Interviu: despre conflicte, plagiate, stat de drept, studentie, custodie comuna, educatie

 Interviu LaPunkt, 5 sept. 2016: „Despre România, plagiat şi justiţie. Adrian Naftan în dialog cu magistratul Cristi Danileţ”.

Adrian Naftan: Mă gândeam, ca pentru o scurtă incursiune în substanţa interviului, să menţionăm problemele fundamentale pe scena socio-juridică a societăţii româneşti. Cum vedeţi dvs. relaţia dintre fenomenul social şi cel juridic?

— Eu văd trei probleme majore în ţara noastră: sănătatea, educaţia şi justiţia. În acest interviu, mă voi limita la cele două din urmă.

România este o ţară conflictuală. Avem o cultură a conflictului care se relevă mai întâi în discuţiile personale dintre indivizi ce, deseori, se reduc la atacuri personale şi nu la argumente factuale. Cultura noastră litigioasă se reflectă şi în dosarele aflate pe rolul parchetelor şi instanţelor. Faptul că avem o populaţie în care unul din trei adulţi este implicat într-un dosar civil sau penal, mie-mi spune multe despre o anumită intoleranţă a oamenilor combinată cu necunoaşterea drepturilor şi cu încălcarea legislaţiei de către autorităţi. Aceste aspecte duc la menţinerea unei stări litigioase, totul fiind „asezonat” cu ceea ce promovează presa: infractori, interlopi, afacerişti care sunt noile repere aduse seară de seară în faţa telespectatorilor. Astfel, s-a creat un dezechilibru în România: o seamă de valori autentice sunt ţinute în umbră, în timp ce în prim-plan a fost adusă o generaţie de non- valori. Prin acest mod de reaşezare am devenit o societate dezaxată.

A.N.: Pe lângă faptul că avem o cultură a rătăcirii, se pare că avem, după cum spuneţi dumneavoastră, şi o cultură a conflictului.

— Întocmai. Probabil existentă de mulţi ani, aceasta este menţinută fără jenă, devenind din ce în ce mai înrădăcinată în noi. Asta se vede cel mai des la nivelul discursului public care nu este deloc amiabil sau tolerant – şi gândiţi-vă, de la impoliteţea cu care eşti tratat la un magazin privat sau într-o instituţie publică, până la atacurile folosite în mediul politic: totul pare a fi un teatru de război cu un celălalt, totul este o continuă înfruntare. Am permanenta senzaţie că ţi se cere să fii, obligatoriu, de un anumit fel sau să faci parte dintr-o anumită tabără. Altfel, eşti catalogat în mod automat un fel de duşman. Interesant, nu ţi se permite să fii nici măcar neutru: trebuie să fii ori de o parte, ori de o alta. Din păcate, nimeni nu are răbdare sau dorinţa să îţi asculte argumentele.

A.N.: Trăim într-o Românie postcomunistă. Credeţi că aceste probleme se moştenesc de pe urma istoriei noastre recente?

— Poate că este un drum firesc spre democraţie. Dar am avut ocazia să văd multe ţări, de la cele Norvegia şi Lituania la Tunisia şi din Statele Unite ale Americii până în India. Şi am realizat că cele care au cultul lui «rule of law» au încetăţenită o doctrină a alterităţii. În mod sigur noi nu avem o astfel de conştiinţă, a respectului pentru celălalt tocmai pentru că este diferit. Noi suntem cei care provenim dintr-o societate de uniformizaţi şi tot astfel pare să o transmitem mai departe: toţi trebuie să gândim la fel, să ne purtăm la fel, să facem parte din aceeaşi organizaţie, să avem acelaşi discurs, altfel riscăm să-l supărăm pe cel de lângă noi şi să devenim inamicul său. Nu se acceptă faptul că un copil are drepturi într-o lume a adulţilor, că există oameni care au o altă religie decât cea ortodoxă sau catolică, că există minorităţi cu altă orientare sexuală decât majoritatea; un bolnav este ocolit, un fost deţinut este izolat; nu se acceptă că un om public are şi viaţă privată, că cel care deţine o funcţie poate cânta karaoke sau face plajă – fiindcă automat eşti „altfel” într-un sens rău, imediat eşti pus într-o categorie şi eşti luat în derâdere. Curios, am constatat că mulţi dintre cei care o fac sunt dintre aceia care au mari probleme personale sau sunt certaţi cu legea, dar, subrogându-se în lideri de opinie cu sprijinul presei acaparate de grupuri de interese sau, mai nou, utilizând social media, creează valuri de opinie înveninată din partea mulţimii uşor de manipulat. Aşa s-a creat această cultură a disensiunilor, a conflictelor şi a non-toleranţei. Cred că este o moştenire tipic comunistă care, îmbolnăvind generaţiile de atunci, a ajuns, practic, să inflameze şi noile generaţii.

Eu am două fete, una de optsprezece ani şi cealaltă de cincisprezece ani, astfel că mă raportez mult la generaţia adolescenţilor de astăzi. Constat că tinerii nu au repere în societate. Pur şi simplu, nu au spre cine să se orienteze. Cărţile nu se mai citesc, toată lumea este pe Facebook, liderii de opinie autentici nu mai sunt băgaţi în seamă, rămânând doar politicienii fără vlagă intelectuală sau cei care sunt infractori şi, mai nou, plagiatori pe care îi vedem la televizor.

A.N.: România nu are conştiinţa statului de drept…

— Aşa e. De altfel, în limbaj uzual, sintagma «stat de drept» nici nu a fost folosită până la evenimentele nefericite din vara lui 2012. Când eram eu student la Facultatea de Drept, în ’94-’98, în primul an şase cursuri erau alocate lecţiei despre «statul de drept» şi am studiat atunci toate doctrinele posibile. Poate tocmai de aceea şi sunt interesat de dreptul constituţional şi, de aici, preocupările mele pentru separaţia puterilor, independenţa justiţiei, responsabilitatea agenţilor publici.

Sintagma „stat de drept” este folosită în ultima vreme de unii politicieni, însă am constatat că mulţi habar nu au ce înseamnă! Or, este vorba în primul rând despre primatul legii, ceea ce implică responsabilitate, un cuvând folosit doar ipocrit de mai marii zilei. Oamenii trebui să înţeleagă că ei nu se supun altor oameni, ci numai legii, care trebuie respectată de toţi. Prin urmare, cei care fac legea sau o aplică nu au privilegii şi nici imunitate în faţa legii, ci ei sunt primii care trebuie să o respecte. Ca să mă refer la un caz recent: ei înşişi sunt primii care trebuie să stea la coadă, pentru că nu există legal un drept de a te băga în faţă! Toţi suntem egali în faţa legii, iar aplicarea legii nu se negociază cu nimeni.

A.N.: Într-un interviu recent, jurnalistul cultural Marius Constantinescu a spus că jurnalismul cultural poartă o luptă continuă cu celelalte naturi conflictuale ale sale.

— Analiza cărţilor, cronicile plastice sau muzicale nu fac rating. În general, jurnalismul cultural şi de opinie au fost înlocuite cu un ceva care seamănă cu jurnalismul, adaptat oarecum la epoca new-media, dar care se rezumă la alergatul după un număr cât mai mare de click-uri. De aceea nici nu cred că mai putem vorbi de jurnalism de calitate.

Pe mine, ca pe mulţi alţii, mă exasperează presa de tip tabloid: emisiunile de cea mai joasă calitate cu schimb de mame, urmăriri de copii sau soţi, găsire de burlaci, ori ştiri anunţate în prealabil pe banda galbenă ca fiind ceva „senzaţional”, „exploziv” sau „terifiant”. Eu schimb imediat postul, dar oare câţi sunt cei care, atraşi de mirajul dat de marketing, nu o fac? Iată, luna trecută a fost o ştire naţională faptul că pe o plajă a fost „surprinsă”(?!) în bikini o politiciană! Trei zile a scris presa despre asta. Dar nu a fost o ştire, de exemplu, faptul că judecătorul Cristi Danileţ, împreună cu o studentă de la Facultatea de Drept din Iaşi, a ţinut pentru prima dată în România o lecţie în aer liber de educaţie juridică pentru copii şi adulţi, la Vatra-Dornei şi a împărţit acestora cărţi de profil, în mod gratuit!… Cam ăştia suntem: preferăm senzaţionalul, ne plac bărfele, alergăm după fotografii indecente ale altora, proferăm cuvinte triviale. Nimicul ne ocupă mult din timp şi din viaţă, văd. Astfel că nu mai avem timp de cultură şi, oricum, aceasta nu face rating. Asta este ceea ce nu au înţeles jurnaliştii autentici (sau, poate, din contră, au înţeles…): cultura nu poate face rating căci ea nu este ingerabilă de vulg. Astfel încât ori îţi asumi rolul de educator al maselor şi devii cu adevărat formator de opinie, cu toate eşecurile şi dezamăgirile probabile, ori abandonezi şi te vinzi ieftin, virusând o întreagă societate.

Ceea ce mă surprinde pe mine, în mod negativ, nu este neapărat faptul că jurnaliştii de timp nou promovează aceste non-ştiri, cât mai ales faptul că ele se cumpără. De ce oamenii dau banii pe astfel de ziare, de ce se uită la astfel de emisiuni sau de ce deschid astfel de site-uri pe internet? Poate că are legătură cu natura noastră conflictuală… Iată, pe noi nu ne interesează ce a spus un politician într-o dezbatere purtată în Camera Parlamentului, ci ne interesează cu cine întreţine el relaţii amoroase în timpul lui liber! Într-o societate unde primează legea, o astfel de persoană ar trebui respectată şi viaţa sa privată ar fi un subiect tabu, iar presa care publică astfel de fotografii ar plăti bani grei drept despăgubiri. Din păcate, nu avem cine şi unde să explice aceste lucruri de bun simţ. Nu este cine să le deschidă ochii oamenilor.

A.N: Predatul după dictare este, după cum spuneaţi şi într-un recent interviu televizat, asemenea parteneriatului mut dintre cel căruia i se oferă mită şi cel care i-o dă. Cât de densă este această problemă?

— La noi, educaţia înseamnă, preponderent, memorare şi reproducere. Nu avem o educaţie în spiritul creativităţii, care să pună accent pe intuiţie şi originalitate, ci în spiritul repetării celor deja spuse sau făcute de înaintaşi. Nu suntem în stare să inventăm lucruri sau, poate, nu avem curajul de a fi ori de a face altfel, motiv pentru care alegem să mergem pe căi deja bătătorite.

De aceea, nici nu trebuie să ne mire că plagiatul este un fenomen extins în România. Se plagiază în literatură, în artă, în muzică, în ştiinţe, în drept. Am întâlnit jurişti care au cumpărat licenţa de la cineva din generaţiile anterioare, care au promovat pe baza unor lucrări copiate de la alţii fără să indice sursa sau compilând lucrări ale altora fără niciun aport personal la cercetare, ori care au plagiat teze de doctorat. Tragedia este că cei care au făcut aceste lucruri nici măcar nu şi-au pus problema că ceva nu este în regulă. Şi nici nu aveau cum atâta timp cât educaţia din România ultimelor decenii a însemnat dictare, memorare, reproducere. Vă dau un exemplu: existau pe vremea studenţiei mele, există şi acum, profesori care veneau la ore cu hârtia de curs în faţa elevilor şi tot actul de predare se rezuma la dictare: profesorul de facultate (nu de liceu!) citea dintr-un curs, care, de cele mai multe ori, exista în formă tipărită la librărie sau bibliotecă. Ne întrebam, ca studenţi, de ce se întâmplă asta, iar explicaţia era una singură: profesorul nu îşi cunoaştea propriul curs.

Oare nu ar fi bine ca profesorul, la ore, să explice anumite teme, cele mai importante, din cursul său scris? Oare nu ar trebui să se discute mai mult cu studenţii? – încă sunt prea puţini cei care o fac. Oare nu ar trebui discutate, mai ales, principiile şi chestiunile practice? De pildă, sunt uimit să constat că la facultatea de Drept nu se aud cuvinte precum «dreptate» sau «justiţie». Nici măcar cuvântul «lege» nu este tratat ca un concept politico- juridico-filosofic, ci doar ca un sinonim pentru „act normativ”. Vă vine a crede că nimeni nu explică de ce dreptul face parte dintre ştiinţele umaniste şi la ce obligă acest lucru pe cei care vor aplica dreptul?!

Să vă mai spun ceva: dreptul este o ştiinţă. Dar câţi din cei care aplică dreptul sunt, oare, cercetători?! Poate că avem mulţi doctori în drept, dar câţi, oare, mai ştiu care sunt izvoarelor dreptului sau metodele de interpretare ale dreptului? Când am avut ocazia să ies din ţară prin 2005 şi să îmi cumpăr primele cărţi de drept, am constat cu stupoare că majoritatea cărţilor de drept românesc, scrise de profesori din România pe care îi consideram eminenţi, erau nişte plagieri ale cărţilor de drept francez. Ei, pur şi simplu, copiau şi/sau sintetizau cărţile de drept. Aceştia sunt profesorii după care au învăţat generaţii întregi. Nu mă miră prezentul, care se limitează la învăţarea pe de rost a codurilor şi manualelor.

A.N.: Vorbeaţi înainte de inovaţie în drept. Aţi scris vreo carte care să inoveze teoriile dreptului constituţional, spre pildă?

— Nu mi-am propus neapărat să inovez ceva în drept, ci mai ales să îi fac pe ceilalţi să conştientizeze importanţa dreptului în viaţa de zi cu zi – aşa se explică apariţiile mele în spaţiul public prin interviuri în presa scrisă, participări la emisiuni televizate sau reacţii pe propriul blog sau cont de Facebook. Încercând să explic pe înţelesul tuturor modul de organizare a statului, să prezint legislaţia aplicabilă în diverse domenii, să sensibilizez populaţia cu privire la importanţa independenţei justiţiei şi să îmi conving colegii cu privire la necesitatea responsabilizării sistemului judiciar.

Dar chiar şi aşa, trebuie să spun că, în anul 2003, mi-a fost pus un fir de Internet în biroul meu şi am căutat pe Google două cuvinte din limba engleză: «independence» şi «judiciary». Am văzut că erau mii de articole scrise pe acest subiect, la nivelul lui 2003, în condiţiile în care în România post-decembristă erau în revistele de specialitate publicate doar două articole despre independenţa justiţiei. Doar două! În momentul respectiv, am început să caut mai mult: ce însemna, de fapt, «independenţa justiţiei»? Noi aveam sintagma în Constituţie, dar nu-i era cunoscută însemnătatea. După multe cercetări, am descoperit recomandări internaţionale pe care am început să le traduc în premieră în România. Am ajuns să vorbesc, astfel, despre cei trei I – Independenţă, Imparţialitate şi Integritate – în cadrul unei doctrine alcătuite ad-hoc, care pune aceste valori la baza sistemului de justiţie. Despre acestea vorbesc direct sau prin (social-)media la întâlnirile mele cu studenţii, cu oamenii obişnuiţi sau în interviuri. Mai mult, am ajuns să promovez această doctrină în străinătate – de pildă, în momentul de faţă, conduc un proiect european constând în redactarea unui manual care cuprinde toate standardele despre cei trei I publicate vreodată în lume. Prima parte, teoretică, este gata şi în momentul de faţă lucram la volum al doilea, cel practic.

Aş putea menţiona şi câteva contribuţii originale. Am iniţiat şi alcătuit proiectul la prima Strategie de întărire a integrităţii judiciare din ţară, care a fost aprobată de CSM în anul 2011. De trei ani de zile sunt conducătorul unui program de educaţie juridică în modalitate non-formală şi am alcătuit primul manual intitulat „Educaţie juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie” – iar recent această materie a fost inclusă în programul guvernamental pentru a face parte peste doi ani din curricullumul şcolar. Am alcătuit acum patru ani prima şi singura carte despre recrutarea în justiţie intitulată „Ghid pentru pregătirea concursului de admitere la INM şi în magistratură”, în care răspund la toate întrebările pe care un absolvent la drept şi le pune în legătură cu intrarea în sistemul judiciar. De asemenea, sunt autorul primei cărţi publicate în România despre medierea penală – o materie care va trebui până la urmă inclusă în manualele de procedură penală. Iar recent am publicat un studiu despre istoria reformei justiţiei din România – un subiect ce ar trebui să facă parte din manualele de istorie a statului şi dreptului românesc care, din păcate, se opresc la nivelul anului 1940; şi tot cu tristeţe spun că sunt facultăţi care au renunţat la această materie, pe care au trecut-o în rândul celor opţionale. După cum o altă greşeală este că la facultăţile de Drept nu se învaţă mai nimic despre organizarea şi etica judiciară – închipuiţi-vă că la nicio facultate de Drept de la noi nu afli care sunt cele trei funcţii ale judecătorului: toţi credem că atribuţia judecătorului constă în soluţionarea de dosare, când în realitate acesta mai trebuie să fie un apărător al statului de drept (de aici necesitatea implicării sale in acţiuni publice pentru prezervarea independenţei justiţiei, inclusiv sub aspect educativ) şi să fie un garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (de aici necesitatea comportamentului care să menţină încrederea publicului în justiţie). Chiar stau şi mă întreb la modul sincer: câţi magistraţi ar putea scrie un eseu de câteva pagini despre statul de drept?

Mai mult, sunt revoltat din cauza faptului că există absolvenţi de drept şi chiar magistraţi care nu ştiu cine au fost, darămite ce au scris, Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, John Locke, David Hume, John Stuart Mill sau Lord Acton. Mulţi dintre studenţii la Drept nu ştiu ce e umanismul, deşi studiază o materie umanistă prin definiţie. Puţini ştiu ce este liberalismul sau iluminismul…Şi atunci, mă întreb, cum pot aceşti oameni să promoveze libertatea şi legea? Cum pot purta ei o discuţie despre democraţie? În ce scop şi cum pot face ei justiţie?! De aceea, nu mă mir că mulţi cred că a face dreptate se rezumă strict la a aplica legea şi că alţii spun că precedentul judiciar nu se poate aplica într-un stat care face parte, ca noi, din sistemul de drept romano-germanic; sau că unii confundă civismul cu politica şi că alţii cad pradă curentelor naţionaliste sau îmbrăţişează doctrine izvorând din totalitarism; sau că sunt unii care îşi ascund profesia pe care o practică când sunt întrebaţi desprea aceasta. Cum ai putea, oare, să discuţi despre rolul judecătorului în societate democratică cu oameni care nu stăpânesc principiile şi pentru care «judecător» sau «democraţie» sunt doar cuvinte, nu concepte fondate în urmă cu secole şi care stau la baza societăţii moderne?!

A.N.: Într-un interviu pe care i l-am luat de curând, scriitoarea Ana Barton îmi spunea că în România se cultivă o cultură a despărţirii, anume că «forma de exprimare liberă a noastră este despărţirea».

— Întăresc şi eu această idee. Şi aş încerca să explic de unde pleacă ea: poate este de la dorinţa noastră de a stăpâni persoanele din jur. Privim oamenii ca şi cum ar fi obiecte ce trebuie folosite după cum dorim noi. Ne reîntoarcem, astfel, la începutul interviului: nu înţelegem conceptul de alteritate. Un „celălalt” ne este de folos doar dacă este „al nostru”. Nu avem respect pentru un celălalt şi nu dorim să ne armonizăm interesele cu el. De- aici, de exemplu, războiul pentru custodia minorului din instanţe: „Copilul este al meu, nu şi al tău!”, îi spune un părinte celuilalt părinte; şi sunt în stare să se judece ani şi să cheltuie o grămadă de bani pentru asta. Din cauza unei gândiri retrograde datând din România comunistă în care regula era că tatăl trebuia să fie plecat pentru a munci pentru familie, iar mama să stea acasă cu copilul („Statul apără interesele mamei şi copilul” – spunea art. 1 alin. 2 din fostul Cod al familiei, în vigoare din 1954 până în 2011), noi nu realizăm nici acum că minorul este o persoană care are doi părinţi, îndreptăţiţi în mod egal să îşi exercite drepturile şi să îşi îndeplinească obligaţiile. În România nu avem concepţia custodiei comune, ceea ce presupune că părinţii trebuie să îngrijească, să crească şi să educe împreună copilul indiferent că locuiesc împreună ori sunt căsătoriţi. Nu: copilul este considerat proprietatea unuia, iar celălalt nu are dreptul să îl vadă decât dacă proprietarul îi dă voie! Or, începând cu anul 2011 avem în România legea care stabileşte principiul autorităţii părinteşti comune, dar familiile noastre nu acceptă asta. Sunt mii de cupluri care se războiesc anual în instanţă. Ei vin la un judecător, care e un terţ faţă de familia lor, să le spună care dintre părinţi e mai bun pentru a primi copilul. Asta este o gândire imatură. Paradoxal, cele mai dificile procese de acest gen sunt cele purtate între părinţi intelectuali, care ar trebui să înţeleagă legea mai uşor. De regulă, taţii sunt cei prejudiciaţi, deoarece în România încă există o prejudecată conform căreia mama are mai multe drepturi decât tatălui. Este o concepţie total eronată a adulţilor needucaţi din România şi o practică judiciară contrară drepturilor omului ce aparţine încă multor judecători ce nu realizează că în această materie este interzisă discriminarea pe motiv de gen al părintelui sau de vârstă ori sex al copilului. Mai mult, deşi judecătorii acordă drepturi taţilor, astăzi avem mame care nu le permit să îşi vadă copiii. Tot ceea ce le interesează sunt banii primiţi ca pensie: copilul este instrumentul ideal pentru o afacere. Astfel, acel copil este crescut într-o atmosferă de înstrăinare şi chiar ură faţp de celălalt părinte. Încetul cu începtul, devine un alienat. Iar vinovat este, în primul rând, părintele custodian.

La fel se întâmplă şi între partenerii de viaţă: unul se consideră proprietar pe celălalt, pe viaţa şi relaţiile acestuia. Vrea să ştie ce vorbeşte, cu cine se întâlneşte etc. De aici apar situaţii în care un partener îşi spionează celălalt partener: îi ascultă clandestin telefonul mobil, îi instalează softuri de supraveghere pe laptop să vadă cu cine corespondează, angajează detectivi particulari sau prieteni care să îl urmărească. Toţi ar trebui să ştie că aceste fapte sunt infracţiuni şi că, la plângerea celui urmărit, cineva ar putea risca un dosar penal.

A.N.: Ce părere aveţi despre răspândirea fenomenului de plagiat printre politicienii din România?

— Am văzut personal câteva dintre lucrările suspectate de plagiat ale unor „personalităţi”. Am dat peste nişte plagiate de-a dreptul ruşinoase. Spun asta pentru că oamenii aceştia nu au schimbat nici măcar aşezarea în pagină sau aliniamentul paragrafelor – pur şi simplu, au copiat mot-à-mot. Există plagiat de idei, dar pe acesta trebuie să îl faci cu cap: iei o idee a altuia, o reformulezi cum vrei tu, dar nu mai menţionezi sursa şi te dai proprietarul ideii respective. Însă ceea ce am văzut mi-a generat instantaneu un sentiment de repulsie: oamenii ăştia au făcut copy-paste!

Am văzut că unii dintre plagiatori invocă faptul că, pe vremea lor, nu ar fi existat regulile privind citarea. Ei bine, mint! Eram student în ’98 când mi-am susţinut lucrarea de licenţă şi îmi aduc aminte că încă de atunci făceam trimiteri la subsol cu privire la sursele utilizate. Este drept, nu îmi făcuse nimeni o instruire în acest sens, dar modul acesta de lucru a fost urmarea unor manuale, cărţi şi reviste de specialitate pe care le citisem şi unde observasem toate acestea. Vă asigur că se folosea indicarea la subsol a surselor originale încă de acum 100 de ani, aspect pe care l-am constatat când am consultat personal bibliografia necesară pentru lucrările mele de cercetare. Mai mult, ar trebui să fii cu totul neghiob pentru a crede că, în materie de drept, cineva poate să scrie cinci pagini fără o trimitere la subsol. La teza mea de doctorat există la fiecare două pagini câte o trimitere la subsol. Pot să o spun, fără să greşesc, că primul indiciu al unui posibil plagiat este următorul: luaţi o carte ştiinţifică, frunzăriţi cinci pagini şi dacă nu aţi întâlnit vreo trimitere la subsol, atunci ea este deja suspectă de plagiat.

Dincolo de numărul mare de impostori care sunt doctori, cred că avem o problemă şi mai mare: cum convingem noua generaţie de tineri că nu este bine să plagiezi, când ea vede că acel om care a plagiat a ajuns mare vedetă sau politician şi este primit toată ziua pe la televizor ca şi cum ar fi nu ştiu ce model de urmat? Oare nu manipulează grosier presa care, în loc să instituie un embargou asupra acestor indivizi, le permite să apară în mijlocul publicului?!

A.N.: Totuşi, există oameni care, după ce le-a fost demonstrat plagiatul, l-au negat cu o stare apropiată ipohondriei. Cum vă explicaţi această menţinere a imposturii?

— Atâta timp cât noi nu avem un cult al lui „rule of law”, legea nu va fi respectată. Noi vedem legea ca şi cum ar fi o regulă impusă de afară, care nu ne priveşte şi, deseori, a cărei apariţie are ceva suspect în ea; prin urmare, nu avem motive să respectăm legea şi vom detesta organul care a edictat-o ori care o aplică. Cât timp nu acceptăm legea, ea va rămâne pentru noi o regulă ce nu ne aparţine şi care este, mai degrabă, ceva represiv şi care ne provoacă repulsie, respingere. Însă, dacă am accepta-o, legea nu ar mai fi ceva impus, ci ar deveni o regulă asumată; în acel moment norma juridică s-ar transforma în normă morală. Din „a lor”, legea ar deveni „a mea” — atunci, la nivel ideatic, planul legal şi planul moral s-ar confunda şi nu ar mai trebui să căutăm metode de a eluda legea, ci doar modalităţi de a o aplica. Însă ca aceasta să se întâmple trebuie să realizăm că legea e destinată menţinerii ordinii sociale şi protejării drepturilor omului; că libertatea nu înseamnă să facem ce vrem, ci să adoptăm un comportament numai în cadrul prescris de lege; că organele legii nu acţionează după bunul plac, ci pentru a asigura supremaţia legii şi egalităţii cetăţenilor în faţa ei. Or, pentru însuşirea acestui mod de viaţă e necesară o minimă educaţie juridică care s-ar putea însuşi încă din şcoală, iar pentru aprofundare e necesară o cultură juridică care se poate dobândi mai ales în facultăţile de drept, de ştiinţe politice sau de filozofie. Altfel, vom asista neputincioşi cum România e ţara în care se spune cu o uşurinţă dezarmantă că „legea este făcută ca să fie încălcată”, în care şpaga este un modus vivendi şi în care disoluţia autorităţii statului e completată de puseuri de revoltă împotriva celor care sancţionează nerespectarea legii.

Întorcându-mă la întrebarea despre plagiatorii dovediţi, care insistă cu neruşinare în nevinovăţia lor: ei sunt la fel ca vinovatul clasic ce pledează pentru nevinovăţie, al impostorului care atacă în diferite moduri organul care îl găseşte culpabil. Am văzut cu toţii chiar cazuri de infractori prinşi în flagrant delict care insistă ca nu au comis vreo ilegalitate. Deseori, aceştia se apără public cum că ar fi o e eroare judiciară sau că organul decident este manipulat politic. Să fim serioşi, pe aceşti mincinoşi naţionali nu îi mai crede nimeni!

Reiau ce am spus la început: filosofia poporul român este „trăirea conflictuală”. În jurul acestei trăiri, călcăm pe cadavre distrugându-ne adversarul (dacă nu e un concurent politic sau de afaceri, atunci este organul care aplică legea) sau ne lăudăm cu înfrângerea noastră (ne place să ne plângem de milă, să ne considerăm un popor damnat). Şi vreau să insist aici: ne place foarte mult, şi nu înţeleg de ce, să ne lăudăm cu lucrurile negative din România, atât la nivel macro – şi mă gândesc aici la atacurile veninoase ale unora îndreptate împotriva adversarilor politici sau a instituţiilor statului (de aceea, nu mai surprinde pe nimeni scăderea încrederii publicului în justiţie când tocmai cei ce au condus sau conduc statul au probleme cu legea şi, fiind urmăriţi pentru asta, aleg nu să îşi facă apărări în biroului procurorului sau în sala de judecată, ci în faţa telespectatorilor atacând justiţia) –, dar şi la nivel micro – şi mă gândesc aici la uitătura urâtă a vânzătoarei de la magazin pe care o deranjezi când trimite mesaje pe telefonul mobil, sau la răspunsul în doi peri de la vreo instituţie a statului, ori la proverbială duşmănie a vecinului). Nu construim nimic, ci doar dărâmăm. Dar eu sunt optimist din fire: cred cu tărie că putem reface totul, dar avem nevoie de o răsturnare a valorilor prezente, de o reconstrucţie a axiologiei poporului român bazază pe valorile umaniste şi etica individuală.

A.N.: Pe pagina de Facebook personală a unui politician, exista acest comentariu: „Plagiatul este în inimă, nu pe foaie!”. Comentariul acela a primit multe aprecieri, iar asta demonstrează că mulţi oameni asemeni celui ce a scris acel comentariu nu cunosc conceptul de «plagiat» şi nici nu pot recunoaşte un plagiat.

— (râde) În cazul demnitarilor, al magistraţilor şi al funcţionarilor trebuie avut în vedere faptul că cel care deţine titlul de doctor în ştiinţe primeşte un plus de 15% la salariu. Dacă un astfel de doctor a plagiat teza de doctorat, înseamnă că a primit acei bani nemeritat. Practic, i-a furat din banii publicului care cotizează la bugetul statului pentru a se plăti salariile. Prin urmare, normal ar fi ca publicul să fie revoltat şi să se manifeste ca atare nu faţă de autoritatea care a constatat plagiatul, ci faţă de hoţul-plagiator. Un popor cu o gândire sănătoasă s-ar manifesta prin oprobriu public faţă de plagiator şi ar milita pentru recuperarea banilor, pentru că banii aceia au fost furaţi şi trebuiesc daţi înapoi. Aşa ar trebuie să funcţioneze o societate: să considere firesc ca fiecare cetăţean care a comis un rău să fie sancţionat şi să fie obligat să repare daunele.

A.N.: O ultimă întrebare, domnule Danileţ: a fost dialogul nostru un act de justiţie?

— Desigur. Printr-un astfel de dialog restaurăm valori călcate în picioare prea mult timp: cinstea, omenia, civismul, legalitatea, deontologia sunt valori care trebuie reaşezate la temelia societăţii. Prin urmare, facem un act de justiţie socială, iar modalitatea aleasă este educaţia. Sub acest aspect, mai vreau să precizez ceva: lumea, astăzi, confundă legea cu justiţia. Cu alte cuvinte, confundă regula cu tragerea la răspundere pentru încălcarea ei. Oamenii vor acum multă justiţie. De altfel şi apelează foarte des la justiţie, preferând să piardă ani întregi, să cheltuie bani şi chiar să fie învinşi juridic, decât să meargă la un mediator sau să înceapă să respecte legea. Astfel încât statul e nevoit să investească în sedii de instanţă, să angajeze mai mult personal, să mărească salariile magistraţilor în loc să investească în educaţie. Trăim un paradox social: în locul prevenţiei, preferăm represiunea. Cred că este timpul să ne punem următoarea problemă: noi, de fapt, ce vrem? Încotro mergem? Cât de mult mai vrem intervenţie post-factum? Cât mai investim în justiţie? Iată, ne apucăm să construim noi penitenciare. Dar, oare, nu mai bine am construi şcoli? Nu mai bine am reforma sistemul de educaţie? Nu mai bine am pregăti profesori care să-i înveţe dreptul pe copii încă de la grădiniţă, dar în mod obligatoriu la şcoală şi, mai ales, la liceu?

Dialogurile acestea, precum cel întreţinut de noi, sunt absolut necesare. Ele sunt nu numai semnale de alarmă, ci şi constatări sau, iată, acte reale de educaţie. Căci, în final totul, se rezumă la principii şi valori, printre care Justiţia şi Legea, Adevărul şi Dreptatea, Judecătorul şi, de ce nu, Educaţia, pe care suntem datori să ni le însuşim şi să le promovăm.

Interviu LaPunkt.ro: Despre Justitie, Dreptate si Adevar

Interviu acordat site-ului LaPunkt.ro in 14.04.2015

Cristian Pătrăşconiu: Cînd ai ştiut că vei fi judecător, că în viaţa ta ideea de justiţie va juca un rol foarte însemnat? Sunt două direcţii pe care aş vrea să le atingem, a propos de această întrebare de deschidere a dialogului nostru: a) când, la modul romantic, idealist, ai început să visezi, să reflectezi la justiţie, să te imaginezi făcând justiţie? ; b) când, dpdv profesional, ai ştiut că vei alege, poate pe viaţă, să faci justiţie?

Cristi Dănileţ: De mic m-a fermecat ideea de ordine, de disciplină, de regulă – o fi fost rezultatul cărţilor cu eroi specifice vîrstei sau a primelor lecturi despre religie şi filosofie în care începeam să mă iniţiez. Caracterul meu s-a format însă sub auspiciile unei educaţii „spartane” primite în familie. Tatăl meu, căruia îi păstrez o memorie vie şi un adînc respect, nu m-a pregătit pentru jungla de afară, dar m-a învăţat că lucrurile sunt fie albe, fie negre şi ca e mai bine să trăiesc „cinstit şi sărac”. Această educaţie, combinată cu o pregătire timp de ani de zile în artele marţiale – am ajuns la centura neagă şi la rangul de instructor – m-a făcut să mă orientez către un domeniu de acţiune. Urmasem liceul la profilul matematică-fizică şi iniţial m-am îndreptat către Academia de Poliţie. Cînd mi s-a spus în față că am nevoie de pile ca să trec toate probele de admitere, am formulat opţiunea pentru Facultatea de Drept. La sfîrşitul celor patru ani îmi era clar că vreau să devin procuror – tot spiritul de acţiune….Însă în anul în care am obţinut licenţa, în 1998 adică, nu s-a organizat concurs de admitere decît pentru judecători. Nu am regretat nicio clipă profesia aleasă, şi totodată înţeleg şi apreciez munca poliţiei judiciare şi a procurorilor.

C.P.: Ce şi cine crezi tu că formează în mod fundamental un om care este implicat în actul de justiţie?

 C.D.: La vîrsta de 23 de ani cînd am intrat în justiţia română credeam că le ştiu pe toate. Nu că acum aş gîndi altfel, dar nu prea o spun în public :)…După cîţiva ani, mi-am dat seama că sistemul nu funcţionează: totul e o administraţie imensă care doar se cheamă altfel,  „magistratură”. Şi am început să gîndesc şi să iniţiez unele schimbări: intîi la nivel local, apoi la nivel naţional şi, sincer, acum la nivel european (în cîteva luni se va lansa un proiect pe care l-am coordonat şi de care sunt foarte mîndru, e unic în lume). Aşa am început să reflectez la ce lipseşte justiţiei şi, treptat, am înţeles: omenia. Nu orice om poate fi magistrat şi nu orice magistrat este om. Discuţia este foarte complexă şi merită tratată cît mai serios. Un doritor merituos nu devine magistrat odată cu publicarea în Monitorul Oficial a decretului semnat de Preşedintele României privind numirea sa în funcţia de judecător sau de procuror. Magistrat trebuie să fii şi să dovedeşti că eşti în fiecare zi a existenţei tale. A fi magistrat nu înseamnă să fii un erudit al principiilor de drept şi al legilor, ci să ai şi o serie întreagă de calităţi la fel de importante: să cunoşti socialul, să te intereseze domenii precum economie, finanţe, criminalitate, să înţelegi politica şi administraţia, să ai capacitatea de a discerne între informaţii autentice şi dezinformări, să ai abilitaăţi de detectiv dar şi de orator. Cu alte cuvinte, un magistrat trebuie să înţeleagă societatea pentru a accepta ce are de facut. Pentru mine, un magistrat îşi iubeşte țara, îşi înţelege compatrioţii și contribuie la vindecarea societății apărînd oamenii corecţi şi sancţionîndu-i pe cei ce încalcă legea. Iar misiunea lui îndeplinită cu profesionalism face ca magistratura să devină artă, procedura să devină măiestrie, iar soluţiile sale să fie adevărate opere de artă.

CP: Şi, în oglindă, ce deformează un asemenea om?  

 CD: Cînd încă nu ai familie sau nu ai lucrat anterior în altă parte, cînd de abia ai ieşit de sub autoritatea părinţilor şi/sau a profesorilor şi brusc dobîndeşti un loc de muncă stabil, un salariu foarte bun pentru un bugetar debutant şi o putere aproape necenzurabilă, credeţi-mă că tendinţa de a te crede Dumnezeu şi de a abuza ori de a-ţi neglija îndatoririle sunt extrem de mari. Dincolo de aspectele didactice, pot spune fără teama de a mă înşela că exercitarea funcţiei are o singură limită reală: conştiinţa ta. Sunt dese cazurile în care poţi da soluţia şi, într-un fel, şi inversul acesteia. Însă, ce te face să fii corect şi să găseşti soluţia potrivit argumentelor şi nu argumentele potrivit soluţiei gata luate?! Nu legea, nu practica, nu presiunile pozitive sau negative asupra ta, ci doar conştiinţa – un subiect încă tabu, cum sunt şi altele: vocaţia, curajul, competenţa, integritatea…Aparent, ne îndeplinim sarcinile odată ce ne acoperim de hîrtii. Practic însă, lucrăm cu oameni. Şi mulţi magistraţi ar trebui să vadă măcar pentru o dată în viaţă cum este să fii dincolo de bară şi să fii tratat nepoliticos, pe grabă, superficial, ironic; cum este să primeşti o hotărîre care nu conţine argumente, ci doar naraţiunea procesului, în care citeşti cuvinte în latină sau, mai nou, în engleză, care nu se referă la un destin, ci la un caz; nu la un om, ci la un nume. Un magistrat se formeaza în ani. Nu ştiu în cîti. Eu şi alţii ca mine suntem pe acest drum. Mulţi însă nu au aceste puseuri de reflexie. Pentru mine, magistratura este o cale – DO în sensul japonez, dacă mi-e permis. Pentru alţii este un loc de munca şi atît.

CP: Sa rămînem puţin la tema, careşi  mie mi se pare foarte interesantă şi foarte ofertantă, a “omeniei” justiţiei. O spui chiar tu: e o temă complexă, merită în sine o discuţie. Să trasăm, împreună, liniile directoare ale unei asemenea posibile, necesare discuţii. Şi să pornim de la contrariul său: ce e negativul “omeniei” justiţiei?

 CD: O să plec de la o experiență personală: eram tânăr judecător și am fost implicat într-o cauză civilă; judecătoarea cauzei îmi știa ocupația. Mă prezint la termen pentru audiere. În fața mea, o văd pe judecătoare strigând la toți din sală și realizez că ceea ce consemna nu corespundea cu ceea ce spuneau cei audiați. Mi-a venit și mie rândul. Îmi tremurau genunchii și gâtlejul mi se uscase. Am vrut să îmi notez ceva și nu mi-a permis. Am pierdut cauza cu o motivare halucinantă. După ani, într-o altă cauză soluționată în alt județ, partea mea adversă propune ca martor o rudă a sa. Spun judecătoarei că potrivit unui articol din codul de procedură civilă acest lucru nu este permis dacă eu nu sunt de acord, la care ea îmi răspune, nonșalant, că la ea în cod nu scrie așa cea (!!). Am rămas mască – eu fiind penalist, credeam că fusese recent modificat codul de procedură civilă și nu eram la curent. Dar nu era deloc așa. Când a venit rândul meu să pun întrebări martorului judecătoarea mi-a retezat-o scurt: „Aveți întrebări?! Să fie numai două” – aspect total pe lângă procedură. La finalul procesului am cerut cuvântul în replică dar judecătoarea mi l-a refuzat spunând că e obosită, după care s-a ridicat de pe scaun, a închis ședința de judecată și a plecat…

Nu doar eu am pățit să fiu intimidat în timpul procesului, să fiu sancționat pe nedrept, să mi se încalce drepturile procesuale, să citesc hotărâri pe care să nu le înțeleg. Până acum câțiva ani aceasta era starea normală în justiție. Și încă se mai întâlnesc astfel de situații, din păcate, dar sistemul are modalitățile lui de a-i ascunde pe acei colegi care au grave carențe în domeniul eticii judiciare, domeniu ignorat cu bună știință de INM, de CSM sau de asociațiile profesionale. Situația prin care am trecut eu, ca parte, m-a ajutat enorm în ca carieră: am pierdut acel proces „cu dreptatea în mână”, dar am devenit un judecător în sala căruia nu s-a intrat cu frică, care am respectat avocații și părțile, care am pronunțat hotărâri scurte, la obiect, și pe care până și cei care au pierdut cauzele au înțeles motivele.

Pentru mine, ca practician al dreptului și, cumva, ca un începător în filosofia dreptului, nu îmi este indiferent dacă judecătorului i se recunoaște autoritatea din teamă pentru puterea lui sau din respect pentru el ca om ce îndeplinește o funcție nobilă, dacă o hotărâre definitivă este executată după ce a fost acceptată ca spunând adevărul ori dacă cele stabilite de ea încă sunt refuzate de către părți, dacă legea este aplicată doar pentru că este există sau numai pentru că în caz de nerespectare a ei se va aplica o sancțiune.

CP: Apoi: în cel mod trebuie să fie înţeleasă această “omenie”? Eventualele sentinţe să fie mai “omenoase”, mai blânde, mai miloase faţă de cei care încalcă legea? O justiţie conform celebrei variante cool a Legii lui Ohm – „fii om cu mine ca să fiu om cu tine”?

 CD: Eu cred că mila și iertarea trebuie căutate la biserică sau la mediator, nu în instanță. În sala de judecată cauți un om care să îți citească dosarul, care să îți explice legea și procedurile, care să stea de vorbă cu tine pentru a înțelege nu doar starea de fapt, ci și miza procesului și care la final să dea soluția legală. Cauți un om calm și ferm, demn și politicos, care să te trateze egal cu celelalte părți și care să te respecte, care să fie și să pară imparțial, care să fie curajos și integru. Nu vrei să vezi nici un zeu la care nu poți să ajungi sau să te uiți, dar nici un adversar cu care să te războiești pe parcursul procesului. Nu cauți nici un super-om care să le știe pe toate, dar nici un fost coleg de bancă care să își aducă aminte de petrecerile la care ați fost împreună. Ci cauți un om înainte de toate cu care să discuți (oral sau în scris, nu are importanță), care este și judecător, având astfel competența de a-ți soluționa problema juridică. Toate acestea țin de un anume fel de a fi, de caracter, dacă vrei, care este rodul unei anumite educații și, mai ales, al autoeducației. Aici un mare rol are familia și școala, dar mai ales lecturile parcurse singur și discuțiile cu persoane care împărtășesc aceste valori.

De la un magistrat eu aștept ca el să se dedice mai mult celorlalți decât lui însuși. Care să aibă simțul social și să știe ce se așteaptă de la el. Care să se perceapă ca un fel de vindecător al societății și de educator al cetățenilor. Care să nu se rezume la 8 ore pe zi în a respecta legea și a-i face pe alții să o respecte. Și care în afara sălii să fie un om obișnuit. Poate deosebit, dar în niciun caz diferit. Eram la un curs de etică pe care îl țineam pentru magistrații cu vechime și întreb participanții: „Ce faceți dacă un avocat vă invită la o cafea?” la care o judecătoare îmi răspunde: „Aș refuza. Sunt judecător într-o localitate mică, unde toată lumea știe de faci. De 15 ani nu am mai ieșit la un restaurant”. Am rămas stupefiat: acest judecător se izolase dintr-o precauție rău înțeleasă, pentru a nu se spune că se întâlnește cu persoane care apoi ajung în dosarele sale. I-am spus că cineva care gândește așa despre ea îi jignește inteligența: dacă e să aranjezi un dosar, doar nu ești nebun să discuți asta în public cu cel interesat….

Sunt total împotriva favoritismelor, partizanatelor și prejudecăților: subiectivismul și conflictele de interese nu au ce căuta în justiție. După cum sunt total împotriva magistraților care își ascund afinitățile față de anumite persoane sau situații de fapt – de exemplu, o judecătoare victimă în tinerețe a unei infracțiuni de viol va avea dificultăți în a soluționa în mod obiectiv un caz de viol, fiind tentat să aplice o pedeapsă mai aspră autorului tocmai prin prisma propriei sale trăiri care a marcat-o ani de-a rândul; sau un bărbat judecător proaspăt divorțat care a pierdut custodia copiilor săi va avea mari greutăți în a decide corect când în fața sa se prezintă un tătic și o mămică care se „bat” pentru copil, fiind tentat să îi dea custodia tatălui; la fel de dificil va fi situația pentru un judecător având un împrumut la o bancă și care are de soluționat un litigiu prin care contracte de același tip sunt contestate în fața sa ca având clauze abuzive. Ei bine, trebuie tărie de caracter nu de a trece peste situația personală și a te chinui să te recunoști în situația care ridică problema, ci tărie de caracter să accepți că nu poți soluționa cauza chiar dacă ai da hotărârea corectă, pentru faptul că nu întruneștiaparența de imparțialitate, adică o condiție care pune în centrul atenției pe justițiabil și părerea lui despre tine dacă ar cunoaște acele elemente care te privesc. Ei, da, să recunoști propriile vulnerabilități mi se pare cerința supremă; ea este primul pas spre formarea ca om și spre desăvârșirea ca judecător.

 CP: În al treilea rind: cum poate fi instituţionalizată această “omenie” a justiţiei – şi, dacă se întâmplă deja aşa ceva, nu accidental, ci la nivelul unui proiect de anvergură? Ce elemente de educaţie trebuie întrunite, cine să facă tipul acesta – delicat – de pedagogie cu cei care fac justiţia? Şi, mai ales, cum anume?

 CD: Eu obișnuiesc să spun că la Facultatea de Drept studenții învață dreptul – adică legea; la Institutul Național al Magistraturii ei învață justiția – adică să aplice legea la cazuri concrete. Dar mă întreb: când învață ce este Dreptatea?! – a înfăptui justiția înseamnă să faci dreptate sau doar să aplici legea? Dar ce este Legea?! – veți rămâne uimiți câți absolvenți de drept, mulți deja practicieni, nu știu importanța socială a legii, confundă autoritățile implicate în procedura legislativă și nu știu cum să citească sau cum și când se interpretează legea. Legea ne garantează libertatea, dar când învață viitorii practicieni ai dreptului ce este Libertatea?! – și asta ar părea, nu-i așa, vital pentru niște oameni care privează pe alții de libertatea. Însă astăzi sunt ignorate lucrări fundamentale scrise de Rousseau, Locke, Mill, Montesquieu, Kant, Tocqueville prin care aceștia definesc omul cu însușirile lui esențiale – demnitatea și libertatea, care definesc societatea și democrația, care justifică conducerea prin reprezentanți a poporului suveran, care explică națiunea și patriotismul. După cum este ignorat profesorul Mircea Djuvara, marele – dacă nu chiar singurul – filosof și teoretician al dreptului produs de țara noastră. Și, mai mult, când învață tinerii ce este Judecătorul?! – știți că la liceu sau la facultate nu se explică diferența între judecător și procuror (probabil dacă eu aș spune acum că judecătorul nu poate fi un magistrat, pentru că magistratul e prin definiție un funcționar, aș provoca multiple nedumeriri într-o societate care e învățată că judecătorul e magistrat și procurorul nu ar trebui să fie), că un absolvent de drept nu are cunoștințe minime despre avantajele și dezavantajele profesiilor pe care le poate îmbrățișa ori nu stăpânește reguli de etică juridică?! Dar eu îți spun că sunt magistrați care nu știu care sunt cele trei roluri ale unui magistrat, aspect definit în urmă cu trei decenii ani la nivel mondial și prevăzut chiar în codul nostru deontologic, dar care nu interesează pe nimeni: să rezolve litigiile, să garanteze drepturile omului, să susțină statul de drept. Dacă ar realiza asta, magistrații înșiși ar trece din zona pasivă, în cea militantă și s-ar transforma în adevărați apărători ai legalității.

Am întâlnit mulți judecători care nu știau nici măcar etimologia cuvântului „judecător”, sau pe care dacă îi puneai să vorbească despre independența justiției se opreau după primul minut nemaiputând dezvolta subiectul, sau care consideră că activitatea nelegală sau ne-etică a colegilor nu îi privește. Nu îi blamez pe ei. Ci constat cu amărăciune că ei sunt produsul facultăților și chiar institutelor unde s-a pus un mare accent pe însușirea unor cunoștințe juridice și atât,. Se ignorăexplicarea unor concepte  – iar dacă din exercițiul dreptului lipsesc unele concepte fundamentale, fără ele practica dreptului de mai târziu este doar actorie. După cum se ignoră dobândirea sau cizelarea unor trăsături de caracter care ele, și numai ele, fac diferența între jurist și judecător. Într-o societate autentică, nici nu s-ar mai verifica la admiterea în magistratură cunoștințele juridice – din moment ce ai licență în studii juridice, înseamnă că ești autorizat să profesezi dreptul – ci verificarea s-ar centra pe cunoștințe generale despre lume și viață, pe logică, pe caracter, pe abilități de dialog și ascultare, pe rezistența la stres, pe capacitatea de a renunța la tine în folosul celorlalți…

Eu găsesc că aceste lucruri sunt fundamentale pentru un mod sănătos de gândire al unui magistrat, dar ele nu sunt predate (sincer, nici nu cred că ar avea cine) și însușite. Atunci, ce pretenții să mai ai ca magistratul, dar și ceilalți practicieni ai dreptului, să înțeleagă că pentru el o fi indiferent dacă dă o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare sau una de 3 ani de închisoare, dar pentru condamnat nu e totuna dacă stă 6 luni în plus în închisoare. Sau să înțeleagă că pentru un anumit moment al evoluției sociale suspendarea executării pedepsei cu  închisoarea pentru un corupt care și-a însușit fonduri publice este inadecvată. Trebuie să realizăm cu toții ce înseamnă să îți fie călcată în picioare demnitatea prin campanii de presă nefondate ca apoi să dai peste un judecător care afirmă că atunci când ești persoană publică se poate spune orice despre tine chiar dacă ține de viața ta privată sau de familie. Sau cât e de importantă unificarea practicii judiciare astfel ca oriunde te-ai judeca să obții aceeași soluție, fiind contrar nu numai logicii elementare, dar chiar și principiului independenței justiției ca pentru cauze similare să se dea două soluții contrare, uneori chiar de către doi judecători de la aceeași instanță (iar aici trebuie să spun că în România va trebui recunoscut precedentul judiciar care, după mine, deja există în Româna, dar doctrine învechite îi împiedică pe profesorii noștri de drept să accepte noile orientări căci, chipurile, nu se încadrează în „specificul” sistemului nostru de drept).

Ca să încerc totuși un răspuns mai aplicat la întrebarea ta: există un clivaj între cunoștințele ce se dobândesc în școală și abilitățile ce se cer în practică – există prea multe facultăți de drept unde cursurile sunt superficiale și seminariile nu se țin, unde examenele se cumpără și licențele se dau fără acoperire; cu prea mulți profesori apăruți peste noapte (unii au vârsta până în 40 de ani și dețin deja gradul de „profesor universitar doctor” fără să aibă o zi de practică, alții devin cadre didactice având norocul de a fi copiii părinților încadrați la aceeași facultate); sunt prea multe cărți de drept pe tarabe, care dacă nu sunt plagiate atunci sunt scrise în grabă, care conțin greșeli ce induc în eroare studenții, dar care sunt obligatorii de achiziționat pentru a trece examenele. Oricum, toate astea privesc dreptulși accentul se pune pe memorare, nu pe înțelegere. Iar omul este ignorat, căci au dispărut cu totul sau sunt doar opționale materii esențiale precum filosofia, enciclopedia dreptului, sociologia juridică, logica juridică, psihologia judiciară, retorica. Este adevărat că facem o triere a candidaților la magistratură supunându-i nu doar la o verificare a cunoștințelor juridice, ci și la o probă de raționament logic prin care verificăm capacitatea de analiză, sinteză și înțelegere a unui text și apoi la un interviu ce se axează pe capacitate eseistică și pe etica juridică, însă acestea sunt prea rudimentare, totuși – dovadă sunt eșecurile înregistrate cu o parte din colegii care au intrat în sistem în ultimii ani. Dintre cei care sunt primiți în justiție, doar unii vor învăța valorile de care am vorbit mai sus, pe pielea lor, dar și a justițiabililor; însă cei mai mulți le vor ignora, căci sistemul actual de evaluare, care ar trebui să îi încurajeze să își dezvolte această latură, este total ineficient.

CP: Legat inclusiv de ideea „omeniei” justiţiei, cum arată, schiţat desigur (fiindcă şi asta e, intuiesc, o temă foarte complexă), IDEALUL tău de justiţie? Care e Ideea-tip(ar) la care te raportezi atunci cînd e vorba despre justiţie?

 CD: Haide să îți spun ce imagine a Justiției am eu în minte – este o construcție metafizică la care trebuie să apelez. Imaginează-ți un eșafodaj sprijinit pe trei coloane, cei trei „i”:  Independența, Imparțialitatea, Integritatea – ele sunt condițiile esențiale pentru organizarea și funcționarea Justiției, dar încă nu este vorba de rezultatul actului de justiție. Cele trei coloane se așează una peste alta și la un nivel micro se reunesc în aceeași entitate – Omul, cu toate trăsăturile lui, omulcare trebuie să dea soluția; iar la un nivel macro ele alcătuiesc o singură coloană – coloana vertebrală (poate chiar o axis mundi) a societății, societate în numele și pentru care se exercită Justiția. În fine, urmează adoptarea soluției. Aici mă raportez la mine, un mine în care se reunesc deja cei trei „i”. Justiția se face atunci când dau soluția pe care eu aș vrea să o primesc dacă aș fi de partea cealaltă a barei. Soluție care să fie conformă, întotdeauna, cu legea și cu probele de la dosar. Pronunțând în asemenea circumstanțe hotărârea, judecătorul este eliberat de sarcină și va avea un somn liniștit: soluția sa este limita pe care el o pune stării de ilegalitate, creând o nouă realitate și, cu siguranță, acea soluție cea corectă.

CP: Cît de departe este, în fapte, justiţia românească acum de idealul tău de justiţie? Şi cum era cînd te aflai la începutul carierei?

CD: Este cert că am asistat, în acești ani de reformă, la schimbări colosale în privința societății. Am crescut și eu odată cu justiția, iar ea a evoluat odată cu societatea postdecembristă. Am ajuns departe, dar mai este drum încă de parcurs. Haide să îți dau câteva exemple: la începutul carierei mele băteam hotărârile la mașina mecanică de scris, iar când se strica așteptai două zile să vin mecanicul – azi avem cu toții computere; tot atunci, mergeam la juristul de la Primărie să citesc Monitorul Oficial, căci acesta nu ajungea la instanța noastră – azi avem acces la baze legislative electronice; acum 10 ani nu se știa numele judecătorului din sala de judecată – azi avem componența completului afișată pe lista de ședințe de la intrarea în sală și unii judecători, printre care și eu, afișează numele lor pe tribuna de unde împart dreptatea;  acum 10 ani presa se lovea de obtuzitatea sistemului în furnizarea de informații (îmi amintesc chiar că eu am întocmit prima solicitare adresată CSM-ului de atunci pentru regândirea relației justiție-presă iar acel document, trimis către instanțele din țară pentru a-și exprima o părere, a fost închis prin dulapuri de mulți colegi, surprinși că cineva din justiție se gândește o relație de parteneriat cu presa) – azi avem un Ghid de relații dintre sistemul judiciar și presa adoptat de CSM și, practic, nu există emisiune de știri din care să lipsească informații despre vreun caz important; înainte procesele durau în medie un deceniu – azi se rezolvă în doi ani; înainte nici nu se concepea ca cineva străin de proces să își ia notițe cu privire la cele dezbătute – azi avem înregistrare audio ale ședințelor de judecată și, cine știe, poate că în curând o transmitere online a celor mai importante procese, așa cum se practică deja la curțile supreme din multe state. Am asistat la o schimbare de mentalitate, în paralel cu o creștere a competenței profesionale a magistraților și grefierilor. Modificarea legislației din ultimii ani provoacă intelectual pe toți profesioniștii dreptului și aici încă mai trebuie de lucrat. La fel cum mai trebuie cizelat comportamentul magistraților în contact cu justițiabilii, comportament care trebuie subsumat sintagmei „justiția – serviciu public” pe care mulți încă nu o acceptă pentru că pur și simplu nu le-a explicat-o nimeni. De altfel, lipsește o conceptualizare a noțiunilor și instituțiilor cu care operăm zi de zi. Oricum, susțin că justiția presupune  îndatoriri ale magistratului către societate, nu datorii ale societății către magistrat. Iar într-o astfel de poziție socială ai mai multe de dat, decât de primit. Când vom ajunge să gândim cu toții așa, se va fi împlinit scopul reformei, cred.

 CP: Eşti autorul unui, după părerea mea, întrutotul admirabil serial dedicat „demitizării justiţiei”. Eu cred că, după ce episoadele pe care le scrii în această serie tematică se vor înmulţi, ar fi cum nu se poate mai potrivit să te gîndeşti şi la o carte. De ce are nevoie justiţia să fie „demitizată”?

CD: Oh, am așa de multe teme de dezbătut despre justiție…Dar nu am cadrul unde să o fac în mod eficient și nici nu prea am timpul necesar. Știi că am fost primul magistrat cu blog din România? L-am deschis în 2007. Nu vreau să spun ce reacții au fost atunci…nu acceptau nici măcar colegii mei să ne exprimăm în public în mod liber. De vreo trei ani de zile folosesc contul de Facebook pentru educarea cetățenilor  – și am peste 15.000 de oameni care mă urmăresc zilnic și cumulți dintre ei intru în discuție. Ah, mi-am adus aminte încă ceva: în 2005 participam la ședințele CSM, făceam stenograme ale dezbaterilor și comentam soluțiile acestuia, după care le publicam pe blogul organizației SoJust din care făceam atunci parte – ce mai vuiet, vorba poetului…așa ceva era de neconceput atunci dar, iată, azi transmitem online ședințele CSM. Simt nevoia unor dezvăluiri din interior, a publicării unor informații destinate publicului dar care nu sunt publice. Întotdeauna am simțit această nevoie, dar nu din orgoliu propriu, ci înțelegând trebuințele oamenilor care apelează la justiție. De exemplu, de trei ani de zile public în print un Ghid de admitere în justiție, pe baza întrebarilor și răspunsurilor de pe blogul meu; anul acesta, în două-trei săptămâni, voi lansa un site specializat pentru aceasta, cu informații gratuite pe înțelesul tuturor doritorilor de a deveni magistrați – din păcate, este o inițiativă personală, pe timpul și cheltuiala proprie, căci instituția nu își asumă așa ceva. Dar, revenind la întrebare, vreau să arăt lumii că în sistem nu sunt nici roboți, nici zei. Ci oameni. Și trebuie să ne bucurăm că avem oameni care judecă oameni. Ani de-a rândul cetățenii și-am imaginat justiția într-un anumit mod, iar magistrații înșiși s-au autoizolat – apropo, am și acum colegi care, atunci când sunt întrebați unde lucrează, evită să spună că în justiție, sau care au cont de Facebook cu nume fals sau date necompletate la profil. Noua generație este, slavă Cerului, altfel! Lucrurile care generației mele sau mai veche ni se par extravaganțe (îmi amintesc și acum reacția unui coleg când a văzut că suntem câțiva care ne punem poze pe FB – „Sunteți exhibiționiști!?”) sunt acum normalități. Păcat că se schimbă lucrurile atât de greu, însă. Iată, eu am ambiția de a sări câteva etape, de a economisi timp. Și am început cu episoadele „demitizării” care vor fi multe, iar unele chiar șocante. Îmi asum să stârnesc dezbateri, chiar aprinse. Este o provocare pentru mine.

CP: De asemenea, ştiu că, de mai mulţi ani, uneori vizibil, alteori discret, faci un lucru extraordinar- aş folosi pentru a desemna ceea ce faci termenul de „educaţie juridică”. a)De ce e nevoie de educaţie juridică?; b)Ce te motivează să faci, singur sau în echipă, educaţie juridică?

CD: Pe la începutul anilor 2000 a început să crească numărul de dosare din România. Astfel, tot mai mulți oameni au început să vină în sălile de judecată. Așa încât, alături de ceilalți magistrați am observat că justițiabilii care nu aveau avocați nu se descurcau. Era perioada în care încă se depuneau cereri de chemare în judecată sau memorii scrise de mână și era un dezastru pentru noi nu doar să înțelegem hieroglifele unora, ci efectiv să înțelegem ce ne cer. Am realizat atunci că nivelul de cunoștințe juridice este nu că submediocru, ci de-a dreptul inexistent pentru mulți care apelau la noi.  Așa că a apărut ideea comunicării într-un limbaj accesibil a unor noțiuni de bază despre procedurile judiciare. Eu am început să o fac acordând interviuri mai ales în legătură cu procesele de care se interesa mass-media: cum se face repartizarea dosarelor, de ce se amână cauzele, cum fixează judecătorul o pedeapsă, de ce avem practică neunitară, ce posibilități are cel nemulțumit de soluția unui magistrat etc. Destinatarii erau, așadar, justițiabilii.

Apoi, am văzut că deseori spațiul public este ocupat de tot felul de analiști, majoritatea fără studii juridice, care dezbat procese dar mai ales care își dau cu părerea despre deficiențele de funcționare ale sistemului dar care în fapt nu existau, ci doar și le imaginau din lipsa cunoștințelor necesare. Așa că am început să fac analize legale în legătură cu arhitectura sistemului: de ce justiția trebuie să fie independentă, care e poziția și rolul procurorului, care e relația justiției cu celelalte puteri, ce înseamnă că Parlamentul trebuie să solicite sau să încuviințeze anumite acte ale justiției, care sunt etapele unei cauze, care aspecte sunt publice și care nu, care e rolul CSM și al Inspecției Judiciare, care e relația cu presa etc.  Destinatarii erau, așadar, membrii celorlalte puteri, dar și publicul larg.

Mai recent, am realizat că sistemul are anumite tare de care trebuie vorbit deschis. Cum la facultate nu se studiază noțiuni de etică judiciară, am început să vorbesc despre responsabilitate. Mă adresam, astfel, colegilor mei.

În fine, crescând încrederea în noi, au crescut, firesc, și așteptările populației. Numai că acum oamenii au foarte multe așteptări de la justiție deși unele aspecte nu intră în atribuțiile noastre: noi nu rezolvăm problemele sociale, politice sau economice. Ci oamenii trebuie să fie responsabili și să aleagă conducătorii merituoși în asemenea poziții. Dar, mai ales, oamenii trebuie să cunoască și să respecte legea, pentru a preîntâmpina problemele de altă natură. Așa am realizat că, dacă este să fac o ierarhie a valorilor după care trebuie reclădită societatea, aș pune Legea înainte de Justiție. De aceea, am început să vorbesc foarte mult despre importanța cunoașterii și respectării Constituției, a Legii, despre relația Lege-Libertate etc.

Așa încât activitatea mea de comunicare publică în acest domeniu al educației legale sau juridice este una complexă: mă duc în școli să explic elevilor cât de important e să respecte regulile de bună-cuviință primite de la părinți și regulile de la școală, cât contează să respecte părinții, profesorii și colegii. Mă duc în licee să explic tinerilor că odată cu împlinirea vârstei de 14 ani au devenit mici cetățeni, că de acum răspund pentru actele lor ilicite și că trebuie să învețe a spune „NU!” tentațiilor,că existe organe ale statului care le protejează drepturile, așadar îi îndrum să aibă încredere în poliție, în procurori, în judecători și să colaboreze în mod sincer cu acestea; lor le ditribui un mini-manual „Unde-i lege nu-i tocmeală” pe care l-am alcătuit împreună cu Poliția Capitalei și pe care l-am multiplicat pe cheltuiala mea, inițiativă pentru care am și fost premiat anul trecut la Gala „Oameni pentru oameni”, un premiu de care sunt foarte mândru.În cadrul CSM coordonez un proiect național cu 500 de magistrați care s-au oferit voluntari în a colabora cu școlile și liceele pentru a se duce la copii sau a-i primi pe aceștia la instanțe. Împreună cu voluntarii din asociația „Viața fără violență” mergem în câteva licee din București și împrejurimi pentru a sta de vorbă cu elevii, părinții și profesorii despre prevenirea și combaterea violenței. Mă duc în facultățile de drept (cel mai des la invitația ELSA) și cele de științe politice și discut cu studenții despre organizarea statului, importanța separării puterilor, limitele colaborărilor dintre puteri, dar mai ales despre civism al cetățenilor și responsabilitate a agenților publici, și îi încurajez să se prezinte curajoși la concursuri, să se implice în viața publică și mai ales politică, căci ei sunt acum la vârsta când își pot contrui viitorul. Acum două săptămâni am fost invitat la Sibiu de către ELSA pentru a vorbi despre traficul de droguri din România. Zilele acestea am primit invitația de a ține un curs la o facultate de jurnalism din București și voi atinge subiectul delicat al limitelor libertății de exprimare. Acum câteva luni am ținut, la invitația asociației Areopagus din Timișoara, o prelegere despre relația dintre justiție și religie, iar la invitația unui profesor din Craiova am ținut o prelegere la Facultatea de Filosofie despre relația dintre justiție și morală.

Trebuie să amintesc și de altfel de ieșiri. Unele sunt în țară, sunt convocate ad-hoc pe FB atunci când am drum prin diverse localități – invit prietenii „la un suc” și purtăm o discuție informală despre starea justiției. Și mai sunt ieșirile în afară: am avut întâlniri cu românii din Praga și Londra, urmează cei de la Bruxelles și am discutat despre mersul justiției, rezultatele pozitive ale reformelor și speranța că într-o bună zi se vor întoarce acasă.

Fac toate aceste lucruri din dorința altruistă de a-mi ajuta semenii, de a da ceva înapoi societății care m-a format și, poate, de a ajuta la evoluția sa. Indiferent cât de șablonat ar suna aceste cuvinte, ele exprimă purul adevăr: nu vreau decât să las un semn pe unde trec, folositor celor care vin după mine.

CP: Legat tot de justiţie şi de practica ei – în indiferent care zonă – din România: ce apreciezi că e, raportat tot la normă şi la ideal, cel mai greu de reparat? Care sînt cel mai greu de surmontat probleme cu care se confruntă justiţia şi sistemul de justiţiei din România?

CD: Pentru că justiția a fost controlată politic în perioada comunistă (o epocă despre care, din păcate, nu există relatări în manualele de istorie a statului și dreptului, astfel că viitorii practicieni nu pot compara perioada actuală cu dezastrul ideologic, legal și juridic de atunci) și pentru că justiția nu a funcționat cam 10-15 de ani de la Revoluție, deja s-au comis câteva rele greu de reparat, dacă nu cumva chiar ireparabile: privatizări frauduloase, devalizarea unor bănci, tăierea inconștientă a pădurilor, coruperea a mii de funcționari, creșterea incompenței, sărăcirea populației, șomaj extins. Dacă începe să funcționeze justiția, totul începe să meargă. Dar trebuie acordată mare atenției învățământului: trebuie de mărit salariile la profesori, de modificat sistemul de predare, de regândit programele școlare și de crescut rolul școlii în viitorul țării.  La fel ar trebui procedat cu sistemul de Sănătate. Iar dacă e să mă refer la strict la Justiție, celălalt sistem vital alături de Învățământ și Sănătate, logistic ar trebuie de învestit mai mult în personalul auxiliar și în sistemul de mediere, iar la nivel de mentalitate magistrații ar trebui să realizeze și să se mândrească cu rolul lor social. A lucra în justiție nu trebuie să fie o rușine doar pentru că sunt câțiva angajați de serviciu pe la televiziuni care împroașcă cu noroi în acest domeniu atât de nobil. În afara de aceasta, magistrații trebuie să soluționeze cauzele mai bine și mai repede.

CP: Există ceva anume – un moment, o desfăşurare de fapte – care ţi-a provocat o apropiere decisivă de justiţie? Altfel spus – cînd a devenit justiţia, pentru tine, ceva concret din ceva ce este, părerea e generală chiar dacă nu neapărat justă, destul de abstract?

CD: Da, sunt două momente, am vorbit mai sus despre aceasta. Emoția pe care am simțit-o când am intrat prima dată în sală – am conștientizat cât de mic sunt și ce lucru mare trebuie să fac (interesant, încă reflectez asupra definiriii a ceea ce trebuie să fac, însă știu sigur cumtrebuie să fac…). Și frica pe care am simțit-o când la rândul meu am fost judecat într-o cauza civilă și pe care am pierdut-o contrar probelor de la dosar – am realizat atunci cât de ușor se joacă unii cu destinul omului și cum se rezumă doar la a semna acte, fără să le pese de persoanele din fața lor. Aceste două momente mi-au generat ideea că a fi un judecător nu se rezumă la îndeplinirea unui rol pentru care trebuie să îți pui o robă pe tine.

CP: Eşti optimist despre justiţia din România pe termen i)scurt?; ii)mediu?; iii)lung? Şi de ce?

 CD: Pe termen scurt sunt optimist mai mult în legătură cu justiția penală: reforma s-a concentrat mai mult pe acest domeniu și rezultatele sunt mai vizibile. Mai sunt încă de soluționat dosare, cu personaje foarte sus-puse și trebuie creat pentru totdeauna sentimentul că cine greșește trebuie să plătească indiferent de funcția ocupată. Aceasta este însă justiția represivă, cea care generează teama – dar teamă trebuie să aibă numai cei care încalcă legea. Pe termen mediu și lung reforma trebuie să privească și restul de 88% din activitatea noastră, reprezentat de justiția civilă. Aceasta este justiția care rezolvă problemele zilnice ale oamenilor, de la cele de vecinătate și proprietate, la cele de familie și de afaceri. Ea este de fapt justiția protectivă, cea care ocrotește drepturile oamenilor.  Dar când justiția va ieși din matca sa juridică și va intra în cea morală, adică când va face mai mult pentru prevenirea încălcării drepturilor și pentru creșterea încrederii în autorități, atunci cred că Justiția își va împlini un rol mai degrabă educativ, decât strict legal. Și, poate, mai apropiat de scopul ei. Dreptul, și implicit Justiția, au ca misiune ordinea socială. Or, aceasta presupune o colectivitate care îmbrășișează anumite valori. Iar cultura valorilor este determinată de calitatea dreptului (adică de lege și de justiție) și tot așa. Cu alte cuvinte, societatea depinde de drept; ele se află împreună într-un progres continuu. Și, până la urmă, aceasta este chiar… statul de drept.

27 mai 2014 – O zi din viata mea

Ieri am avut o zi plină. Cam toate sunt așa. Însă ziua de ieri a fost una deosebită, fiindcă am desfășurat activități care au legătură cu toate preocupările mele din ultimii ani: justiție, etică, mediere, admitere la INM, educație juridică, relație cu ONG-uri și presa, colaborare cu instituțiile statului, publicistică.  Între două întâlniri am putut să vorbesc și acasă, să văd ce îmi face familia – Cristina a luat un zece :) . Pe drum am apucat doar să văd, nu și să răspund, la mesajele de pe Facebook.

1. CSM. Dimineață am fost la sediul CSM. Mi-am văzut dosarele pentru a doua zi, când urma să soluționăm cauze disciplinare cu privire la judecători acuzați că au comis abateri incompatibile cu statutul de magistrat. Tot ieri mi-am programat trei zile de concediu pentru formare profesională – plec săptămâna viitoare în Tunisia ca trainer pe reforma judiciară, independența justiției și etica magistraților într-un program susținut de Guvernul olandez și un ong internațional pentru o țară aflată la începutul democratizării ei.

2. Educație juridică. Acum două săptămâni am finalizat broșura „Unde-i lege, nu-i tocmeală”. E un manual de educație juridică, lucrat de mine cu cei din Poliția Capitalei, care prezintă Codul Penal pe înțelesul copiilor și tinerilor. Din resursele mele am comandat 1.000 exemplare și alaltăieri le-am primit. Ieri am distribuit câte un exemplar membrilor CSM, în speranța că îi pot sensibiliza și se pot implica cumva în multiplicarea și distribuirea lor. Am primit aprecieri de la colegi din staff-ul tehnic  al CSM care au primit broșuri pentru copiii lor.

O primă comandă de 30 exemplare am trimis către o școală modestă din com. Ileana, de lângă București, unde diriginta unei clase este o profesoară care este prietenă cu mine pe Facebook.

3. Relația cu ONG-uri M-a contactat președinta Asociației Viața fără violență. Cu această asociație am fost implicat în săptămânile dinainte de Paște într-un proiect pilot care a presupus ca o echipă alcătuită dintr-un judecător, un procuror, un avocat, un polițist și un psiholog să aibă întâlniri separate, în câte o școală din fiecare sector al capitalei, cu părinții, profesorii și elevii. D-na președinte  mi-a spus că pe 12 iunie va avea loc finalizarea proiectului, iar ideile copiilor legate de prevenirea violenței în școli vor fi premiate, astfel că ar fi bine să le dăm și broșura. Așa că 360 de exemplare vor merge de la mine la copii, căci promisiunile Primăriei Generale de a o multiplica încă nu s-au materializat.

3. Ministerul Justiției Apoi am fost la Ministerul Justiției, un secretar de stat interesându-se de manualul pentru copii. Am avut discuții pentru multiplicarea lui în cadrul unui proiect cu olandezii care susțin asemenea activități. Se pare că vor aproba într-o primă fază tipărirea a 3000 exemplare. În paralel am discutat despre posibile proiecte în care ar trebui implicate instituțiile juridice pentru a asigura transparența justiției, eu avansând ideea unei „traduceri” a tot ce ține de justiție, pe înțelesul omului obișnuit. Anii următori vor fi dedicați acestui gen de proiecte.

4. Mediere Tot la MJ am discutat despre mediere. După decizia CCR care declară ca neconstituțională reglementarea cu privire la respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii de informare, statul e dator să regândească sistemul de încurajare a cetățenilor români să apeleze la mediere. Probabil vom reactiva grupul CSM-MJ-CdM creat la finalul anului 2012. Am mai discutat cu d-na secretar de stat necesitatea emiterii unui Ordin de către conducerea Poliției și a Parchetului cu privire la implementarea dispozițiilor ce reglementează medierea penală, apărute la 1 februarie 2014. Urmează să facem demersurile în acest sens.

Tot în 2012 am propus și s-a inclus în Planul de promovare a medierii măsuri menite să sensibilizeze magistrații în această direcție. Anul acesta, în cadrul unui proiect de finanțare norvegian pentru România, încep primele acțiuni în acest sens.  Mâine  și poimâine va avea loc la sediul INM Conferinţa de lansare „Medierea pentru judecători şi procurori” – timp de două zile judecători, procurori și mediatori vor dezbate principalele chestiuni legate de aplicarea legii medierii în instanțele și parchetele din România. Ca urmare, m-am ocupat de ultimele detalii organizatorice: completarea listei de participanți, transmiterea online a conferinței, trimiterea către vorbitori a problemelor semnalate pe forumurile de discuții ale mediatorilor.

5. Poliția De la minister am mers la Poliția mun. București, la Serviciul de analiză și prevenire a criminalității. Ei sunt cei care au avut ideea broșurii și care au întocmit primele versiuni ale acesteia. Sunt oameni extraordinari, care desfășoară de mulți ani întâlniri cu elevii. Am nevoie de la ei de o aprobare ca manualul să fie multiplicat de către MJ, fără invocarea vreunor drepturi de autor. Mi-au spus că a fost un an în care au reușit să distribuie  o broșură similară, întocmită potrivit vechiului cod penal, odată cu eliberarea cărții de identitate . Mi se pare extraordinar. Dacă MAI și-ar propune asta, am putea difuza o astfel de broșură fiecărui tânăr care împlinește 14 ani. Se pare că deocamdată doar Poliția sector 5 își permite multiplicarea broșurii.

6. Presa Apoi am fost la sediul unei agenții de presă. O colegă judecător m-a rugat să îi dau câteva exemplare de pe broșură pentru fiica ei și colege din clasa acesteia. Cum soțul ei lucrează în presă și îmi era în drum, am intrat acolo să le las. Cu această ocazie am discutat despre un proiect de răspândirea a informațiilor corecte și adecvate în legătură cu principii esențiale ale democrației. Normal, mă voi implica în aceasta. Mai mult, am un proiect propriu despre anumite „mituri” care circulă în legătură cu justiția, pe care îmi propun să le răstorn J. În curând!

7. Cărți La amiază am ajuns la editura care a acceptat să îmi publice anul acesta două lucrări folositoare celor care vor să se prezinte la concursul de admitere la INM și în magistratură – Proba 1. Grile (prima ediție) și Proba 3. Interviul (a doua ediție). Am ridicat exemplarele mele cu titlu de drepturi de autor. Ca de obicei, pentru studenții care nu și le permit și pe care i-am remarcat în cursul peregrinărilor mele prin țară, le voi face cadou – deja am pachetele pregătite pentru Cluj, Suceava, Iași, Buzău.

8.  Studenți După masă am participat la festivitatea de închidere a primului program de internship organizat de agenția de presă juridică Eurojust.ro. Am luat cuvântul arătând voluntarilor ce importantă este o activitate de diseminare corectă a informațiilor despre justiție, am semnat diplomele și am făcut o foto de final J.

9. TV La 7 pm am fost la TVR1, invitat în emisiunea „În linia întâi” (de la min. 31.00), unde am discutat despre corupția din justiție. Din păcate, constat că în fiecare lună sau chiar săptămână avem câte un caz cu magistrat cercetați disciplinar sau penal. În discuția prealabilă cu d-nul avocat Gheorghe Florea, am atins problemele de etică privind relația judecători-avocați și am stabilit că atunci când vom redacta îndrumarul de conduită judiciară să propunem invitarea unor avocați.

10. Admitere INM.  La ora 8 pm am avut o întâlnire „la un suc” cu 12 studenți și absolvenți, prieteni pe Facebook cu mine. Unii au vrut să mă cunoască, alții să afle mai multe despre admitere în magistratură și viața de magistrat, alții să își lămurească anumite dileme din noile coduri. A fost un fel de preambul la întâlnirea organizată de SSUB mâine la ora 5 pm pe tema Totul despre admiterea la INM. Discuțiile au durat până spre miezul nopții. Sper din inimă ca unii dintre participanți să îmi devină în curând colegi.

Unde vom fi in viitor? Si, mai ales, cu cine?

Ma intalnesc deseori cu studenti la drept care vor sa acceada in sistemul de justitie. Fie ca judecatori sau procurori, fie ca avocati, notari, executori, grefieri, grefieri, consilieri de proprietate intelectuala, consilieri de probatiune, politie judiciara. Saptamana aceasta m-am intalnit cu cei din Constanta, Sibiu, Brasov, Iasi. Saptamana viitoare ma intalnesc cu reprezentanti din toate filialele ELSA la cea de-a 26-a intrunire a CN.

Eu le povestesc despre magistratura: de viata reala, de zi cu zi. Cu greutatile, incompatibilitatile, interdictiile, presiunile, insatisfactiile, revoltele magistratilor – care ne fac uneori sa regretam optiunea facuta, sa strangem din dinti si sa mergem mai departe, unii resemnati, altii rutinati, unii indiferenti, altii implicati constienti de riscul sacrificarii vietii personale, de familie, a sanatatii. Cu bucuriile, multumirea, naivitatea, provocarile magistratilor – care ne fac sa vedem in perspectiva, sa speram ca vom trai intr-o lume care respecta legea, care nu se mai cearta atata, care apreciaza activitatea magistratilor, intr-o lumea curata, dreapta, cu oameni demni.

Decizia trebuie luata in cunostinta de cauza: nu orice absolvent de drept va deveni practicant de drept. Nu orice licentiat va deveni magistrat. Dar cu siguranta printre tinerii de azi sunt magistratii, functionarii, demnitarii, politicienii de maine. Am mari sperante in ei.er sa ii conving pe cei mai buni studenti sa intre la Drept. Sper sa ii trezesc pe cei care cred ca in justitie e lapte si miere ca poate sunt mai potriviti pentru alte profesii din sistem, nu pentru magistratura.

Fie ca visele lor sa se implineasca!