CRISTI DANILEŢ – judecător

09/12/2017

Modificarea legilor justiției: procurorii – independenti sau subordonati?

Filed under: independenta justitiei,reforma — Cristi Danilet @ 10:38 PM
Tags: ,

Lazar-ToaderCamera Deputaților a decis în această săptămână să elimine prevederea legală care consacră INDEPENDENȚA PROCURORULUI din actuala lege. Votul din Senat va fi decisiv.

Sunt unele persoane care susțin că aceasta  modificare nu ar fi o problemă, căci potrivit Constituției procurorii sunt SUB AUTORITATEA MINISTRULUI JUSTIȚIEI. Întâmplător sau nu, sunt cam aceleași persoane care acum câțiva ani invocau un închipuit control al procurorilor de către Executiv, ceea ce atunci era prezentat ca o mare imixtiune în justiție. Iată că ….acest lucru nu ar mai fi acum o problemă.

Toate aceste persoane confundă independența administrativă cu cea funcțională.  Și ele trebuie să înțeleagă un lucru: Constituția stabilește niște principii. Ele sunt dezvoltate prin legi. Și este posibil ca standardul din lege să fie mai înalt – dar nu contrar – Constituției. Astfel, Constituția noastră pune procurorul sub autoritatea ministrului justiției (cine are curiozitatea să citească stenogramele Adunării Constituante care a lucrat la proiectul Constituției va descoperi dezbateri aprinse pe acest subiect stabilindu-se că procurorii care până atunci erau controlați de Partidul Comunist Român nu pot fi, totuși, scăpați din mână), dar legea vine și spune, în plus, că el este INDEPENDENT. Ei bine, această prevedere datează din anul 2005 și a fost necesară pentru a se împiedica luarea unui dosar de la un procuror și darea lui la un altul, care a fost acompaniată de alte garanții: s-a mai prevăzut că șeful ierarhic nu poate da o dispoziție orală și nici una nelegală și că procurorul se poate plânge la CSM de orice imixtiune, chiar din partea șefului său.

Dar cum era până atunci procurorul și ce era această raportare la ministru?  Păi, Constituția din 1991 spunea în art. 131, la fel ca și cea de azi în art. 132, că procurorul este sub autoritatea ministrului justiției. S-a folosit ca model exemplul francez, cel mai prost model din Europa, evitat azi de toate statele civilizate. Iar legea care explica ce înseamnă această autoritate era Legea 92/1992. Potrivit acelei legi, ministrul justiției dădea procurorilor dispoziții obligatorii pentru aplicarea legii (art. 37), el era cel care controla activitatea procurorului (art. 38 alin. 1), el putea da ordin procurorului să înceapă urmărirea penală împotriva oricărei persoane (art. 38 alin. 4), avansa și transfera procurorii (art. 70 alin. 2), dădea avizul pentru cercetarea sau arestarea lor (art. 75 alin. 1), exercita acțiunea disciplinară împotriva lor (art. 96 alin. 1). Așadar, ministrul avea control absolut asupra carierei procurorilor și modului de soluționare a dosarelor penale! Iar acest lucru era posibil datorită Constituției care are și acum aceeași formă, tocmai pentru că nu era o lege care să securizeze mandatul procurorul și libertatea sa decizională.

Au fost trei reforme pentru a îndrepta aceste aberații: una în 1997, când este eliminată puterea ministrul de a da ordin pentru ca un procuror să înceapă urmărirea penală, una în 2004 care pune procurorii sub autoritatea CSM și una în 2005 care consacră, pentru prima dată în istoria noastră, independența procurorului în soluțiile adoptate, astfel încât nici măcar șeful ierarhic să nu îi dea ordin cum anume să instrumenteze cauzele.

În final, pun o întrebare simplă: chiar sunt persoane în România care își doresc ca procurorii să fie subordonați ministrului?!

 

Anunțuri

29/03/2017

Avocații devin partenerii justitiei!

Filed under: avocat — Cristi Danilet @ 3:24 PM
Tags: , , , ,
avocat
.
O declarație de parteneriat procurori-judecători făcută în 2015, în mod festiv, la Bilanțul de activitate al DNA a fost motiv de speculație cu privire la existența unor înțelegeri oculte între judecători și procurori. Iată că, începând de ieri, avocații au devenit în mod legal astfel de parteneri ai justiției.
.
Mai țineți minte ce furori a făcut declarația președintelui ICCJ făcută în 2015 cu privire la parteneriatul DNA-Justiție? Degeaba s-a spus că o astfel de declarație se făcuse și cu un an în urmă, că este vorba doar de un parteneriat  bazat pe o colaborare instituțională și nu ocultă, că de fapt toți cetățenii cinstiți și presa sănătoasă ar trebui să facă parte din acest parteneriat anticoruptie (căci nu poți fi decât de o parte: a legii sau împotriva ei).
.
Ei bine, nu mică mi-a fost surprinderea când am citit în Monitorul Oficial nr. 210 apărut pe 28 martie 2017 o modificare la legea avocaturii. Astfel, prin pct 16 din  Legea nr. 25/2017  se modifică dispoziția din art 39 din Legea 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat în sensul următor: „În exercitarea profesiei, avocații sunt parteneri indispensabili ai justiției (…)”.
 .
Așadar, de ieri, avocații sunt în mod oficial, legal, partenerii justiției. Cum „justiție” are aici sensul de „sistem de justiție”, rezultă că e vorba de un parteneriat avocați-judecători, respectiv avocați-procurori. Acum, dacă mă întrebați pe mine, acest „parteneriat” este firesc și nu se referă la mașinațiuni, compromisuri și înțelegeri neoneste între cei implicați (de exemplu, de ani întregi, eu folosesc cuvântul „colegi” atât cu privire la procurori, cât și cu privire la avocați, atât în sala de judecată cât și în afara ei). Și, oricum, acest parteneriat se referă la orice altceva decât ar trece prin minte detractorilor abonați ai justiției române (pentru cei care cunosc puțină organizare a profesiei de avocat, este vorba de o modificare a rolului avocaturii care până nu demult era considerată un serviciu auxiliar al justiției, statut impropriu, dar tradițional, acordat avocaturii).
.
Sunt însă curios dacă vom avea reacții viscerale precum cele de doi ani încoace când era vorba – nota bene – de o declarație, și nu de o lege, ca acum.

17/10/2016

Tariceanu: `Blocati anchetele DNA!`

Filed under: CSM,independenta justitiei,politic,separatia puterilor — Cristi Danilet @ 12:34 PM
Tags: , , , ,

SenatDomnul Călin Popescu Tăriceanu solicită Parlamentului să nu mai voteze cererile venite de la parchet pentru derularea unor anchete cu privire la parlamentari sau miniştri.

`Este binecunoscută poziția mea potrivit căreia DNA nu mai slujește de mult Justiția, ci, în spatele paravanului luptei necesare și legitime cu corupția, a devenit prea adesea un instrument folosit pentru anihilarea adversarilor politici ai celor care dirijează pe căi oculte activitatea acestei instituții.
Scenariul din campania electorală pentru alegerile locale, când DNA a scos în public cu surle și trâmbițe mediatice tot felul de dosare inconsistente, motiv pentru care au fost respinse de instanțe sau despre care nu s-a mai auzit nimic, dar care și-au atins atunci scopul eliminării din cursă a unor candidați nedoriți și incomozi, se repetă acum  înaintea campaniei pentru alegerile parlamentare. Întâmplări vechi, petrecute cu 5, 6, 7 sau 8 ani în urmă, revin tocmai acum în atenția procurorilor de la DNA, coincidență, cu doar 2 luni înainte de alegeri. Așa cum n-am crezut vreodată în arestările făcute vineri, tot astfel nu am încredere în acest mod de operare al DNA.
Cu această motivare, fac un apel către parlamentarii din ambele Camere să refuze a se mai pronunța în vreun fel până la finalul legislaturii asupra cererilor venite de la DNA. Dacă dosarele respective au așteptat atâția ani, înseamnă că nu este nicio urgență și ele pot să mai aștepte ca viitorul Parlament să se pronunțe.
Doresc să se înțeleagă foarte clar că acest apel nu are niciun fel de legătură cu aparteneța politică a politicienilor vizați de DNA sau cu relațiile interumane la un moment dat. Eu apăr de mai multă vreme niște principii, cum ar fi principiul separației puterilor în stat, indiferent de numele celui în cauză: Elena Udrea, Victor Ponta sau alții.
Nu putem să mai acceptăm judecăți cu măsură dublă. Când DNA trimte la repezeală un dosar la Parlament, parlamentarii trebuie să se conformeze,pentru că altfel sunt certați de Președintele Iohannis și de alți membrii ai corului prezidențial. Simultan, cei suspectați de DNA sunt supuși unor presiuni de a demisiona. Dubla măsură s-a văzut limpede când procurorul-șef al DNA a fost acuzat de plagiat, dar corifeii cinstei și codurilor de integritate s-au uitat în altă parte, și au uitat principiile valabile doar pentru ceilalți.
Călin Popescu-Tăriceanu,  Președintele Senatului României, 16.10.2017`.

După cum a anuţat azi, CSM va analiza această declaraţie extrem de gravă: 

`Comunicat de presă privind sesizarea Inspecţiei Judiciare

Având în vedere solicitarea publică conţinută în documentul intitulat „Apel către parlamentari”, publicat pe pagina oficială de internet a Senatului României, la data de 16 octombrie a.c., sub semnătura preşedintelui Senatului României, domnul Călin Popescu Tăriceanu, precum şi mesajele promovate în cadrul unor serii de apariţii mediatice recente, prin care domnia sa reia apelul „către parlamentarii din ambele Camere să refuze a se mai pronunţa în vreun fel până la finalul legislaturii asupra cererilor venite de la DNA”, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 30 alin. 1 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a sesizat Inspecţia Judiciară în vederea efectuării cu celeritate a verificărilor necesare pentru a stabili dacă, prin afirmaţiile asumate instituţional de preşedintele Senatului României şi dezbaterea mediatică subsecventă a acestora, a fost adusă atingere independenţei justiţiei în ansamblul său.

Biroul de Informare Publică şi Relaţii cu Mass Media, 17.10.2016`

După părerea mea, solicitarea domnului Tăriceanu este o invitaţie la blocarea în mod voit a unor activităţi judiciare, care este menită cel puţin să îngreuneze investigaţiile penale desfăşurate în cazuri concrete, dacă nu chiar să favorizeze pe unii posibili infractori. Practic, este o invitaţie la încălcarea legii prin neîndeplinirea atribuţiilor de către una dintre instituţiile fundamentale.

Cred că un mai clar conflict între autorităţile statului nici nu poate exista. Nicio altă autoritate a statului nu poate face agenda procurorilor – ei sunt independenţi şi activitatea lor se verifică doar de către instanţele de judecată. România este într-o campanie electorală permanentă, aşa încât orice speculaţie în legătură cu momentul investigaţiilor este neavenită. Justiţia nu este şi nu trebuie să fie o miză electorală. Şi încă ceva: războaiele personale nu se duc prin intermediul instituţiilor statului. Deocamdată toţi suntem egali în faţa legii.

Opinie radio la RFI 

10/10/2016

Fara ipocrizie, despre numirea sefilor Ministerului Public

Filed under: 0. NOUTATI,independenta justitiei,MJ,politica — Cristi Danilet @ 1:21 PM
Tags: , , ,

ministerul-publicAu început iar discuţiile cu privire la modificarea legilor justiţiei în vederea  stabilirii modalităţii de numire a şefilor de la Ministerul Public (sistemul de parchete).

Unii spun ca aceste numiri să fie trecute în atribuţia Consiliului (aşa au fost o scurtă perioadă de timp în anul 2004). Alţii spun că ele trebuie să rămână în responsabilitatea Ministerului Justiţiei (aşa au fost cel puţin în ultima jumătate de secol). Primii invocă nevoia de separare completă a Justiţiei de politic. Ceilalţi invocă faptul că CSM nu ar putea să răspundă de aceste numiri, fiind un organism colectiv şi votul fiind secret.

Îmi exprim câteva gânduri în legătură cu acest aspect:

  1. Dacă activitatea şefilor de Parchete e legată de răspunderea celui care face numirea, aş vrea să ne spună cineva cum a funcţionat răspunderea Şefului statului şi a ministrului justiţiei până acum. Or, ştim bine că nici înainte de reforma justiţiei din 2004-2005, nici ulterior nu a existat vreun preşedinte de ţară sau un ministru al justiţiei care să dea socoteală pentru actele personale comise de şefii de Parchete (şi ne amintim că avem persoane care au ocupat aceste funcţii şi le-au părăsit în momentul în care li s-a deschis dosar penal – vezi cazurile PICCJ şi DIICOT) sau pentru activitatea lor managerială (şi să ne gândim la dosarele Revoluţiei sau Mineriadelor nesoluţionate timp de ani buni, ori la lipsa dosarelor de mare corupţie decenii întregi).
  2. Totuşi, ar trebui să lămurim despre ce fel de răspundere a organului care face numirea şefilor de Parchete vorbim. Cum nu e o răspundere civilă sau penală, atunci o fi una politică. Adică înţelegem că ministrul şi Şeful statului ar trebui să îşi pierdă funcţia dacă la nivel de vârf al Parchetului lucrurile nu merg bine. Păi, cine stabileşte aceste lucru? Politicul?! Oare dacă ar exista cu adevărat o astfel de răspundere, omul politic care este ministrul justiţiei sau omul politic care conduce o ţară nu ar vrea să numească în funcţiile respective numai oameni obedienţi? Care este acel politician care să spună că, dacă activitatea parchetului (atenţie, în care el nu are voie să se implice ulterior, potrivit legii) nu merge bine el, ca şef de stat sau el, ca ministru al justiţiei, îşi va da demisia?! Oricum, ar trebui să se ştie că dupa numirea în funcţia de conducere, procurorul respectiv este independent total în activitatea sa: nici preşedintele, nici ministrul nu are voie să îi dea ordine şi instrucţiuni cu privire la cauze concrete. Or, în condiţiile în care preşedintele statului sau ministrul justiţiei ar face „echipă” cu şefii Parchetelor, părerea mea este că ar fi un dezastru: de abia atunci ar fi suspiciuni justificate că dosarele ar fi politice.
  3. Înţeleg că e o problemă faptul că CSM este un organ colectiv – amintesc că în alte state numirea şefilor de Parchet o face Parlamentul, organism eminamente colectiv; şi că în CSM membrii votează în mod secret – nu văd nicio problemă că votul e secret sau nu, important cred că e rezultatul votului. Oricum, toată procedura de la CSM este publică, se transmite online şi ne amintim cum o ţară întreagă a văzut în ultimii 12 ani toate interviurile pentru ocuparea funcţiilor de conducere şi de la ICCJ, şi de la Parchete, dar nu există o singură înregistrare a procedurii desfăşurate la Ministerul Justiţiei. În fine, dacă problema răspunderii stă in votul secret (aspect inserat în Constituţie), sunt sigur ca fiecare membru CSM îşi poate exhiba, la o adică, votul.
  4. În cursul timpului miniştrii justiţiei au făcut nişte propuneri care au suscitat discuţii aprinse. Şi parcă îmi amintesc cu câtă speranţă s-au aşteptat avizele de la CSM, fie ele colective şi votate in secret…
  5. Mai remarc un lucru: toţi reprezentanţii partidelor importante au promis că vor modifica sistemul în vigoare, pentru a da Justiţiei independenţă totală. Dar, după ce au ajuns la putere, au uitat promisiunile.

25/10/2015

Procurorul Antonio Di Pietro la Bucureşti

Filed under: coruptia — Cristi Danilet @ 1:28 AM
Tags: ,

McCann-Thiess-Conferences Antonio 225px-Antonio_Di_Pietro_Siena_2010

Am avut ocazia să văd şi să ascult o legendă a magistraturii: Antonio Di Pietro. Vineri, 23 oct. 2015, acesta a ţinut o prezentare în Aula Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti şi ţin să felicit conducerea instituţiei pentru organizare. Am rămas impresionat de numărul mare de studenţi prezenţi, toţi născuţi cu mult timp după evenimentele despre care avea să se vorbească. Nu pot să nu recunosc dezamăgirea pe care am simţit-o cu privire la prezenţa în Aulă a judecătorilor şi procurorilor români: cel mult zece erau acolo.

Evenimentul a debutat printr-un scurt film considerat reprezentativ pentru activitatea unuia dintre cei mai celebri magistraţi din lume.

Despre Antonio Di Pietro şi „Mani Pulite”. Acum e în vârstă acum de 65 ani. Mai întâi a intrat în poliţia judiciară, după care a devenit procuror în 1981. A fost cel care în Italia de la sfârşitul anilor`80, folosind tehnologia informaţiei, a reuşit să facă conexiuni cuprinse într-un dosar virtual, electronic, care cuprindea toate relaţiile nelegale dintre clasa politică şi mediul de afaceri, relaţii intermediate de structurile de crimă organizată gen `Mafia`. El a urmat metodele altor doi magistraţi italieni celebri din Palermo, Giovanni Falcone şi Paolo Borsellino, omorâţi de Mafia în 1992 (un alt magistrat ucis, în 1990, a fost Rosario Livatino) pentru că descoperiseră cât de adânc erau implicaţi oamenii acesteia în conducerea statului. S-a dus pe firul banilor din conturile diverselor firme şi ale partidelor finanţate, verificând de la contabilitate la bănci şi descoperind o adevărată ţesătură de relaţii, o „caracatiţă”. A cerut relaţii prin comisii rogatorii în 250 de ţări şi a ţinut să precizeze, ironic, că a primit relaţii din Hong Kong, dar nu şi de la Vatican, neînţelegând nici acum de ce acest stat are o bancă.

Di Pietro a făcut parte dintr-o echipă de magistraţi care au început în februarie 1992, în Milano, o operaţiune judiciară de amploare, cunoscută sub numele `Mani pulite` (Cu mâinile curate). Aceasta a vizat sute de parlamentari, miniştri, afacerişti, funcţionari inclusiv din Garda Financiară şi Sănătate implicaţi în acte de corupţie la nivel local şi naţional. Politicienii erau corupţi de către afacerişti pentru a primi contracte de achiziţii publice. Debutul acţiunii l-a constituit arestarea lui Mario Chiesa, membru în conducerea Partidului Socialist Italian care a fost surprins în flagrant în timp ce lua mită 7 milioane de lire italiene. El a căutat protecţie la fostul premier Bettino Craxi, liderul partidului, care a fost şi el cercetat pentru finanţare ilegală a partidului, dar care a fugit din ţară pentru a nu răspunde. După doi ani îl ancheta de corupţie pe Silvio Berlusconi, viitorul premier.

A fost acuzat că face dosare politice. Şi-a dat demisia din magistratură la 6 decembrie 1994 pentru a se putea apăra. Ulterior a intrat în politică, a fost câţiva ani ministru, apoi a părăsit şi aceste mediu. A intrat în avocatură, unde i s-a cerut să apere nume sonore de interlopi. Acum ţine cursuri în facultăţi.

Despre descoperirea corupţiei. Corupţia e ca o căsnicie: implică două persoane, dar uniunea nu e de afecţiune, ci de interese. Cei implicaţi în corupţie sunt legaţi prin Omerta – codul tăcerii. Descoperirea corupţiei implică spargerea Omertei. Iar un membru al uniunii trebuie convins de magistraţi să vorbească. Dacă vorbeşte unul, cei din jur cad ca un domino.

Despre atacarea magistraţilor. Magistraţii au fost criticaţi şi atacaţi. Lui i s-au propus posturi politice. Când a refuzat, a fost atacat personal: acuzat că este agent al CIA, apoi al KGB. A trebuit să îşi pună gardă de protecţie permanentă. Di Pietro a atras atenţia că magistraţii sunt cei care prind oamenii politici corupţi – aşa că magistraţii nu servesc interese politice, ci legea. Când se descoperă infracţiunea, trebuie descoperit infractorul, şi nu trebuie combătut magistratul.

Despre modificarea legislaţiei. Când comit infracţiuni, politicienii încearcă să scape de răspundere modificând legea, abrogând infracţiuni. Dar procedând astfel nu devii mai cinstit, ci mai şmecher.

Despre politicile anticorupţie. În prelegere fostul procuror a arătat că ţara poate fi salvată numai dacă se luptă împotriva corupţiei, şi pentru asta trebuie făcut totul. Corupţia pentru societate e ca un cancer pentru organism: de aceea, tratamentul trebuie făcut în fiecare zi. Nu se poate stârpi total corupţia, dar ea poate fi combătută. Trebuie o lege la nivelul UE pentru a interzice paradisurile fiscale. Infracţiunile de corupţie ar trebui să fie imprescriptibile. Funcţionarii corupţi trebuie suspendaţi din funcţie imediat ce începe cercetarea, iar în caz de condamnare trebuie să nu mai poată ocupa o astfel de funcţie vreodată. Firmele cu probleme în bilanţuri contabile trebuie să nu mai poată participa la achiziţii publice.

Încheierea. Şi-a încheiat prelegerea spunând celor prezenţi: să facă în aşa fel încât atunci când vor închide ochii să poată spune că au avut pentru ce trăi. După conferinţă a acordat un interviu la Adevărul şi un altul la Realitatea.

Întrebări. Din sală au fost puse întrebări de avocaţi, de mine şi de un jurnalist. La întrebarea referitoare la corupţia din justiţie a răspuns cu o glumă: “Măcelarul are cuţit să taie carnea, dar alţii folosesc cuţitul să îşi taie nevasta” – a precizat că şi magistraţii italieni au fost atinşi de corupţie. La întrebarea referitoare la părerea lui despre Codruţa Kovesi a răspuns că ştie despre începutul anticorupţiei în România şi că Kovesi “pare o femeie care îşi face datoria. Să lăsăm să şi-o facă”. Cineva a întrebat cum e Italia acum, după acele acţiuni ale justiţiei şi a spus că lupta împotriva corupţiei trebuie să continue, însă el nu este consultat de ţara lui în privinţa politicilor anticorupţie. Întrebat fiind de ce a intrat în politică a răspuns că politicienii sunt cei care trebuie să facă ce e mai bine pentru ţară şi că, oricum, cât timp era în magistratură nu se putea apăra de acuzaţiile care i-au fost aduse.

Eu am pus trei întrebări şi a răspuns la două. Referitor la independenţa procurorilor, a răspuns că numai dacă magistratura este independentă acţiunile sale dau rezultate. Independenţa a fost forţa care a facilitat eforturile lor, în Italia. La întrebarea despre susţinerea anticorupţiei din partea societăţii civile şi presei a spus că societatea civilă a fost alături de magistraţi. Astfel că presiunea a împiedicat sistemul mafiot să reacţioneze rapid. Majoritatea proceselor sau acuzelor s-au transmis în direct la televizor. Presa era acaparată în Italia, nu era liberă, şi a încercat să prezinte acţiunile „Mani Pulite” ca fiind dictate politic. Până la urmă libertatea presei însă nu înseamnă independenţa ei, ci pluralitatea de opinii: omul trebuie să aibă posibilitatea de a vedea mai multe versiuni.

Gând personal. În Italia operaţiunea „Mâinile curate” desfăşurată în doi ani a dus la condamnarea a 1300 de persoane. Popularitatea lui Di Pietro a atins cota de 80%. Parlamentul italian a încercat de-a lungul anilor înfiinţarea unor comisii speciale de anchetare a situaţiei din justiţie: magistraţii erau acuzaţi că arestează abuziv şi că justiţia dizolvă partide politice. Atacurile din presă împotriva justiţiei s-au intensificat; însuşi premierul Berlusconi a declarat în 2002 că magistraţii arestează persoane pentru a obţine mărturisiri. Acţiunea „Mani Pulite” a inspirat celebrul serial de televiziune La PiovraCaracatiţa.

Pe parcursul povestirii am avut impresia că Antonio di Pietro vorbeşte nu despre  Italia anilor 90, ci desre România ultimilor 10 ani: legăturile dintre politic şi economic, acapararea presei, coruperea miniştrilor şi funcţionarilor, începutul luptei anticorupţie, acuzele de „dosare politice”, atacurile la adresa magistraţilor, modificarea partizană a legislaţiei şi abrogarea unor infracţiuni cu intenţia de a scăpa de răspundere, creşterea încrederii populaţiei în magistraţi – toate aceste elemente comune mă fac să realizez că, deşi suntem în întârziere, ne aflăm pe drumul cel bun.

Alte relatări Avocatura.com  Prezentarea poate fi vizualizuată AICI

Să nu uităm. Antonio Di Pietro: „Am fost acuzat că pun oamenii în închisoare. Dar am fost magistrat şi am aplicat legea. Ca zidar, aş fi încercat să construiesc ziduri drepte; ca poliţist, să prind infractori; ca magistrat am încercat să trag la răspundere oamenii acolo unde erau motive pentru asta”. Blogul lui este disponibil la www.antoniodipietro.it.

Giovanni Falcone: “Se moare când ești lăsat singur sau când te iei de putere”; „Eu nu am nici măcar casă; am doar demnitatea mea și pe asta nu pot să mi-o ia„; „Ca lucrurile sa meargă bine într-o țară este suficient ca fiecare sa își facă treaba sa„.

Paolo Borsellino: “Mafia și politica ocupă același teritoriu: ele ori își declară război, ori pactizează„; „Magistraţii nu pot lupta în totalitate cu mafia. Daca mafia este o instituţie antistat care atrage consensuri deoarece se dovedeşte mai eficientă decât statul, atunci este datoria şcolii să distrugă acest proces pervers, formând tineri cu o cultură a statului şi a instituţiilor

04/10/2015

Demitizarea justitiei. Ep. 10: `Procurorii sunt agenti/avocati ai statului`

Filed under: Demitizare — Cristi Danilet @ 8:20 PM
Tags: , , ,

grafician Ionut Baic2Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Mitul pe care îl analizez acum a fost făcut public în anul 2005, după o întrerupere de 15 ani.

De la Procuratură la Ministerul public. În cărţile de drept procesual penal din perioada comunistă se spune că procurorul reprezenta statul, care era parte în procesul penal (iar cauza era un fel de „Statul versus X”). Noua Constituţie din 1991 avea să schimbe procurorul din veghea Procuratură (ce urma modelului sovietic al Prokuratura) în alt tip de procuror din cadrul Ministerului Public (construit după exemplul francez al Le ministère public).

Reforma Parchetului. Instituţia procurorului este în continuă reformă: prin legea de organizare judecătorească din 1992 sistemul este politizat căci procurorul este declarat ca fiind subordonat şefului ierarhic, Procurorul General este numit de Preşedintele României la propunerea ministrului justiţiei, ministrul justiţiei este cel care numeşte şefii în parchet şi tot el poate da dispoziţie unui procuror de a se începe urmărirea penală sau a exercita o cale de atac. În 1997 ministrul pierde atribuţia de a da ordine procurorilor. La revizuirea Constituţiei din 2003 procurorul pierde atribuţia de a aresta în favoarea judecătorului. Prin noua lege de organizare judiciară din 2004 se arată că prorurorul şef poate da dispoziţii obligatorii numai în scris şi motivat, iar în anul 2005 procurorul este declarat independent în soluţiile adoptate.

Reluarea mitului. În anul 2005, un important om de afaceri din România, urmărit penal pentru înşelăciune, spălare de bani şi delapidare, a făcut afirmaţia că „procurorul nu e magistrat, ci e avocat al statului”. Ideea venea cumva din SUA, unde procurorul este parte dintr-o structură a Ministerului Justiţiei condusă de Attorney General care este membru din Guvern; evident, sistemul american e diferit de cel european, dar asta nu mai observă nimeni. Ideea este apoi preluată de un jurnalist devenit patron de media care la rândul lui a fost investigat şi apoi condamnat pentru manipularea pieţei de capital. Iar recent am văzut reluată această idee la preşedintele Senatului: „Procurorii sunt agenți ai statului și sunt putere executivă, dar din păcate viciul pornește chiar de la Constituție”.

Combaterea mitului (1): procurorul este magistrat. Toţi cei care susţin că procurorul nu este magistrat încearcă să nege dispoziţii legale extrem de clare privind statutul procurorului. Astfel, art. 133 din Constituţie spune că preşedintele CSM se alege dintre magistraţii care sunt judecători şi procurori; art. 98 şi art. 99 lit s din Legea 303/2004 arată că judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru anumite fapte de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat. Art. 18 din Legea 317/2004 stabilește că Senatul (sic!) validează lista cuprinzând magistraţii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, Iar denumirea secțiunii a patra din cap. 4 este „Atribuţiile CSM în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor”. Alte articole incidente le-am menţionat AICI.

Combaterea mitului (2): procurorul nu este al statului. De fapt, cei care susţin că procurorul nu este un magistrat nici nu prea sunt interesaţi de denumirea de gen dată procurorului, ci îi interesează cât sunt aceştia de independenţi. Pentru că ei utilizează ca argument o dispoziţie constituţională potrivit căreia  „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art. 132 alin. 1), de unde ei trag concluzia că ministrul ar fi şeful procurorilor şi că acestea le-ar putea da ordine, deci procurorii ar lucra pentru…stat, ei nu ar fi independenţi aşa cum sunt judecătorii. Numai că respectivii uită ce tocmai a spus articolul precedent şi anume că procurorii sunt cei prin care îşi exercită atribuţiile Ministerul Public care reprezintă interesele generale ale societăţii (art. 131). Aşadar, legea supremă în stat arată că procurorii îşi desfăşoară activitatea nu în interesul statului (înţeles ca o grupare mică de oameni ce exercită puterea prin care guvernează la un moment dat), ci în interesul societăţii (adică al tututor oamenilor de pe teritoriul României). Mai mult, legile în vigoare în prezent nu acordă nici ministrului, nici premierului, niciunei alte entităţi politice sau statale din afara ierarhiei parchetelor vreo legătură cu activitatea judiciară a procurorilor.

Aşa se explică şi deciziile Curţii Constituţionale, unde se arată: Procurorul nu este un reprezentant al statului, ci un organ al legii” (dec.68/2005); Ministerul Publică reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii, şi nu exclusiv interesele anumitor persoane sau categorii de persoane – statul, autorităţile publice, persoanele fizice, alte persoane (dec.345/2006). Potrivit Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice (dec.681/2005 şi dec.307/2014).

 .

Concluzie. În România procurorul reprezintă Societatea. Nu un grup de interese, ci interesul general. Nu interesul publicului, ci interesul public. Prin urmare procesul penal nu se desfăşoară între Guvern şi inculpat, ci între societate şi inculpat. Deci procurorul nu este nici avocat, nici agent al Guvernului (Statului) şi acesta este trendul în toată Europa. Aşadar, cel de-al zecelea mit despre justiţia română este demontat.

.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”

ep.4: „Magistrații decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistrații decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamnă că e vinovat”

ep.6: „Arestarea este regula în procesul penal românesc”

ep.7: ”Judecătorii arestează tot atât de mult ca pe vremea când arestau procurorii”

ep.8: `Arestările sunt abuzive`

ep. 9: `România este republica procurorilor`

13/08/2015

Atacul la Procurorul General: nepermis

Filed under: independenta justitiei,Parchet,politic,separatia puterilor,statul de drept — Cristi Danilet @ 2:57 AM
Tags:

tiberiu-nitu_Procuror-generalIeri un deputat a cerut demisia Procurorului General, nemulţumit fiind de soluţia dată de procurorul de caz cu privire la o plângere privindu-l pe premier. Nu este pentru prima dată când se cere demisia unui magistrat de rang înalt în legătură cu anumite soluţii judiciare, aspect inadmisibil într-o societate democratică.

Îmi exprim dezacordul cu privire la declaraţia de ieri care insinuează, pe de o parte, că între Procurorul General al PICCJ şi primul-ministru ar exista o legătură inadecvată şi, pe de altă parte, că procurorii de caz trebuie să dea soluţii agreate de politicieni.

Cu toţii trebuie să acceptăm că independenţa justiţiei presupune independenţa la nivelul a trei categorii de pofesionişti ai dreptului: judecători, procurori şi avocaţi. Aceasta înseamnă că nicio persoană, instituţie sau autoritatea statului nu are voie să exercite vreoo presiune, ameninţare, influenţă sau intervenţie asupra activităţii lor.

Procurorii îşi exercită funcţia în numele societăţii şi al interesului public. Ei nu sunt avocaţi ai statului şi nu sunt angajaţi ai Guvernului.

Procurorul care îndeplineşte o funcţie de conducere nu are voie să intervină în instrumentarea unui caz care a fost atribuit unui procuror aflat în subordinea sa administrativă. Ci procurorul de caz are deplină independenţă decizională, superiorul său putând interveni asupra măsurilor sau soluţiilor acestuia doar în scris şi numai pentru exercitarea controlului ierarhic în anumite condiţii expres prevăzute de lege. Orice alt gen de intervenţie poate fi calificată drept abatere disciplinară sau chiar infracţiune.

Numirea Procurorului General al PICCJ are un caracter complex, fiind implicat ministrul justiţiei care o recomandă, CSM care o avizează şi Preşedintele României care o dispune. După momentul numirii încetează orice legătură cu ministrul sau preşedintele, fiind interzisă de lege orice interferenţă în activitatea sa şi, prin el, în activitatea procurorilor de caz.

Cel nemulţumit de o soluţie a unui procuror are la îndemână căi de atac judiciare. Cel care este nemulţumit de conduita unui procuror poate sesiza Inspecţia Judiciară din cadrul CSM. Cererile de demisie sau revocare a magistratului din partea celor implicaţi în dosar sau din partea unor persoane străine de cauză sunt inacceptabile.

Independenţei justiţiei, componentă a cerinţelor pe care le presupune statul de drept, este menită să garanteze procese corecte şi imparţiale. De aceea, respectarea şi promovarea ei reprezintă îndatoriri ale oricărui cetăţean, dar mai ales ale autorităţilor publice şi în special ale persoanelor care fac parte din celelalte două puteri.

09/03/2015

Demitizarea justiției. Ep. 7: „Judecatorii aresteaza tot atat de mult ca pe vremea cand arestau procurorii”  

Filed under: Demitizare — Cristi Danilet @ 5:31 PM
Tags: , , ,

grafician Ionut Baic2Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Acest mit referitor la numărul de arestări din România a fost creat de unii avocați și a fost intens vehiculat între anii 2003-2010, probabil ca un fel de „justificare” din partea lor către clienții a căror  privare de libertate nu o puteau evita. Era mult mai simplu de dat vina pentru arestare pe judecător, care întocmai ca și procurorul de ieri, chipurile aresta pe oricine. Numai că adevărul este altul și aduc în sprijinul susținerii mele o statistică referitoare la numărul de arestări, începând cu anul 1990 și până în prezent:

inculpați persoane fizice trimişi în judecată
 număr
inculpaţi persoane fizice trimişi în judecată în stare de arest preventiv
număr        procente
ARESTEAZĂ PROCURORII
1990
52.715
23.597
44,76 %
1991
82.112
29.604
36,05 %
1992
91.375
29.403
32,17 %
1993
102.499
30.452
29,70 %
1994
107.857
30.075
27,88 %
1995
117.296
29.687
25,30 %
1996
115.948
27.156
23,42 %
1997
119.222
27.800
23,31 %
1998
99.920
19.351
19,36 %
1999
75.743
15.210
20,08 %
2000
68.483
16.508
24,10 %
2001
81.948
19.677
24,01 %
2002
74.272
17.131
23,06 %
2003
68.658
12.583
18,32 %
Media anuală
23.445
26,53 %
 ARESTEAZĂ JUDECĂTORII
2004
65.418
8.941
13,66 %
2005
59.407
8.265
13,91 %
2006
52.943
7.146
13,49 %
2007
47.787
5.205
10,89 %
2008
45.073
5.473
12,14 %
2009
49.743
6.984
14,04 %
2010
56.949
8.659
15,20 %
2011
60.980
8.941
14,66 %
2012
59.739
9.988
16,71 %
2013
65.711
10.431
15,87 %
2014
50.342
7.040
13,98 %
Media anuală
7.916
14,05 %

Așadar, în perioada 1990-2003, arestările reprezentau 26,53% din numărul celor trimiși în judecată. În perioada 2004-2014, arestările scad la 14,05%. Cum se explică această schimbare? Potrivit legislației din Codul de procedură comunist aprobat în 1968 procurorul avea competența de arestare preventivă a celor urmăriți penal, aspect păstrat pentru mulți ani și în perioada postrevoluționară. În iunie 2003, în cauza Pantea vs România, statul nostru este condamnat de către CEDO, constatându-se că potrivit legislației de la acea vreme procurorul nu întrunește condițiile de independență și imparțialitate și numai un magistrat având aceste caracteristici ar trebui să ia măsura arestării. Ca urmare, odată cu revizuirea Constituției în octombrie 2003, atribuția de arestare trece de la procuror la judecător.

Cifrele de mai sus ne arată, în mod neechivoc, că judecătorii arestează astăzi mai puțin decât arestau procurorii. Și astfel, al șaptelea mit despre justiție a fost demontat..

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”

ep.4: „Magistrații decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistrații decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamnă că e vinovat”

ep.6: „Arestarea este regula în procesul penal românesc”

02/03/2015

Demitizarea justitiei. Ep. 6: „Arestarea este regula in procesul penal romanesc”

Filed under: Demitizare — Cristi Danilet @ 5:17 PM
Tags: , ,

grafician Ionut Baic2

Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Acest mit este intens susținut atât de cei implicați în dosare penale, cât și de către cei care „luptă” împotriva….anticorupției. Analizarea lui presupune cercetarea legislației (pentru a vedea dacă presupusa regulă este impusă de vreun act normativ) și studierea practicii judiciare (pentru a vedea dacă presupusa regulă se verifică în practică).

1. Potrivit legislației noastre arestarea nu este obligatorie.

În România nu există vreo reglementare legală cum că persoana față de care se derulează un proces trebuie arestată (cum este, de exemplu, în SUA, unde un suspect este reținut imediat ce a fost identificat, este luat în custodie de poliție, de unde într-un termen scurt este dus în fața unui judecător care va decide dacă respectivul este pus în libertate pe cauțiune sau rămâne mai departe în stare de arest). Astfel că, indiferent ce infracțiune ar comite o persoană, ea va fi arestată de judecător numai dacă sunt îndeplinite condițiile la care m-am referit în Demitizarea ep. 5. Mai mult, dacă față de o persoană trebuie luată o măsură preventivă, organul judiciar nu are voie să se orienteze direct spre arestare, ci va analiza și motiva care dintre cele cinci măsuri posibile este mai adecvată în cauză (în ordinea severității lor, măsurile sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă).

 2. Să vedem ce se întâmplă în practică.

Am procedat la o cercetare a datelor statistice pe ultimii 10 ani de zile. Iată-le în următorul tabel:

Perioada
inculpați persoane fizice trimişi în judecată
inculpaţi persoane fizice trimişi în judecată arestaţi preventiv
(număr-procente*)
condamnați definitiv  
 
 (număr-procente*)
condamnați la pedeapsa închisorii cu executare  
(număr-procente*)
2005 59.407 8.265 – 13.9% 65.682 – 110.7%** 22.658 – 38.1%
2006 52.943 7.146 – 13.5% 56.075 – 105.9%** 18.678 – 35.2%
2007 47.787 5.205 – 11.9% 46.127 – 96.5% 14.973 – 31.3%
2008 45.073 5.473 – 12.1% 36.795 – 81.6% 11.804 – 26.1%
2009 49.743 6.984 – 14% 34.226 – 68.8% 10.542 – 21.1%
2010 56.949 8.659 – 15.2% 41.891 – 73.5% 13.813 – 24.2%
2011 60.980 8.941 – 14.6% 47.577 – 78% 14.362 – 23.5%
2012 59.739 9.988 – 16.7% 49.188 – 82.3% 14.697 – 24.6%
2013 65.711 10.431 – 15.8% 47.133 – 71.7% 13.700 – 20.8%
2014 50.342 7.040 – 13.9% *** ***
TOTAL

-ultimii 10 ani

-ultimii 5 ani

   14.16%

15.24%

 85.44%

76.37%

27.21%

23.27%

*procentul s-a calculat prin raportare la numărul celor trimiși în judecată; **cifrele depășesc 100% ca urmare a finalizării unor dosare provenind din stocul anilor precedenți; ***date în curs de agregare

Cifrele de mai sus ne arată următoarele:

– nu toți cei față de care se desfășoară urmărirea penală (adică aceia care sunt cercetați de către poliția judiciară și parchet) sunt ținuți în stare de arest preventiv. Atunci când procurorul decide trimiterea în judecată a celor urmăriți penal, în medie 15% sunt inculpați aflați în stare de arest preventiv. Acest procent este, evident, departe de a fi caracterizat ca fiind  regulă;

– când judecătorul ajunge la concluzia că acuzele procurorului sunt întemeiate și numai dacă probele au fost obținute legal, instanța dispune condamnarea – rata condamnării în România ultimilor 5 ani este de 75% raportat la cazurile propuse de procurori. Aceste cifre atestă că judecătorii nu împărtășesc întotdeauna opinia procurorilor, așa cum susțin unii pentru a insinua existența unor legături nepotrivite între judecători și procurori;

– dintre persoanele condamnate, 30% sunt sancționate cu pedeapsa închisorii în penitenciar, pentru celelalte adoptându-se alte măsuri, neprivative de libertate. Prin urmare, maxim un sfert din cei trimiși în judecată de către procuror ajung în închisoare ca urmare a soluției instanței.

– să mai reținem că numărul celor privați de libertate la sfârșitul procesului a fost întotdeauna mai mare decât numărul celor privați de libertate în timpul procesului. Nu numai numărul celor condamnați definitiv, ci chiar dacă ne raportăm doar la numărul persoanelor care ajung în penitenciar în urma procesului, acesta este mai mare decât numărul persoanelor arestate în timpul procesului (evident, nu întotdeauna între cei condamnați și cei arestați există o corespondență totală – despre situațiile de despăgubiri acordate de stat victimelor erorilor judiciare am vorbit în Demitizarea ep.3).

În concluzie: Nu avem cum să cunoaștem un număr exact al persoanelor care comit infracțiuni în România. Dar știm că, dintre persoanele reclamate la organele de urmărire penală, o parte este trimisă în judecată. Dintre persoanele trimise în judecată  mai puțin de o șesime sunt în stare de arest (este adevărat că uneori sunt discutabile motivele care au stat la baza luării măsurii sau cele care au fost luate în considerare pentru a se dispune o anumită măsură preventivă dintre cele cinci; nu neg că există asemenea situații, dar altul a fost  obiectul analizei de față). Nu toți cei arestați sunt condamnați (la pedeapsa închisorii), ci sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajung în penitenciar. Așadar, al șaselea mit, cum că „În România arestarea este regula” a fost demontat.

.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau„Magistratii nu raspund în vreun fel”

ep.4: „Magistratii decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistratii decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamna că e vinovat”

16/02/2015

Procurorii-standarde si principii europene

Filed under: Parchet — Cristi Danilet @ 10:55 AM
Tags: ,

CCPEConsiliul Consultativ al Procurorilor Europeni a adoptat Avizul cu privire la standardele și principiile europene privind procurorii. Am tradus în limba română acest Aviz, ținând seama de cele două versiuni originale ale textului, redactate în limbile engleză și franceză.

Acest document, datând din luna decembrie 2014, conține toate regulile după care trebuie să fie organizate și să funcționeze structurile de parchet din Europa. Sunt de remarcat câteva prevederi: procurorii acționează în numele societății; independența justiției presupune independența procurorilor, care trebuie să fie la același nivel cu cea a judecătorilor; procurorii trebuie să decidă numai în baza unor probe temeinice și obținute legal; deciziile lor discreționare trebuie ghidate de îndrumări cu caracter general; trebuie înlăturate orice piedici care ar bloca urmărirea penală; procurorii asistă instanțele să ajungă la hotărâri judecătorești corecte.

Menționez că, anterior, Comisia de la Veneția a mai făcut o astfel de sinteză – este vorba de Raport privind standardele de independență a sistemului judiciar – Partea a doua: Organele de urmărire penală, adoptat în decembrie 2010, tradus tot de subsemnatul în limba română.

CCPE este un organism din cadrul Consiliului Europei ce reunește procurori care reprezintă cele 47 de state membre.

.

Traducere AVIZ CCPE nr. 9 (2014) AICI