CRISTI DANILEŢ – judecător

05/01/2018

Impotriva dezinformarii: „Stirea despre Comisia de la Venetia…Ce s-a intamplat”

Filed under: impotriva dezinformarii,presa — Cristi Danilet @ 3:07 PM
Tags: , ,

spuneam acum două zile cum a fost fabricată o știre de către o publicație specializată în dezinformări. Ei bine, responsabilii publicației nu numai că nu și-au cerut scuze, dar au încercat a doua zi să inducă din nou în eroare populația cu scopul vădit de a lovi în continuare în justiție.

Așadar, a doua zi se publică un fel de explicație pentru public prin care prima știre este validată: ni se spune că redactorul știrii are surse (și noi avem: chiar site-ul oficial al Comisiei unde nu apare nicio decizie cu privire la România în ședința din 9 dec.2017), dar că aceasta nu este coroborată cu alte surse (hei, lasați-le încolo de surse, existe site cu informații oficiale!). Se insistă pe ideea că a fost sesizată Comisia de la Veneția de către România (un lucru fals: doar patru oameni puteau sesiza Comisia și nici unul nu a făcut-o), că aceasta a decis că legile sunt ok (păi, proiectele de lege s-au finalizat la sfârșitul lunii decembrie, iar Comisia a avut ultima ședință în 9 dec. 2017) și că în zilele următoare vom fi înștiințați oficial de către Comisie. Ni se mai spune că, fiind un subiect sensibil, șirea a fost retrasă de pe site după 30 min (aiurea, a stat acolo cel puțin 9 ore până am văzut-o eu, iar pe FB-ul publicației peste 24 ore), dar cică ea va reapărea când va fi confirmarea oficială (fac pariu că nu!).

Deci, mai să plângi de milă: această publicație și-a făcut un scop în distrugerea imaginii justiției, publică știri inventate, răstălmăcește adevărul, aruncă cu ușurință speculații în spațiul public, citează surse inexistente, iar acum – chipurile – i-a apucat grija pentru corectitudinea informațiilor și au retras o știre pentru că nu ea nu ar fi confirmată oficial?!

Dar, în fine, de ieri am început să notez, așa că astăzi este a doua zi de la publicarea știrii și nu avem nicio confirmare oficială că pe 9 dec 2017 s-a decis ceva în Comisia de la Veneția cu privire la legile justiției din România

3

Reclame

12/10/2016

`Increderea scazuta in justitie`- doar o stire bine asezata in pagina

Filed under: jurnalism,presa — Cristi Danilet @ 3:47 PM
Tags: , ,

trust1.pngO ştire: Pe 17 august 2016 presa din România a prezentat o ştire cu privire la încrederea românilor din justiţie: comparativ cu 2015, ar fi vorba de o scădere de 13 procente.

Un raport: Este vorba de Standard Eurobarometer 85. Spring 2016 ce apăruse în iulie 2016. Sunt două tipuri de îngrijorări evaluate în raport: cu privire la situaţia generală din UE şi cu privire la situaţia naţională.

Cu privire la UE, românii sunt îngrijoraţi în primul rând de imigranţi şi terorism. Românii nu sunt atât de îngrijoraţi de situaţia economică, finanţele publice şi de şomaj. Suntem singurul stat din UE care îşi exprimă îngrijorarea cu privire la infracţionalitatea din UE între primele trei. Iar a patra îngrijorare este sistemul de sănătate.

Cu privire la România, primele trei îngrijorări ale românilor sunt sănătatea, şomajul şi inflaţia. Urmează situaţia economică şi pensiile. Apoi educaţia, infracţionalitatea şi taxele. La nivel personal, românii chestionaţi au declarat că îi preocupă creşterea preţurilor, sistemul de sănătate, pensiile, condiţiile de trai din ţară şi venitul din familie. România se situează sub media UE la situaţia economică: 78% sunt nemulţumiţi.

Raportul se încheie cu specificarea că 28% dintre europeni au încredere în propriul parlament şi 27% au încrederea în propriul guvern, tendinţa generală fiind de uşoară scădere.

O anexă: Raportul este însoţit de o anexă cu date statistice. De aici rezultă că în România încrederea în justiţie este de 35%, în poliţie de 50%, în armată 72%, în administraţia publică 30%, în partidele politice 13%, în autorităţile locale şi regionale 35%, în Guvern 24%, în Parlament 14%, în UE 47%, în UN 46%.

Tot de aici aflăm că românii sunt total nemulţumiţi de democraţie în proporţie de 68%, fiind depăşiţi în UE doar de greci. Pentru a înlătura euroscepticismul românilor promovat de unele televiziuni, anexa ne arată că românii vor să se ia mai multe decizii la nivelul UE, în proporţie de 58%. Iar 70% sunt foarte optimişti cu privire la viitorul UE. Cât priveşte impresia că statul intervine prea mult în viaţa noastră, doar 53% dintre români cred asta, ceea ce ne situează pe locul 20 din cele 28 de state membre. Intersant, doar 57% dintre români declară că nu prea înţeleg ce se întâmplă în lume – suntem pe locul patru de la coadă cu privire la acest aspect.

Nişte concluzii: Scopul principal al raportului a fost evaluarea unor aspecte europene. Pentru presa din România a fost interesată scăderea încrederii în justiţie (deşi magistraţii nu sunt aleşti de popor), dar nu a fost interesant faptul că românii nu cred în democraţie şi nici în instituţia fundamentală a democraţiei, Parlamentul (ai cărui membri sunt aleşi de populaţie). Realitatea din România e una sumbră şi nu are cum să fie trecută sub tăcere: încrederea în Parlament este de 2,5 ori sub cea din Justiţie, iar în Guvernul tehnocrat este de 1,5 ori mai mică ca cea în justiţie. 

28/06/2016

 Hotarari remarcabile: nu pot fi difuzate fotografiile de viata privata a persoanelor publice

Filed under: hotarari remarcabile — Cristi Danilet @ 8:51 AM
Tags: , ,

CDANAIeri Curtea de Apel Bucureşti a decis, definitiv, că nu pot fi difuzate fotografii din viaţa privată a unei persoane, fără acordul său, chiar dacă aceasta este o figură publică şi este surprinsă într-un loc public.

Acum patru ani era publicat într-un ziar tipărit şi pe un site un articol de presă insidios care mă privea: erau prezentate mai multe fotografii ale mele (făcute de „paparazzi”) mergând pe stradă alături de o persoană de sex feminin, ea având chipul blurat, fotografii însoţite de un text ce sugera că aş fi avut o relaţie nepotrivită cu acea persoană.

Am dat în judecată societatea comercială care edita ziarul şi editorul coordonator al ziarului afirmând că: persoana care mă însoţea este una dintre fiicele mele (acest aspect fiind cunoscut de jurnalist la data publicării ziarului) şi că fotografiile au fost publicate fără acceptul meu (eu afirmând în mod expres jurnalistului că nu sunt de acord cu publicarea). Discuţia juridică a vizat dreptul presei de a publica fotografii cu o persoană publică aflată într-un loc public, care însă nu ţin de activitatea sa profesională, ci relevă aspecte de viaţă privată. Mi-am întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 10 para. 1 din CEDO: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie (…)”, ale art. 30 alin. 6 din Constituţia României: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” şi ale art. 74 lit.f din Codul Civil: „(…)pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză”.

Procesul s-a desfăşurat în perioada aprilie 2014-iunie 2016 la Tribunalul Bucureşti şi apoi la Curtea de Apel Bucureşti şi am avut câştig de cauză în ambele instanţe: prima instanţă a stabilit ca fiind ilegală publicarea şi difuzarea fotografiilor întrucât ţineau de viaţa de familie, iar a doua instanţă a fost de acord şi, în plus, a obligat pârâţii la plata unei sume de bani cu titlu de daune morale. .

Această hotărâre judecătorească, susţinută de dispoziţiile art. 74-76 Cod Civil (fotografiile din viaţă privată pot fi difuzate numai dacă se justifică un interes public, iar protecţia persoanelor politice este mai puţin strictă), de jurisprudenţa CEDO (`imaginea unei persone este un atribut al personalităţii sale, ţine de viaţa sa privată, şi presupune dreptul individului de a controla cum este folosită imaginea sa, inclusiv să refuze publicarea fotografiilor; este adevărat că libertatea de exprimare include dreptul de a publica fotografii, dar trebui protejate drepturile şi reputaţia persoanelor atât timp cât fotografiile pot conţine informaţii personale sau de familie`) şi de o largă jurisprudenţă internaţională (`dreptul la viaţa privată include dreptul la imagine şi dreptul la anonimat, la linişte; prezenţa într-un loc public nu implică un consimţământ implicit pentru înregistrarea de imagini şi utilizarea acestora; chiar şi prezenţa în stradă, într-o piaţă sau un loc public, nu autorizează realizarea oricărei fotografii şi nici, mai ales, utilizarea ei fără consimţământul subiectului reprezentat; interesul general pentru informaţie justifică şi publicarea de fotografii ale unor persoane angajate în viaţa publică, cum sunt oamenii politici, artiştii, unele categorii de oameni de afaceri, etc., sub rezerva dreptului lor la o protecţie contra denaturării sau alterării imaginii lor sau contra unor publicaţii care ar aduce atingere unor interese patrimoniale, edificate pe o imagine sau pe un nume`), este menită să consolideze o jurisprudenţă absolut necesară la noi, care se subsumează conceptului de privacy insuficient cunoscut şi aplicat în România: cât timp este vorba de viaţa sa particulară, cea intimă sau cea de familie omul are dreptul să fie lăsat în pace, să fie anonim, să fie ferit de ochii celorlalţi, doar el fiind cel care poate decide asupra modalităţilor de folosire a informaţiilor care îl privesc sau a imaginilor cu el, aceasta fiind valabil atât cât este într-un loc privat, cât şi atunci când se află într-un loc public (stradă, local etc).

După motivarea deciziei Curţii de Apel, o voi pune la dispoziţia publicului.

 

 

10/05/2015

Justitia viitorului. Ep. 1: De la `telejustitie` la `open justice`

Filed under: Justitia viitorului — Cristi Danilet @ 11:41 PM
Tags: ,

 open-for-justice-logoArticol apărut în revista TIMPUL, Anul XV, Nr. 193, aprilie 2015, pag.5 – Lasati `telejustitia`. Ce spuneti de `open justice`?

Discuțiile pe tema telejustiției mi se par dacă nu false, atunci cel puțin marcate de ipocrizie. O parte a populației este nemulțumită dacă nu află informații despre activitatea judiciară și atunci acuză organele judiciare de mușamalizare. O altă parte a populației crede că e ceva nefiresc să afle prea multe din dosarele încă neoluţionate și atunci acuză organele judiciare că sunt influențate în luarea deciziilor de forţe obscure, de adversarii procesuali sau chiar de public.

Înainte să avansez o posibilă soluție la dilema limitelor transparenței justiției, aș dori să fac o retrospectivă cu privire la această chestiune. Acum cincisprezece ani băteam hotărârile la mașina mecanică de scris, foloseam indigoul pentru multiplicare, părțile primeau deseori o copie ilizibilă – azi avem cu toții computere, cu un simplu click se obține o copie identică din punct de vedere calitativ cu originalul, iar la cererea părților începând de anul trecut se poate comunica varianta electronică a tuturor documentelor procedurale. Acum zece ani nu se știa numele celor care făceau parte din competul de judecată de judecată, ci îl aflai de abia când ți se comunica soluția – azi componența completului este afișată pe lista de ședințe și pe portalul instanțelor, loc de unde se află orice informație despre părțile unui dosar, termenele de judecată și soluția pe scurt din fiecare cauză; și tot pe portal este publicat, din anul 2012 încoace, CV-ul profesional al fiecărui magistrat. Acum zece ani presa se lovea de obtuzitatea sistemului în furnizarea de informații – azi avem un Ghid de relații dintre sistemul judiciar și presă adoptat de CSM și, practic, nu există emisiune de știri în care să nu fie informații despre vreun caz important. Înainte nici nu se concepea ca cineva prezent în sala de judecată dar străin de proces să își ia notițe cu privire la cele dezbătute – azi avem înregistrare audio ale ședințelor de judecată și, ca să fim realiști, orice participant la proces poate înregistra cu un simplu device, dezbaterile. Până acum şapte ani doar părțile dintr-un caz aveau acces la hotărârea ce îi privește – în perioada 2008-2010 s-au publicat în mod experimental 100.000 de hotărâri judecătorești în programul Jurindex, iar din aces an un nou proiect, ROLII, va asigura publicarea a câtorva milioane de hotărâri judecătorești, anonimizate, ceea ce va permite identificarea practicii judiciare a unei anumite instanțe sau chiar a unui anumit judecător.

Este clar că avem o evoluție în domeniul transparenței și organizării, dar și funcționării justiției. Se vrea mai mult? Poate. Se poate face mai mult? Fără îndoială. Produce telejustiția vreun efect negativ? Nu știu. Dacă prin „telejustiție” se înţelege filmările cu persoane încătușate făcute în fața DNA sau în sediul vreunei instanțe de judecată, atunci trebuie să arăt că acest lucru este interzis de Codul de reglementare a conținutului audio-vizual și, evident, înseamnă că CNA nu își face datoria. Dacă prin „telejustiție” înțelegem apariția în presă „pe surse” în presă a unor documente din dosare, atunci noi, cei din justiție, avem o problemă că nu putem opri acest lucru. Dacă prin „telejustiție” înțelegem nesfârșitele talk-show-uri televizate cu tot felul de analiști care își dau cu părerea despre probe din dosare, despre vinovăția celor cercetați sau despre posibile  intenții viitoare ale organelor judiciare, atunci publicul are o problemă că urmărește astfel de pseudo-dezbateri.

Eu vin cu o propunere: toate procesele care se desfășoară în şedinţă publică să se transmită online, iar conținutul tuturor dosarelor din instanțe să fie publicat pe internet. Știu, pare ceva avangardist și mă aştept la reacții negative. Dar să renunțăm la ipocrizie: publicul preferă misterul, sursele, imaginile furate; invocă drepturile omului, dar de abia așteaptă imagini în exclusivitate și documente despre viața privată a celor investigați; spune că cel cercetat beneficiază de prezumția de nevinovăție, dar până la sfârșitul procesului el este crucificat în fiecare seară la televizor. Ei, eu cred că fiind totul public, nu va mai fi nimic de aflat pe surse, iar cetățenii vor vedea cu ochii lor ce se întâmplă într-o sală de judecată. Magistrații înșiși vor fi mai atenți la conduita lor față de părți. Avocații vor găsi o nouă modalitate ca să își lărgească portofoliul de clienți. Cei audiați, cu excepția avocaților, vor fi ascultați cu filmare din spate și cu protejarea datelor lor personale. Evident, procesele care nu sunt publice, de exemplu cele cu minori sau cu victime ale unor infracțiuni la viața sexuală, ori procesele civile fără interes public cum ar fi cele de divorț, nu se vor transmite.

Am văzut acest sistem funcționând în alte state. Astfel, în SUA, UK și Australia procesele care au loc la curtea supremă sunt transmise online. Până și în Africa de Sud s-a transmis integral anul trecut la televizor, de către o instanță inferioară, procesul sportivului care și-a împușcat prietena. În SUA toate dosarele sunt urcate în formal digital pe internet, iar accesul se asigură în unele state numai pentru părți și avocații lor pe baza unei parole, iar în alte state pentru toată lumea, la liber – se numește „open justice” şi are la bază concepția că tot ce vede și atinge judecătorul în sala de judecată trebuie să fie accesibil şi publicului.

Oricum, pe acest drum mergem și noi. Începând cu anul 2006 toate ședințele din procesele civile se înregistrează audio, iar din anul 2012 și cele din procesele penale, înregistrările fiind de anul trecut accesibile părților. Începând cu anul 2011 toate ședințele CSM se transmit online, iar înregistrările sunt disponibile pe site-ul instituției, inclusiv interviurile pentru promovarea magistraţilor la ICCJ şi pentru numirea în funcţiile de conducere de la ICCJ şi de la vărful PICCJ, DNA şi DIICOT. Toate conferințele de pregătire a magistraților desfășurate la INM sunt de asemenea transmite online – cine și-ar fi închipuit în urmă cu câțiva ani că judecătorii și procurorii vor accepta să fie filmați?!. Din anul 2013 la Cluj și la Arad se asigură accesul părților la propriul dosar în format electronic, pe baza unei parole. De ani buni deja curțile au proprii purtători de cuvânt, ba mai nou și site-uri proprii sau conturi de facebook, alegând ce informații din dosare transmit spre exterior utilizând social-media.

Oricum, viitorul digital al justiției este inevitabil. Și, ca un ultim argument, dacă mai este cazul: reamintesc că ședințele Parlamentului și ale Guvernului sunt publice, iar proiectele de acte normative sunt în dezbaterea publică mai înainte de a fi votate. Dacă tot vrem ca puterile să fie egale, ar putea fi și la capitolul transparență. Iar transparența nu a stricat niciodată, nimănui. Poate fi ceva șocant la început, însă doar atât.

Sub presiunea tehnologiei care ne invadează, justiția se transformă. Iar procesul echitabil va căpăta noi valențe. E timpul să ne gândim la justiţia viitorului.

15/04/2015

Interviu LaPunkt.ro: Despre Justitie, Dreptate si Adevar

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 10:05 PM
Tags: , , , , ,

cristi-danilet-judecatorInterviu acordat site-ului LaPunkt.ro in 14.04.2015

Cristian Pătrăşconiu: Cînd ai ştiut că vei fi judecător, că în viaţa ta ideea de justiţie va juca un rol foarte însemnat? Sunt două direcţii pe care aş vrea să le atingem, a propos de această întrebare de deschidere a dialogului nostru: a) când, la modul romantic, idealist, ai început să visezi, să reflectezi la justiţie, să te imaginezi făcând justiţie? ; b) când, dpdv profesional, ai ştiut că vei alege, poate pe viaţă, să faci justiţie?

Cristi Dănileţ: De mic m-a fermecat ideea de ordine, de disciplină, de regulă – o fi fost rezultatul cărţilor cu eroi specifice vîrstei sau a primelor lecturi despre religie şi filosofie în care începeam să mă iniţiez. Caracterul meu s-a format însă sub auspiciile unei educaţii „spartane” primite în familie. Tatăl meu, căruia îi păstrez o memorie vie şi un adînc respect, nu m-a pregătit pentru jungla de afară, dar m-a învăţat că lucrurile sunt fie albe, fie negre şi ca e mai bine să trăiesc „cinstit şi sărac”. Această educaţie, combinată cu o pregătire timp de ani de zile în artele marţiale – am ajuns la centura neagă şi la rangul de instructor – m-a făcut să mă orientez către un domeniu de acţiune. Urmasem liceul la profilul matematică-fizică şi iniţial m-am îndreptat către Academia de Poliţie. Cînd mi s-a spus în față că am nevoie de pile ca să trec toate probele de admitere, am formulat opţiunea pentru Facultatea de Drept. La sfîrşitul celor patru ani îmi era clar că vreau să devin procuror – tot spiritul de acţiune….Însă în anul în care am obţinut licenţa, în 1998 adică, nu s-a organizat concurs de admitere decît pentru judecători. Nu am regretat nicio clipă profesia aleasă, şi totodată înţeleg şi apreciez munca poliţiei judiciare şi a procurorilor.

C.P.: Ce şi cine crezi tu că formează în mod fundamental un om care este implicat în actul de justiţie?

 C.D.: La vîrsta de 23 de ani cînd am intrat în justiţia română credeam că le ştiu pe toate. Nu că acum aş gîndi altfel, dar nu prea o spun în public :)…După cîţiva ani, mi-am dat seama că sistemul nu funcţionează: totul e o administraţie imensă care doar se cheamă altfel,  „magistratură”. Şi am început să gîndesc şi să iniţiez unele schimbări: intîi la nivel local, apoi la nivel naţional şi, sincer, acum la nivel european (în cîteva luni se va lansa un proiect pe care l-am coordonat şi de care sunt foarte mîndru, e unic în lume). Aşa am început să reflectez la ce lipseşte justiţiei şi, treptat, am înţeles: omenia. Nu orice om poate fi magistrat şi nu orice magistrat este om. Discuţia este foarte complexă şi merită tratată cît mai serios. Un doritor merituos nu devine magistrat odată cu publicarea în Monitorul Oficial a decretului semnat de Preşedintele României privind numirea sa în funcţia de judecător sau de procuror. Magistrat trebuie să fii şi să dovedeşti că eşti în fiecare zi a existenţei tale. A fi magistrat nu înseamnă să fii un erudit al principiilor de drept şi al legilor, ci să ai şi o serie întreagă de calităţi la fel de importante: să cunoşti socialul, să te intereseze domenii precum economie, finanţe, criminalitate, să înţelegi politica şi administraţia, să ai capacitatea de a discerne între informaţii autentice şi dezinformări, să ai abilitaăţi de detectiv dar şi de orator. Cu alte cuvinte, un magistrat trebuie să înţeleagă societatea pentru a accepta ce are de facut. Pentru mine, un magistrat îşi iubeşte țara, îşi înţelege compatrioţii și contribuie la vindecarea societății apărînd oamenii corecţi şi sancţionîndu-i pe cei ce încalcă legea. Iar misiunea lui îndeplinită cu profesionalism face ca magistratura să devină artă, procedura să devină măiestrie, iar soluţiile sale să fie adevărate opere de artă.

1

CP: Şi, în oglindă, ce deformează un asemenea om?  

 CD: Cînd încă nu ai familie sau nu ai lucrat anterior în altă parte, cînd de abia ai ieşit de sub autoritatea părinţilor şi/sau a profesorilor şi brusc dobîndeşti un loc de muncă stabil, un salariu foarte bun pentru un bugetar debutant şi o putere aproape necenzurabilă, credeţi-mă că tendinţa de a te crede Dumnezeu şi de a abuza ori de a-ţi neglija îndatoririle sunt extrem de mari. Dincolo de aspectele didactice, pot spune fără teama de a mă înşela că exercitarea funcţiei are o singură limită reală: conştiinţa ta. Sunt dese cazurile în care poţi da soluţia şi, într-un fel, şi inversul acesteia. Însă, ce te face să fii corect şi să găseşti soluţia potrivit argumentelor şi nu argumentele potrivit soluţiei gata luate?! Nu legea, nu practica, nu presiunile pozitive sau negative asupra ta, ci doar conştiinţa – un subiect încă tabu, cum sunt şi altele: vocaţia, curajul, competenţa, integritatea…Aparent, ne îndeplinim sarcinile odată ce ne acoperim de hîrtii. Practic însă, lucrăm cu oameni. Şi mulţi magistraţi ar trebui să vadă măcar pentru o dată în viaţă cum este să fii dincolo de bară şi să fii tratat nepoliticos, pe grabă, superficial, ironic; cum este să primeşti o hotărîre care nu conţine argumente, ci doar naraţiunea procesului, în care citeşti cuvinte în latină sau, mai nou, în engleză, care nu se referă la un destin, ci la un caz; nu la un om, ci la un nume. Un magistrat se formeaza în ani. Nu ştiu în cîti. Eu şi alţii ca mine suntem pe acest drum. Mulţi însă nu au aceste puseuri de reflexie. Pentru mine, magistratura este o cale – DO în sensul japonez, dacă mi-e permis. Pentru alţii este un loc de munca şi atît.

CP: Sa rămînem puţin la tema, careşi  mie mi se pare foarte interesantă şi foarte ofertantă, a “omeniei” justiţiei. O spui chiar tu: e o temă complexă, merită în sine o discuţie. Să trasăm, împreună, liniile directoare ale unei asemenea posibile, necesare discuţii. Şi să pornim de la contrariul său: ce e negativul “omeniei” justiţiei?

 CD: O să plec de la o experiență personală: eram tânăr judecător și am fost implicat într-o cauză civilă; judecătoarea cauzei îmi știa ocupația. Mă prezint la termen pentru audiere. În fața mea, o văd pe judecătoare strigând la toți din sală și realizez că ceea ce consemna nu corespundea cu ceea ce spuneau cei audiați. Mi-a venit și mie rândul. Îmi tremurau genunchii și gâtlejul mi se uscase. Am vrut să îmi notez ceva și nu mi-a permis. Am pierdut cauza cu o motivare halucinantă. După ani, într-o altă cauză soluționată în alt județ, partea mea adversă propune ca martor o rudă a sa. Spun judecătoarei că potrivit unui articol din codul de procedură civilă acest lucru nu este permis dacă eu nu sunt de acord, la care ea îmi răspune, nonșalant, că la ea în cod nu scrie așa cea (!!). Am rămas mască – eu fiind penalist, credeam că fusese recent modificat codul de procedură civilă și nu eram la curent. Dar nu era deloc așa. Când a venit rândul meu să pun întrebări martorului judecătoarea mi-a retezat-o scurt: „Aveți întrebări?! Să fie numai două” – aspect total pe lângă procedură. La finalul procesului am cerut cuvântul în replică dar judecătoarea mi l-a refuzat spunând că e obosită, după care s-a ridicat de pe scaun, a închis ședința de judecată și a plecat…

2

Nu doar eu am pățit să fiu intimidat în timpul procesului, să fiu sancționat pe nedrept, să mi se încalce drepturile procesuale, să citesc hotărâri pe care să nu le înțeleg. Până acum câțiva ani aceasta era starea normală în justiție. Și încă se mai întâlnesc astfel de situații, din păcate, dar sistemul are modalitățile lui de a-i ascunde pe acei colegi care au grave carențe în domeniul eticii judiciare, domeniu ignorat cu bună știință de INM, de CSM sau de asociațiile profesionale. Situația prin care am trecut eu, ca parte, m-a ajutat enorm în ca carieră: am pierdut acel proces „cu dreptatea în mână”, dar am devenit un judecător în sala căruia nu s-a intrat cu frică, care am respectat avocații și părțile, care am pronunțat hotărâri scurte, la obiect, și pe care până și cei care au pierdut cauzele au înțeles motivele.

Pentru mine, ca practician al dreptului și, cumva, ca un începător în filosofia dreptului, nu îmi este indiferent dacă judecătorului i se recunoaște autoritatea din teamă pentru puterea lui sau din respect pentru el ca om ce îndeplinește o funcție nobilă, dacă o hotărâre definitivă este executată după ce a fost acceptată ca spunând adevărul ori dacă cele stabilite de ea încă sunt refuzate de către părți, dacă legea este aplicată doar pentru că este există sau numai pentru că în caz de nerespectare a ei se va aplica o sancțiune.

CP: Apoi: în cel mod trebuie să fie înţeleasă această “omenie”? Eventualele sentinţe să fie mai “omenoase”, mai blânde, mai miloase faţă de cei care încalcă legea? O justiţie conform celebrei variante cool a Legii lui Ohm – „fii om cu mine ca să fiu om cu tine”?

 CD: Eu cred că mila și iertarea trebuie căutate la biserică sau la mediator, nu în instanță. În sala de judecată cauți un om care să îți citească dosarul, care să îți explice legea și procedurile, care să stea de vorbă cu tine pentru a înțelege nu doar starea de fapt, ci și miza procesului și care la final să dea soluția legală. Cauți un om calm și ferm, demn și politicos, care să te trateze egal cu celelalte părți și care să te respecte, care să fie și să pară imparțial, care să fie curajos și integru. Nu vrei să vezi nici un zeu la care nu poți să ajungi sau să te uiți, dar nici un adversar cu care să te războiești pe parcursul procesului. Nu cauți nici un super-om care să le știe pe toate, dar nici un fost coleg de bancă care să își aducă aminte de petrecerile la care ați fost împreună. Ci cauți un om înainte de toate cu care să discuți (oral sau în scris, nu are importanță), care este și judecător, având astfel competența de a-ți soluționa problema juridică. Toate acestea țin de un anume fel de a fi, de caracter, dacă vrei, care este rodul unei anumite educații și, mai ales, al autoeducației. Aici un mare rol are familia și școala, dar mai ales lecturile parcurse singur și discuțiile cu persoane care împărtășesc aceste valori.

3

De la un magistrat eu aștept ca el să se dedice mai mult celorlalți decât lui însuși. Care să aibă simțul social și să știe ce se așteaptă de la el. Care să se perceapă ca un fel de vindecător al societății și de educator al cetățenilor. Care să nu se rezume la 8 ore pe zi în a respecta legea și a-i face pe alții să o respecte. Și care în afara sălii să fie un om obișnuit. Poate deosebit, dar în niciun caz diferit. Eram la un curs de etică pe care îl țineam pentru magistrații cu vechime și întreb participanții: „Ce faceți dacă un avocat vă invită la o cafea?” la care o judecătoare îmi răspunde: „Aș refuza. Sunt judecător într-o localitate mică, unde toată lumea știe de faci. De 15 ani nu am mai ieșit la un restaurant”. Am rămas stupefiat: acest judecător se izolase dintr-o precauție rău înțeleasă, pentru a nu se spune că se întâlnește cu persoane care apoi ajung în dosarele sale. I-am spus că cineva care gândește așa despre ea îi jignește inteligența: dacă e să aranjezi un dosar, doar nu ești nebun să discuți asta în public cu cel interesat….

Sunt total împotriva favoritismelor, partizanatelor și prejudecăților: subiectivismul și conflictele de interese nu au ce căuta în justiție. După cum sunt total împotriva magistraților care își ascund afinitățile față de anumite persoane sau situații de fapt – de exemplu, o judecătoare victimă în tinerețe a unei infracțiuni de viol va avea dificultăți în a soluționa în mod obiectiv un caz de viol, fiind tentat să aplice o pedeapsă mai aspră autorului tocmai prin prisma propriei sale trăiri care a marcat-o ani de-a rândul; sau un bărbat judecător proaspăt divorțat care a pierdut custodia copiilor săi va avea mari greutăți în a decide corect când în fața sa se prezintă un tătic și o mămică care se „bat” pentru copil, fiind tentat să îi dea custodia tatălui; la fel de dificil va fi situația pentru un judecător având un împrumut la o bancă și care are de soluționat un litigiu prin care contracte de același tip sunt contestate în fața sa ca având clauze abuzive. Ei bine, trebuie tărie de caracter nu de a trece peste situația personală și a te chinui să te recunoști în situația care ridică problema, ci tărie de caracter să accepți că nu poți soluționa cauza chiar dacă ai da hotărârea corectă, pentru faptul că nu întruneștiaparența de imparțialitate, adică o condiție care pune în centrul atenției pe justițiabil și părerea lui despre tine dacă ar cunoaște acele elemente care te privesc. Ei, da, să recunoști propriile vulnerabilități mi se pare cerința supremă; ea este primul pas spre formarea ca om și spre desăvârșirea ca judecător.

 CP: În al treilea rind: cum poate fi instituţionalizată această “omenie” a justiţiei – şi, dacă se întâmplă deja aşa ceva, nu accidental, ci la nivelul unui proiect de anvergură? Ce elemente de educaţie trebuie întrunite, cine să facă tipul acesta – delicat – de pedagogie cu cei care fac justiţia? Şi, mai ales, cum anume?

 CD: Eu obișnuiesc să spun că la Facultatea de Drept studenții învață dreptul – adică legea; la Institutul Național al Magistraturii ei învață justiția – adică să aplice legea la cazuri concrete. Dar mă întreb: când învață ce este Dreptatea?! – a înfăptui justiția înseamnă să faci dreptate sau doar să aplici legea? Dar ce este Legea?! – veți rămâne uimiți câți absolvenți de drept, mulți deja practicieni, nu știu importanța socială a legii, confundă autoritățile implicate în procedura legislativă și nu știu cum să citească sau cum și când se interpretează legea. Legea ne garantează libertatea, dar când învață viitorii practicieni ai dreptului ce este Libertatea?! – și asta ar părea, nu-i așa, vital pentru niște oameni care privează pe alții de libertatea. Însă astăzi sunt ignorate lucrări fundamentale scrise de Rousseau, Locke, Mill, Montesquieu, Kant, Tocqueville prin care aceștia definesc omul cu însușirile lui esențiale – demnitatea și libertatea, care definesc societatea și democrația, care justifică conducerea prin reprezentanți a poporului suveran, care explică națiunea și patriotismul. După cum este ignorat profesorul Mircea Djuvara, marele – dacă nu chiar singurul – filosof și teoretician al dreptului produs de țara noastră. Și, mai mult, când învață tinerii ce este Judecătorul?! – știți că la liceu sau la facultate nu se explică diferența între judecător și procuror (probabil dacă eu aș spune acum că judecătorul nu poate fi un magistrat, pentru că magistratul e prin definiție un funcționar, aș provoca multiple nedumeriri într-o societate care e învățată că judecătorul e magistrat și procurorul nu ar trebui să fie), că un absolvent de drept nu are cunoștințe minime despre avantajele și dezavantajele profesiilor pe care le poate îmbrățișa ori nu stăpânește reguli de etică juridică?! Dar eu îți spun că sunt magistrați care nu știu care sunt cele trei roluri ale unui magistrat, aspect definit în urmă cu trei decenii ani la nivel mondial și prevăzut chiar în codul nostru deontologic, dar care nu interesează pe nimeni: să rezolve litigiile, să garanteze drepturile omului, să susțină statul de drept. Dacă ar realiza asta, magistrații înșiși ar trece din zona pasivă, în cea militantă și s-ar transforma în adevărați apărători ai legalității.

5

Am întâlnit mulți judecători care nu știau nici măcar etimologia cuvântului „judecător”, sau pe care dacă îi puneai să vorbească despre independența justiției se opreau după primul minut nemaiputând dezvolta subiectul, sau care consideră că activitatea nelegală sau ne-etică a colegilor nu îi privește. Nu îi blamez pe ei. Ci constat cu amărăciune că ei sunt produsul facultăților și chiar institutelor unde s-a pus un mare accent pe însușirea unor cunoștințe juridice și atât,. Se ignorăexplicarea unor concepte  – iar dacă din exercițiul dreptului lipsesc unele concepte fundamentale, fără ele practica dreptului de mai târziu este doar actorie. După cum se ignoră dobândirea sau cizelarea unor trăsături de caracter care ele, și numai ele, fac diferența între jurist și judecător. Într-o societate autentică, nici nu s-ar mai verifica la admiterea în magistratură cunoștințele juridice – din moment ce ai licență în studii juridice, înseamnă că ești autorizat să profesezi dreptul – ci verificarea s-ar centra pe cunoștințe generale despre lume și viață, pe logică, pe caracter, pe abilități de dialog și ascultare, pe rezistența la stres, pe capacitatea de a renunța la tine în folosul celorlalți…

Eu găsesc că aceste lucruri sunt fundamentale pentru un mod sănătos de gândire al unui magistrat, dar ele nu sunt predate (sincer, nici nu cred că ar avea cine) și însușite. Atunci, ce pretenții să mai ai ca magistratul, dar și ceilalți practicieni ai dreptului, să înțeleagă că pentru el o fi indiferent dacă dă o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare sau una de 3 ani de închisoare, dar pentru condamnat nu e totuna dacă stă 6 luni în plus în închisoare. Sau să înțeleagă că pentru un anumit moment al evoluției sociale suspendarea executării pedepsei cu  închisoarea pentru un corupt care și-a însușit fonduri publice este inadecvată. Trebuie să realizăm cu toții ce înseamnă să îți fie călcată în picioare demnitatea prin campanii de presă nefondate ca apoi să dai peste un judecător care afirmă că atunci când ești persoană publică se poate spune orice despre tine chiar dacă ține de viața ta privată sau de familie. Sau cât e de importantă unificarea practicii judiciare astfel ca oriunde te-ai judeca să obții aceeași soluție, fiind contrar nu numai logicii elementare, dar chiar și principiului independenței justiției ca pentru cauze similare să se dea două soluții contrare, uneori chiar de către doi judecători de la aceeași instanță (iar aici trebuie să spun că în România va trebui recunoscut precedentul judiciar care, după mine, deja există în Româna, dar doctrine învechite îi împiedică pe profesorii noștri de drept să accepte noile orientări căci, chipurile, nu se încadrează în „specificul” sistemului nostru de drept).

Ca să încerc totuși un răspuns mai aplicat la întrebarea ta: există un clivaj între cunoștințele ce se dobândesc în școală și abilitățile ce se cer în practică – există prea multe facultăți de drept unde cursurile sunt superficiale și seminariile nu se țin, unde examenele se cumpără și licențele se dau fără acoperire; cu prea mulți profesori apăruți peste noapte (unii au vârsta până în 40 de ani și dețin deja gradul de „profesor universitar doctor” fără să aibă o zi de practică, alții devin cadre didactice având norocul de a fi copiii părinților încadrați la aceeași facultate); sunt prea multe cărți de drept pe tarabe, care dacă nu sunt plagiate atunci sunt scrise în grabă, care conțin greșeli ce induc în eroare studenții, dar care sunt obligatorii de achiziționat pentru a trece examenele. Oricum, toate astea privesc dreptulși accentul se pune pe memorare, nu pe înțelegere. Iar omul este ignorat, căci au dispărut cu totul sau sunt doar opționale materii esențiale precum filosofia, enciclopedia dreptului, sociologia juridică, logica juridică, psihologia judiciară, retorica. Este adevărat că facem o triere a candidaților la magistratură supunându-i nu doar la o verificare a cunoștințelor juridice, ci și la o probă de raționament logic prin care verificăm capacitatea de analiză, sinteză și înțelegere a unui text și apoi la un interviu ce se axează pe capacitate eseistică și pe etica juridică, însă acestea sunt prea rudimentare, totuși – dovadă sunt eșecurile înregistrate cu o parte din colegii care au intrat în sistem în ultimii ani. Dintre cei care sunt primiți în justiție, doar unii vor învăța valorile de care am vorbit mai sus, pe pielea lor, dar și a justițiabililor; însă cei mai mulți le vor ignora, căci sistemul actual de evaluare, care ar trebui să îi încurajeze să își dezvolte această latură, este total ineficient.

CP: Legat inclusiv de ideea „omeniei” justiţiei, cum arată, schiţat desigur (fiindcă şi asta e, intuiesc, o temă foarte complexă), IDEALUL tău de justiţie? Care e Ideea-tip(ar) la care te raportezi atunci cînd e vorba despre justiţie?

 CD: Haide să îți spun ce imagine a Justiției am eu în minte – este o construcție metafizică la care trebuie să apelez. Imaginează-ți un eșafodaj sprijinit pe trei coloane, cei trei „i”:  Independența, Imparțialitatea, Integritatea – ele sunt condițiile esențiale pentru organizarea și funcționarea Justiției, dar încă nu este vorba de rezultatul actului de justiție. Cele trei coloane se așează una peste alta și la un nivel micro se reunesc în aceeași entitate – Omul, cu toate trăsăturile lui, omulcare trebuie să dea soluția; iar la un nivel macro ele alcătuiesc o singură coloană – coloana vertebrală (poate chiar o axis mundi) a societății, societate în numele și pentru care se exercită Justiția. În fine, urmează adoptarea soluției. Aici mă raportez la mine, un mine în care se reunesc deja cei trei „i”. Justiția se face atunci când dau soluția pe care eu aș vrea să o primesc dacă aș fi de partea cealaltă a barei. Soluție care să fie conformă, întotdeauna, cu legea și cu probele de la dosar. Pronunțând în asemenea circumstanțe hotărârea, judecătorul este eliberat de sarcină și va avea un somn liniștit: soluția sa este limita pe care el o pune stării de ilegalitate, creând o nouă realitate și, cu siguranță, acea soluție cea corectă.

6

CP: Cît de departe este, în fapte, justiţia românească acum de idealul tău de justiţie? Şi cum era cînd te aflai la începutul carierei?

CD: Este cert că am asistat, în acești ani de reformă, la schimbări colosale în privința societății. Am crescut și eu odată cu justiția, iar ea a evoluat odată cu societatea postdecembristă. Am ajuns departe, dar mai este drum încă de parcurs. Haide să îți dau câteva exemple: la începutul carierei mele băteam hotărârile la mașina mecanică de scris, iar când se strica așteptai două zile să vin mecanicul – azi avem cu toții computere; tot atunci, mergeam la juristul de la Primărie să citesc Monitorul Oficial, căci acesta nu ajungea la instanța noastră – azi avem acces la baze legislative electronice; acum 10 ani nu se știa numele judecătorului din sala de judecată – azi avem componența completului afișată pe lista de ședințe de la intrarea în sală și unii judecători, printre care și eu, afișează numele lor pe tribuna de unde împart dreptatea;  acum 10 ani presa se lovea de obtuzitatea sistemului în furnizarea de informații (îmi amintesc chiar că eu am întocmit prima solicitare adresată CSM-ului de atunci pentru regândirea relației justiție-presă iar acel document, trimis către instanțele din țară pentru a-și exprima o părere, a fost închis prin dulapuri de mulți colegi, surprinși că cineva din justiție se gândește o relație de parteneriat cu presa) – azi avem un Ghid de relații dintre sistemul judiciar și presa adoptat de CSM și, practic, nu există emisiune de știri din care să lipsească informații despre vreun caz important; înainte procesele durau în medie un deceniu – azi se rezolvă în doi ani; înainte nici nu se concepea ca cineva străin de proces să își ia notițe cu privire la cele dezbătute – azi avem înregistrare audio ale ședințelor de judecată și, cine știe, poate că în curând o transmitere online a celor mai importante procese, așa cum se practică deja la curțile supreme din multe state. Am asistat la o schimbare de mentalitate, în paralel cu o creștere a competenței profesionale a magistraților și grefierilor. Modificarea legislației din ultimii ani provoacă intelectual pe toți profesioniștii dreptului și aici încă mai trebuie de lucrat. La fel cum mai trebuie cizelat comportamentul magistraților în contact cu justițiabilii, comportament care trebuie subsumat sintagmei „justiția – serviciu public” pe care mulți încă nu o acceptă pentru că pur și simplu nu le-a explicat-o nimeni. De altfel, lipsește o conceptualizare a noțiunilor și instituțiilor cu care operăm zi de zi. Oricum, susțin că justiția presupune  îndatoriri ale magistratului către societate, nu datorii ale societății către magistrat. Iar într-o astfel de poziție socială ai mai multe de dat, decât de primit. Când vom ajunge să gândim cu toții așa, se va fi împlinit scopul reformei, cred.

 CP: Eşti autorul unui, după părerea mea, întrutotul admirabil serial dedicat „demitizării justiţiei”. Eu cred că, după ce episoadele pe care le scrii în această serie tematică se vor înmulţi, ar fi cum nu se poate mai potrivit să te gîndeşti şi la o carte. De ce are nevoie justiţia să fie „demitizată”?

CD: Oh, am așa de multe teme de dezbătut despre justiție…Dar nu am cadrul unde să o fac în mod eficient și nici nu prea am timpul necesar. Știi că am fost primul magistrat cu blog din România? L-am deschis în 2007. Nu vreau să spun ce reacții au fost atunci…nu acceptau nici măcar colegii mei să ne exprimăm în public în mod liber. De vreo trei ani de zile folosesc contul de Facebook pentru educarea cetățenilor  – și am peste 15.000 de oameni care mă urmăresc zilnic și cumulți dintre ei intru în discuție. Ah, mi-am adus aminte încă ceva: în 2005 participam la ședințele CSM, făceam stenograme ale dezbaterilor și comentam soluțiile acestuia, după care le publicam pe blogul organizației SoJust din care făceam atunci parte – ce mai vuiet, vorba poetului…așa ceva era de neconceput atunci dar, iată, azi transmitem online ședințele CSM. Simt nevoia unor dezvăluiri din interior, a publicării unor informații destinate publicului dar care nu sunt publice. Întotdeauna am simțit această nevoie, dar nu din orgoliu propriu, ci înțelegând trebuințele oamenilor care apelează la justiție. De exemplu, de trei ani de zile public în print un Ghid de admitere în justiție, pe baza întrebarilor și răspunsurilor de pe blogul meu; anul acesta, în două-trei săptămâni, voi lansa un site specializat pentru aceasta, cu informații gratuite pe înțelesul tuturor doritorilor de a deveni magistrați – din păcate, este o inițiativă personală, pe timpul și cheltuiala proprie, căci instituția nu își asumă așa ceva. Dar, revenind la întrebare, vreau să arăt lumii că în sistem nu sunt nici roboți, nici zei. Ci oameni. Și trebuie să ne bucurăm că avem oameni care judecă oameni. Ani de-a rândul cetățenii și-am imaginat justiția într-un anumit mod, iar magistrații înșiși s-au autoizolat – apropo, am și acum colegi care, atunci când sunt întrebați unde lucrează, evită să spună că în justiție, sau care au cont de Facebook cu nume fals sau date necompletate la profil. Noua generație este, slavă Cerului, altfel! Lucrurile care generației mele sau mai veche ni se par extravaganțe (îmi amintesc și acum reacția unui coleg când a văzut că suntem câțiva care ne punem poze pe FB – „Sunteți exhibiționiști!?”) sunt acum normalități. Păcat că se schimbă lucrurile atât de greu, însă. Iată, eu am ambiția de a sări câteva etape, de a economisi timp. Și am început cu episoadele „demitizării” care vor fi multe, iar unele chiar șocante. Îmi asum să stârnesc dezbateri, chiar aprinse. Este o provocare pentru mine.

7

CP: De asemenea, ştiu că, de mai mulţi ani, uneori vizibil, alteori discret, faci un lucru extraordinar- aş folosi pentru a desemna ceea ce faci termenul de „educaţie juridică”. a)De ce e nevoie de educaţie juridică?; b)Ce te motivează să faci, singur sau în echipă, educaţie juridică?

CD: Pe la începutul anilor 2000 a început să crească numărul de dosare din România. Astfel, tot mai mulți oameni au început să vină în sălile de judecată. Așa încât, alături de ceilalți magistrați am observat că justițiabilii care nu aveau avocați nu se descurcau. Era perioada în care încă se depuneau cereri de chemare în judecată sau memorii scrise de mână și era un dezastru pentru noi nu doar să înțelegem hieroglifele unora, ci efectiv să înțelegem ce ne cer. Am realizat atunci că nivelul de cunoștințe juridice este nu că submediocru, ci de-a dreptul inexistent pentru mulți care apelau la noi.  Așa că a apărut ideea comunicării într-un limbaj accesibil a unor noțiuni de bază despre procedurile judiciare. Eu am început să o fac acordând interviuri mai ales în legătură cu procesele de care se interesa mass-media: cum se face repartizarea dosarelor, de ce se amână cauzele, cum fixează judecătorul o pedeapsă, de ce avem practică neunitară, ce posibilități are cel nemulțumit de soluția unui magistrat etc. Destinatarii erau, așadar, justițiabilii.

Apoi, am văzut că deseori spațiul public este ocupat de tot felul de analiști, majoritatea fără studii juridice, care dezbat procese dar mai ales care își dau cu părerea despre deficiențele de funcționare ale sistemului dar care în fapt nu existau, ci doar și le imaginau din lipsa cunoștințelor necesare. Așa că am început să fac analize legale în legătură cu arhitectura sistemului: de ce justiția trebuie să fie independentă, care e poziția și rolul procurorului, care e relația justiției cu celelalte puteri, ce înseamnă că Parlamentul trebuie să solicite sau să încuviințeze anumite acte ale justiției, care sunt etapele unei cauze, care aspecte sunt publice și care nu, care e rolul CSM și al Inspecției Judiciare, care e relația cu presa etc.  Destinatarii erau, așadar, membrii celorlalte puteri, dar și publicul larg.

Mai recent, am realizat că sistemul are anumite tare de care trebuie vorbit deschis. Cum la facultate nu se studiază noțiuni de etică judiciară, am început să vorbesc despre responsabilitate. Mă adresam, astfel, colegilor mei.

În fine, crescând încrederea în noi, au crescut, firesc, și așteptările populației. Numai că acum oamenii au foarte multe așteptări de la justiție deși unele aspecte nu intră în atribuțiile noastre: noi nu rezolvăm problemele sociale, politice sau economice. Ci oamenii trebuie să fie responsabili și să aleagă conducătorii merituoși în asemenea poziții. Dar, mai ales, oamenii trebuie să cunoască și să respecte legea, pentru a preîntâmpina problemele de altă natură. Așa am realizat că, dacă este să fac o ierarhie a valorilor după care trebuie reclădită societatea, aș pune Legea înainte de Justiție. De aceea, am început să vorbesc foarte mult despre importanța cunoașterii și respectării Constituției, a Legii, despre relația Lege-Libertate etc.

8

Așa încât activitatea mea de comunicare publică în acest domeniu al educației legale sau juridice este una complexă: mă duc în școli să explic elevilor cât de important e să respecte regulile de bună-cuviință primite de la părinți și regulile de la școală, cât contează să respecte părinții, profesorii și colegii. Mă duc în licee să explic tinerilor că odată cu împlinirea vârstei de 14 ani au devenit mici cetățeni, că de acum răspund pentru actele lor ilicite și că trebuie să învețe a spune „NU!” tentațiilor,că existe organe ale statului care le protejează drepturile, așadar îi îndrum să aibă încredere în poliție, în procurori, în judecători și să colaboreze în mod sincer cu acestea; lor le ditribui un mini-manual „Unde-i lege nu-i tocmeală” pe care l-am alcătuit împreună cu Poliția Capitalei și pe care l-am multiplicat pe cheltuiala mea, inițiativă pentru care am și fost premiat anul trecut la Gala „Oameni pentru oameni”, un premiu de care sunt foarte mândru.În cadrul CSM coordonez un proiect național cu 500 de magistrați care s-au oferit voluntari în a colabora cu școlile și liceele pentru a se duce la copii sau a-i primi pe aceștia la instanțe. Împreună cu voluntarii din asociația „Viața fără violență” mergem în câteva licee din București și împrejurimi pentru a sta de vorbă cu elevii, părinții și profesorii despre prevenirea și combaterea violenței. Mă duc în facultățile de drept (cel mai des la invitația ELSA) și cele de științe politice și discut cu studenții despre organizarea statului, importanța separării puterilor, limitele colaborărilor dintre puteri, dar mai ales despre civism al cetățenilor și responsabilitate a agenților publici, și îi încurajez să se prezinte curajoși la concursuri, să se implice în viața publică și mai ales politică, căci ei sunt acum la vârsta când își pot contrui viitorul. Acum două săptămâni am fost invitat la Sibiu de către ELSA pentru a vorbi despre traficul de droguri din România. Zilele acestea am primit invitația de a ține un curs la o facultate de jurnalism din București și voi atinge subiectul delicat al limitelor libertății de exprimare. Acum câteva luni am ținut, la invitația asociației Areopagus din Timișoara, o prelegere despre relația dintre justiție și religie, iar la invitația unui profesor din Craiova am ținut o prelegere la Facultatea de Filosofie despre relația dintre justiție și morală.

Trebuie să amintesc și de altfel de ieșiri. Unele sunt în țară, sunt convocate ad-hoc pe FB atunci când am drum prin diverse localități – invit prietenii „la un suc” și purtăm o discuție informală despre starea justiției. Și mai sunt ieșirile în afară: am avut întâlniri cu românii din Praga și Londra, urmează cei de la Bruxelles și am discutat despre mersul justiției, rezultatele pozitive ale reformelor și speranța că într-o bună zi se vor întoarce acasă.

Fac toate aceste lucruri din dorința altruistă de a-mi ajuta semenii, de a da ceva înapoi societății care m-a format și, poate, de a ajuta la evoluția sa. Indiferent cât de șablonat ar suna aceste cuvinte, ele exprimă purul adevăr: nu vreau decât să las un semn pe unde trec, folositor celor care vin după mine.

CP: Legat tot de justiţie şi de practica ei – în indiferent care zonă – din România: ce apreciezi că e, raportat tot la normă şi la ideal, cel mai greu de reparat? Care sînt cel mai greu de surmontat probleme cu care se confruntă justiţia şi sistemul de justiţiei din România?

CD: Pentru că justiția a fost controlată politic în perioada comunistă (o epocă despre care, din păcate, nu există relatări în manualele de istorie a statului și dreptului, astfel că viitorii practicieni nu pot compara perioada actuală cu dezastrul ideologic, legal și juridic de atunci) și pentru că justiția nu a funcționat cam 10-15 de ani de la Revoluție, deja s-au comis câteva rele greu de reparat, dacă nu cumva chiar ireparabile: privatizări frauduloase, devalizarea unor bănci, tăierea inconștientă a pădurilor, coruperea a mii de funcționari, creșterea incompenței, sărăcirea populației, șomaj extins. Dacă începe să funcționeze justiția, totul începe să meargă. Dar trebuie acordată mare atenției învățământului: trebuie de mărit salariile la profesori, de modificat sistemul de predare, de regândit programele școlare și de crescut rolul școlii în viitorul țării.  La fel ar trebui procedat cu sistemul de Sănătate. Iar dacă e să mă refer la strict la Justiție, celălalt sistem vital alături de Învățământ și Sănătate, logistic ar trebuie de învestit mai mult în personalul auxiliar și în sistemul de mediere, iar la nivel de mentalitate magistrații ar trebui să realizeze și să se mândrească cu rolul lor social. A lucra în justiție nu trebuie să fie o rușine doar pentru că sunt câțiva angajați de serviciu pe la televiziuni care împroașcă cu noroi în acest domeniu atât de nobil. În afara de aceasta, magistrații trebuie să soluționeze cauzele mai bine și mai repede.

CP: Există ceva anume – un moment, o desfăşurare de fapte – care ţi-a provocat o apropiere decisivă de justiţie? Altfel spus – cînd a devenit justiţia, pentru tine, ceva concret din ceva ce este, părerea e generală chiar dacă nu neapărat justă, destul de abstract?

CD: Da, sunt două momente, am vorbit mai sus despre aceasta. Emoția pe care am simțit-o când am intrat prima dată în sală – am conștientizat cât de mic sunt și ce lucru mare trebuie să fac (interesant, încă reflectez asupra definiriii a ceea ce trebuie să fac, însă știu sigur cumtrebuie să fac…). Și frica pe care am simțit-o când la rândul meu am fost judecat într-o cauza civilă și pe care am pierdut-o contrar probelor de la dosar – am realizat atunci cât de ușor se joacă unii cu destinul omului și cum se rezumă doar la a semna acte, fără să le pese de persoanele din fața lor. Aceste două momente mi-au generat ideea că a fi un judecător nu se rezumă la îndeplinirea unui rol pentru care trebuie să îți pui o robă pe tine.

9

CP: Eşti optimist despre justiţia din România pe termen i)scurt?; ii)mediu?; iii)lung? Şi de ce?

 CD: Pe termen scurt sunt optimist mai mult în legătură cu justiția penală: reforma s-a concentrat mai mult pe acest domeniu și rezultatele sunt mai vizibile. Mai sunt încă de soluționat dosare, cu personaje foarte sus-puse și trebuie creat pentru totdeauna sentimentul că cine greșește trebuie să plătească indiferent de funcția ocupată. Aceasta este însă justiția represivă, cea care generează teama – dar teamă trebuie să aibă numai cei care încalcă legea. Pe termen mediu și lung reforma trebuie să privească și restul de 88% din activitatea noastră, reprezentat de justiția civilă. Aceasta este justiția care rezolvă problemele zilnice ale oamenilor, de la cele de vecinătate și proprietate, la cele de familie și de afaceri. Ea este de fapt justiția protectivă, cea care ocrotește drepturile oamenilor.  Dar când justiția va ieși din matca sa juridică și va intra în cea morală, adică când va face mai mult pentru prevenirea încălcării drepturilor și pentru creșterea încrederii în autorități, atunci cred că Justiția își va împlini un rol mai degrabă educativ, decât strict legal. Și, poate, mai apropiat de scopul ei. Dreptul, și implicit Justiția, au ca misiune ordinea socială. Or, aceasta presupune o colectivitate care îmbrășișează anumite valori. Iar cultura valorilor este determinată de calitatea dreptului (adică de lege și de justiție) și tot așa. Cu alte cuvinte, societatea depinde de drept; ele se află împreună într-un progres continuu. Și, până la urmă, aceasta este chiar… statul de drept.

11/12/2014

Interviu RADAR de Media: ”Numai jurnaliștii competenți și liberi pot face presă independentă și de calitate”

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 11:10 AM
Tags: , , ,

logo_radardemediaIubirea față de adevăr și dreptate l-a făcut să aleagă o carieră în magistratură. Înclinația către științe penale i-a fost insuflată de profesorul Tudorel Toader. Judecătorul Cristi Dănileț este unul din cei mai apreciați magistrați ai României și printre puținii care comunică în mod frecvent cu prietenii virtuali atât pe pagina de facebook, dar și pe blogul său, http://www.cristidanilet.wordpress.com, acolo unde explică legile pe înțelesul tuturor.

În luna noiembrie a acestui an, membrul Consiliului Superior al Magistraturii a câștigat premiul de la categoria „Cel mai implicat angajat în campanii/proiecte de implicare în comunitate”, la Gala Oameni pentru Oameni. Cristi Danileț a făcut parte și din grupul celor 20 de persoane menționate la categoria ”Generozitatea care schimba vieți”, categorie fără premiu, la care sunt recunoscuți toți cei nominalizați pentru donațiile lor în bani și timp. El a donat 1000 euro pentru printarea primelor exemplare ale broșurii „Unde-i lege nu-i tocmeală” pe care le-a distribuit copiilor.

Judecătorul Cristi Dănileț, apărător al independenței justiției, vorbește despre relația justiție-presă, proiectul ”Unde-i lege nu-i tocmeală”, dar și despre prietenii de pe facebook, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Radar de Media.

Conform deciziei CSM de a modifica Ghidul pentru relația justiție-mass media, presa nu va mai avea acces la rechizitoriile dosarelor de corupție, ci doar la extrase din care se vor elimina mare parte din date. Cum comentați acest lucru?

Este o decizie a CSM din care fac parte, decizie la care nu am aderat atunci, dar pe care o respect. Există diverse sisteme în lume: unele mai restrictive ca în România – unde nu este voie să apară public numele celui acuzat de comiterea unei infracțiuni până la prima hotărâre dată de instanță (Elveția), ori în care părților și avocaților și se interzice să vorbească despre dosare în cursul instrumentării acestora (Franța); altele mai permisive – unde e disponibil pe web conținutul întregului dosar (SUA). Depinde de context și mentalitate. Deschiderea foarte mare către presă a justiției din România, care a avut loc în anul 2006, când s-a permis acces total al acesteia la dosarele penale, se impunea din cauza deselor acuzații de „mușamalizări de dosare”. Acum cred că aceste suspiciuni nu își mai au rostul. Singura grijă a CSM este ca o prea mare transparență să nu afecteze prezumția de nevinovăție și să se respecte dispozițiile din noul Cod penal care pare mai restrictiv din acest punct de vedere.

De ce credeți că doresc unii cenzură pentru presă?

Nu cred că împiedicarea accesului la anumite dosare aflate în derulare înseamnă cenzură a presei. Dacă discutăm mai larg, cu privire la necesitatea unei reglementări a presei, atunci sunt perfect de acord că presa trebuie să funcționeze după anumite reguli, din care mare parte există deja, dar care din rațiuni economice sau, mai rău, din interese obscure, nu se dorește a fi respectate. Mă refer la derapaje ale unei părți a presei care a ajuns la încălcarea demnității oamenilor – ceea ce nu are legătură cu presa, ci mai degrabă cu delictele. Iar procesele pierdute pe bandă rulantă de jurnaliștii care încălcă normele civile arată clar că deja acest lucru este un fenomen în România și că CNA nu își face deloc datoria.

Presa strică imaginea justiției sau pur și simplu oameni ai justiției, se folosesc de Ghid și de alte reglementări, precum protecția imaginii justiței și a reputației pentru a ascunde incompetență, corupție sau nepăsare?

Rea-credință există și din partea angajaților publici, inclusiv magistrați, și din partea presei. În cursul carierei mele am văzut campanii de presă de denigrare a unor părți din dosare sau a unor magistrați, după cum am văzut și colegi incompetenți sau corupți. Am tras concluzia că nu se poate generaliza: există sisteme și oameni care le compun, iar în cazul unor jurnaliști sau a unor magistrați există probleme de caracter, dacă nu chiar de legalitate. În orice caz, transparența instituțională este un instrument de responsabilizare și, personal, voi milita pentru acest lucru. Atâta timp cât prestezi un serviciu public, ești mai mult dator decât ți se datorează. Or, aceasta este greu de acceptat, inclusiv pentru mulți colegi de ai mei.

Cum vedeți relația justiție – mass-media?

Un binom absolut necesar pentru existența democrației. Presa descoperă și semnalează abuzurile, justiția le probează și le sancționează. Fiecare acționează prin modalități proprii pentru același lucru: BINELE comun.

S-au făcut traininguri de ”împrietenire” între justiție și presa (Freedom House, TransForma). Ați participat la vreunul din ele?

Am fost printre primii magistrați care au participat la așa ceva, prima dată în 2003 cu Asociația Jurnaliștilor Maghiari din România, apoi la cele organizate de Freedom House. Este absolut necesar ca jurnaliștii să înțeleagă cum funcționează justiția și magistrații să înțeleagă cum funcționează presa. Relația trebuie să fie una de parteneriat și sprijin reciproc. Mă bucur că am intuit acest lucru încă din anul 2004 când am propus fostului CSM o strategie de colaborare justiție-presa. Nu m-am înșelat. De atunci au început organizarea birourilor de presă în instanțe, apoi difuzarea informațiilor pe portalul instanțelor, apoi interacțiunile directe dintre cele două profesii.

Cum ați descrie presa de azi?

Uneori prea disperată. Ce contează este doar viteza de preluare și propagare a unei știri și, desigur, ratingul. Totul asezonat cu „analiștii” de serviciu prezenți la talk-show-urile de seară, veșnicii pricepuți la toate domeniile. Cred că este greșit, căci în felul acesta presa deraiază de la misiunea sa de informare și ajunge la una de dezinformare sau chiar de manipulare. Oricum, promovarea pseudo-vedetelor, inclusiv a infractorilor notorii, a deziluzionat mulți consumatori de mass-media. Efectul pervers este influențarea în rău a unei noi generații, de tineri, debusolați care au început să considere aceste personaje drept repere pentru viitorul lor. Că e incompetență sau, mai grav, de rea-credință din partea redactorilor, este mai puțin important. Dezamăgirea produsă de acest tip de jurnalism va duce însă populația către mijloace alternative de informare, inclusiv folosind metoda „share” de pe rețelele de socializare.

Aveți o relație foarte strânsă cu prietenii de pe Facebook. Mereu vă întâlniți cu ei când ajungeți într-un loc. Unde v-a plăcut mai mult?

Mi-am deschis cont de FB acum trei ani. Am 5000 de prieteni (nu am voie mai mulți) și peste 10.000 de urmăritori, motiv pentru care mi-am creat cont oficial unde îi aștept pe cei care vor să discute despre lege și justiție. Anul trecut am început să organizez întâlniri live cu prietenii de pe FB, astfel că atunci când am drum printr-o localitate din România sau chiar din străinătate dau anunț „în data de ….dau un suc în localitatea….”. Această practică a avut un succes neașteptat. Cea mai plăcută întâlnire a fost în Galați, unde am găsit o cafenea plină cu oameni care doreau să mă întâlnească. Iar săptămâna trecută am avut o întâlnire la Praga, unde nu mai puțin de 20 de români stabiliți acolo au organizat o întâlnire la un restaurant și timp de mai multe ore am discutat despre situația din România. Cu toții am plecat extrem de optimiști de acolo: ei că lucrurile se îndreaptă în țară, iar eu cu speranța că într-o bună zi cei nevoiți să plece din România, se vor întoarce.

Cum comentați situația penalilor care fac vizite dese la DNA și de care mass media vorbește toată ziua?

Iată deci că este transparență, din moment ce zilnic presa este în fața DNA și obține informații despre dosare aflate în derulare….Din păcate, ce vedem este latura represivă a justiției. Să știți însă că doar 12% din activitatea noastră este cea privind cauzele penale, restul sunt cauze civile – contracte, succesiuni, litigii de muncă, de familie, cauze comerciale, de proprietate intelectuală, privind pământurile, casele etc. Cei care ajung la DNA sunt, de cele mai multe ori, persoane care au încălcat legea. Nu am nici un fel de compasiune pentru aceștia: cine greșește, plătește. Legile de aceasta sunt făcute, să fie respectate. Pentru foarte mulți ani mentalitatea din România a fost aceea că legile sunt făcute să fie încălcate și că pentru a-ți rezolva problemele trebuie să dai „dreptul” (șpagă) funcționarilor corupți. Ei bine, azi ți se aplică dreptul dacă încalci legea. Simplu. E trist că avem atâta corupție în România – gangrena a cuprins toate autoritățile, dar sunt mulțumit de activitatea intensă a DNA, a serviciilor secrete și a instanțelor penale în acest domeniu.

V-ați implicat în proiectul ”Unde-i lege nu-i tocmeală”. Care este reacția elevilor?

Începând cu vârsta de 14 ani copiii răspund penal pentru comiterea de infracțiuni. Mulți adulți nu știu asta, darămite copiii. Împreună cu un grup de voluntari – unii din cadrul Poliției Capitalei, alții din asociația „Viața fără violență”, dar cei mai mulți judecători și procurori din țară (aproximativ 500) – am început din acest an să mergem prin școli. Uneori elevii vin în vizită în instanțe. Copiii sunt încântați să vadă profesioniști ai dreptului cu care pot discuta pe înțelesul lor despre reguli și legi, despre sancțiuni și magistrați. Am scos și un manual cu acest titlu, unde explicăm pe înțelesul tuturor normele elementare de drept. Manualul „Unde-i lege nu-i tocmeală” este disponibil gratuit pe internet și așteptăm sponsori pentru a-l multiplica în cât mai multe exemplare, să ajungă la cei 1,7 milioane elevi din România și la familiile lor.

Cât de importantă este educația juridică pentru minori?

Milităm pentru introducerea materiei „educație juridică” în școlile și liceele din România. O materie în care să înveți ce ai voie și ce nu să faci, care sunt instituțiile protective de drepturi, care sunt posibilele sancțiuni pentru faptele tale, cum interacționezi cu organele legii etc. Eu cred că dacă de mici ne obișnuim să vorbim despre necesitatea respectării drepturilor celorlalți, vom ajunge într-o bună zi să trăim într-o țară extraordinară. Visul meu e să renunțăm la poezia cu acel cățeluș cu părul creț care fură și să auzim copiii vorbind încă de mici de o cărticică extraordinară numită „Constituția României”.

De curând ați împlinit 16 ani de magistratură. Au existat momente în care ați vrut să renunțați la cariera de judecător?

Niciodată. Dar au existat ani buni când dacă mă întreba cineva dacă aș recomanda această profesie, răspunsul era NU. Azi, am o altă optică: grație reformei inițiate începând cu anii 2004, justiția română este cu adevărat independentă, rolul judecătorului este unul crescut în societate și funcția sa extrem de respectată și, de ce să nu spun, stabilitatea locului de muncă este asigurată și pachetul salarial este suficient de atractiv.

Independența justiției și independența presei. Sunt doar concepte teoretice sau au aplicabilitate practică?

Dacă justiția este azi liberă, nu același lucru pot spune despre presă.
Sunt cunoscute trusturile construite de afaceriști penali, școlile de jurnalism care au distrus valori autentice ale presei sau pseudo-jurnaliști care fac propagandă de partid și șantajează persoane. Dacă reforma justiției a avut loc și azi justiția funcționează după reguli stricte, în care legalitatea este esențială, reforma presei nu a avut loc. Dar e absolut necesară: la baza presei trebuie să fie dreptul la liberă exprimare înțeles și ca drept de a transmite în mod liber informații, și ca drept de a primi informații relatate cu acuratețe, precum și jurnaliști protejați în fața patronilor și cu statut sigur și bine definitiv. Numai jurnaliștii competenți și liberi pot face presă independentă și de calitate. Avem și din aceștia, dar încă puțini.

Ce înțelegeți prin `Love is Better than War`, din punct de vedere juridic?

Apelarea la justiție înseamnă timp, energie, nervi, bani. Sunt unele cauze care pot fi rezolvate prin mediere. Recomand călduros: soluția va fi convenabilă amândurora dintre părți și se obține într-un timp foarte scurt. Dar dacă totuși se ajunge la justiție, recomand apelarea la un avocat de către cei care nu cunosc demersurile și procedurile judiciare.

Pedeapsa cu moartea a fost abolită în România prin decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990. Ați fi de acord cu reintroducerea ei?

Nostalgicii vorbesc de revenire la monarhie și reintroducerea pedepsei cu moartea. Prima nu se poate fiindcă actuala Constituție declară România ca fiind republică și această dispoziție nu va putea fi modificată niciodată. A doua nu se poate fiindcă suntem parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care interzice pedeapsa cu moartea în toate țările membre – 47 de state europene. O soluție contrară ne aruncă în afara sistemului de protecție a drepturilor omului și, prin urmare, în afara statelor democratice. Ceea ce este imposibil, România a ales drumul spre democrație, după un trecut tenebros când viața omului și individul în general nu era respectat sau ocrotit.

Justiția – putere sau serviciu public?

Ca structură a statului este putere – una dintre cele trei puteri (atenție, nu a treia!), egală ca importanță și rol cu legislativul și executivul. Ca finalitate, este autoritate – căci hotărârile judecătorești trebuie respectate și executate de cei cărora li se adresează, indiferent dacă le convine sau nu, întocmai ca și legile. Ca și interacțiune cu justițiabilul, este serviciu public, de aceea la nivel de instituție se cere transparență, iar la nivel de individ, de magistrat, se cere abilități de comunicare, calm, politețe, empatie. Mai avem de lucru aici, ca în tot sistemul de stat, de altfel.

Ce ne puteți spune despre tinerii care se înscriu pentru admiterea la INM?

Foarte mulți doresc să devină magistrați, dar unii sunt extrem de slab pregătiți. Facultatea de Drept a devenit o afacere care îngrașă niște conturi și vând niște iluzii. Numărul acestor facultăți, numărul cărților de drept de pe piață și numărul studenților la drept nu au nicio legătură cu piața forței de muncă în acest domeniu. Cine vrea să ajungă magistrat, trebuie să reușească la concursul de recrutare la INM. Dar după acel moment nu va mai avea greutăți toată viața sa. Prin urmare, sfatul meu este să învețe non-stop, cu pasiune, cu încredere, în toți cei patru ani de facultate.

”Eram judecător stagiar la Vatra-Dornei și am avut o rubrică permanentă într-un ziar local unde explicam publicului modul de derulare a unui proces.”, spuneați într-un interviu. V-ar tenta o carieră în jurnalism dacă ar fi să o luați de la capăt?

Eu cred că deja fac un fel de jurnalism… Am blog din anul 2007 https://cristidanilet.wordpress.com în care scriu știri despre justiție, explic legi, prezint sistemul de funcționare al justiției, analizez principalele evenimente socio-politico-juridice. Nu m-aș face jurnalist, dar m-aș înconjura de prieteni jurnaliști.

Un mesaj pentru cititorii Radar de Media.

Să respecte legea, să aibă încredere în justiție și să aibă parte de o presă sănătoasă! La mulți ani!

INTERVIUL este disponibil AICI

05/08/2014

Reguli elementare despre Justitie

Filed under: educatie,independenta justitiei — Cristi Danilet @ 2:37 PM
Tags: , ,

justitie-neagra1. Procesul se derulează în sala de judecată. În afară, prin intermediul mediei, nu se pot face judecăți, ci se pot da relatări despre cum se desfășoară procesele publice. Independența justiției, prezumția de nevinovăția a suspectului/inculpatului, dreptul la demnitate al părților, dreptul la viață privată al părților și martorilor trebuie respectate în astfel de relatări.

.
2. Daca ești parte, e indicat să îți angajezi un avocat; în unele cauze penale prezența avocatului e obligatorie și dacă nu ai vei beneficia de unul din oficiu. Dar faptul că ești asistat de avocat nu îți garantează că vei câștiga procesul.

.
3. În procesele penale, procurorul este conducător al fazei de urmărire penală (adică el decide derularea cercetării de către poliția judiciară și soluțiile de clasare a cauzei sau trimitere în judecată) și parte în faza de judecată (adica are aceleași drepturi și obligații ca și ceilalți participanți). El nu reprezintă Statul (=guvernul, conducătorii țării etc), ci interesele generale ale societății.

.
4. Doar judecătorul înfăptuiește justiția: numai el poate da soluții cu privire la cele pretinse de reclamant (în procesul civil), respectiv cu privire la vinovăția și pedeapsa inculpatului (în procesul penal). Judecătorul nu are voie să dea soluții după propria sa convingere sau după cum își dorește populația, ci numai potrivit legii și probelor de la dosar. Așadar, probele nelegale nu pot sta la baza condamnării unei persoane vinovate de comiterea unei infracțiuni.

.
5. O parte se judecă cu partea adversă, nu are ca inamic pe judecător. Judecătorul și procurorul sunt magistrați: eu au dreptul și obligația de se supune celor trei „i”: a fi independenți (să nu permită nicio imixtiune sau presiune de la părți, colegi, șefi etc), imparțiali (nu pot avea prejudecăți sau interese proprii în cauză) și integri (nu pot fi corupți și trebuie să respecte etica judiciară). Avocatul este independent, dar nu are obligația de a fi imparțial, căci el reprezintă interesele legale ale clientului său.

.
6. Cei nemulțumiți de actele si masurile procurorului le pot contesta la procurorul ierarhic superior, iar soluțiile sale cu privire la cauză pot fi contestate mai departe la un judecător. Cel nemulțumit de o hotărâre judecătorească o poate contesta numai la instanța ierarhic superioară. La Curtea de la Strasbourg se poate apela numai dacă în cursul procesului a fost încălcat vreun drept prevăzut expres în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (statistica arată că 97% din plângeri se resping ca inadmisibile); la CEDO nu se rejudecă cauza din România și nu se stabilește, de exemplu, că este nevinovată o persoană care a fost condamnată la noi.

.
7. Hotărârea definitivă trebuie respectată și executată chiar dacă în viziunea părților ea este greșită. La fel și legea: din momentul intrării în vigoare ea este obligatorie și cu toții ne supunem ei, chiar dacă legea nu ne convine.

.
8. Cei nemulțumiți de conduita magistratului (nu și de soluția sa, ci numai pentru comiterea vreuneia dintre abaterele disciplinare prevăzute în mod expres în art. 99 din Legea nr. 303/2004), pot formula plângere la Inspecția Judiciară. Aceasta va face verificări, apoi, dacă e cazul, va demara cercetările disciplinare și în final, dacă consideră că magistratul e vinovat de încălcarea obligațiilor statutare, va trimite cauza la CSM. Secția de disciplină pentru judecători, respectiv cea pentru procurori din cadrul CSM va judeca cazul disciplinar în contradictoriu cu inspectorul și cu magistratul și, dacă se impune, va sancționa magistratul (de la avertisment până la excludere din profesie). Cei nemulțumii de conduita avocatului (nu și de eșecul său în cauza în care a fost angajat) pot face plângere la Barou pentru a se demara procedurile disciplinare împotriva sa.

.
9. Cei care au cunoștință despre comiterea unor fapte penale de către magistrat sau avocat le pot reclama la parchet (cele de corupție se reclamă la DNA). Procurorul va face cercetările ce se impun și dacă decide trimiterea în judecată a magistratului acesta va fi suspendat din funcție pe parcursul derulării procesului. Condamnarea magistratului atrage excluderea lui din magistratură, cu anumite excepții. Condamnarea avocatului poate atrage excluderea sa din profesie.

.
10. Independența justiției este nu un privilegiu pentru magistrați (care primesc același venit lunar indiferent câte dosare au de soluționat, câte hotărâri sunt bune sau nu, cine e conducătorul sistemului), ci un drept al cetățeanului, independența justiției fiind o garanție pentru ei că legea se va aplica în mod egal, fără discriminare și fără favoritisme. Astfel, deși Justiția este apanajul organelor judiciare, ea este o valoare civică, deci cetățenii pot și trebuie să vegheze la independența și funcționarea ei. Dacă Justiția nu funcționează, nu există stat de drept, deci nu exista societate democratică.

10/12/2013

Dr.la replica fata de un atac in media

Filed under: 1. EXPLICATIE — Cristi Danilet @ 2:55 PM
Tags: ,

Un anumit site – caruia nu inteleg sa ii fac publicitate – a scris despre mine azi ca nu particip la sedintele CSM desi sunt platit pentru aceasta.  Contrar deontologiei care ar trebui respectata de un jurnalist, nu mi s-a solicitat vreun punct de vedere. De asemenea, o minima aparenta de obiectivitate ar fi impus jurnalistului respectiv sa analizeze motivul lipsei mele de la unele sedinte si daca situatia asta se intalneste si la alti membri CSM. Ma bucur ca activitatea mea ca membru CSM suscita interesul public – de altfel jurnalistul respectiv a beneficiat din plin de relatiile mele ani de-a randul, pe care nu m-am ferit sa i le ofer ori de cate ori m-a sunat, indiferent ca privea activitatea mea sau a unor institutii juridice. Personal, nu am sa imi reprosez decat ca nu pot face mai multe pentru promovarea independentei justitiei si integritatii magistratilor. 

Fata de articolul articulul respectiv, am solicit ca in cursul zilei de azi:

A. Sa fie retrase pozele de viata privata respective, care sunt de pe contul meu Privat de FaceBook, adica pentru cei acceptati de mine ca `Prieteni`. Poze publice ale mele cu acord de publicare pentru presa se gasesc la https://cristidanilet.wordpress.com/fotografii/. In rest, nu imi dau acceptul pentru publicarea altor fotografii care ma privesc.

B. Sa fie publicat urmatorul drept la replica:
1. Nu am lipsit de la sedintele disciplinare ale CSM si nu am pus in pericol desfasurarea niciuneia dintre ele. De altfel, lipsa unui membru CSM de la sedintele institutiei nu pun in pericol desfasurarea sedintei.
2. Sedintele de sectie sau de Plen la care am lipsit in anii 2011-2013 sunt doar in situatiile in care am fost in delegatie, in concediu de odihna sau in desfasurarea vreunui curs de formare. Pentru acele perioade, nu  am incasat diurna, care este un drept al oricarui magistrat care isi desfasoara activitatea in alta localitate decat cea de domiciliu.
3. Indemnizatia pe care o primesc de la CSM nu este doar pentru participarea la sedinte, ci pentru intreaga activitate desfasurata in calitate de membru CSM care presupune participarea la sedinte, primirea de delegatii straine, vizite de lucru la instantele din tara, deplasari in strainatate la organismele similare, participarea in comisii de specialitate, intalniri cu studentii, participare la sedinte ale Parlamentului, activitati la Ministerul Justitiei.
4. Revenirea mea in CSM a fost nu in baza unei decizii a CCR, ci a unei hotarari data de Curtea de Apel Bucuresti care a constatat nelegalitatea hotararii de revocare a mea de catre CSM. Decizia CCR data in acest caz nu este una controversata si a fost adoptata cu o larga majoritate de judecatorii constitutionali.
5. Intalnirile  pe care le am cu studentii sunt ca urmare a invitatiilor oficiale pe care le primesc in mod regulat de la Facultatile de Drept din tara, interesate de modalitatea de admitere la INM si viitorul profesiei de magistrat. Aceste activitati sunt evidentiate pe site-ul CSM, la rubrica „agenda membri”.  In plus, sunt desemnat de CSM sa coordonez activitatea de educatie civica care se desfasoara in baza Protocolului incheiat de Ministerul Justitiei cu CSM si Ministerul Educatiei. Activitatea mea de pe Facebook se subsumeaza unei ample campanii de educatie civica si juridica pe care mi-am asumat-o de ani buni (incepand cu 2007, cand m-am deschis un blog pentru aceasta) unde vorbesc cu oamenii simpli despre justitie, drepturile omului, statului de drept si cu doritorii de a deveni magistrat despre acesta nobila profesie.  Numarul mare de prieteni de pe Facebook – peste 10.000 – atesta ca aceasta activitatea a mea, desfasurata voluntar, este pe deplin apreciata.

Jud. Cristi Danilet
Membru CSM

11/11/2012

Profesionalismul presei – un drept al cetatenilor

Filed under: presa — Cristi Danilet @ 2:16 PM
Tags:

Pretexte: Sunt consumator de ştiri din mass-media. În această calitate, am sesizat că dispar jurnalele scrise, că agenţiile de ştiri nu se rezumă la ştiri, ci acum produc şi opinii, că se înmulţesc televiziunile (80% din informaţii ni le luăm de la TV). În paralel am realizat cum rolul televiziunilor de informare se transformă în dezinformare şi manipulare, iar cel de formare se transformă într-unul de anti-educaţie.

Am sesizat că a dispărut Clubul Român de Presă. Am auzit de jurnalişti implicaţi în afaceri dubioase şi şantaje. Am citit sondaje despre corupţia din presă. Am mai văzut cum au dispărut organismele de reglaj deontologic deşi – paradoxal – au crescut numărul codurilor de aceste gen. Iar recent am asistat întristat la – cumva – autodizolvarea CNA.

Săptămâna trecută am participat la lansarea de către ActiveWatch a raportului despre calitatea mass-media în timpul referendumului de astă-vară. Concluzii triste: nu mai avem organisme de presă, ci instituţii de propagandă, în care tendenţiozitatea negativă este, de acum, o caracteristică.  Şi o spun specialişti, nu eu.

Patru constatări: Asistăm, poate unii chiar afectaţi, la o masacrare a realităţii, la o divizare forţată a noastră, la o maculare rău-voitoare a „celorlalţi”. Deformaţia profesională mă face să întreb rapid: „Cine e vinovat?”. De data asta, deşi nu e vorba de ceva juridic, ci de un domeniu etic, mă voi risca să dau un răspuns multiplu:

Unu: pseudo-jurnaliştii. Există jurnaliştii autentici – care caută ştiri, le transmit cu acurateţe publicului, le analizează în mod obiectiv. Evident, nu la ei mă refer. Ci la acei indivizi care, în dorinţa stupidă de emulaţie faţă de emisiunea lor din seara precedentă,  vor să impresioneze şi mai tare, erijându-se în moralişti sociali şi aplicând tactica rudimentră a apelului la emoţionalul privitorilor.  Şi la acele doamne care cu un ton mai degrabă de precupeţe reuşesc să desacralizeze locul de întâlnire pe care l-au reprezentat cândva studiourile TV, prin subiecte stupide şi mondenităţi de prost gust, etalându-şi falnic lipsa cunoştinţelor generale minime. Mânaţi de autosuficienţă, mulţi au impresia că sunt puşi acolo nu să modereze, ci de-a dreptul să dicteze (acţiuni, valori, conştiinţe, până şi decizii judiciare). Au deseori o conduită inaceptabilă (ei pun întrebări, tot ei răspund; ironizează interlocutorii; au apetit pentru distrugere personală şi chiar socială); codul deontologic postat obligatoriu pe site-ul angajatorului nu este nici măcar cunoscut, darămite respectat; îşi justifică atitudinea invocând „libertatea de exprimare” (dar – culmea! – refuzând totodată ca ei însişi să facă obiectul criticii ca modalitate de exercitare de altcineva a aceleiaşi libertăţi de exprimare). Sper ca într-o bună zi să descopere că celebrul art. 10 din CEDO care consacră această libertate în alin.1, mai are şi un alin.2 care îi vizează în mod direct. Toţi aceştia au contribuit la diminuarea drastică a încrederii în instituţii şi la desconsiderarea oamenilor. De fapt, au contribuit la neîncrederea în România.

Doi: entitatea mass-media (postul TV).  E o imensă şi probabil profitabilă afacere. Televiziunea devine astfel o fabrică de imagini în mişcare, deseori într-o avalanşă haotică, ilogică şi uneori ne-necesară. E interesată doar de exclusivităţi şi rating. Contează câţi privitori au fost la un anumit moment în faţa ecranului. Nu calitatea ştirii, nu importanţa ei. Subiectul trebuie livrat cumva, dar nu într-un mod atractiv, ci de-a dreptul scandalos. Pentru că aşa vrea poporul (ah, cuvântul ăsta îl tot aud de ceva vreme, şi poate într-o viitoare analiză de data asta pe un subiect strict juridic, am să arăt cum aparenta grijă de popor e de fapt un populism ieftin de amăgit acest popor parcă damnat: Parlamentul e al poporului, televiziunea e a poporului, justiţia trebuie să răspundă în faţa poporului, politicienii se întorc la popor – îmi aduc aminte că la un moment dat fabricile erau ale poporului şi chiar ţara era considerată a poporului, tocmai de aceea se şi numea…Republica Populară Română – triste vremuri). Motiv pentru care vom fi anunţaţi de o bandă galbenă, cu multe ore înainte, de „exclusivul” sau „senzaţionalul” subiect ce urmează a ne ţine cu ochii boldiţi la ecrane să vedem cine de cine s-a mai despărţit, ce dezvăluiri a mai făcut careva sau ce documente au mai fost procurate pe surse. Sub o crasă neasumare a rolului de limitator al abuzurilor audio-vizuale de către CNA, entităţile media s-au transformat în instituţii de propagandă politică, în portavoci de partid.

Trei: invitaţii din platou (numiţi de un intelectual „clănţănitori”, iar în argoul intern al mediei „părelologi”).  Chemaţi pe grabă, pe parti-pris-uri, aproape indiferent de ştire, cu cât mai mulţi în studio cu atât mai bine. Invitaţii sunt deseori ei înşişi jurnalişti, că ajungi să nu mai ştii care e moderatorul şi care invitatul. Alţii sunt şi jurnalişti, şi patroni de media, şi politicieni (mă întreb dacă nu cumva aici se bat cap în cap totuşi nişte interese). Mai toţi  sunt experţi în toate, de la fotbal, politică şi drepturile consumatorului, până la justiţie, relaţii externe şi tactică militară (analistul în toate – o nouă profesie în România)). Acum, doar ce văd seara pe subiectul justiţie mă  îngrozeşte. Deseori prin afirmaţiile făcute şi imaginile difuzate se încalcă drepturi ale unor persoane – cum ar fi dreptul la demnitate când eşti înjurat de careva din platou; dreptul la prezumţia de nevinovăţie când eşti implicat într-un proces şi apare chipul tău filmat în timpul procedurilor fără acordul tău; dreptul la viaţă privată când îţi sunt prezentate discuţiile interceptate în vreun dosar; dreptul la imagine când ţi se publică o fotografie privată fără acceptul tău. Apoi, prin comentarea unor proceduri judiciare se spun nişte de-a dreptul grozăvii juridice (uneori de invitaţi care sunt avocaţi, deşi statutul propriu le interzice acest lucru) – de la faptul că dosarele ar fi instrumentate politic, până la criticarea unor hotărâri judecătoreşti în dosare nevăzute de comentatori, sau victimizarea marilor infractori în loc de stigmatizarea lor.

Patru: privitorii. Aici nu toţi sunt vinovaţi, să ne înţelegem. Unii se uită încântaţi la ecranul din faţa lor: foştii consumatori de filme XXX la miez de noapte aşteaptă acum febrilând în mod febril să vadă o altfel de „partidă” care deseori se transformă într-un adevărat serial orgiastic petrecut live. Alţii se comportă precum drogaţii: ştiu că le face rău, dar devenind dependenţi au înlocuit telenovelele de altădată cu serialele de linşaj organizat, deseori pe acelaşi scenariu şi rareori cu subiecţi diferiţi. Alţii intră, ca într-o practică ocultă, pe aceleaşi nivel de vibraţii: invectivele rostite de participanţii la show-ul TV sunt pentru ei mantre care pot fi apoi replicate, aşa că repede după închiderea emisiuni plonjează în spaţiul virtual al internetului şi dau drumul în mod curajos sub protecţia anonimatului la comentarii care mai de care mai porcoase. Nu, ăştia nu sunt vinovaţi.

Singurii vinovaţi sunt oamenii lucizi şi care totuşi nu au curajul să spună celor apropiaţi şi apoi altora că ceva nu e în regulă cu TV-ul din ziua de azi: că nu putem fi un popor numai de violatori, pedofili şi corupţi cum se deduce din ştiri; că nu e admisibil să cauţi scandalosul şi din cea mai nevinovată întâmplare; că nu poţi acuza, ci doar suspecta un om, până nu se produc probe; că la o TV profesionistă e obligatoriu prin lege să se ceară şi opinia celui criticat; că un moderator nu are voie să se implice partinic în discuţie şi că el trebuie să vegheze ca publicului să îi fie transmisă o informaţie corectă şi ca invitaţii să adopte o conduită adecvată; că trebuie avut încredere în instituţiile statului şi doar angajaţii lor care fac ilegalităţi trebuie analizaţi; că nu persoana, ci faptele unui om pot constitui obiect al dezbaterii; că TV are rol nu doar de informare, ci şi de formare, iar halul în care au ajuns discuţiile în platou fac anumite canale sau emisiuni să fie periculoase pentru tineri; că nu e în regulă ca la TV cultura să fie hulită şi intelectualii batjocoriţi, în timp ce se dezvoltă o singură cultură – cea a urii pentru „celălalt care nu e cu/ca noi”; că nu e în regulă dihotomizarea voită şi accentuată a poporului; că nu e ok că politica s-a transformat în politicianism; că nu e tocmai în regulă ca perioada campaniilor electorale să fim invadaţi de suspiciuni, speculaţii, acuze în stare nu să ne convingă pe cine să votăm, ci să ne descumpănească şi mai mult cu privire la calitatea clasei politice (poate că şi ultima perioadă, în care am avut alegeri şi referendumuri an de an au contribuit major la deteriorarea stării de lucruri pe care o semnalez); că poate nu e indicat să discutăm atâta politică, şi mai deloc despre civism – de exemplu, că independenţa justiţiei nu e o sintagmă negociabilă, ci o axiomă pe care se clădeşte însuşi statul de drept ce caracterizează democraţia autentică.

O propunere: Cred că în România jurnalismul (sau cum s-o mai fi numind acum) a ajuns la minimul său de stadiu existenţial. Dar poate tocmai de aceea, fiind la pământ, ar trebui să fie uşor de reconstruit, de data aceasta într-un mod sănătos. Se impune responsabilizarea presei, fără îndoială. Iar jurnaliştii de bună credinţă precum şi organizaţiile care militează pentru libertatea de exprimare ar trebui să fie primii care să îşi dorească acest lucru. Cred că o reglementare mai bună a modul în care se poate face presă, se impune –  desigur, nu ca un mijloc de cenzură, ci ca şi creionare a unui spaţiu în care se pot desfăşura acţiuni ale unei prese profesioniste.

Sunt convins că sunt mulţi dintre noi, şi chiar dintre jurnalişti, care nu fac compromisuri, ceea ce trebuie să ne facă a ne simţi demni. Sunt convins că mulţi nu suntem şantajabili, deci nu ar trebui să avem teamă (e fantastic cum mulţi simt o frică imensă să aibă o poziţie împotrivă, de teamă să nu devină un subiect rostogolit de ziare şi TV). Sunt convins că, într-o lume plină de nevertebrate, avem totuşi şi oameni cu coloană printre noi, deci are cine milita pentru principii (şi ţin să felicit pe cei cinci membri ai CNA care au avut curajul să atragă atenţia asupra a ceea ce este în interior). Şi, cu siguranţă, există şi agenţi ai schimbării, deci ar trebui să ne asumăm astfel de iniţiative (şi este de menţionat opinia GDS în această direcţie).

Justificare: Jurnalismul nu se poate face de oricine şi oriunde. Atunci când eşti implicat în difuzarea informaţiilor prin mijloace de comunicare în masă nu eşti nici blogger, nici comentator anomim pe un site. Iar ceea ce se întâmplă cu/la TV, ne priveşte pe toţi: pentru că e un mijloc de transmitere a unor informaţii la care noi avem dreptul (asta apropo de definiţia libertăţii de exprimare, care nu presupune doar dreptul de a transmite informaţii, ci şi dreptul de a primi informaţii!, aspect care ar justifica orice acţiune de civism pentru responsabilizarea presei). Informaţiile nu pot fi denaturate în mod voit, iar noi nu putem fi manipulaţi doar pentru că suntem consideraţi o masă non-combativă de privitori la un simplu ecran. Presa trebuie să fie câinele de pază a democraţiei, şi nu un câine turbat care muşcă grav şi pe oricine nu corespunde profilului dictat de interesele de grup. Iar pe mine, ca cetăţean, mă interesează democraţia. Am dreptul la ea. Tot astfel cum am dreptul la un parlament responsabil, un guvern corect, o justiţie integră, tot astfel am dreptul la o presă sănătoasă.

O concluzie: Democraţia trebuie să aibă la bază o justiţie independentă şi o presă liberă, aşa cum arătam  într-un text din urmă cu vreo 8 ani. Dacă în urma reformelor din 2004-2005 justiţia a devenit independentă, în privinţa presei nu a avut loc vreo reformă: interesele economice şi politice au contribuit la decăderea setului de valori pe care ar trebui să se clădească adevărate locuri de informare, de cultură şi de educaţie, nicidecum teatre de război (de multe ori chiar între trusturile media se desfăşoară un război fratricid…). Or, nu aceasta este o presă liberă. Nici măcar nu ştiu dacă mai este „presă”, fiiind afectată însăşi misiunea ei de informare corectă a cetăţenilor, aspect esenţial pentru democraţie şi stat de drept.

Update1: după publicarea articolului, a apărut următoarea ştire: „George Entwistle, directorul general al BBC, numit în această funcţie pe 5 iulie anul acesta, când l-a înlocuit pe Mark Thompson, a demisionat din funcţie după ce radiodifuzorul britanic a difuzat un program calificat drept „jurnalism de proastă calitate”. Cam asta inseamnă responsabilitatea presei acolo. Dar probabil dacă întrebi ceva „jurnalişti” de la noi despre standardele editoriale ale BBC, nici nu vor şti ce sunt alea.

Update2: cam ce au înțeles unii despre pledoaria mea pentru dreptul cetățeanului la o presă curată, a se vedea Jurnalul, RTV.

Update3: ce spun altii despre `presa` de la noi: Alin Fumurescu, Brandusa Armanca, Dan Tapalaga, Vladimir Tismaneanu, Radu Vancu, Andrei Pantu, Mircea Deaca, Vlad Zografi, Vladimir Tismaneanu, 2, Mircea Mihaes, Andrei Plesu, Luiza Barcan, Brandusa Armanca,2, Andrei Plesu, 2Frankfurter Allgemeine, Deutsche Welle, Deutsche Welle,2, Tiberiu Lovin, Dan Badea, MEDIADEMFrankfurter Allgemeine Zeitung, Dan Grigore, Melania Cincea, Andrei Badin, Liviu Avram, A.LăzescuLiviu Alexa, Sorina Matei, EuObserver, CristiGhinea, DanTapalaga.

Update4: iata unde a dus tacerea jurnalistilor onesti si complicitatea celorlalti Protest, Costin Andries

amr