CRISTI DANILEŢ – judecător

04/04/2017

INTERVIU: „Gratierea nu rezolva problema, trebuie imbunatatite conditiile din penitenciare”

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 11:04 PM
Tags: , , , , ,

INTERVIU Cristi Danileț: „Pentru ce să se dorească grațierea?! Dacă motivul este lipsa condițiilor din penitenciare, atunci să se îmbunătățească aceste condiții”

Cristi Danileț: Ca judecător, nu pot spune decât că sunt obligat să aplic un act normativ indiferent cât ar fi el de ciudat. Dar nu am putut să nu observ câteva chestiuni în neregulă cu această Ordonanță de urgență. În primul rând, motivarea din preambulul Ordonanței 13 nu avea un corespondent în textul ei. Se spunea acolo că este necesară această modificare a Codului Penal și a Codului de Procedură Penală pentru a se respecta anumite decizii ale Curții Constituționale. În realitate, textul de lege a mers mai departe.

De exemplu, la infracțiunea de abuz în serviciu s-a scăzut pedeapsa legală și s-a pus o anumită limită a prejudiciului, neglijența în serviciu a fost eliminată din Cod, conflictul de interese a fost eliminat pe jumătate. În al doilea rând, lucrul care m-a uimit cel mai mult a fost acel termen de zece zile pentru intrarea în vigoare a modificărilor la Codul Penal, un lucru nemaiîntâlnit până atunci. Adică, o ordonanță de urgență apare în situații excepționale, când trebuie rapid intervenit pentru a nu se întâmpla o nenorocire, dar aici se dădea un termen de zece zile, deci încă se mai putea aștepta. Fac o parateză: iată că Ordonanța 13 a dispărut, suntem în situația de dinainte de adoptarea ei, au mai trecut două luni și nu s-a întâmplat nimic grav în România în legătură cu acele infracțiuni. A fost vreo urgență?! Aș fi vrut să avem o decizie a Curții Constituționale pe această chestiune…

Modul cum a fost adoptată această Ordonanță (fără a se aștepta avizul CSM, care a fost solicitat în aceeași zi cu adoptarea) și consecințele ei cu totul nemaiîntâlnite (renunțarea la anumite infracțiuni, închiderea câtorva sute de dosare aflate în instrumentare, eliberarea unor persoane din penitenciare condamnate deja definitiv pentru infracțiuni asimilate corupției) ne-a făcut pe unii dintre noi – pe procurorul general Augustin Lazăr, pe președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, Cristina Tarcea, inclusiv pe șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, pe mine sau pe președinții unor asociații profesionale ale magistraților, precum și pe conducerea unor facultăți de Drept din România – să credem că se urmărește un alt scop decât cel juridic. Or, un astfel de eveniment obligă magistrații să iasă public și să le explice cetățenilor care sunt efectele apariției unui asemenea act normativ, pentru că ei au îndatorirea deontologică să susțină statul de drept.

„Toată treaba ați făcut-o degeaba. Noi decidem ca voi să închideți dosare”

R.U.: Și care erau aceste efecte?
C.D.: România a adoptat ca politică națională lupta anticorupție. Iar magistrații au ca sarcină de serviciu combaterea corupției, ceea ce înseamnă că, după ce adună probe într-un dosar, ei îi condamnă pe oamenii vinovați. Pe de altă parte, o altă putere a statului a găsit de cuviință să intervină și să blocheze această activitate spunând, practic: „Toată treaba ați făcut-o degeaba. Noi, în momentul ăsta, decidem ca voi să închideți niște dosare și să eliberăm niște oameni din penitenciare”.

Aparent, Ordonanța a apărut pentru a corecta niște articole din Codul Penal și a elibera niște deținuți care nu au condiții adecvate în penitenciare. Acum, noi știm situația reală și este adevărat că unele penitenciare din România nu au condiții de hotel. Dar știm la fel de bine că nu sunt condiții cu mult diferite în multe spitale sau școli din România. Și vă mai spun că sunt unii deținuți care au făcut duș pentru prima dată la penitenciar, pentru că, acasă la ei, nu au așa ceva și încă au WC-ul în fundul curții. Știm că situația din penitenciarele din România nu este bună, însă nici noi nu trimitem oameni în închisoare decât în cazuri extreme. Vorbim despre oameni foarte periculoși pentru societate sau recidiviști. Nicio persoană care comite o faptă penală ușoară, care este la prima abatere și colaborează în mod corect cu organele judiciare nu ajunge la închisoare. Apoi, în definitiv, oamenii ajung în închisoare pentru că încalcă legea. Or, nimeni nu i-a pus să comită infracțiuni. Eu, la facultate, m-am dus benevol și am acceptat condițiile din cămin și vă spun că azi sunt deținuți care au condiții mai bune decât le au mulți studenți, inclusiv la Drept.

Mă întreb, de data asta ca cetățean și ca tată, dacă este normal să lăsăm violatori în libertate, să lăsăm tâlhari în libertate, să lăsăm hoți în libertate, poate chiar criminali? Toată discuția despre grațiere era una falsă, iar Ordonanța 13 împreună cu proiectul de lege privind grațierea au venit la pachet. Politicienii care au venit cu acest pachet ne-au spus ceva de genul: „Avem condiții grele în penitenciare, dar rezolvăm situația eliberând câteva mii de deținuți, micșorând unele pedepse din lege sau eliminând niște infracțiuni”.

R.U.: Dar CSM sesizase că proiectele erau pe lângă lege.
C.D.: Da, după descinderea Președintelui țării la Guvern, unde a dezvăluit existența celor „doi elefanți”, cele două proiecte au fost trimise la CSM care, după consultarea instanțelor și parchetelor, au spus că ele conțin mai multe nereguli. Este adevărat că CSM nu trebuie să-și dea avizul pentru orice act normaiv, dar când Guvernul, Parlamentul o cer, noi le oferim această… consultanță, dacă vreți. Obligatoriu sau nu, avizul CSM cântărește greu, pentru că sunt specialiști în Drept care lucrează acolo. 

Dar adoptarea acestor acte normative este o măsură politică, nu una juridică. Așadar, dacă Parlamentul sau Guvernul vor dori, mâine, să abroge tot Codul Penal, au libertatea să o facă și trebuie să înțelegem asta, oricât ar oripila populația. Asta nu înseamnă ca lumea să stea în expectativă. De asta au fost protestele, de asta au fost avizele negative de la CSM, reacțiile individuale sau asociative ale magistraților. Pentru a ne exprima nemulțumirea în privința unor chestiuni care privesc întreaga populație: siguranța fiecăruia și combaterea corupției. Decizia finală, însă, aparține politicienilor din Parlament sau Guvern.

„A fost pentru prima dată în România când s-a dat o ordonanță de urgență de abrogare a unor infracțiuni”

R.U.: De ce credeți că au lăsat acel termen de zece zile până când Ordonanța 13 ar fi trebuit să intre în vigoare?
C.D.: Juridic, nu există nicio explicație. Cred că cineva care a fost implicat în redactarea actului normativ și-a dat seama de faptul că este o problemă cu el și se poate ajunge la o răspundere individuală penală. Am avut un astfel de precedent – vorbesc despre cazul fostului ministru al Justiției, Tudor Chiuariu, care a promovat, în 2007, o Hotărâre de Guvern cu privire la un teren aparținând Poștei Române împotriva avizului negativ primit de la direcția de specialitate, cerând ca acesta să fie schimbat și care, ulterior, a fost condamnat.

În cazul Ordonanței 13, am înțeles că am avut aceeași situație: avizele nu au existat sau au fost schimbate, s-au încălcat proceduri interne și, atunci, probabil că persoana care a redactat actul l-a sfătuit pe ministrul Justiției, Florin Iordache, să introducă acel termen de zece zile. Personal, îi transmit un gând bun acelei persoane căci, fără un astfel de termen, Ordonanța 13 ar fi produs efecte chiar din noaptea de 1 februarie 2017, când a fost publicată în Monitorul Oficial, iar noi, magistrații, ar fi trebuit să o aplic din dimineața următoare.

Dar de ce este important să înțelegem ce s-a întâmplat cu Ordonanța 13? Pentru că a fost pentru prima dată când, în România, s-a dat o ordonanță de urgență de abrogare a unor infracțiuni sau de ușurare a tratamentului penal pentru altele. Până acum, s-au corectat, prin ordonanțe, texte de lege sau chiar s-au introdus infracțiuni în Codul Penal. Dar când dezincriminezi, prin ordonanță de urgență, faptele sau doar le reduci sancțiunea, se produce un efect unic: chiar dacă ordonanța este ulterior abrogată de o altă ordonanță a Guvernului, sau este respinsă ulterior prin lege în Parlament, sau este declarată neconstituțională de către CCR, ea își produce efectele pentru toate dosarele aflate în curs de soluționare. Pentru asta, Ordonanța trebuie să fie în vigoare chiar și un minut. Dar Ordonanța 13 a fost abrogată înainte de a intra în vigoare și acest efect nu s-a mai produs.

R.U.: Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu, care era prevăzută și în Ordonanța 13, cu stabilirea acelui plafon de 200.000 de lei, au existat și niște dezinformări. S-a spus că abuzul în serviciu nu mai era prevăzut în legislație și că, de fapt, Ordonanța 13 îl readucea în Codul Penal. Ce a fost cu această manipulare?
C.D.: În vara anului trecut, în mai multe cazuri, s-a cerut Curții Constituționale să decidă că această infracțiune conține o formulare neclară și, astfel, ar încălca Constituția. Astfel, regula este că o lege trebuie să fie clară, explicită, pentru ca cetățenii să știe ce au de făcut și ce le este interzis. Dacă Curtea constată că sunt probleme cu acel text, fie el va fi eliminat, fie el va fi interpretat. În cazul de față, Curții Constituționale i s-a cerut să constate că sintagma „îndeplinirea în mod defectuos a atribuțiilor de serviciu” din conținutul infracțiunii nu ar fi clar: ce înseamnă „defectuos”? în raport cu ce anume o acțiune este defectuoasă?

Iar Curtea a decis așa: nu avem o problemă cu incriminarea acestei fapte, ea există și în alte legislații, inclusiv în a noastră. Problema este doar cu o parte din formulare și, astfel, CCR a precizat că, dacă „îndeplinirea în mod defectuos” se raportează doar la încălcarea legilor, a ordonanțelor obișnuite și a ordonanțelor de urgență, atunci textul este în regulă. Însă, tot ce înseamnă încălcare sau neîndeplinire corespunzătoare a atribuțiilor prevăzute în alte acte normative, precum ordine de miniștri, hotărâri de guvern, ordine date de șeful ierarhic, fișa postului, contract de muncă, pentru asta oamenii nu pot fi trași la răspundere penală, ci ei vor răspunde disciplinar, civil, administrativ. Adică, nu este necesar să-l trimitem pe om la închisoare doar pentru că a încălcat un ordin al șefului lui.

După momentul apariției Ordonanței 13, câțiva avocați, printre care și doi profesori la Drept, au venit cu o justificare extrem de ciudată: „Ordonanța 13 era bună, pentru că ea, de fapt, corecta lucrurile. Adică reintroducea abuzul în serviciu, dispărut din legislație în vara lui 2016, când a apărut decizia CCR”. Uitându-mă ce s-a întâmplat atunci, am văzut această decizie a CCR era una de interpretare.

Sunt cel puțin 50 de decizii de interpretare date, în ultimii zece ani, de CCR. Dar acei profesori susțineau că deciziile date de Curte sunt ori de admitere, ori de respingere. Ori un text este constituțional, ori este neconstituțional. Nu poate fi constituțional doar după o anumită interpretare. Fals! Legea permite Curții Constituționale să lase un text în vigoare, dacă el este interpretat într-un anumit fel. Deciziile Curții Constituționale sunt la nivelul Constituției, nu se mai discută pe ele. Chiar și greșite să fie, deciziile CCR sunt definitive și obligatorii pentru tot timpul cât va exista actuala Constituție. Dar oamenii, neștiind, au luat de bun ce spuneau respectivii.

R.U.: Deci, în mod clar, a fost o minciună ceea ce s-a spus, iar acest lucru a fost speculat mult de anumiți politicieni care au susținut Ordonanța 13.
C.D.: Da, a fost o minciună grosieră care a venit ca mănușă unor politicieni care sperau să mai salveze ceva din Ordonanța 13. Oamenii simpli, nefamiliarizați cu fenomenele juridice, nu au putut observa aceste lucruri.

Și eu, și procurorul general am ieșit public și am explicat ce efecte a avut decizia CCR de anul trecut, dar minciuna luase deja amploare. În argumentele pe care le-am adus eu, am indicat deciziile Curților Constituționale aplicabile în asemenea situații, când un text de lege rămâne valabil dacă el este interpretat de magistrați așa cum spune Curtea.

Or, eu nu mă joc cu interpretarea, aduc argumente când ies în spațiul public. Însă părerologii vin cu diverse opinii nesusținute de lege, dar mai ușor de acceptat de publicul larg, având în vedere și sprijinul mediatic. Asta este o problemă în România: omul nu se duce la sursa primară să verifice singur cum stau lucrurile, să stabilească cine din cei care ies în spațiul public minte și cine are dreptate. Am mai întâlnit și opinia că CCR ar impune un anumit prag valoric la abuzul în serviciu, altfel, spun aceiași părerologi, orice încălcare a atribuțiilor de serviciu care produce un prejudiciu cât de mic ar putea duce un om la închisoare. În realitatea, Curtea spune altceva: în lipsa unui prag valoric, nu înseamnă că orice încălcare se sancționează penal, ci trebui să se țină seama că există alte forme de răspundere, mai ușoare, care trebuie aplicate gradual. Penalul devine incident numai pentru situații grave, iar CCR spune că asta înseamnă să fie vorba doar despre o încălcare a legii.

„Abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu există în toată lumea”

R.U.: Să rămânem la abuzul în serviciu, unii politicieni și o parte a presei susțin că, în alte țări, nu există abuz în serviciu. Suntem „ciudați” că avem infracțiunea asta?
C.D.: În anul 2013, Comisia de la Veneția a dat o opinie cu privire la legătura dintre raspunderea politică și cea penală a miniștrilor. Se precizează că nu trebuie să cercetezi miniștri pentru că adoptă anumite acte normative, la fel cum parlamentarii nu răspund pentru voturile și opiniile lor (opiniile spuse în Cameră – și subliniez asta, căci unii parlamentari de la noi au impresia că poți spune orice în spațiul public). Comisia de la Veneția a făcut, ca bază a acestei opinii, și un studiu comparat al legislațiilor din toate cele 27 de statate membre ale UE pe abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu. Practic, sunt folosite diverse denumiri pentru exact aceeași infracțiune.

Dar, în România, unii au citit doar opinia și, apoi, au spus că nu există abuz în serviciu în alte țări. Ba există. Abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu există în toată lumea. Mai mult, Convenția de la Merida din 2003, adică Convenția ONU cu privire la combaterea corupției, impune, la Articolul 19, ca toate statele membre din lume, adică peste 180, să aibă în propria legislație infracțiunea de abuz în serviciu, întocmai așa cum este definită la noi.

R.U.: Să vorbim despre cercetările pe care le-a făcut DNA la Guvern, după ce s-a dat Ordonanța 13. Dacă miniștrii nu pot fi cercetați pentru că dau o ordonanță de urgență, de ce s-a deschis acest dosar? 
C.D.: Când un procuror primește o sesizare cu privire la comiterea unei infracțiuni, potrivit noului Cod, este obligat să înceapă urmărirea penală cu privire la faptele semnalate. De exemplu, cineva spune la Parchet că a văzut un om decedat pe stradă. Procurorii încep urmărirea penală pentru omor, chiar dacă individul s-a sinucis sau a căzut peste el un copac. Juridic, se numește urmărire penală in rem, asupra faptelor. După care, iei declarații de la martori, strângi probe și, dacă se ajunge la concluzia că infracțiunea a fost săvârșită de o persoană pe care o identifici, o pui sub urmărire. Acea persoană devine suspect, moment în care are anumite drepturi și obligații.

Ceea ce s-a întâmplat la DNA în legătură cu Ordonanța 13 a fost începerea urmăririi penale in rem, pentru anumite infracțiuni sesizate și nu s-a mai început urmărirea penală in personam, pentru că, după audierea unor martori și strângerea anumitor probe cu înscrisuri de la Ministerul Justiției și de la Guvern, s-a ajuns la concluzia că, pentru două fapte care erau de competența DNA nu sunt probe, iar pentru celelalte fapte dosarul trebuie instrumentat de Parchetul General. Curtea Constituțională a interpretat că ancheta pe care a făcut-o DNA, deși nu s-a dus mai departe împotriva miniștrilor, a fost prea mult legată de activitatea de elaborare a emiterii unui act normativ, iar ei au imunitate față de această activitate.

R.U.: Dar Curtea de unde putea ști în ce a constat ancheta DNA? Pentru că, fiind vorba despre un dosar aflat în stadiu incipient, deci încă secret, nici la CCR nu poate fi trimis pentru a fi studiat în amănunt.
C.D.: Nu știu ce documente a avut CCR pe masă. Dar este clar că, dacă Curtea a spus că DNA a intrat prea mult în cercetarea miniștrilor, cred că a avut niște documente care dovedesc acest lucru. Nici publicul, dar nici eu, ca judecător, nu avem de unde ști lucrurile astea. Nu știu nici dosarul DNA, nici ceea ce s-a trimis la Curtea Constituțională.

R.U.: Dar, teoretic, ce documente din dosar ar fi putut ajunge la Curte?
C.D.: Nu cred că un dosar de urmărire penală are ce căuta la Curte, nu avem vreun precedent în acest sens. În mod firesc, la Curtea Constituțională ajung sesizări doar când dosarele sunt la judecătorii din instanțele obișnuite și cei implicați invocă nereguli în legătură cu textele legale. Acum am avut, mai mult, o sesizare cu un conflict juridic între DNA și Guvern, iar dosarul era în faza de urmărire penală. Citind decizia dată de CCR, rezultă că a ajuns acolo denunțul formulat și ordonanța procurorului de începere a urmăririi penale. În rest, nu cred că au ajuns declarațiile de martori.

Nu e normal ca dosarele să se plimbe pe la instituțiile statului, chiar dacă este vorba despre CCR. La fel, nu sunt de acord cu faptul ca dosare de la DNA sau de la Parchetul General să se plimbe pe la parlamentari atunci când ei dau acele avize pentru urmăriri penale sau pentru arestări preventive. Nicio lege nu permite ca dosarul să fie luat de la procurori, să ajungă în Parlament, iar aleșii să se uite prin hârtii și să spună: „Da, colegul nostru nu este vinovat”. Un singur document trebuie să ajungă acolo, un referat al procurorului în legătură cu cercetările care se fac și măsurile care se impun.

R.U.: În motivarea Curții a fost și acea opinie separată a judecătoarei Livia Stanciu, care demonta tot ceea ce CCR spunea cu privire la cercetarea DNA. Deși, legal, opinia minoritară nu este luată în calcul, care este importanța ei?
C.D.: Legea permite ca, atunci când se iau decizii într-un organism plenar, așa cum este Curtea Constituțională, o parte dintre judecătorii care nu sunt de acord cu opinia majorității să își redacteze propria opinie. Avem, uneori, decizii ale Curții în care un judecător sau mai mulți, maximum patru, pentru că în total sunt nouă, să arate că la deliberare el sau ei au avut o altă opinie. Faptul că un judecător își argumentează votul contrar majorității este lăudabil, căci astfel permite cititorior să vadă care au fost punctele în divergență dintre judecători și care au fost justificările aduse. Dar, din punct de vedere juridic, acea motivare nu are nicio consecință: ceea ce contează și ceea ce se va aplica în mod obligatoriu este decizia Plenului Curții, însoțită de motivarea majorității judecătorilor. Este posibil însă ca, în viitor, dacă CCR va decide să își schimbe practica, acea opinie separată să fie folosită ca reper. 

R.U.: Dosarului deschis de DNA privind modul în care a fost dată Ordonanța 13 a avut la bază un denunț, așa cum discutam. Dacă nu era acest denunț, procurorii nu ar fi putut vedea dacă a fost vorba despre oportunitate sau nu în cazul Ordonanței. Dar să presupunem că Guvernul dă o ordonanță de urgență la ora 22.00, în timp ce premierul este amenințat cu pistolul la cap. Nimeni nu spune nimic, nu există niciun denunț. În acest caz, am avea o ordonanță de urgență dată sub presiune, în folosul cuiva, însă procurorii nu se pot sesiza. Ce se întâmplă în acest caz?
C.D.: Trebuie să facem distincție între imunitatea funcțională a parlamentarilor, a miniștrilor, a judecătorilor și infracțiunile săvârșite de ei în legătură cu serviciul: primul aspect privește deciziile luate de ei, al doilea privește modul de luare a acestor decizii. De exemplu, dacă eu, judecător, primesc mită să dau o anumită soluție, asta nu înseamnă că soluția mea este greșită. Pentru că, dacă legea prevede o pedeapsă între unu și cinci ani, iar eu dau condamnare de un an cu suspendare, atunci soluția mea este legală. Dar eu am primit mită. Nu poate să vină DNA să mă ancheteze pentru soluția mea, ci vine DNA să mă ancheteze pentru ilegalitatea pe care am comis-o luând mită; soluția mea rămâne în picioare și nu poate fi inversată decât de o altă instanță. La fel este și la miniștri: dacă ei sunt amenințați, șantajați, cumpărați ca să dea acte normative, acel document rămâne în vigoare până va fi răsturnat în Parlament, care trebuie să îl aprobe/respingă, sau de către CCR, care poate fi sesizată pentru a analiza constituționalitatea lui.

R.U.: Deci, dacă nu ar fi existat acel denunț la DNA, în cazul Ordonanței 13, procurorii anticorupție ar fi avut ce verifica în Guvern?
C.D.: Fie că relata presa că ceva este în neregulă, fie că aflau de la serviciile de informații, fie că exista o presiune publică mare, se putea începe urmărirea penală pentru o infracțiune, dar nu pentru că s-a dat un act normativ. Cum am arătat, miniștrii nu pot fi anchetați pentru abuz în serviciu doar pentru că au adoptat acte normative în cadrul Guvernului. Nu are importanță că acestea nu sunt conforme cu dorința cetățenilor.

Pe de altă parte, consider că este anormal ca, în România, Guvernul să dea acte normative de importanța legilor. Ordonanțele de guvern și ordonanțele de urgență, nu sunt pemise în alte state: Guvernul se ocupă de executarea legilor date de Parlament. La noi, este o ciudățenie, este un amestec al puterilor.

Un alt amestec, deși puterile sunt separate, între legislativ și executiv, este faptul că un ministru poate fi, în același timp, parlamentar. Și am avut cazuri în care aceste persoane au votat într-un fel în minister și invers în Parlament. Victor Ponta, de exemplu, când era premier, a dat un proiect de lege în Guvern pentru Roșia Montana și s-a dus în Parlament, fiind și deputat, unde a votat împotriva acelui proiect. Lucrurile acestea nu sunt normale. Separația puterilor este, uneori, doar teorie.

Sau, alt exemplu, ești președinte al unei camere a Parlamentului și chemi miniștrii la discuții cu tine. Adică tu, cel care reprezinți puterea legislativă care dă legi, îi chemi la tine pe cei care trebuie să execute legile și cu care, din punct de vedere al statutului, ești egal, pentru a discuta politicile guvernamentale altfel decât prin intermediul instrumentelor oferite de Constituție: întrebări, interpelări, moțiuni de cenzură. Sau, un alt lucru ilogic: să fii șef de partid, adică să reprezinți interesele unui grup organizat legal, și în același timp să fii premier, adică să reprezinți interesul public, al tuturor. Arhitectura statului nostru încă are de suferit.

„În ziua în care a fost dată Ordonanța 13, cred că publicul a simțit nesiguranță”

R.U.: Să revenim la CCR, unde fiecare membru este numit politic. Acest lucru nu poate fi periculos pentru democrație? Mă gândesc la presiunile care pot fi făcute asupra acestor judecători de către partidul care i-a susținut.
C.D.: Membrii CCR sunt numiți politic și la fel este și în alte state, pentru că CCR, în limbaj de specialitate, este un organism politico-juridic. Adică activitatea lui nu este una de judecată, nu soluționează dosare precum instanțele judecătorești, ci verifică constituționalitatea legilor țării. Legile sunt emise de politic, prin urmare, activitatea CCR este mai degrabă una politică. Este normal ca membrii CCR să fie numiți de puterile politice, dar, pentru că CCR este chemată, uneori, să arbitreze puterile statului, poate că ar trebui și juridicul să aibă niște oameni pe care să-i desemneze. Deocamdată, legal, nu avem posibilitatea asta. Oricum, indiferent cine face numirea, ceea ce trebuie analizat și, poate, îmbunătățit este nu modalitatea de numire a oamenilor de acolo, ci criteriile folosite pentru numirea lor: CV-urile lor să fie publice înainte de numirile lor, să fie dezbatere pe propuneri, să se analizeze meritele, întreaga carieră și, apoi, să aibă loc numirea efectivă.

R.U.: Care sunt regulile acum?
C.D.: Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Nu se specifică în lege ce înseamnă „înaltă competenţă profesională”, astfel că, în urma unui vot politic, poate fi numit judecător la CCR atât un profesor universitar sau avocat ori fost magistrat, cât și un jurist la o fabrică sau la o firmă obscură. Asta depinde de cât este de responsabilă clasa politică și de cât de atent este publicul de aceste numiri. Deseori, publicul nu este interesat de acest lucru. De exemplu, acum câțiva ani, CSM a emis un regulament în care a spus că, atunci când recrutăm judecători și procurori la începutul carierei, precum și atunci când promovăm judecători la Curtea Supremă, publicul are posibilitatea să trimită o scrisoare către CSM și să sesizeze dacă sunt lucruri în neregulă cu acei oameni. De patru-cinci ani de când este acel regulament, nu am primit nicio scrisoare. Publicul nu este interesat sau nu știe despre astfel de mecanisme. Dar, întorcându-mă la judecătorii de la CCR, cred că este de datoria publicului să se intereseze cine sunt aceștia, așa cum trebuie să se intereseze cine ne sunt parlamentarii, cine ne sunt miniștrii.

R.U.: Justiția pare, totuși, să îi intereseze foarte mult pe cetățeni, protestele legate de Ordonanța 13 au scos în stradă sute de mii de oameni. De câțiva ani, la manifestații, se strigă „D-N-A / Să vină să vă ia!”. Și asta arată un atașament al cetățenilor față de Justiție.
C.D.: Poate părea puțin ciudat ca lumea să spună: vrem să vă vedem la închisoare, vrem să vină DNA… Dar, asta sună bine, conform vremurilor în care trăim. Eu sunt adeptul justiției sociale. Pentru mine, justiția definește, mai degrabă, un sentiment, or asta ține mai mult de morală decât de judiciar. Până să fac eu, judecător, justiție, există publicul. Iar publicul trebuie să aibă sentimentul că se face justiție, că se face dreptate. Publicul trebuie să știe că există un aparat judiciar care își face treaba, iar asta îl liniștește, apare sentimentul de siguranță. 

În ziua în care a fost dată Ordonanța 13, cred că publicul a simțit nesiguranță. Și-a spus ceva de genul: „Ah, deci se întâmplă ceva noaptea, foarte repede. E vorba despre oameni trimiși la închisoare, care urmează să fie lăsați liberi. Noi nu ne mai simțim în siguranță”.

Publicul s-a întrebat dacă este normal ca judecătorul să spună că cineva trebuie să stea în închisoare zece ani, dar Guvernul să spună că cinci sunt de ajuns și persoana trebuie eliberată?!

Protestând, oamenii și-au exprimat dorința de stabilitate și de siguranță: legile să fie emise de Parlament, să aibă loc dezbateri pe proiectele legislative, oamenii condamnați de judecători la închisoare să stea acolo etc. Pentru mine, ca magistrat, încrederea oamenilor în aparatul judiciar mi se pare un lucru deosebit: statistic vorbind, oamenii au de două ori mai multă încredere în Justiție decât în Guvern și de trei ori mai multă decât în Parlament. Asta ne onorează, dar ne și obligă.

R.U.: Senatorul PSD Șerban Nicolae a depus în Parlament o serie de amendamente la Codul Penal, care privesc grațierea. Amendamentele au fost criticate de opinia publică, iar parlamentarul a spus că le va retrage. Acest lucru, însă, nu s-a întâmplat până la finele lui martie. Ce ar trebui să privească grațierea?
C.D.: Mie încă nu îmi este clar de ce se dorește grațierea. Oricum, ea ar trebui să privească numai sancțiuni definitive din dosarele penale (nu și pedepsele încă neaplicate în dosarele aflate în derulare) și ar trebui să se refere doar la cei care sunt în penitenciare. Unii spun că ar trebui aplicată grațierea și pentru cei care sunt condamnați la pedepse cu suspendare.

Dar atunci întreb: pentru ce se dă grațierea? Unii au spus pentru că așa se face în România o dată la zece ani. Vă asigur că acesta nu este un argument juridic, ci este un populism ieftin. Alții au spus că motivul este suprapopularea penitenciarelor. Ei bine, eu vă spun că numai o parte din penitenciare sunt suprapopulate.

Oricum, eliberarea unor deținuți nu rezolvă problema. Decidenții trebuie să facă tot posibilul să fie condiții adecvate în penitenciare, pentru că acolo sunt trimiși cei care au comis infracțiuni din două motive: să îi sancționăm pentru ce au comis și să le îndreptăm comportamentul pe viitor, respectiv pentru a-i proteja de ei pe cei aflați în libertate. Dacă nu se iau măsuri cu privire la locurile și condițiile din penitenciare, atunci eu, judecător, va trebui să nu mai trimit la închisoare oamenii vinovați de jaf, crime, violuri, corupție, trafic de droguri sau de persoane. Îi voi condamna, dar pentru că n-avem locuri suficiente sau condiții adecvate, îi voi lăsa pe stradă sau acasă. Își permite asta societatea? Eu nu am dreptul să analizez, doar ridic această întrebare.

Și vă mai spun ceva: politicienii au spus că trebuie dată o grațiere pentru că urmează să fim condamnați la CEDO și să plătim despăgubiri. Sincer, eu cred că statul român își permite să plătească despăgubirile la CEDO. E simplu, punem în executare confiscările ordonate de judecători în ultimii cinci ani. Avem sute de milioane de euro de încasat și banii aștia încă nu sunt vărsați la bugetul statului. Haideți să îi încasăm, plătim și la CEDO, construim și noi penitenciare. Apoi, dacă vrem să grațiem anumite persoane, o putem face în două feluri. Fie șeful statului o face în situații strigătoare la cer sau în situații sociale, familiale extrem de serioase, dar individuale, fie dă Parlamentul grațiere colectivă, dar, la fel, pentru anumite persoane. De exemplu, pentru recidiviști – nu, pentru criminali – nu, pentru teroriști – nu.

Este strict decizia Parlamentului ce criterii alege, dacă vrea să excludă sau să includă infracțiuni de corupție. Dar, din nou, eu, ca public, mă pot exprima: nu suntem de acord cu grațierea corupților, pentru că suntem într-un stat în care corupția este endemică. Noi trebuie să continuăm lupta anticorupție, nu să premiem corupții cu eliberarea din penitenciare.

Legea nu-ți interzice să grațiezi criminali, dar suntem în siguranță dacă, ieri, am condamnat un criminal la 20 de ani de închisoare și, azi, Parlamentul îl grațiază pentru că nu sunt locuri în închisoare? Atunci, tu, public, vii și te pronunți. De aceea este necesară dezbaterea, dar ea se poate purta numai la Parlament. De aceea nu pot fi date ordonanțe de urgență în materie de grațiere, ci se dau legi, pentru că în timpul dezbaterii pot apărea amendamente sau chiar se ajunge la concluzia că legea trebuie respinsă.

R.U.: Să presupunem că se dă o lege a grațierii ca să mai golim pușcăriile, nu ajungem la o altă problemă, anume ce faci cu acei oameni pe care îi lași pe stradă deodată? Mulți dintre ei nu își găsesc serviciu, poate nu își mai găsesc nici familiile, nici casă. Eliberezi pușcăriile, dar creezi o problemă în libertate? Îi eliberăm, mâine, pe toți din pușcărie, dar statul îi pregătește pe acești oameni pentru reintegrarea în societate?
C.D.: În primul rând, grațierea trebuie dată pentru persoanele care nu sunt recidiviste și, părerea mea, pentru cele care au plătit statului cheltuielile judiciare și au plătit victimei despăgubirile. Asta mi se pare normal. Am văzut că, în acest proiect al grațierii care se discută acum, condamnații trebuie să plătească acești bani după ce sunt eliberați. Pe undeva există o logică: ai fost în penitenciar și nu ai avut de unde plăti; când ieși, te duci la muncă și, într-un an, îi plătești despăgubirile victimei. Eu zic că, uneori, în procesul penal, se uită că sunt două părți. Iar o parte importantă, dar ignorată, este victima. Apoi, capacitatea noastră de reinserție nu există, mai ales că, la orice angajare, se cere cazierul.

Dacă vrei să fii vânzător și ești condamnat pentru furt, ai puține șanse ca patronul să te angajeze. La fel, nu poți fi judecător, polițist, profesor, dacă ai cazier. Interesant este, însă, că poți fi parlamentar…

R.U.: Sunt țări unde există organizații care primesc bani de la stat pentru a se ocupa de reintegrarea celor ieșiți din pușcării. Cum este la noi?
C.D.: Noi avem organe specializate ale statului de care rareori se vorbește, serviciile de probațiune. Ele au fost înființate în anul 2000 și ar trebui să aibă personal suficient care să se ocupe de supravegherea celor care sunt condamnați, dar fără a fi trimiși în penitenciar, respectiv de supravegherea și reinserția celor care ies din penitenciar, fie la expirarea în întregime a duratei dispuse de judecător, fie mai înainte, pentru bună purtare. Realitatea este că asemenea servicii de probațiune nu au resursele umane necesare pentru a se ocupa de astfel de situații. De aici, probabil, și rata recidivei: peste 50% din cei care au trecut o dată printr-un penitenciar se reîntorc comițând o nouă infracțiune.

„Am avut o evaluare făcută de ministrul Justiției, nu un control”

R.U.: După cercetările începute de DNA la Guvern în legătură cu Ordonanța 13, dosar care s-a declinat la Parchetul General, ministrul Justiției, Tudorel Toader, a făcut o evaluare a procurorilor șefi ai celor două Parchete. A mai existat, până acum, o astfel de evaluare și ce părere aveți despre concluziile prezentate de ministru?
C.D.: În Constituție scrie că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiției, iar în legea cu privire la statutul magistraților scrie că procurorii sunt independenți. Aparent, este o problemă. De multe ori s-a interpretat sintagma „sub autoritatea ministrului Justiției” ca fiind posibilitatea ministrului de a numi și de a revoca procurorii, inclusiv de a le ordona ce să facă în dosare penale. Au existat vremuri în România, până în 1997, când ministrul Justiției putea da ordin să se înceapă, nu să se și închidă, urmărirea penală. Era un drept prevăzut în lege. În 1997 a fost o mare reformă și, în cursul anilor, s-au redus puterile ministrului asupra procurorilor. Astăzi, ministrul este implicat în numirea procurorului șef al DNA, Parchetului General și DIICOT, dar nu îl poate da jos când dorește.

O singură dată a existat, în vremea unui fost ministru al Justiției, Tudor Chiuariu, o situație în care acesta, la mai puțin de două săptămâni de când fusese numit, a propus revocarea procuroului Doru Țuluș, șeful Secției a II-a din DNA. Vorbim despre luna mai 2007. Atunci, a fost pentru prima dată în justiția română când un ministru voia să dea jos un procuror, după apariția noilor legi, astfel încât a creat un val de nemulțumire. Foarte mulți magistrați au reacționa pro-Țulus. CSM a spus așa: vrei să dai jos un procuror șef, doar că tu ești ministru, nu ai făcut nicio evaluare. Pur și simplu, intervine cineva din Executiv în cariera unui magistrat, fără să argumenteze. Cei din CSM au spus că fac ei o analiză a activității procurorului șef Țuluș și, după acel control, au arătat că nu sunt motive de revocare. Chiuariu a spus așa: eu tot îi trimit șefului statului propunerea de revocare, pentru că nu sunt obligat să țin seama de ce spune CSM. Asta deși doar CSM are actele magistraților, mapa lor profesională, are acces la dosarele lor. Tu, ministrul Justiției, nu ai aceste pârghii. Scrie și în lege că ministrul numai prin procurori anume desemnați poate controla activitatea șefilor din Parchet. Altfel, dacă tu ești în Ministerul Justiției, iar ei sunt în Parchet, tu cum le faci control?! Nu ai cum. Nu ai acces la dosarele lor. Asta este separația funcțiilor și, la noi, funcționează.

R.U.: Ministrul Justiției a prezentat, până la urmă, un raport public cu privire la Procurorul General și Procurorul șef al DNA. Deși raportul părea critic, totuși concluzia a fost că nu se impune declanșarea mecanismului de revocare a celor doi. Cum se explică acest lucru?
C.D.: Nici nu se putea ajunge la altă concluzie. Ministrul Justiției este cel care face propunerea de numire a unui procuror în funcția de conducere de la Parchetul General, DNA și DIICOT; CSM dă un aviz consultativ, iar decizia de numire îi aparține șefului statului. Procedura este simetrică la revocare, însă motivele și modul de constatare a lor sunt expres prevăzute în Legea nr. 303/2004. Astfel, șefii Parchetelor pot fi demiși dacă sunt sancționați de CSM sau dacă își exercită în mod necorespunzător atribuțiile manageriale. Așadar, nu poate fi demis un șef de parchet pentru că un procuror din subordine a dat o anumită soluție într-o cauză concretă, chiar dacă a intervenit Curtea Constituțională. Or, în cazul de față am avut o evaluare, nu un control, făcută de ministru, prin care a explicat decizia CCR cu privire la investigația făcută de DNA. Dacă ministrul ar putea revoca un procuror șef doar pentru că așa vrea el sau partidul i-o cere, ar fi vorba despre un act periculos de controlare a carierei unui magistrat care, după reforma justiției din anii 2004-2005, este interzis.

R.U.: S-a reluat o temă, în perioada aceasta, legată de unirea DIICOT cu DNA. Ce ar presupune acest lucru? Este nevoie de acest lucru sau e doar o strategie de schimbare a unor șefi incomozi?
C.D.: În privința DIICOT, tocmai s-a dat o lege care îi întărește poziția de instituție distinctă de alte direcții specializate din Ministerul Public. Eu cred mult în specializarea magistraților. În prezent sunt 9.250 de legi în vigoare în România. Este imposibil, ca judecător sau ca procuror, să le știi pe toate. De aceea ai nevoie de o specializare. Acesta este motivul pentru care suntem împărțiți pe secții sau departamente. DNA este specializat pe anticorupție și infracțiuni asimilate corupției, iar DIICOT se ocupă de crimă organizată și terorism. Unirea lor ar fi ceva formal, pentru că, oricum, ar trebui să rămână două departamente separate. Am văzut uneori că Guvernul procedează la astfel de reorganizări doar ca să schimbe șefii. Noi nu ne mai numim DNA, DIICOT, ci DNA-DIICOT, prin urmare, pe voi, șefii, vă schimbăm. Sper să nu se întâmple așa cu instituțiile judiciare, noi trebuie să rămânem în afara jocurilor politice care sunt, deseori, în afara moralității.

R.U.: Deci, din punct de vedere juridic, nu s-ar s-ar justifica o astfel de măsură.
C.D.: Nu. Din punct de vedere juridic, nu s-ar justifica. Din contră, cred că ar avea drept efect ineficiența celor două Direcții. Ar fi o instituție-mamut și nu există niciun argument pentru a face asta. Doar dacă zicem că nu mai avem bani ca să plătim doi șefi, ci doar unul singur. În rest, tot îți trebuie un buget, tot îți trebuie procurori, departamente. În concluzie, nu cred că e posibilă o unire DNA-DIICOT.

R.U.: Când s-a făcut noul Cod Penal, nu ar fi trebuit luată un calcul problema aglomerației din penitenciare, eventual construirea unora noi? Ar fi trebuit să existe și viziune, având în vedere că noul Cod prevede ca, pentru mai multe infracțiuni, condamnatului să i se adune pedepsele. În vechiul Cod se lua doar pedeapsa cea mai mare și, eventual, un spor.
C.D.: Când codurile acestea se redactau, cineva a venit cu ideea să se facă studiu de impact. Îmi amintesc că ministrul Justiției era Cătălin Predoiu, care a anunțat o licitație publică, iar o casă de avocatură a câștigat peste un milion de euro de la stat ca să facă studiul de impact. În studiul respectiv s-a scris ce anume avem nevoie dacă intră în vigoare noul Cod Penal și de Procedură Penală, dar și cât costă statul român Codurile sub aspectul efectelor. Studiul ne-a arătat că ne trebuie mai multe săli de judecată, consilieri de probațiune, nu mai rețin dacă era specificat ceva legat de penitenciare noi, dar cert este că nu s-a întâmplat mare lucru. Practic, niște avocați au câștigat un milion de euro, au publicat studiile și asta a fost tot. Iar urmare a aplicării noilor Coduri, pentru cei care comit mai multe infracțiuni sau care sunt recidiviști, este obligatoriu de aplicat pedepse mai mari, astfel că se ajunge ca unii să fie condamnați la pedepse mai mari decât înainte de 2014, când a apărut noua legislație.

C.D.: Domnule judecător, există în rândul magistraților oameni cu probleme penale, ale căror dosare ajung să fie judecate în instanțele locale de către proprii colegi. Credeți că ar fi oportun să se mute automat, prin lege, un astfel de dosar într-un alt județ, pentru a nu exista suspiciuni, presiuni asupra judecătorilor?
C.D.: La cererea procurorilor, un astfel de dosar se mută la instanțele din alt județ. Dar cred că ar fi corect să se prevadă chiar în lege, în mod obligatoriu, să nu fii judecat în județul în care activezi ca magistrat.

R.U.: Și tot din acest punct de vedere, ar fi oportun să se stabilească, prin lege, ca dosarele așa-numiților baroni locali să fie strămutate automat la instanțele din alte județe? Sunt de notorietate legăturile acestor personaje cu șefi de Poliție, cu magistrați sau cu familiile acestora.
C.D.: În mod firesc, când sunt suspiciuni că justiția ar putea fi influențată fie de un astfel de personaj cu putere politică, fie de un om de afaceri important, sau sunt altfel de presiuni, precum cele exercitate prin mass-media locală, dosarul ar trebui judecat în altă parte. În prezent, cel care poate cere asta este doar cineva implicat în dosar, fie victima, fie cel acuzat, fie procurorul. În lege nu apare ca obligativitate o astfel de strămutare, însă pare logică problema invocată de dumneavoastră. Suspiciunile de incorectitudine asupra judecătorilor sunt, uneori, nefondate, dar nu neg puterea foarte mare pe care o au anumite autorități locale de a influența justiția. O astfel de măsură poate ar face bine pentru toată lumea, strămutările dosarelor în alte județe sunt oricând binevenite, reduce din presiunea existentă asupra judecătorilor locali și înlătură suspiciunile din partea publicului.

R.U.: Aveți un ministru preferat al Justiției, din punctul de vedere al reformelor pe care le-a făcut?
C.D.: Dintre foștii miniștri, după părerea mea, doi sunt cei care au avut un rol fundamental. Unul a fost ministrul Valeriu Stoica, iar celălalt a fost ministrul Monica Macovei. Ministrul Stoica pentru întărirea statutului magistraților, iar ministrul Macovei pentru politicile anticorupție inițiate. Ei, de fapt, sunt cei care, deocamdată, rămân emblematici pentru sistemul nostru postdecembrist.

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: