie.

Ați fost recent într-un turneu european. Cum se vede justiția românească din Occident?

În ultimele luni am fost în mai multe state europene: Ucraina, aflată la începutul reformei judiciare, care are trei CSM-uri, unde am vorbit de organizarea justiţiei la noi; Cehia, unde conduc un proiect european cu privire la standardele internaţionale în materia celor trei „i” – independenţa, imparţialitatea, integritatea; Bosnia şi Herţegovină, un stat federal de numai 4 milioane de locuitori ce reuneşte trei teritorii, are 13 prim-miniştri şi tot atâţia miniştri de justiţie, trei constituţii, două curţi constituţionale, dar un singur CSM, unde am evaluat din partea Comisiei Europene legislaţia lor cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor; în Bulgaria, aflată în plină reformă, unde CSM este controlat politic şi, astfel, justiţia; în Italia, unde am dat peste o placă comemorativă aflată în Curtea Supremă de Casaţie pe care sunt notate numele magistraţilor omorâţi de mafie în timpul operaţiunii „Mani Pulite”, foarte asemănătoare cu acţiunile DNA-ului nostru din ultimii 12 ani; în Croaţia, proaspăt intrată în UE, care a reuşit acum doi ani să îl condamnamne pe fostul prim-ministru la 8 ani închisoare pentru corupţie. Succesul înregistrat în România în lupta împotriva corupţiei face ca ţara noastră să fie privită cu simpatie, iar ţările din regiune ne iau drept model: magistraţii noştri sunt foarte curajoşi, CSM-ul nostru are puteri foarte largi asupra carierei judecătorilor şi procurorilor, iar politicienii corupţi au pierdut războiul absurd pe care îl duc cu justiţia.

Dacă PSD câștigă alegerile, Dragnea va fi premier, așa cum au afirmat deja mai mulți lideri ai partidului. E legal să avem un prim-ministru condamnat penal?

În cariera mea de 18 ani am aflat că, uneori, ceea ce este legal nu e neaparat moral sau normal, dar şi invers. În privinţa întrebării dvs, puterile statului nu prea par egale: o persoană nu poate deveni magistrat dacă are cazier şi un magistrat este imediat dat afară dacă este condamnat; în schimb, o persoană poate fi aleasă primar chiar dacă este în arest la poliţie, un parlamentar poate rămâne în funcţie, chiar dacă este condamnat cu suspendare, iar orice persoană condamnată, după executarea pedepsei, poate fi aleasă parlamentar sau pusă ministru. Nu vreau să duc discuţia spre persoane, ci spre principii: niciun om educat nu ar alege în funcţii statale oameni condamnaţi de justiţie şi nici un politician cu onoare nu ar accepta să conducă o instituţie a statului dacă are cazier.

Fostul președinte Traian Băsescu lăuda, pe vremuri, justiția, atât de des că sughițau toți magistrații pomeniți. De când nu mai e la putere însă, domnia sa spune că justiția se face arbitrar și abuziv. Este într-adevăr astăzi justiția influențată politic sau, pur și simplu, domnul Băsescu se călăuzește după principiul ”nimeni nu e mai presus de lege, doar pe Nuți să nu mi-o lege”?

Justiţia română a devenit independentă după reforma de acum 12 ani. Până atunci a fost în subordinea celor de la putere, care controlau cariera magistraţilor şi, deci, soluţiile din dosare – iar asta v-o spune unul care a prins acesle vremuri. Reforma de atunci nu se datorează unui om sau unei instituţii, ci au fost mai mulţi factori favorabili: presiunea pusă de Comisia Europeană care dorea o justiţie funcţională ca o condiţie pentru a deveni membru în UE; revolta din interior a liderilor asociaţiilor profesionale ale magistraţilor care au alcătuit cu organizaţiile neguvernamentale o platformă de sprijin a reformei; măsurile legislative luate de miniştrii C.Diaconescu, apoi M.Macovei, care au transferat de la Ministerul Justiţiei la CSM atribuţiile de cariera magistraţilor şi au determinat pensionarea a sute de magistraţi compromişi; ieşirile publice ale preşedintelui Băsescu care în primul său mandat au fost extrem de critice, ca în următorul să înţeleagă că justiţia a apucat pe un drum fără întoarcere. Nu e nici un dubiu, justiţia a înregistrat rezultate pozitive, lucru care s-a reflectat în rapoartele europene şi în dublarea încrederii populaţiei.  Însă noul tip de discurs al fostului preşedinte a apărut imediat după ce a început instrumentarea dosarelor cu membrii din partidul său ori ai familiei sale. Atacarea conducătorilor instituţiilor cu care el însuşi a colaborat mulţi ani – servicii secrete, parchet, curte supremă – pare o răfuială personală. Cred că este greu de văzut importanţa unei instituţii dincolo de oameni care, e adevărat, pot greşi. Eu însumi am avut procese pe care le-am pierdut: am strâns din dinţi şi am mers mai departe; nu voi ataca niciodată personal un magistrat, dar voi face tot ce pot ca sistemul să se îmbunătăţească. Cu siguranţă însă nu împărtăşesc opinia nimănui cu privire la conspiraţii, dosare fabricate, ordine venite nu ştiu de unde. Dacă se întâmpla asta în urmă cu 20 ani, vă asigur că astăzi nu mai este cazul. Eventual, putem discuta de problemele de corupţie şi de incompetenţă din sistem, însă doar atât.

Mulți susțin că justiția se află pe o cale independentă, de pe care nu mai poate fi deturnată. Puciul din 2012 a arătat însă că pericole de acest gen există. Credeți că, dacă PSD va reveni la putere, ne vom întoarce și la perioada pe care, cu înaltă mândrie patriotică, o numim ”epoca Rodica Stănoiu”?

Ca să înţeleagă oamenii ce înseamnă acea „epocă” – erau anii când politicul controla justiţia: Ministerul Justiţiei recruta și avansa magistraţii; ministrul propunerea şefii de instanţe care mutau judecătorii sau alocau dosarele cum vroiau ei; ministrul numea procurorii şefi şi propunea Preşedintelui numirea procurorului General, fără implicarea CSM; ministrul controla activitatea profesională a magistraţilor prin Inspecţia Judiciară care îi era subordonată; ministrul controla viaţa privată a magistraţilor prin intermediul unui serviciu secret propriu (înfiinţat, de guvernul anterior, care avusese o altă orientare politică); procurorul era cel care aresta; judecătorii de la curtea supremă erau numiți doar pentru un mandat de șase ani de către președintele țării, iar ca președinte al acestei instanțe putea fi numit inclusiv un jurist care nu era judecător (de exemplu, în perioada 2004-2009 președinte al instanței supreme a fost un jurist ce fusese consilier al președintelui țării şi care nu fusese vreo zi judecător la o instanță judecătorească); CSM era un organism de formă, subordonat și condus de ministrul justiției, iar magistrații din CSM – care proveneau doar de la curțile de apel și instanța supremă – erau selectați de către Senatul României. Nu cred că se poate reveni la sistemul în care partidul-stat controla totul. Funcţia de magistrat mă obligă să stau deoparte de partide şi politicieni, astfel încât rămân un militant pentru lege şi libertate indiferent de culoarea celor care guvernează. Spun doar atât: experienţa ne arată că există o probabilitate foarte mare ca o parte din cei care ajung la putere să aibă, mai devreme sau mai târziu, contact cu justiţia. Astfel încât atenţionarea mea este următoarea: toţi cei care accend într-o funcţie publică trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile în mod corect, adică în interes public. Acolo ei au mai multe îndatoriri decât drepturi şi ultima lor preocupare trebuie să fie binele propriu sau al familiei lor. Iar cât timp sunt corecţi, nimeni nu va avea nimic cu ei. Dar dacă vor încălca legea, atunci să se pregătească să dea socoteală.

Deși legea confiscării extinse a intrat în vigoare, majoritatea corupților rămân cu averile aproape intacte. Cine ar trebui să se implice în această problemă și nu o face cum trebuie?

Dacă o persoană dă sau ia mită, e obligatoriu să se confişte bunurile respective. Uneori însă se descoperă bunuri pentru care nu pot fi aduse justificări în raport cu veniturile – şi aici, pentru funcţionari publici, magistraţi şi demnitari avem Legea ANI care prevede că se fac verificări de către inspectorii de integritate şi se confiscă de către instanţa civilă ceea ce nu este justificat; şi avem Codul penal care permite din anul 2012 confiscarea extinsă, adică se confiscă bunurile respective, chiar dacă sunt trecute pe numele altora, dacă persoana în cauză este condamnată pentru o anumită infracţiune, cum ar fi cele legate de corupţie, trafic de persoane, droguri. Să ştiţi că problema nu este luarea acestor măsuri – procurorii indisponibilizează bunurile, iar judecătorii le confiscă. Ci problema este punerea în executare a acestor măsuri – şi pentru că, ani de-a rândul, ANAF nu a putut să facă asta (este iar un exemplu de instituţie unde controlul politic o face ineficientă), s-a înfiinţat de curând Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate. Am convingerea că de acum înainte politica va fi „follow the money”: corupţii dovediţi trebuie lăsaţi lefteri, ei şi familiile lor, iar banii să se întoarcă la cei de la care i-au furat.

În școli avem opționale de religie, limbi străine, șah, dar nu avem un opțional și de educație juridică. Din câte știu, sunteți implicat într-un astfel de proiect atât de necesar pentru o țară ca România, în care nivelul de infracționalitate e unul dintre cele mai ridicate din Europa.

Eu am încercat de ceva ani să fac educaţie cu adulţii: să le explic cum e cu separaţia puterilor publice, ce înseamnă rule of law, care sunt drepturile omului, cum funcţionează justiţia etc. – am mers prin ţară într-un proiect personal, „Statul de drept pe înţelesul tuturor”, mi-am deschis un blog, comunic pe Facebook cu cei interesaţi. Mărturisesc că este foarte greu: mulţi au prejudecăţi ivite din propriile experienţe sau sunt manipulaţi de mass-media. De aceea, în ultima vreme m-am concentrat mai mult pentru generaţia care vine din urmă: cu tinerii şi chiar copiii încă se mai poate lucra. Mi se pare nedrept să îi dai unui copil de 14 ani buletinul în mână dar să nu îi spui că din acea zi are obligaţia de a respecta toate legile în vigoare. Acesta este motivul pentru care în ultimii patri ani m-am implicat în mai multe proiecte de educaţie juridică care a culminat cu cel în care am scris manualul „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie” disponibil online la www.educatiejuridica.ro. Avem în fiecare an un român din patru implicat într-un dosar penal sau civil. Referindu-ma la minori, într-un an peste 3500 de minori sunt trimişi în judecată: zilnic sunt acuzaţi şapte copii de furt sau tâlhărie, o dată la trei zile un minor pentru agresiune sexuală, o dată la patru zile un minor este trimis în judecată pentru că omoară pe cineva. Foarte mulţi minori sunt bătuţi în propriile familii, sunt violaţi, puşi să cerşeasă sau să se prostitueze; în fiecare zi un minor este omorât într-un accident de criculaţie sau omorât cu sânge rece de altcineva. Mie nu îmi sunt indiferente aceste lucruri, astfel că împreună cu asociaţia VeDemJust – Voci pentru Democraţie şi Justiţie am făcut un proiect, EDUIURIS, prin care instruim magistraţi, avocaţi, jurişti şi mediatori să meargă în şcoli şi licee, să stea de vorbă cu tinerii, să le explice drepturile dar şi obligaţiile. Le vorbim despre familie şi şcoală, despre justiţie, politică şi religie, despre facebook şi violenţă, despre plagiat şi corupţie. Încercăm să îi facem mai buni şi sper ca de la anul noul Guvern să introducă în mod formal această nouă materie în şcoli.

Se discută tot mai mult despre home-schooling, în condițiile în care oricum rata de abandon școlar la noi e de aproape 20%. Ce spune legea: am voie să retrag copilul de la școală când vrea mușchii mei, cum au făcut Dana Nălbaru și soțul, pe principiul ”eu te-am făcut, eu te omor”?

Oamenii nu înţeleg cum funcţionează societatea, din păcate. Au impresia că e un fel de sălbăticie, în care libertatea nu înseamnă să faci ceea ce îţi permite legea, ci ceea ce vrei tu. Lipseşte o educaţie cu privire la spiritul liberalismului şi pentru mulţi e deja prea târziu. Aşa se explică erorile unor părinţi care au impresia că pot decide exclusiv cu privire la copiii lor: să îi bată (şi aţi văzut recent un caz în care părinţii unor copii români sunt cercetaţi în alt stat pentru violenţe pe care, până la urmă, le-au recunoscut, după ce antrenaseră în „luptă” o comunitate religioasă, extrem de uşor de manipulat de lideri religioşi care au găsit justificări în Biblie pentru bătaia copiilor), să îi retragă de la şcoală (e siderant cum se propagă astfel de ştiri), să nu le facă vaccin (sunt oameni iresponsabili pe care televiziunile îi promovează la fel de iresponsabil), să îi violeze (abuzurile sexuale în familie sunt un subiect tabu în România), să îi omoare (un copil pe lună este omorât în propria familie). Aş vrea să atrag atenţia tuturor acestor părinţi: copilul nu este proprietarea lor, este o fiinţă umană distinctă, cu drepturi şi obligaţii proprii, pe care ei, părinţii, au îndatorirea legală să îl educe, crească şi îngrijească. Nu există libertate în afara cadrului legal, iar deocamdată legea spune că învăţământul general obligatoriu este de 10 clase şi că dacă retragi copilul în mod nejustificat de la şcoală comiţi o infracţiune, după cum tot infracţiune este dacă nu permiţi o intervenţie medicală absolut necesară asupra copilul din motive religioase sau dacă copilul moare că nu i-ai făcut vaccin, şi cum tot infracţiune este relaţai sexuală cu propriul copil, indiferent că el este de acord (incest) sau nu (viol). Constat că mulţi nu înţeleg ce înseamnă fii părinte şi poate nu ar fi greşit să ne gândim şi la nişte cursuri de acest gen.

Deși sărăcia în care se zbat li se datorează în mare parte unor indivizi ca Ponta, Oprea, Borcea sau Gigi Becali, mulți români manifestă o veritabilă admirație pentru acești ”șmecheri care se descurcă în viață”. Cum explicați o asemenea atitudine? Complexul Stockholm, masochism sau prostie pură?

Iar nu vreau să personalizez. I-am văzut pe toţi perindându-se la putere şi nu am văzut mari deferenţe. Sincer, cred că poporul nostru nu poate mai mult. Românul nu are are educaţia politică necesară, dar toată lumea face politică. Nu ştie ce e aceea Constituţie şi care sunt primele zece drepturi ale omului, dar comentează zi de zi dosare judiciare dând cu mare uşurinţă verdicte înaintea celor care au multă şcoală pentru asta. Sare în sus când există pericolul unor interceptări abuzive, dar se bucură când apar pe surse transcrieri cu privire la alţii. Nu vrea ca statul să îi controleze viaţa, dar aşteaptă ca statul să îi asigure locul de muncă, locuinţa şi să îi achite ajutorul social. Nu este de acord că statul să îi spună cum să îşi educe copilul, dar strânge semnături pentru ca statul să intervină în viaţa intimă a adulţilor. Românul ţipă să se aplice legea altuia, dar cu privire la el cere să se interpreteze în mod favorabil. El nu îşi manifestă spiritul antreprenorial, dar visează să ajungă un şefuleţ cât de mic. Nu poate discerne între o ştire şi o opinie, dar adoră informaţiile pe surse şi dă naştere speculaţiilor cele mai ilogice. Nu acceptă explicaţiile raţionale şi argumentele factuale, dar este expert în atacuri personale. Am ajuns la concluzia că e o lipsă acută de cunoştinţe cu privire la conceptele de „lege” şi „libertate” şi asta ne face să nu avem ancore solide de care să ne agăţăm viitorul. Un popor care nu acceptă legea şi justiţia, care nu are respect pentru viaţa privată, care e avid după putere, care nu îşi cunoaşte istoria şi nu înţelege prezentul, este un popor fără valori şi fără demnitate. Astfel încât propagarea aceloraşi oameni la televizor, în funcţii şi în politică nu mai e de mirare.

Sunteți de părere că retragerea pe bandă rulantă a titlurilor de doctor obținute prin fraudă de Ponta, Oprea și alți găinari, va descuraja ”industria plagiatului”, stimulând tinerii să învețe cinstit, sau e doar o fază trecătoare, după care se va reveni la vechile obiceiuri?

Noi ne-am obişnuit să copiem de mici la şcoală, să ne sufle profesorii la bacalaureat, să cumpărăm lucrări de licenţă, să plagiem teze de doctorat. E o complicitate elev/student-profesor care dăinuie de mult timp. Descoperirea unor indivizi atrage descoperirea unor reţele. Poate că cineva se întreabă de ce plagiatele cele mai răsunătoare sunt în legătură cu tezele de doctorat în drept. Ei, poate că după asta se va discuta cum s-au autorizat anumite facultăţi în epoca de care aţi pomenit mai sus, de ce există în România 60 de facultăţi care au studii de drept în programă, de ce ies pe bandă rulantă mii de jurişti dar sub 10% din cei care se prezintă la un concurs anual reuşesc să îl treacă, cum se obţin gradele universitare, ce calitate au cursurile, de ce nu se ţin seminariile, cum se vând la negru hotărârile judecătoreşti pentru culegeri de practică, cum a fost posibil ca până ieri să se plătească pentru a obţine copia unei legi publicate în Monitorul Oficial. Nu cred că suntem pregătiţi să tratăm acest subiect

Că tot vorbim de plagiat, mai am o întrebare: pică Codruţa?

Prea des se confundă oamenii cu instituţiile. DNA este acum o instituţie extrem de solidă şi asta se datorează Monicăi Macovei, lui Daniel Morar şi Codruţei Kovesi. Desigur, rolul şefului instituţiei este extrem de important. Ceea ce nu prea se ştie este faptul că şeful DNA nu face dosare, nu poate ordona începerea unor dosare şi nu poate opri instrumentarea unor dosare; doar dacă dosarele sunt întocmite de cei doi şefi de secţii operative, conducătorul instituţiei este chemat să verifice actele. Aşa încât toate atacurile astea din ultimii ani nu îşi au rostul. Speculaţiile de genul acesta sunt făcute doar de către şmecheri şi le cred doar proştii. Apoi, haideţi să vedem, chiar vede cineva o legătură între modul de întocmire a unei lucrări ştiinţifice a şefului DNA şi un dosar de urmărire penală pentru corupţie instrumentat de un procuror din cadrul DNA? Dacă răspunsul e afirmativ, atunci afirm în mod cert că acea persoană are mari probleme de logică elementară. În concluzie, eu spun că oamenii cinstiţi pot sta liniştiţi: Justiţia poate că e rănită, dar sigur nu se predă. Iar cât îi priveşte pe ceilalţi, le spun doar atât: nu e o problemă de „dacă”, ci…de ”când” vor fi traşi la răspundere.

Care este, în opinia dvs, tipul de guvernare care ar putea salva România: tehnocrația, republica, monarhia sau meritocrația?

Asta e o întrebare capcană, cred. Eu sunt un om al legii şi ca mulţi alţii am jurat să respect Constituţia şi legile ţării. Dincolo de aspectele filosofice şi istorice, românii trebuie să ştie un lucru: sub actuala Constituţie instaurarea monarhiei nu este posibilă. Statul nostru este şi va fi o republică, iar modificarea Constituţiei sub acest aspect nu va fi nicicând permisă, căci aşa spune art. 152 din actul fundamental. Cât priveşte Guvernul, cred că este o problemă de desemnare a acestuia, precum şi a administraţiei din subordinea acestuia. Astfel, dacă parlamentar poate să ajungă orice persoană care are cazier, nu are studii, dar e aleasă de popor, nu acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi în cazul miniştrilor. Cu siguranţă cei ajunşi în fruntea ministerelor trebuie să aibă calităţi profesionale şi manageriale, astfel încât nu ar trebui să predomine implicarea politică. Cu siguranţă însă un Guvern, chiar alcătuit din tehnocraţi, ar trebui să fie susţinut politic, dar fiecare autoritate să ştie cu ce se ocupă: Parlamentul să dezbată şi să adopte legi, Guvernul să le pună în aplicare, Justiţia să îi sancţioneze pe cei care le încalcă – din păcate, la noi Parlamentul se ocupă de dosarele judiciare, Guvernul adoptă acte normative în locul legislativului, iar Justiţia se ocupă de politica salarială a bugetarilor. Şi nu trebuie ocolită discuţia în privinţa administraţiei: aceasta trebuie în întregime depolitizată. Numirile din prezent au făcut ca funcţionarii administrativi să fie iresponsabili, serviciile publice să fie de proastă calitate, iar bătăliile pentru funcţii ocupă mai tot timpul. În final, cetăţeanul simplu, plătitor de taxe şi impozite, e cel care pierde.

Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 14 (1213) – 10-23 octombrie 2016

 

 

26/05/2015

Scrisoare deschisă către senatorii care cer Presedintelui Romaniei demiterea a doi inalti magistrati  

Filed under: 1. EXPLICATIE,politica — Cristi Danilet @ 11:21 PM
Tags:

Stimaţi domni senatori,

Întrucât aţi dat publicităţii o scrisoare destinată preşedintelui României în legătură cu un aspect judiciar şi pentru a participa în mod efectiv la dezbaterea publică pe care nu mă îndoiesc că v-aţi dorit-o procedând astfel, înţeleg să îmi exprim punctul de vedere în virtutea îndatoririi mele deontologice de a susţine şi promova statul de drept şi a angajamentului meu de a adopta o poziţie publică fermă atunci când se pune în discuţie orice subiect major de interes public privind justiţia şi mai ales reputaţia magistraţilor.

Ţin să subliniez de la bun început că nu încerc nici pe departe să acopăr o eventualitate disfuncţionalitate a sistemului judiciar, ci consider că demersul meu se impune pentru a lămuri exact opinia publică, dar şi pe dvs, asupra anumitor aspecte invocate.

România este stat democratic, unde funcţionează principiul separaţiei puterilor în stat. Acesta presupune că justiţia trebuie să fie independentă. Şi asta nu ca un privilegiu, ci ca o garanţie pentru cetăţeanul obişnuit că soluţia unui proces nu poate fi influenţată prin intervenţia vreunui politician sau alt gen de imixtiuni. Dvs cunoaşteţi acest principiu şi, odată cu învestirea dvs. în demnitatea de senatori ai României, aţi jurat să îl apăraţi. Ca şi mine, de altfel, la învestirea în funcţia de judecător. Constatând însă că prin cele conţinute în scrisoarea deschisă prin care dvs. cereţi preşedintelui României să procedeze la `demiterea sau demisia` a preşedintelui ICCJ şi a procurorului-şef al DNA demersul dvs ar putea fi interpretat ca o imixtiune în cariera celor doi înalţi magistraţi, cu tot respectul cuvenit vă reamintesc câteva dintre reglementările care privesc atât procedurile judiciare, cât şi cele care privesc cariera magistraţilor.

1. Dvs faceţi referire la o cauză soluţionată recent de o instanţă din ţară prin care o persoană a fost achitată definitiv după ce în cursul procesului fusese arestată preventiv şi:

– Afirmaţi că probele cu privire la existenţa faptei nu au existat niciodată. Or, eu constat din datele publice existente pe portalul instanţelor AICI că motivul achitării nu este nicidecum inexistenţa faptei, ci fie că fapta nu este prevăzută de legea penală, fie că nu a fost comisă cu vinovăţia prevăzută de lege. Dar pentru aceasta trebuie să aşteptăm cu toţii motivarea hotărârii, care încă nu a fost redactată;

– Afimaţi că procedura s-a declanşat în urma unui denunţ calomnios din partea preşedintelui ICCJ. Eu aş recomanda mai multă rezervă în stabilirea de către senatori a unor încadrări juridice şi vinovăţii; dacă bănuiţi că un cetăţean al ţării a comis o infracţiune, ar trebui să sesizaţi Parchetul, nu pe Preşedintele ţării. Apoi, este de remarcat că persoana care a formulat sesizarea pentru o faptă de şantaj a acţionat considerându-se victimă a unei infracţiuni, deci nu a acţionat ca magistrat; dar dacă consideraţi că ea s-a folosit în vreun fel funcţia sa pentru a obţine vreun folos, ar trebui să sesizaţi Inspecţia Judiciară, nu pe Preşedintele ţării.

– Afirmaţi că persoana implicată a fost arestată pe nedrept de către DNA şi în absenţa oricăror garanţii constituţionale. Nu este aşa: în România cel care arestează este judecătorul, începând cu anul 2003; apoi, arestarea în această cauză a fost verificată şi contestată în faţa mai multor judecători, în cadrul procedurilor judiciare recunoscute de lege drept garanţii pentru inculpat, şi inculpata a avut avocat, aşa cum rezultă de pe acelaşi portal al instanţelor (AICI, AICI, AICI, AICI). Nu ştiu acum dacă în soluţionarea acestei cauze cineva a comis vreo încălcare de lege, respectiv dacă şi cui se poate imputa faptul că inculpata a stat în arest şi ulterior a fost achitată. Dar opinia publică trebuie să cunoască că motivele de arestare sunt diferite de motivele de condamnare şi că este greşit să se creadă că cineva arestat va fi şi condamnat în mod automat, căci în felul acesta ar dispărea rolul procesului. După cum trebuie să se ştie că este posibilă condamnarea la închisoare a unei persoane cercetată în libertate, sau achitarea unei persoane arestate, ceea ce nu implică automat culpa magistratului. Trebuie să se mai ştie că orice persoana arestată nelegal are la îndemână proceduri pentru compensarea bănească a perioadei de arestare nelegală, în anumite condiţii. În orice caz, dacă în cauza de faţă s-a comis vreo încălcare a legii şi dacă există procedură de tragere la răspundere a celor culpabili, voi susţine un astfel de demers;

2. Dvs cereti Preşedintelui ţării să folosească `instrumente constituţionale şi legale`, precum şi `autoritatea morală inerentă instituţiei Preşedintelui`, pentru a le înlătura prin demitere sau demisie pe cele două doamne magistratat care ocupă una funcţia de şef al DNA, celalaltă funcţia de preşedinte al ICCJ. Domnilor senatori:

– Pe de o parte cele două doamne nu au vreo culpă în cele petrecute în cauză pentru că: şeful DNA nu a instrumentat dosarul inculpatei, iar preşedintele ICCJ a acţionat ca victimă, nu ca magistrat. Pe de altă parte, demisia este un act unilateral şi ea nu poate fi impusă de cineva, iar  demiterea unui magistrat, ca instituţie juridică, nu există în dreptul nostru;

– Legea prevede expres motivele de revocare a unui magistrat din funcţia de conducere (dacă despre asta e vorba când vorbiţi de `demitere`). Potrivit art. 53 alin. 6 şi art. 54 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, revocarea din funcţia de conducere se face pentru trei motive: a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile necesare pentru numirea în funcţia de conducere; b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale; c) în cazul aplicării uneia dintre sancţiunile disciplinare. După cum se vede, cazul indicat de dvs nu e prevăzut în lege. Or, Preşedintele ţării nu are instrumentele de a interveni în cariera magistraţilor cu funcţii de conducere de la nivelul de vârf al sistemului, tocmai pentru a se proteja independenţa acestuia chiar faţă de cel care face numirea. Astfel, din conţinutul aceloraşi articole menţionate mai sus, rezultă în mod clar că preşedintele ICCJ şi şeful DNA nu pot fi demişi la cererea senatorilor sau la iniţiativa preşedintelui României; mai mult, pentru revocarea şefului DNA este necesar şi avizul CSM.

– Tot legea nr. 303/2004, în art. 65, prevede expres motivele de eliberare din funcţie a unei persoane din funcţia de magistrat (dacă despre asta e vorba când cereţi Preşedintelui să se folosească de poziţia lui în cadrul CSM pentru a declanşa o anchetă disciplinară pe numele celor două doamne). În legătură cu acest aspect precizez că Preşedintele ţării nu ocupă vreo poziţie în cadrul CSM ci, potrivit art. 25 din Legea nr. 317/2004 cu privire la Consiliul Superior al Magistaturii, el prezidează, fără drept de vot, lucrările Plenului CSM la care participă. Dar el are dreptul, la fel ca şi dvs de altfel, să sesizeze Inspecţia Judiciară în cazul comiterii de către un magistrat a vreunei abateri disciplinare dintre cele expres prevăzute în art. 99 din Legea nr. 303/2004.

3. Domnilor senatori, împărtăşesc viziunea dvs cu privire la statul de drept, exprimată în scrisoarea deschisă. Mă bucur că în felul acesta vă depărtaţi de poziţiile din anii trecuţi când unii dintre dvs cereaţi înfiinţarea de comisii speciale pentru anchetarea procurorilor sau chiar din acest an când unii dintre dvs susţineaţi înfiinţarea de comisii speciale pentru activitatea DNA şi ICCJ. Cred că este evident pentru toată lumea că astfel de iniţaitive sunt total contrare principiului `supremaţiei legii` şi `separaţiei puterilor în stat`.

M-aş bucura să militaţi pentru acest principiu şi pentru a preveni ca autorităţile locale să adopte reglementări nelegale (cum ar fi cele privind ridicarea de către firme private a autoturismelor parcate nelegal), sau ca Guvernul să adopte ordonanţe neconstituţionale (suntem ţara în situaţie de urgenţă la fiecare trei zile), sau ca Parlamentul să adopte legi contrare reglementărilor UE (cum ar fi cea privind taxa de primă înmatriculare devenită taxă pe poluare şi transformată în timbru de mediu). Dar mai ales m-aş bucura să susţineţi, la fel de vehement ca acum, acest principiu în faţa colegilor dvs atunci când justiţia instrumentează cauze penale cu parlamentari şi miniştri, care trebuie să îşi facă apărări pe fond în faţa organelor judiciare şi nu în Parlament. Nu mă îndoiesc că în virtutea principiului pe care tocmai îl clamaţi nu veţi mai adera la ideea transformării camerelor Parlamentului în instituţii de blocare a demersurilor judiciare sau chiar de instituire a impunităţii pentru anumite persoane, creând dacă nu certitudinea, cel puţin aparenţa că anumite persoane se situează deasupra legii în virtutea deţinerii unor funcţii în stat. Aceasta şi pentru că `rule of law` înseamnă guvernarea prin lege, nu prin oameni; or, legea trebuie să se aplice în mod egal pentru toţi.

4. În final, permiteţi-mi ca tot în virtutea acestui principiu, afirmat din ce în ce mai des în spaţiul public în România, să vă reamintesc că în trei rapoarte ale Comisiei Europene din anii precedenţi s-a considerat inadecvată şi contrară principiului independenţei justiţiei orice formă de presiune din partea politicului asupra sistemului judiciar şi orice atac personal la adresa unor magistraţi. De aceea, consider că ar fi mai potrivit ca demersurile dvs să se limiteze doar la aspecte instituţionale. Aceasta cu atât mai mult cu cât Justiţia, Parlamentul, Guvernul, Preşedintele statului îşi datorează o cooperare loială, după cum ne-a sfătuit Comisia de la Veneţia

Vă asigur de întreaga mea participare la soluţionarea deficienţelor de sistem pe care le veţi sesiza în mod legal instituţiei din care fac parte.

Cu stimă,

Judecător Cristi Danileţ,

membru CSM