CRISTI DANILEŢ – judecător

27/02/2011

In dialog cu voi

Filed under: 0. NOUTATI — Cristi D @ 12:55 AM

Avand in vedere numarul mare de intrebari care mi se pun si care nu au intotdeauna legatura directa cu postarile mele de pe blog, inteleg ca e nevoie de un loc distinct  unde sa raspund acestora. Ca urmare, am decis deschidere unei secțiuni distincte disponibile la adresa https://cristidanilet.wordpress.com/0-in-dialog-cu-voi-din-12-06-2014/ in care sa dezvolt comunicarea mai facila cu cei interesati de profesia de judecator sau de activitatea Consiliului Superior al Magistraturii. Reamintesc că legea îmi interzice să dau consultații juridice.

Multumesc mult pentru interesul aratat.

12/05/2015

Demitizarea justiţiei. Ep. 9: `România este republica procurorilor`

Filed under: Demitizare — Cristi D @ 1:42 PM
Tags: , ,

grafician Ionut Baic2Mitul potrivit căruia am trăi într-o republică a procurorilor este relativ recent. El vrea să exprime faptul că procurorii ar fi  atât de puternici încât până şi judecătorii se tem de ei. Ca urmare, eventualele abuzuri ale procurorilor nu ar putea fi sancţionate, actele ilegale nu ar fi infirmate şi oamenii nevinovaţi ar suferi din pricina procurorilor, fără ca judecătorii să îşi îndeplinească rolul de garanţi ai drepturilor şi libertăţilor omului.

Cele mai grave măsuri cu privire la o persoană sunt, desigur, cele care vizează libertatea sa fizică: arestarea preventivă şi condamnarea la privare de libertate.

1. Cu privire la condamnare, am arătat în Demitizarea – ep.6 că în ultimii 5 ani sunt 76,37% de condamnaţi de către judecători dintre persoanele trimise în judecată de procurori (procent egal cu cel al altelor state europene) şi 23,27% de persoane trimise în judecată de procurori care au ajuns în penitenciar ca urmare a condamnării de către judecători. Ca urmare nu este adevărat că judecătorii ar confirma toate acuzele formulate de procurori.

.

2. Cu privire la arestarea preventivă, am arătat în Demitizarea – ep.7 că dintre persoanele trimise în judecată 14% sunt în stare de arest preventiv. Iată ce spun datele statistice oficiale (date tabelare fond şi recurs) cu privire la modul în care se decide arestarea:

2.1. datele pe anul 2014

DNA şi DIICOT au solicitat luarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii arestării preventive în 1140 situaţii şi judecătorii au admis astfel de solicitări  în 355 de situaţii. Au fost admise 50 de contestaţii, dar nu putem şti dacă sunt ale inculpaţilor arestaţi sau a procurorului dacă nu a fost arestat inculpatul. Având în vedere obiectul articolului meu, voi considera situaţia cea mai grea, şi anume că ar fi vorba de contestaţii admise pentru procurori. Ca urmare, din totalul măsurilor de DNA şi DIICOT judecătorii au admis cel mult 405 cereri, adică 35,52%. 178 de mandate de arestare au fost emise in dosarele DNA, din care 8 pentru deputaţi şi unul pentru un senatori.

Procurorii de la celelalte unităţi de parchet au solicitat luarea şi prelungirea în 5431 situaţii şi judecătorii au admis-o în 2074. Au mai fost 124 de contestaţii admise şi nici aici nu ştim cui apaţin, aşa că voi considera că sunt contestaţii ale procurorilor. Rezultă că judecătorii au admis cel mult 40,5% din cererile procurorilor.

.

 2.2. datele pe anul 2013

Ca punct de referinţă am luat anul anterior. Nu avem date separate pe DNA/DIICOT, ci numai cu privire la activitatea tuturor procurorilor, iar aici nu avem date cu privire la soluţia de admitere a propunerilor în cazul Judecătoriilor.

Aşadar, procurorii de la tribunale, curţile de apel şi ICCJ au solicitat luarea şi prelungirea în 4099 situaţii şi judecătorii au admis 1814 solicitări, la care se adaugă contestaţiile admise în număr de 316. Adică judecătorii au admis cel mult 52% din solicitări.

Dacă se iau în calcul şi cererile de arestarea preventivă înaintate Judecătoriilor, se ajunge la un total solicitat de 10.082.

 .

2.3. datele pe anul 2012

Nu avem decât numărul de propuneri de arestare şi prelungire a arestării pentru Judecătorii, Tribunale şi Curţile de Apel. Numărul este 10322.

 .

2.4. datele pe anul 2015

O să se spună ca în acest an, 2015, lucrurile stau altfel, căci `s-a văzut la TV că au fost mai multe  arestări`. Haideţi să vedem ce spune statistica cu datele adunate din ianuarie până azi:

DNA şi DIICOT au solicitat luarea, prelungirea şi înlocuirea măsurii arestării preventive în 664 situaţii şi judecătorii le-au admis în 207 situaţii. La acestea se mai adaugă maxim 19 contestaţii admise. Deci, judecătorii au admis cel mult 34% din cererile procurorilor DNA şi DIICOT.

Procurorii de la celelalte unităţi de parchet au solicitat luarea şi înlocuirea în 2401 situaţii şi judecătorii au admis 926 de solicitări, la care se adaugă maxim 84 contestaţii admise. Deci, judecătorii au admis maxim 42% din cererile procurorilor.

 .

Concluzii

Aşadar, după intrarea în vigoare a noilor coduri penale în 1 febr.2014, cererile de arestare preventivă solicitate de către procurori au scăzut cu o treime, raportat la anii anteriori. Din solicitările procurorilor de arestare sau de prelungire a arestării cel mult 40% sunt admise de către judecatori, iar procentul este de 35 pentru cererile formulate de DNA şi DIICOT. Dintre cei trimişi în judecată de către procurori, trei sferturi sunt condamnaţi şi sub un sfert ajung să fie condamnaţi cu executare în regim de penitenciar. Prin urmare, cel de al nouălea mit, intens circulat în aceste zile în spaţiul public, este zdrobit de o evidenţă obiectivă care nu poate fi contrazisă: judecătorii sunt independenţi în raport cu procurorii şi acest lucru este relevat inclusiv de gradul redus al cererilor admise de judecători raportat la solicitările făcute de procurori.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”

ep.4: „Magistrații decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistrații decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamnă că e vinovat”

ep.6: „Arestarea este regula în procesul penal românesc”

ep.7: ”Judecătorii arestează tot atât de mult ca pe vremea când arestau procurorii”

ep.8: `Arestările sunt abuzive`

10/05/2015

Justitia viitorului. Ep. 1: De la `telejustitie` la `open justice`

Filed under: Justitia viitorului — Cristi D @ 11:41 PM
Tags: ,

 open-for-justice-logoArticol apărut în revista TIMPUL, Anul XV, Nr. 193, aprilie 2015, pag.5 – Lasati `telejustitia`. Ce spuneti de `open justice`?

Discuțiile pe tema telejustiției mi se par dacă nu false, atunci cel puțin marcate de ipocrizie. O parte a populației este nemulțumită dacă nu află informații despre activitatea judiciară și atunci acuză organele judiciare de mușamalizare. O altă parte a populației crede că e ceva nefiresc să afle prea multe din dosarele încă neoluţionate și atunci acuză organele judiciare că sunt influențate în luarea deciziilor de forţe obscure, de adversarii procesuali sau chiar de public.

Înainte să avansez o posibilă soluție la dilema limitelor transparenței justiției, aș dori să fac o retrospectivă cu privire la această chestiune. Acum cincisprezece ani băteam hotărârile la mașina mecanică de scris, foloseam indigoul pentru multiplicare, părțile primeau deseori o copie ilizibilă – azi avem cu toții computere, cu un simplu click se obține o copie identică din punct de vedere calitativ cu originalul, iar la cererea părților începând de anul trecut se poate comunica varianta electronică a tuturor documentelor procedurale. Acum zece ani nu se știa numele celor care făceau parte din competul de judecată de judecată, ci îl aflai de abia când ți se comunica soluția – azi componența completului este afișată pe lista de ședințe și pe portalul instanțelor, loc de unde se află orice informație despre părțile unui dosar, termenele de judecată și soluția pe scurt din fiecare cauză; și tot pe portal este publicat, din anul 2012 încoace, CV-ul profesional al fiecărui magistrat. Acum zece ani presa se lovea de obtuzitatea sistemului în furnizarea de informații – azi avem un Ghid de relații dintre sistemul judiciar și presă adoptat de CSM și, practic, nu există emisiune de știri în care să nu fie informații despre vreun caz important. Înainte nici nu se concepea ca cineva prezent în sala de judecată dar străin de proces să își ia notițe cu privire la cele dezbătute – azi avem înregistrare audio ale ședințelor de judecată și, ca să fim realiști, orice participant la proces poate înregistra cu un simplu device, dezbaterile. Până acum şapte ani doar părțile dintr-un caz aveau acces la hotărârea ce îi privește – în perioada 2008-2010 s-au publicat în mod experimental 100.000 de hotărâri judecătorești în programul Jurindex, iar din aces an un nou proiect, ROLII, va asigura publicarea a câtorva milioane de hotărâri judecătorești, anonimizate, ceea ce va permite identificarea practicii judiciare a unei anumite instanțe sau chiar a unui anumit judecător.

Este clar că avem o evoluție în domeniul transparenței și organizării, dar și funcționării justiției. Se vrea mai mult? Poate. Se poate face mai mult? Fără îndoială. Produce telejustiția vreun efect negativ? Nu știu. Dacă prin „telejustiție” se înţelege filmările cu persoane încătușate făcute în fața DNA sau în sediul vreunei instanțe de judecată, atunci trebuie să arăt că acest lucru este interzis de Codul de reglementare a conținutului audio-vizual și, evident, înseamnă că CNA nu își face datoria. Dacă prin „telejustiție” înțelegem apariția în presă „pe surse” în presă a unor documente din dosare, atunci noi, cei din justiție, avem o problemă că nu putem opri acest lucru. Dacă prin „telejustiție” înțelegem nesfârșitele talk-show-uri televizate cu tot felul de analiști care își dau cu părerea despre probe din dosare, despre vinovăția celor cercetați sau despre posibile  intenții viitoare ale organelor judiciare, atunci publicul are o problemă că urmărește astfel de pseudo-dezbateri.

Eu vin cu o propunere: toate procesele care se desfășoară în şedinţă publică să se transmită online, iar conținutul tuturor dosarelor din instanțe să fie publicat pe internet. Știu, pare ceva avangardist și mă aştept la reacții negative. Dar să renunțăm la ipocrizie: publicul preferă misterul, sursele, imaginile furate; invocă drepturile omului, dar de abia așteaptă imagini în exclusivitate și documente despre viața privată a celor investigați; spune că cel cercetat beneficiază de prezumția de nevinovăție, dar până la sfârșitul procesului el este crucificat în fiecare seară la televizor. Ei, eu cred că fiind totul public, nu va mai fi nimic de aflat pe surse, iar cetățenii vor vedea cu ochii lor ce se întâmplă într-o sală de judecată. Magistrații înșiși vor fi mai atenți la conduita lor față de părți. Avocații vor găsi o nouă modalitate ca să își lărgească portofoliul de clienți. Cei audiați, cu excepția avocaților, vor fi ascultați cu filmare din spate și cu protejarea datelor lor personale. Evident, procesele care nu sunt publice, de exemplu cele cu minori sau cu victime ale unor infracțiuni la viața sexuală, ori procesele civile fără interes public cum ar fi cele de divorț, nu se vor transmite.

Am văzut acest sistem funcționând în alte state. Astfel, în SUA, UK și Australia procesele care au loc la curtea supremă sunt transmise online. Până și în Africa de Sud s-a transmis integral anul trecut la televizor, de către o instanță inferioară, procesul sportivului care și-a împușcat prietena. În SUA toate dosarele sunt urcate în formal digital pe internet, iar accesul se asigură în unele state numai pentru părți și avocații lor pe baza unei parole, iar în alte state pentru toată lumea, la liber – se numește „open justice” şi are la bază concepția că tot ce vede și atinge judecătorul în sala de judecată trebuie să fie accesibil şi publicului.

Oricum, pe acest drum mergem și noi. Începând cu anul 2006 toate ședințele din procesele civile se înregistrează audio, iar din anul 2012 și cele din procesele penale, înregistrările fiind de anul trecut accesibile părților. Începând cu anul 2011 toate ședințele CSM se transmit online, iar înregistrările sunt disponibile pe site-ul instituției, inclusiv interviurile pentru promovarea magistraţilor la ICCJ şi pentru numirea în funcţiile de conducere de la ICCJ şi de la vărful PICCJ, DNA şi DIICOT. Toate conferințele de pregătire a magistraților desfășurate la INM sunt de asemenea transmite online – cine și-ar fi închipuit în urmă cu câțiva ani că judecătorii și procurorii vor accepta să fie filmați?!. Din anul 2013 la Cluj și la Arad se asigură accesul părților la propriul dosar în format electronic, pe baza unei parole. De ani buni deja curțile au proprii purtători de cuvânt, ba mai nou și site-uri proprii sau conturi de facebook, alegând ce informații din dosare transmit spre exterior utilizând social-media.

Oricum, viitorul digital al justiției este inevitabil. Și, ca un ultim argument, dacă mai este cazul: reamintesc că ședințele Parlamentului și ale Guvernului sunt publice, iar proiectele de acte normative sunt în dezbaterea publică mai înainte de a fi votate. Dacă tot vrem ca puterile să fie egale, ar putea fi și la capitolul transparență. Iar transparența nu a stricat niciodată, nimănui. Poate fi ceva șocant la început, însă doar atât.

Sub presiunea tehnologiei care ne invadează, justiția se transformă. Iar procesul echitabil va căpăta noi valențe. E timpul să ne gândim la justiţia viitorului.

09/05/2015

9 mai – o tripla sarbatoare

Filed under: 0. NOUTATI — Cristi D @ 1:28 PM

Azi sarbatorim Ziua Independenţei României: La 9 mai 1877, pe fondul războiului dintre ruşi şi turci, premierul Kogalniceanu citeste in Adunarea Deputatilor declaratia de independenta fata de Imperiul otoman. A doua zi principele Carol I semnează legea. Se încetează plata tributului către turci  Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti vor iesi victorioase din razboiul ruso-turc, după sacrificii eroice la Plevna, Rahova, Smîrdan şi Vidin.

Tot azi sarbatorim Ziua Victoriei. 7 mai 1945, la câteva zile după sinucidearea lui Hitler, se semnează actele de capitulare a naziştilor în faţa Aliaţilor. A doua zi, aproape de miezul nopţii, încetează orice acţiune a armatei germane în zonele ocupate. Astfel, ia sfârşit cel de al doilea război mondial. În statele din estul Europei era deja 9 mai.

În fine, azi sărbătorim şi Ziua Europei. Pe 9 mai 1950, ministrul de externe francez Robert Schuman citeste declaratia de constituire a unei prime institutii europene supranationale, care va sta la baza UE de mai tarziu. Interesant, cu un an în urmă, pe 5 mai 1949 lua naştere o altă organizaţie, menită să protejeze drepturile omului: Consiliul Europei.
Pentru cei care nu cunosc valorile pe care se bazeaza UE, redau continutul art.2 din Tratat „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.„

03/05/2015

3 mai – Ziua Mondiala a Libertatii Presei

Filed under: 0. NOUTATI — Cristi D @ 8:08 AM

presaAstăzi este Ziua Mondială a Libertăţii Presei. Ea a fost instituită în 1993 la nivel ONU şi marchează Declaraţia de la Windhoech cu privire la principiile libertăţii presei care dezvoltă art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Urez La multi ani şi succes jurnaliştilor oneşti!

Trebuie însă să recunoaştem că presa liberă şi jurnaliştii competenţi sunt din ce în ce mai puţini şi asta o spun cu toată convingerea formată în urma a ceea ce văd zilnic în jurul meu, şi nu doar ca o concluzie a Raportului privind libertatea presei publicat recent de F.House. Din păcate, mulţi dintre beneficiari, dar chiar şi dintre cei care activează în acest domeniu nici nu realizează imensul rol pe care îl au în susţinerea democraţiei: practic, libertatea presei e tot atât de importantă ca şi independenta justiţiei.
Aşa că trebuie să învăţăm să ne dorim, să identificăm şi să protejăm presa liberă! Pentru că aşa cum am mai spus cândva, cetăţenii sunt primii care au dreptul la o presă profesionistă.

29/04/2015

Magistratii nu datoreaza nimanui nimic decat loialitate legii

Filed under: independenta justitiei — Cristi D @ 11:21 AM

Basescu+Udrea+PontaCSM a analizat astăzi declaraţiile lui T.Băsescu din ultima vreme (`guantanamizarea ţării`, `procurorii bagă oamenii la beci în baza unor delaţiuni`, `procurorii distribuie delaţiunile presei`, `arestările sunt făcute pentru a se obţine mărturisiri`, `omul este ţinut în arest preventiv fără probe până mărturiseşte`, `Kovesi şi Stanciu au ajuns în funcţii datorită mie`, `oamenii au în faţă tot un procuror când sunt judecători care au fost în trecut procurori`, `sunt ofiţeri acoperiţi în justiţie`) şi E.Udrea (`trimiterea la beci este ca o formă de tortură pentru a spune ce vor procurorii`, `binomul SRI-DNA incearcă să decapiteze toate instituţiile importante`, `DNA protejează liderii PNL`). S-au mai analizat comentariile unor jurnalişti (M.Enciu, I.Cristoiu).
CSM are o poziţie instituţională pe acest subiect şi ea apare în comunicatele de presă – AICI, AICI și AICI.
În ce mă priveşte, poziţia mea este următoarea:
– Preşedintele statului este Preşedintele CSAT, responsabil de a dezvălui ofiţerii acoperiţi, coaboratorii sau informatorii din justiţie. Deşi au existat mai multe sesizări de la CSM în acest sens, CSAT nu a confirmat în ultimii 10 ani că ar exista acoperiţi în justiţie. Recent, fostul şef al SRI a declarat public că nu există ofiţeri ai SRI în justiţie.
– Sunt oameni numiţi în anumite funcţii de Preşedintele statului, unii în funcţii politice, alţii în funcţii administrative, alţii în funcţii juridice. Numirea se face în temeiul Constituţiei şi/sau legilor. Cât priveşte justiţia, cele două doamne care ocupă acum funcțiile de Preşedinte ICCJ şi Procuror-şef al DNA sunt numite într-o procedură legală pe merite profesionale şi cu avizul favarabil al CSM, nu în mod discreţionar de către Preşedintele statului. Este regretabil ca, după încetarea funcţiei, cel care a făcut numirea să creadă că acei oameni din justiţie îi datorează ceva lui şi colaboratorilor lor sau să creadă că, brusc, aceștia trec în altă tabără – singura `tabără` în care sunt magistrații sunt a legii. În exercitarea funcţiei lor, judecătorii şi procurorii nu datorează nimănui nimic decât loialitate faţă de lege. Ei sunt obedienți doar legii, nu oamenilor, fie ei demnitari ai statului sau persoane din publicul simplu.
– Membrii CSM au constat că afirmaţiile în legătură cu arestările abuzive, tortură, denunţuri nu sunt reale. O afirmaţie la fel de gravă este cea de acum două zile, a prim-ministrului, care a declarat că formaţiunea sa politică şi-a îndeplinit parţial obiectivul de arestare a două persoane. Am solicitat să fie sesizată Inspecţia Judiciară cu privire la această declaraţie a premierului făcută în legătură cu acelaşi caz de mai sus şi care a generat impresia că într-un caz concret s-a decis arestarea la solicitarea politicului. După analizarea acelei declaraţii, va decide Preşedintele CSM.

23/04/2015

In justitie sunt mai multe femei. Majoritatea magistratilor au intrat in sistem dupa Revolutie  

Filed under: 0. NOUTATI — Cristi D @ 8:48 AM

femeie-vs-barbatÎn justiţie femeile reprezintă 65%, iar bărbaţii 35%. Majoritatea judecătorilor şi procurorilor au vârsta de 36-45 ani. Sunt mai mulţi tineri în parchet decât în instanţe.

Judecătorii

În sistemul judiciar din România funcţionează în prezent 4733 de judecători. Dintre aceştia 73% sunt femei şi 27% sunt bărbaţi.

Judecătorii cu vârsta de până la 25 ani sunt în număr de 18. Categoria tinerilor (până în 40 ani) este reprezentată de 30% din numărul total. Cei mai vârstnici, peste 66 ani, sunt în număr de 25.

Majoritatea judecătorilor o constituie cei din categoria de vârstă 36-45 ani. Aproape 3000 de judecători sunt intraţi în sisem după Revoluţia din `89.

.

Procurorii

În sistemul judiciar din România funcţionează în prezent 2780 de procurori. Bărbaţii şi femeile sunt în număr egal.

Sunt 4 procurori cu vârsta până la 25 ani. Categoria tinerilor (până în 40 ani) este reprezentată de 45% din numărul total. Cei mai vărstnici sunt în număr de 33.

Majoritatea procurorilor o constituie cei din categoria de vârstă 36-45 ani, numărul femeilor depăşind aici pe cel al bărbaţilor. Aproape 1500 de procurori sunt intraţi în sistem după Revoluţia din `89.

Statistica este disponibilă AICI.

21/04/2015

Demitizare justitiei. Ep. 8: `Arestarile sunt abuzive`

Filed under: Demitizare,dr.omului,educatie — Cristi D @ 12:19 PM
Tags: ,

catuse2Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Pentru că în ultima vreme tot se propagă ideea unor excese sau abuzuri cu privire la arestare, am alcătuit câteva explicaţii  despre arestarea preventivă pentru ca publicul să le ia în calcul când receptează informaţii vehiculate în spaţiul public:

1. Oamenii legii acţionează potrivit unei proceduri expres prevăzute de lege şi care consacră garanţii menite să ocrotească drepturile omului şi să preîntâmpine comiterea de erori. Astfel, procedura implică următorii paşi:

  • în cursul urmăririi penale procurorul decide inculparea unei persoane când are probe că persoana a comis o infracţiune, după care propune arestarea preventivă sau la domiciliu, dacă crede că se impune şi numai dacă sunt întrunite motivele legale despre care am vorbit AICI;
  • judecătorul de drepturi şi libertăţi este cel care soluţionează propunerea putând să accepte propunerea, să o respingă sau să ia o măsură preventivă mai uşoară (control judiciar, control judiciar pe cauţiune, arest la domiciliu);
  • cel nemulţumit de soluţia astfel dată o poate contesta şi judecătorul de la instanţa superioară o va putea menţine sau modifica;
  • arestarea preventivă se dispune pentru 30 zile. La împlinirea termenului, numai dacă este necesar, procurorul cere prelungirea şi paşii de mai sus – soluţionare de judecător şi apoi contestaţie – se repetă; cu prelungiri succesive, măsura arestării preventive nu poate depăşi 180 zile în cursul urmăririi penale;
  • dacă cel arestat este trimis în judecată, judecătorul de cameră preliminară verifică în mod obligatoriu necesitatea menţinerii măsurii, iar pe parcursul judecăţii completul verifică periodic acest lucru la un interval de maxim 60 zile. Măsura arestării preventive nu poate depăşi un termen rezonabil, dar cel mult o jumătate din maximul pedepsei legale pentru acea infracţiune;
  • pe parcursul stării de arest, dacă durata măsurii expiră sau dacă motivele care au stat la baza luării sale dispar, organul judiciar e obligat să revoce măsura;
  • pe parcursul stării de arest inculpatul are dreptul să ceară revocarea sau înlocuirea măsurii şi atunci paşii de mai sus – soluţionare şi contestaţie – se repetă.

Aşadar, cu privire la măsura preventivă a unui inculpat, decid trei, dar uneori chiar nouă sau mai mulţi magistraţi, ceea ce este menit să diminueze până la excludere posibilitatea vreunei erori. Mai mult, în toate aceste proceduri inculpatul trebuie să fie prezent şi el este asistat de avocat în mod obligatoriu – ales de el, iar dacă nu are primeşte unul din oficiu. În fine, ca o ultimă garanţie de corectitudine, toate hotărârile cu privire la arestare trebuie motivate, căci judecătorii nu pot decide cum vor ei, aşa cum am arătat AICI.

2. În România arestarea preventivă nu este obligatorie (ca în SUA, de pildă) şi nu constituie o regulă, aşa cum ne arată statistica indicată AICI. Astfel, dintre persoanele trimise în judecată mai puțin de o șesime sunt în stare de arest;

3. Există diferenţe între motivele de arestare şi cele care stau la baza unei soluţii definitive, aşa cum am arătat AICI. Astfel încât este posibil şi legal ca o persoană arestată în cursul procesului să fie în final achitată, după cum e posibil ca o persoană cercetată în stare de libertate să fie în final condamnată cu executare în penitenciar – asta nu înseamnă automat că s-a comis vreo greşeală/abuz de către organul judiciar. Tot aşa cum sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajung în penitenciar – dar asta nu înseamnă automat că s-a comis vreo greşeală/abuz la trimiterea lor în judecată.

4. Dacă s-a constat în justiţie că o persoană a stat în arest în mod nelegal ea va fi despăgubită de Stat în urma unui proces civil, potrivit procedurii descrisă în art. 538-542 C.proc.pen. Aceasta nu înseamnă automat că există o culpă a judecătorilor care au dispus/menţinut/prelungit măsura. Dacă se dovedeşte o atare culpă însă (de ex, că s-a luat măsura pentru alte infracţiuni decât cele la care permite legea arestarea, ori s-a dispus arestarea peste termenul legal, ori s-a dispus arestarea într-un alt cadru decât cel procesual), statul va recupera prejudiciul de la persoana vinovată de producerea erorii – magistrat sau orice altă persoană vinovată (martori, experţi, grefieri etc).

Aşadar, acest al optulea mit despre justiţie este demontat: arestările nu se fac în mod arbitrar, ci potrivit legii. Dacă legea este prea permisivă sau prea restrictivă, nu ţine de magistrat. Dacă sunt încălcări ale legii în procedura de arestare, există proceduri prin care acestea vor fi îndreptate şi, eventual, cei nedreptăţiţi să fie despăgubiţi.

.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”

ep.4: „Magistrații decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistrații decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamnă că e vinovat”

ep.6: „Arestarea este regula în procesul penal românesc”

ep.7: ”Judecătorii arestează tot atât de mult ca pe vremea când arestau procurorii

16/04/2015

De ce nu ma duc la o cafea in sediul Parlamentului

Filed under: 1. EXPLICATIE — Cristi D @ 3:05 PM
Tags: ,

cafeaPreşedintele Senatului a anunţat, marţi, că propune organizarea cât mai curând posibil, la Palatul Parlamentului, a unei întâlniri informale între conducerea Senatului şi membrii CSM, pe tema relaţiei bilaterale şi a exercitării atribuţiilor celor două instituţii. Miercuri el a declarat că în şedinţa Biroului Permanent s-a decis ca data întâlnirii informale dintre Senat şi CSM va fi stabilită săptămâna viitoare, după ce membrii conducerii Senatului se consultă cu partidele din care fac parte.

Eu m-am decis să nu particip la o astfel de întâlnire. Iată motivele:

  • Pentru că o întâlnire „informală” poate avea loc între persoane, dar nu între instituții ale statului;
  • Pentru că o astfel de întâlnire în mod normal nu ar trebui să aibă agendă și teme prestabilite, ci este mai degrabă pentru cunoașterea partenerilor, pentru socializare;
  • Pentru că în vederea unei întâlniri informale nu se face declarație de presă într-o zi, nu se face anunț în presă în ziua următoare, nu se consultă partidele și nu se stabilesc date punând în mișcare rotițe birocratice instituționale;
  • Pentru că o astfel de întâlnire este deocamdată inoportună cât timp a fost generată de un demers al CSM finalizat cu o „sancționare” a Senatului de către CCR (până va fi motivată decizia);
  • Pentru că o astfel de întâlnire poate avea loc la o cafenea sau o cofetărie, dar nu în sediul unei instituții, mai ales când este vorba de Parlament;
  • Pentru că o întâlnire Judiciar-Legislativ nu trebuie ferită de ochii și urechile presei. Nu mi se pare tocmai în regulă să fie anunțată public această întâlnire după care conținutul să fie secretizat pe motiv că discuția este „informală”;
  • Nu în ultimul rând, nu vreau să văd cum membrii CSM sunt apostrofați și în privat, nu doar în public ca până acum, că au solicitat președintelui CSM sesizarea CCR cu privire la votul din Senat într-o cauză judiciară a unui parlamentar.

Eu cred că reprezentanții celor trei puteri trebuie să aibă discuții cât se poate de formale și care să se desfășoare în public. Justiția nu are ce negocia cu Parlamentul, cu atât mai mult în spatele ușilor închise și mai ales când situația este atât de tensionată din cazul încălcărilor repetate ale Constituției din partea unei puteri. Mai mult, dezbaterile nu pot avea ca obiect cauze judiciare punctuale, chiar dacă a intervenit Curtea Constituțională.

De altfel, există cadrul legal necesar pentru acest dialog: instituțiile își datorează respect reciproc și trebuie să coopereze în mod loial, spune Comisia de la Veneția (opinia din decembrie 2012, p.17); puterile trebuie să colaboreze în mod loial, reia aceeași Comisie (opinia din martie 2014, pct. 33); CSM trebuie să fie parte la discuțiile privind revizuirea Constituției, așa cum cere Comisia Europeană (rapoartele MCV – p.3 din ianuarie 2014 și p.5 din ianuarie 2015); CSM trebuie să prezinte Parlamentului Raportul privind starea justiției și Raportul privind activitatea CSM (art. 38 alin. 6 din Legea nr. 317/2004); Ministrul Justiției trebuie să prezinte Parlamentului concluziile sale privind raportul de activitate al PICCJ, respectiv al DNA (art. 79 și art. 88 din Legea nr.304/2004) – de notat că de la intrarea lor în vigoare în anul 2005 aceste dispoziții legale s-au respectat o singură dată; în rest, discuțiile au avut loc la televizor. Mai mult, la protestul magistraților din anul 2009 chiar s-a propus încheierea unui Pact între puteri, finalizat doar cu semnarea parțială a unor principii, azi nerespectate. Anul trecut și anul acesta ministrul justiției a avansat ideea unui cod de conduită politică cu privire la justiție, dar inițiativa s-a rezumat doar la emiterea acestei idei. Inutil să reamintesc conduita politicienilor care a fost dezavuată de Comisia Europeană în rapoartele MCV din vara 2012 (p.3 și p.22 unde se solicită măsuri disciplinare împotriva politicienilor care subminează credibilitatea judecătorilor sau care exercită presiuni asupra instituțiilor judiciare, p.15 unde se critică folosirea imunității pentru blocarea unor dosare), din ianuarie 2013 (p.4 unde se denunță actele de intimidare sau hărțuire comise împotriva unor persoane care lucrează în instituții judiciare și anticorupție importante și se cere clasei politice să ajungă la un consens privind abținerea de la criticarea hotărârilor judecătorești, de la subminarea credibilității magistraților sau de la exercitarea de presiuni asupra acestora, p.6 unde se susține necesitatea justificării refuzului de ridicare a imunității), din ianuarie 2014 (p.3 unde se menționează că încă există atacuri politice la adresa magistraților, la p.4 se menționează că sunt hotărâri judecătorești definitive pe care Senatul nu le execută, la p.8 se reia critica cu privire la nemotivarea hotărârilor de ridicare a imunității, iar la p.13 se recomandă alcătuirea unui Cod de conduită al parlamentarilor cu dispoziții clare în ceea ce privește respectarea independenței sistemului judiciar, și în special a hotărârilor judecătorești de către parlamentari și în cadrul procesului parlamentar), din ianuarie 2015 (p.4 unde se reamintește de existența atacurilor la adresa magistraților și neadoptarea codului de conduită al parlamentarilor, p. 11 unde se arată că răspunsul Parlamentului la solicitările DNA pare arbitrar și lipsit de criterii obiective).

Așadar, problema nu este la Justiție, ci la celelalte puteri. Cadrul legal de discutare a modului de intrare în ordinea constituțională a Parlamentului există deja. Sugestii și recomandări cu privire la ce trebuie îndreptat sunt de mulți ani formulate: lămurirea limitelor imunității pentru parlamentari, lămurirea blocajului procedural cu privire la miniștri dar mai ales pentru foștii miniștri, eliminarea practicii ca procurorii să trimită la Parlament dosarele nepublice cu privire la parlamentarii sau miniștrii cercetați, lămurirea limitelor criticismului politicienilor la adresa unor magistrați sau a unor măsuri ori decizii punctuale, respectarea hotărârilor judecătorești definitive (și, dacă e să discutăm despre integritate, poate atingem și subiectul referitor la cei condamnați definitiv care încă sunt parlamentari), invitarea CSM la orice discuție pe marginea modificării Constituției.

De cafele vom avea timp. Acum este momentul pentru discuții autentice.

15/04/2015

Interviu LaPunkt.ro: Despre Justitie, Dreptate si Adevar

Filed under: interviu — Cristi D @ 10:05 PM
Tags: , , , , ,

cristi-danilet-judecatorInterviu acordat site-ului LaPunkt.ro in 14.04.2015

Cristian Pătrăşconiu: Cînd ai ştiut că vei fi judecător, că în viaţa ta ideea de justiţie va juca un rol foarte însemnat? Sunt două direcţii pe care aş vrea să le atingem, a propos de această întrebare de deschidere a dialogului nostru: a) când, la modul romantic, idealist, ai început să visezi, să reflectezi la justiţie, să te imaginezi făcând justiţie? ; b) când, dpdv profesional, ai ştiut că vei alege, poate pe viaţă, să faci justiţie?

Cristi Dănileţ: De mic m-a fermecat ideea de ordine, de disciplină, de regulă – o fi fost rezultatul cărţilor cu eroi specifice vîrstei sau a primelor lecturi despre religie şi filosofie în care începeam să mă iniţiez. Caracterul meu s-a format însă sub auspiciile unei educaţii „spartane” primite în familie. Tatăl meu, căruia îi păstrez o memorie vie şi un adînc respect, nu m-a pregătit pentru jungla de afară, dar m-a învăţat că lucrurile sunt fie albe, fie negre şi ca e mai bine să trăiesc „cinstit şi sărac”. Această educaţie, combinată cu o pregătire timp de ani de zile în artele marţiale – am ajuns la centura neagă şi la rangul de instructor – m-a făcut să mă orientez către un domeniu de acţiune. Urmasem liceul la profilul matematică-fizică şi iniţial m-am îndreptat către Academia de Poliţie. Cînd mi s-a spus în față că am nevoie de pile ca să trec toate probele de admitere, am formulat opţiunea pentru Facultatea de Drept. La sfîrşitul celor patru ani îmi era clar că vreau să devin procuror – tot spiritul de acţiune….Însă în anul în care am obţinut licenţa, în 1998 adică, nu s-a organizat concurs de admitere decît pentru judecători. Nu am regretat nicio clipă profesia aleasă, şi totodată înţeleg şi apreciez munca poliţiei judiciare şi a procurorilor.

C.P.: Ce şi cine crezi tu că formează în mod fundamental un om care este implicat în actul de justiţie?

 C.D.: La vîrsta de 23 de ani cînd am intrat în justiţia română credeam că le ştiu pe toate. Nu că acum aş gîndi altfel, dar nu prea o spun în public :)…După cîţiva ani, mi-am dat seama că sistemul nu funcţionează: totul e o administraţie imensă care doar se cheamă altfel,  „magistratură”. Şi am început să gîndesc şi să iniţiez unele schimbări: intîi la nivel local, apoi la nivel naţional şi, sincer, acum la nivel european (în cîteva luni se va lansa un proiect pe care l-am coordonat şi de care sunt foarte mîndru, e unic în lume). Aşa am început să reflectez la ce lipseşte justiţiei şi, treptat, am înţeles: omenia. Nu orice om poate fi magistrat şi nu orice magistrat este om. Discuţia este foarte complexă şi merită tratată cît mai serios. Un doritor merituos nu devine magistrat odată cu publicarea în Monitorul Oficial a decretului semnat de Preşedintele României privind numirea sa în funcţia de judecător sau de procuror. Magistrat trebuie să fii şi să dovedeşti că eşti în fiecare zi a existenţei tale. A fi magistrat nu înseamnă să fii un erudit al principiilor de drept şi al legilor, ci să ai şi o serie întreagă de calităţi la fel de importante: să cunoşti socialul, să te intereseze domenii precum economie, finanţe, criminalitate, să înţelegi politica şi administraţia, să ai capacitatea de a discerne între informaţii autentice şi dezinformări, să ai abilitaăţi de detectiv dar şi de orator. Cu alte cuvinte, un magistrat trebuie să înţeleagă societatea pentru a accepta ce are de facut. Pentru mine, un magistrat îşi iubeşte țara, îşi înţelege compatrioţii și contribuie la vindecarea societății apărînd oamenii corecţi şi sancţionîndu-i pe cei ce încalcă legea. Iar misiunea lui îndeplinită cu profesionalism face ca magistratura să devină artă, procedura să devină măiestrie, iar soluţiile sale să fie adevărate opere de artă.

1

CP: Şi, în oglindă, ce deformează un asemenea om?  

 CD: Cînd încă nu ai familie sau nu ai lucrat anterior în altă parte, cînd de abia ai ieşit de sub autoritatea părinţilor şi/sau a profesorilor şi brusc dobîndeşti un loc de muncă stabil, un salariu foarte bun pentru un bugetar debutant şi o putere aproape necenzurabilă, credeţi-mă că tendinţa de a te crede Dumnezeu şi de a abuza ori de a-ţi neglija îndatoririle sunt extrem de mari. Dincolo de aspectele didactice, pot spune fără teama de a mă înşela că exercitarea funcţiei are o singură limită reală: conştiinţa ta. Sunt dese cazurile în care poţi da soluţia şi, într-un fel, şi inversul acesteia. Însă, ce te face să fii corect şi să găseşti soluţia potrivit argumentelor şi nu argumentele potrivit soluţiei gata luate?! Nu legea, nu practica, nu presiunile pozitive sau negative asupra ta, ci doar conştiinţa – un subiect încă tabu, cum sunt şi altele: vocaţia, curajul, competenţa, integritatea…Aparent, ne îndeplinim sarcinile odată ce ne acoperim de hîrtii. Practic însă, lucrăm cu oameni. Şi mulţi magistraţi ar trebui să vadă măcar pentru o dată în viaţă cum este să fii dincolo de bară şi să fii tratat nepoliticos, pe grabă, superficial, ironic; cum este să primeşti o hotărîre care nu conţine argumente, ci doar naraţiunea procesului, în care citeşti cuvinte în latină sau, mai nou, în engleză, care nu se referă la un destin, ci la un caz; nu la un om, ci la un nume. Un magistrat se formeaza în ani. Nu ştiu în cîti. Eu şi alţii ca mine suntem pe acest drum. Mulţi însă nu au aceste puseuri de reflexie. Pentru mine, magistratura este o cale – DO în sensul japonez, dacă mi-e permis. Pentru alţii este un loc de munca şi atît.

CP: Sa rămînem puţin la tema, careşi  mie mi se pare foarte interesantă şi foarte ofertantă, a “omeniei” justiţiei. O spui chiar tu: e o temă complexă, merită în sine o discuţie. Să trasăm, împreună, liniile directoare ale unei asemenea posibile, necesare discuţii. Şi să pornim de la contrariul său: ce e negativul “omeniei” justiţiei?

 CD: O să plec de la o experiență personală: eram tânăr judecător și am fost implicat într-o cauză civilă; judecătoarea cauzei îmi știa ocupația. Mă prezint la termen pentru audiere. În fața mea, o văd pe judecătoare strigând la toți din sală și realizez că ceea ce consemna nu corespundea cu ceea ce spuneau cei audiați. Mi-a venit și mie rândul. Îmi tremurau genunchii și gâtlejul mi se uscase. Am vrut să îmi notez ceva și nu mi-a permis. Am pierdut cauza cu o motivare halucinantă. După ani, într-o altă cauză soluționată în alt județ, partea mea adversă propune ca martor o rudă a sa. Spun judecătoarei că potrivit unui articol din codul de procedură civilă acest lucru nu este permis dacă eu nu sunt de acord, la care ea îmi răspune, nonșalant, că la ea în cod nu scrie așa cea (!!). Am rămas mască – eu fiind penalist, credeam că fusese recent modificat codul de procedură civilă și nu eram la curent. Dar nu era deloc așa. Când a venit rândul meu să pun întrebări martorului judecătoarea mi-a retezat-o scurt: „Aveți întrebări?! Să fie numai două” – aspect total pe lângă procedură. La finalul procesului am cerut cuvântul în replică dar judecătoarea mi l-a refuzat spunând că e obosită, după care s-a ridicat de pe scaun, a închis ședința de judecată și a plecat…

2

Nu doar eu am pățit să fiu intimidat în timpul procesului, să fiu sancționat pe nedrept, să mi se încalce drepturile procesuale, să citesc hotărâri pe care să nu le înțeleg. Până acum câțiva ani aceasta era starea normală în justiție. Și încă se mai întâlnesc astfel de situații, din păcate, dar sistemul are modalitățile lui de a-i ascunde pe acei colegi care au grave carențe în domeniul eticii judiciare, domeniu ignorat cu bună știință de INM, de CSM sau de asociațiile profesionale. Situația prin care am trecut eu, ca parte, m-a ajutat enorm în ca carieră: am pierdut acel proces „cu dreptatea în mână”, dar am devenit un judecător în sala căruia nu s-a intrat cu frică, care am respectat avocații și părțile, care am pronunțat hotărâri scurte, la obiect, și pe care până și cei care au pierdut cauzele au înțeles motivele.

Pentru mine, ca practician al dreptului și, cumva, ca un începător în filosofia dreptului, nu îmi este indiferent dacă judecătorului i se recunoaște autoritatea din teamă pentru puterea lui sau din respect pentru el ca om ce îndeplinește o funcție nobilă, dacă o hotărâre definitivă este executată după ce a fost acceptată ca spunând adevărul ori dacă cele stabilite de ea încă sunt refuzate de către părți, dacă legea este aplicată doar pentru că este există sau numai pentru că în caz de nerespectare a ei se va aplica o sancțiune.

CP: Apoi: în cel mod trebuie să fie înţeleasă această “omenie”? Eventualele sentinţe să fie mai “omenoase”, mai blânde, mai miloase faţă de cei care încalcă legea? O justiţie conform celebrei variante cool a Legii lui Ohm – „fii om cu mine ca să fiu om cu tine”?

 CD: Eu cred că mila și iertarea trebuie căutate la biserică sau la mediator, nu în instanță. În sala de judecată cauți un om care să îți citească dosarul, care să îți explice legea și procedurile, care să stea de vorbă cu tine pentru a înțelege nu doar starea de fapt, ci și miza procesului și care la final să dea soluția legală. Cauți un om calm și ferm, demn și politicos, care să te trateze egal cu celelalte părți și care să te respecte, care să fie și să pară imparțial, care să fie curajos și integru. Nu vrei să vezi nici un zeu la care nu poți să ajungi sau să te uiți, dar nici un adversar cu care să te războiești pe parcursul procesului. Nu cauți nici un super-om care să le știe pe toate, dar nici un fost coleg de bancă care să își aducă aminte de petrecerile la care ați fost împreună. Ci cauți un om înainte de toate cu care să discuți (oral sau în scris, nu are importanță), care este și judecător, având astfel competența de a-ți soluționa problema juridică. Toate acestea țin de un anume fel de a fi, de caracter, dacă vrei, care este rodul unei anumite educații și, mai ales, al autoeducației. Aici un mare rol are familia și școala, dar mai ales lecturile parcurse singur și discuțiile cu persoane care împărtășesc aceste valori.

3

De la un magistrat eu aștept ca el să se dedice mai mult celorlalți decât lui însuși. Care să aibă simțul social și să știe ce se așteaptă de la el. Care să se perceapă ca un fel de vindecător al societății și de educator al cetățenilor. Care să nu se rezume la 8 ore pe zi în a respecta legea și a-i face pe alții să o respecte. Și care în afara sălii să fie un om obișnuit. Poate deosebit, dar în niciun caz diferit. Eram la un curs de etică pe care îl țineam pentru magistrații cu vechime și întreb participanții: „Ce faceți dacă un avocat vă invită la o cafea?” la care o judecătoare îmi răspunde: „Aș refuza. Sunt judecător într-o localitate mică, unde toată lumea știe de faci. De 15 ani nu am mai ieșit la un restaurant”. Am rămas stupefiat: acest judecător se izolase dintr-o precauție rău înțeleasă, pentru a nu se spune că se întâlnește cu persoane care apoi ajung în dosarele sale. I-am spus că cineva care gândește așa despre ea îi jignește inteligența: dacă e să aranjezi un dosar, doar nu ești nebun să discuți asta în public cu cel interesat….

Sunt total împotriva favoritismelor, partizanatelor și prejudecăților: subiectivismul și conflictele de interese nu au ce căuta în justiție. După cum sunt total împotriva magistraților care își ascund afinitățile față de anumite persoane sau situații de fapt – de exemplu, o judecătoare victimă în tinerețe a unei infracțiuni de viol va avea dificultăți în a soluționa în mod obiectiv un caz de viol, fiind tentat să aplice o pedeapsă mai aspră autorului tocmai prin prisma propriei sale trăiri care a marcat-o ani de-a rândul; sau un bărbat judecător proaspăt divorțat care a pierdut custodia copiilor săi va avea mari greutăți în a decide corect când în fața sa se prezintă un tătic și o mămică care se „bat” pentru copil, fiind tentat să îi dea custodia tatălui; la fel de dificil va fi situația pentru un judecător având un împrumut la o bancă și care are de soluționat un litigiu prin care contracte de același tip sunt contestate în fața sa ca având clauze abuzive. Ei bine, trebuie tărie de caracter nu de a trece peste situația personală și a te chinui să te recunoști în situația care ridică problema, ci tărie de caracter să accepți că nu poți soluționa cauza chiar dacă ai da hotărârea corectă, pentru faptul că nu întruneștiaparența de imparțialitate, adică o condiție care pune în centrul atenției pe justițiabil și părerea lui despre tine dacă ar cunoaște acele elemente care te privesc. Ei, da, să recunoști propriile vulnerabilități mi se pare cerința supremă; ea este primul pas spre formarea ca om și spre desăvârșirea ca judecător.

 CP: În al treilea rind: cum poate fi instituţionalizată această “omenie” a justiţiei – şi, dacă se întâmplă deja aşa ceva, nu accidental, ci la nivelul unui proiect de anvergură? Ce elemente de educaţie trebuie întrunite, cine să facă tipul acesta – delicat – de pedagogie cu cei care fac justiţia? Şi, mai ales, cum anume?

 CD: Eu obișnuiesc să spun că la Facultatea de Drept studenții învață dreptul – adică legea; la Institutul Național al Magistraturii ei învață justiția – adică să aplice legea la cazuri concrete. Dar mă întreb: când învață ce este Dreptatea?! – a înfăptui justiția înseamnă să faci dreptate sau doar să aplici legea? Dar ce este Legea?! – veți rămâne uimiți câți absolvenți de drept, mulți deja practicieni, nu știu importanța socială a legii, confundă autoritățile implicate în procedura legislativă și nu știu cum să citească sau cum și când se interpretează legea. Legea ne garantează libertatea, dar când învață viitorii practicieni ai dreptului ce este Libertatea?! – și asta ar părea, nu-i așa, vital pentru niște oameni care privează pe alții de libertatea. Însă astăzi sunt ignorate lucrări fundamentale scrise de Rousseau, Locke, Mill, Montesquieu, Kant, Tocqueville prin care aceștia definesc omul cu însușirile lui esențiale – demnitatea și libertatea, care definesc societatea și democrația, care justifică conducerea prin reprezentanți a poporului suveran, care explică națiunea și patriotismul. După cum este ignorat profesorul Mircea Djuvara, marele – dacă nu chiar singurul – filosof și teoretician al dreptului produs de țara noastră. Și, mai mult, când învață tinerii ce este Judecătorul?! – știți că la liceu sau la facultate nu se explică diferența între judecător și procuror (probabil dacă eu aș spune acum că judecătorul nu poate fi un magistrat, pentru că magistratul e prin definiție un funcționar, aș provoca multiple nedumeriri într-o societate care e învățată că judecătorul e magistrat și procurorul nu ar trebui să fie), că un absolvent de drept nu are cunoștințe minime despre avantajele și dezavantajele profesiilor pe care le poate îmbrățișa ori nu stăpânește reguli de etică juridică?! Dar eu îți spun că sunt magistrați care nu știu care sunt cele trei roluri ale unui magistrat, aspect definit în urmă cu trei decenii ani la nivel mondial și prevăzut chiar în codul nostru deontologic, dar care nu interesează pe nimeni: să rezolve litigiile, să garanteze drepturile omului, să susțină statul de drept. Dacă ar realiza asta, magistrații înșiși ar trece din zona pasivă, în cea militantă și s-ar transforma în adevărați apărători ai legalității.

5

Am întâlnit mulți judecători care nu știau nici măcar etimologia cuvântului „judecător”, sau pe care dacă îi puneai să vorbească despre independența justiției se opreau după primul minut nemaiputând dezvolta subiectul, sau care consideră că activitatea nelegală sau ne-etică a colegilor nu îi privește. Nu îi blamez pe ei. Ci constat cu amărăciune că ei sunt produsul facultăților și chiar institutelor unde s-a pus un mare accent pe însușirea unor cunoștințe juridice și atât,. Se ignorăexplicarea unor concepte  – iar dacă din exercițiul dreptului lipsesc unele concepte fundamentale, fără ele practica dreptului de mai târziu este doar actorie. După cum se ignoră dobândirea sau cizelarea unor trăsături de caracter care ele, și numai ele, fac diferența între jurist și judecător. Într-o societate autentică, nici nu s-ar mai verifica la admiterea în magistratură cunoștințele juridice – din moment ce ai licență în studii juridice, înseamnă că ești autorizat să profesezi dreptul – ci verificarea s-ar centra pe cunoștințe generale despre lume și viață, pe logică, pe caracter, pe abilități de dialog și ascultare, pe rezistența la stres, pe capacitatea de a renunța la tine în folosul celorlalți…

Eu găsesc că aceste lucruri sunt fundamentale pentru un mod sănătos de gândire al unui magistrat, dar ele nu sunt predate (sincer, nici nu cred că ar avea cine) și însușite. Atunci, ce pretenții să mai ai ca magistratul, dar și ceilalți practicieni ai dreptului, să înțeleagă că pentru el o fi indiferent dacă dă o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare sau una de 3 ani de închisoare, dar pentru condamnat nu e totuna dacă stă 6 luni în plus în închisoare. Sau să înțeleagă că pentru un anumit moment al evoluției sociale suspendarea executării pedepsei cu  închisoarea pentru un corupt care și-a însușit fonduri publice este inadecvată. Trebuie să realizăm cu toții ce înseamnă să îți fie călcată în picioare demnitatea prin campanii de presă nefondate ca apoi să dai peste un judecător care afirmă că atunci când ești persoană publică se poate spune orice despre tine chiar dacă ține de viața ta privată sau de familie. Sau cât e de importantă unificarea practicii judiciare astfel ca oriunde te-ai judeca să obții aceeași soluție, fiind contrar nu numai logicii elementare, dar chiar și principiului independenței justiției ca pentru cauze similare să se dea două soluții contrare, uneori chiar de către doi judecători de la aceeași instanță (iar aici trebuie să spun că în România va trebui recunoscut precedentul judiciar care, după mine, deja există în Româna, dar doctrine învechite îi împiedică pe profesorii noștri de drept să accepte noile orientări căci, chipurile, nu se încadrează în „specificul” sistemului nostru de drept).

Ca să încerc totuși un răspuns mai aplicat la întrebarea ta: există un clivaj între cunoștințele ce se dobândesc în școală și abilitățile ce se cer în practică – există prea multe facultăți de drept unde cursurile sunt superficiale și seminariile nu se țin, unde examenele se cumpără și licențele se dau fără acoperire; cu prea mulți profesori apăruți peste noapte (unii au vârsta până în 40 de ani și dețin deja gradul de „profesor universitar doctor” fără să aibă o zi de practică, alții devin cadre didactice având norocul de a fi copiii părinților încadrați la aceeași facultate); sunt prea multe cărți de drept pe tarabe, care dacă nu sunt plagiate atunci sunt scrise în grabă, care conțin greșeli ce induc în eroare studenții, dar care sunt obligatorii de achiziționat pentru a trece examenele. Oricum, toate astea privesc dreptulși accentul se pune pe memorare, nu pe înțelegere. Iar omul este ignorat, căci au dispărut cu totul sau sunt doar opționale materii esențiale precum filosofia, enciclopedia dreptului, sociologia juridică, logica juridică, psihologia judiciară, retorica. Este adevărat că facem o triere a candidaților la magistratură supunându-i nu doar la o verificare a cunoștințelor juridice, ci și la o probă de raționament logic prin care verificăm capacitatea de analiză, sinteză și înțelegere a unui text și apoi la un interviu ce se axează pe capacitate eseistică și pe etica juridică, însă acestea sunt prea rudimentare, totuși – dovadă sunt eșecurile înregistrate cu o parte din colegii care au intrat în sistem în ultimii ani. Dintre cei care sunt primiți în justiție, doar unii vor învăța valorile de care am vorbit mai sus, pe pielea lor, dar și a justițiabililor; însă cei mai mulți le vor ignora, căci sistemul actual de evaluare, care ar trebui să îi încurajeze să își dezvolte această latură, este total ineficient.

CP: Legat inclusiv de ideea „omeniei” justiţiei, cum arată, schiţat desigur (fiindcă şi asta e, intuiesc, o temă foarte complexă), IDEALUL tău de justiţie? Care e Ideea-tip(ar) la care te raportezi atunci cînd e vorba despre justiţie?

 CD: Haide să îți spun ce imagine a Justiției am eu în minte – este o construcție metafizică la care trebuie să apelez. Imaginează-ți un eșafodaj sprijinit pe trei coloane, cei trei „i”:  Independența, Imparțialitatea, Integritatea – ele sunt condițiile esențiale pentru organizarea și funcționarea Justiției, dar încă nu este vorba de rezultatul actului de justiție. Cele trei coloane se așează una peste alta și la un nivel micro se reunesc în aceeași entitate – Omul, cu toate trăsăturile lui, omulcare trebuie să dea soluția; iar la un nivel macro ele alcătuiesc o singură coloană – coloana vertebrală (poate chiar o axis mundi) a societății, societate în numele și pentru care se exercită Justiția. În fine, urmează adoptarea soluției. Aici mă raportez la mine, un mine în care se reunesc deja cei trei „i”. Justiția se face atunci când dau soluția pe care eu aș vrea să o primesc dacă aș fi de partea cealaltă a barei. Soluție care să fie conformă, întotdeauna, cu legea și cu probele de la dosar. Pronunțând în asemenea circumstanțe hotărârea, judecătorul este eliberat de sarcină și va avea un somn liniștit: soluția sa este limita pe care el o pune stării de ilegalitate, creând o nouă realitate și, cu siguranță, acea soluție cea corectă.

6

CP: Cît de departe este, în fapte, justiţia românească acum de idealul tău de justiţie? Şi cum era cînd te aflai la începutul carierei?

CD: Este cert că am asistat, în acești ani de reformă, la schimbări colosale în privința societății. Am crescut și eu odată cu justiția, iar ea a evoluat odată cu societatea postdecembristă. Am ajuns departe, dar mai este drum încă de parcurs. Haide să îți dau câteva exemple: la începutul carierei mele băteam hotărârile la mașina mecanică de scris, iar când se strica așteptai două zile să vin mecanicul – azi avem cu toții computere; tot atunci, mergeam la juristul de la Primărie să citesc Monitorul Oficial, căci acesta nu ajungea la instanța noastră – azi avem acces la baze legislative electronice; acum 10 ani nu se știa numele judecătorului din sala de judecată – azi avem componența completului afișată pe lista de ședințe de la intrarea în sală și unii judecători, printre care și eu, afișează numele lor pe tribuna de unde împart dreptatea;  acum 10 ani presa se lovea de obtuzitatea sistemului în furnizarea de informații (îmi amintesc chiar că eu am întocmit prima solicitare adresată CSM-ului de atunci pentru regândirea relației justiție-presă iar acel document, trimis către instanțele din țară pentru a-și exprima o părere, a fost închis prin dulapuri de mulți colegi, surprinși că cineva din justiție se gândește o relație de parteneriat cu presa) – azi avem un Ghid de relații dintre sistemul judiciar și presa adoptat de CSM și, practic, nu există emisiune de știri din care să lipsească informații despre vreun caz important; înainte procesele durau în medie un deceniu – azi se rezolvă în doi ani; înainte nici nu se concepea ca cineva străin de proces să își ia notițe cu privire la cele dezbătute – azi avem înregistrare audio ale ședințelor de judecată și, cine știe, poate că în curând o transmitere online a celor mai importante procese, așa cum se practică deja la curțile supreme din multe state. Am asistat la o schimbare de mentalitate, în paralel cu o creștere a competenței profesionale a magistraților și grefierilor. Modificarea legislației din ultimii ani provoacă intelectual pe toți profesioniștii dreptului și aici încă mai trebuie de lucrat. La fel cum mai trebuie cizelat comportamentul magistraților în contact cu justițiabilii, comportament care trebuie subsumat sintagmei „justiția – serviciu public” pe care mulți încă nu o acceptă pentru că pur și simplu nu le-a explicat-o nimeni. De altfel, lipsește o conceptualizare a noțiunilor și instituțiilor cu care operăm zi de zi. Oricum, susțin că justiția presupune  îndatoriri ale magistratului către societate, nu datorii ale societății către magistrat. Iar într-o astfel de poziție socială ai mai multe de dat, decât de primit. Când vom ajunge să gândim cu toții așa, se va fi împlinit scopul reformei, cred.

 CP: Eşti autorul unui, după părerea mea, întrutotul admirabil serial dedicat „demitizării justiţiei”. Eu cred că, după ce episoadele pe care le scrii în această serie tematică se vor înmulţi, ar fi cum nu se poate mai potrivit să te gîndeşti şi la o carte. De ce are nevoie justiţia să fie „demitizată”?

CD: Oh, am așa de multe teme de dezbătut despre justiție…Dar nu am cadrul unde să o fac în mod eficient și nici nu prea am timpul necesar. Știi că am fost primul magistrat cu blog din România? L-am deschis în 2007. Nu vreau să spun ce reacții au fost atunci…nu acceptau nici măcar colegii mei să ne exprimăm în public în mod liber. De vreo trei ani de zile folosesc contul de Facebook pentru educarea cetățenilor  – și am peste 15.000 de oameni care mă urmăresc zilnic și cumulți dintre ei intru în discuție. Ah, mi-am adus aminte încă ceva: în 2005 participam la ședințele CSM, făceam stenograme ale dezbaterilor și comentam soluțiile acestuia, după care le publicam pe blogul organizației SoJust din care făceam atunci parte – ce mai vuiet, vorba poetului…așa ceva era de neconceput atunci dar, iată, azi transmitem online ședințele CSM. Simt nevoia unor dezvăluiri din interior, a publicării unor informații destinate publicului dar care nu sunt publice. Întotdeauna am simțit această nevoie, dar nu din orgoliu propriu, ci înțelegând trebuințele oamenilor care apelează la justiție. De exemplu, de trei ani de zile public în print un Ghid de admitere în justiție, pe baza întrebarilor și răspunsurilor de pe blogul meu; anul acesta, în două-trei săptămâni, voi lansa un site specializat pentru aceasta, cu informații gratuite pe înțelesul tuturor doritorilor de a deveni magistrați – din păcate, este o inițiativă personală, pe timpul și cheltuiala proprie, căci instituția nu își asumă așa ceva. Dar, revenind la întrebare, vreau să arăt lumii că în sistem nu sunt nici roboți, nici zei. Ci oameni. Și trebuie să ne bucurăm că avem oameni care judecă oameni. Ani de-a rândul cetățenii și-am imaginat justiția într-un anumit mod, iar magistrații înșiși s-au autoizolat – apropo, am și acum colegi care, atunci când sunt întrebați unde lucrează, evită să spună că în justiție, sau care au cont de Facebook cu nume fals sau date necompletate la profil. Noua generație este, slavă Cerului, altfel! Lucrurile care generației mele sau mai veche ni se par extravaganțe (îmi amintesc și acum reacția unui coleg când a văzut că suntem câțiva care ne punem poze pe FB – „Sunteți exhibiționiști!?”) sunt acum normalități. Păcat că se schimbă lucrurile atât de greu, însă. Iată, eu am ambiția de a sări câteva etape, de a economisi timp. Și am început cu episoadele „demitizării” care vor fi multe, iar unele chiar șocante. Îmi asum să stârnesc dezbateri, chiar aprinse. Este o provocare pentru mine.

7

CP: De asemenea, ştiu că, de mai mulţi ani, uneori vizibil, alteori discret, faci un lucru extraordinar- aş folosi pentru a desemna ceea ce faci termenul de „educaţie juridică”. a)De ce e nevoie de educaţie juridică?; b)Ce te motivează să faci, singur sau în echipă, educaţie juridică?

CD: Pe la începutul anilor 2000 a început să crească numărul de dosare din România. Astfel, tot mai mulți oameni au început să vină în sălile de judecată. Așa încât, alături de ceilalți magistrați am observat că justițiabilii care nu aveau avocați nu se descurcau. Era perioada în care încă se depuneau cereri de chemare în judecată sau memorii scrise de mână și era un dezastru pentru noi nu doar să înțelegem hieroglifele unora, ci efectiv să înțelegem ce ne cer. Am realizat atunci că nivelul de cunoștințe juridice este nu că submediocru, ci de-a dreptul inexistent pentru mulți care apelau la noi.  Așa că a apărut ideea comunicării într-un limbaj accesibil a unor noțiuni de bază despre procedurile judiciare. Eu am început să o fac acordând interviuri mai ales în legătură cu procesele de care se interesa mass-media: cum se face repartizarea dosarelor, de ce se amână cauzele, cum fixează judecătorul o pedeapsă, de ce avem practică neunitară, ce posibilități are cel nemulțumit de soluția unui magistrat etc. Destinatarii erau, așadar, justițiabilii.

Apoi, am văzut că deseori spațiul public este ocupat de tot felul de analiști, majoritatea fără studii juridice, care dezbat procese dar mai ales care își dau cu părerea despre deficiențele de funcționare ale sistemului dar care în fapt nu existau, ci doar și le imaginau din lipsa cunoștințelor necesare. Așa că am început să fac analize legale în legătură cu arhitectura sistemului: de ce justiția trebuie să fie independentă, care e poziția și rolul procurorului, care e relația justiției cu celelalte puteri, ce înseamnă că Parlamentul trebuie să solicite sau să încuviințeze anumite acte ale justiției, care sunt etapele unei cauze, care aspecte sunt publice și care nu, care e rolul CSM și al Inspecției Judiciare, care e relația cu presa etc.  Destinatarii erau, așadar, membrii celorlalte puteri, dar și publicul larg.

Mai recent, am realizat că sistemul are anumite tare de care trebuie vorbit deschis. Cum la facultate nu se studiază noțiuni de etică judiciară, am început să vorbesc despre responsabilitate. Mă adresam, astfel, colegilor mei.

În fine, crescând încrederea în noi, au crescut, firesc, și așteptările populației. Numai că acum oamenii au foarte multe așteptări de la justiție deși unele aspecte nu intră în atribuțiile noastre: noi nu rezolvăm problemele sociale, politice sau economice. Ci oamenii trebuie să fie responsabili și să aleagă conducătorii merituoși în asemenea poziții. Dar, mai ales, oamenii trebuie să cunoască și să respecte legea, pentru a preîntâmpina problemele de altă natură. Așa am realizat că, dacă este să fac o ierarhie a valorilor după care trebuie reclădită societatea, aș pune Legea înainte de Justiție. De aceea, am început să vorbesc foarte mult despre importanța cunoașterii și respectării Constituției, a Legii, despre relația Lege-Libertate etc.

8

Așa încât activitatea mea de comunicare publică în acest domeniu al educației legale sau juridice este una complexă: mă duc în școli să explic elevilor cât de important e să respecte regulile de bună-cuviință primite de la părinți și regulile de la școală, cât contează să respecte părinții, profesorii și colegii. Mă duc în licee să explic tinerilor că odată cu împlinirea vârstei de 14 ani au devenit mici cetățeni, că de acum răspund pentru actele lor ilicite și că trebuie să învețe a spune „NU!” tentațiilor,că existe organe ale statului care le protejează drepturile, așadar îi îndrum să aibă încredere în poliție, în procurori, în judecători și să colaboreze în mod sincer cu acestea; lor le ditribui un mini-manual „Unde-i lege nu-i tocmeală” pe care l-am alcătuit împreună cu Poliția Capitalei și pe care l-am multiplicat pe cheltuiala mea, inițiativă pentru care am și fost premiat anul trecut la Gala „Oameni pentru oameni”, un premiu de care sunt foarte mândru.În cadrul CSM coordonez un proiect național cu 500 de magistrați care s-au oferit voluntari în a colabora cu școlile și liceele pentru a se duce la copii sau a-i primi pe aceștia la instanțe. Împreună cu voluntarii din asociația „Viața fără violență” mergem în câteva licee din București și împrejurimi pentru a sta de vorbă cu elevii, părinții și profesorii despre prevenirea și combaterea violenței. Mă duc în facultățile de drept (cel mai des la invitația ELSA) și cele de științe politice și discut cu studenții despre organizarea statului, importanța separării puterilor, limitele colaborărilor dintre puteri, dar mai ales despre civism al cetățenilor și responsabilitate a agenților publici, și îi încurajez să se prezinte curajoși la concursuri, să se implice în viața publică și mai ales politică, căci ei sunt acum la vârsta când își pot contrui viitorul. Acum două săptămâni am fost invitat la Sibiu de către ELSA pentru a vorbi despre traficul de droguri din România. Zilele acestea am primit invitația de a ține un curs la o facultate de jurnalism din București și voi atinge subiectul delicat al limitelor libertății de exprimare. Acum câteva luni am ținut, la invitația asociației Areopagus din Timișoara, o prelegere despre relația dintre justiție și religie, iar la invitația unui profesor din Craiova am ținut o prelegere la Facultatea de Filosofie despre relația dintre justiție și morală.

Trebuie să amintesc și de altfel de ieșiri. Unele sunt în țară, sunt convocate ad-hoc pe FB atunci când am drum prin diverse localități – invit prietenii „la un suc” și purtăm o discuție informală despre starea justiției. Și mai sunt ieșirile în afară: am avut întâlniri cu românii din Praga și Londra, urmează cei de la Bruxelles și am discutat despre mersul justiției, rezultatele pozitive ale reformelor și speranța că într-o bună zi se vor întoarce acasă.

Fac toate aceste lucruri din dorința altruistă de a-mi ajuta semenii, de a da ceva înapoi societății care m-a format și, poate, de a ajuta la evoluția sa. Indiferent cât de șablonat ar suna aceste cuvinte, ele exprimă purul adevăr: nu vreau decât să las un semn pe unde trec, folositor celor care vin după mine.

CP: Legat tot de justiţie şi de practica ei – în indiferent care zonă – din România: ce apreciezi că e, raportat tot la normă şi la ideal, cel mai greu de reparat? Care sînt cel mai greu de surmontat probleme cu care se confruntă justiţia şi sistemul de justiţiei din România?

CD: Pentru că justiția a fost controlată politic în perioada comunistă (o epocă despre care, din păcate, nu există relatări în manualele de istorie a statului și dreptului, astfel că viitorii practicieni nu pot compara perioada actuală cu dezastrul ideologic, legal și juridic de atunci) și pentru că justiția nu a funcționat cam 10-15 de ani de la Revoluție, deja s-au comis câteva rele greu de reparat, dacă nu cumva chiar ireparabile: privatizări frauduloase, devalizarea unor bănci, tăierea inconștientă a pădurilor, coruperea a mii de funcționari, creșterea incompenței, sărăcirea populației, șomaj extins. Dacă începe să funcționeze justiția, totul începe să meargă. Dar trebuie acordată mare atenției învățământului: trebuie de mărit salariile la profesori, de modificat sistemul de predare, de regândit programele școlare și de crescut rolul școlii în viitorul țării.  La fel ar trebui procedat cu sistemul de Sănătate. Iar dacă e să mă refer la strict la Justiție, celălalt sistem vital alături de Învățământ și Sănătate, logistic ar trebuie de învestit mai mult în personalul auxiliar și în sistemul de mediere, iar la nivel de mentalitate magistrații ar trebui să realizeze și să se mândrească cu rolul lor social. A lucra în justiție nu trebuie să fie o rușine doar pentru că sunt câțiva angajați de serviciu pe la televiziuni care împroașcă cu noroi în acest domeniu atât de nobil. În afara de aceasta, magistrații trebuie să soluționeze cauzele mai bine și mai repede.

CP: Există ceva anume – un moment, o desfăşurare de fapte – care ţi-a provocat o apropiere decisivă de justiţie? Altfel spus – cînd a devenit justiţia, pentru tine, ceva concret din ceva ce este, părerea e generală chiar dacă nu neapărat justă, destul de abstract?

CD: Da, sunt două momente, am vorbit mai sus despre aceasta. Emoția pe care am simțit-o când am intrat prima dată în sală – am conștientizat cât de mic sunt și ce lucru mare trebuie să fac (interesant, încă reflectez asupra definiriii a ceea ce trebuie să fac, însă știu sigur cumtrebuie să fac…). Și frica pe care am simțit-o când la rândul meu am fost judecat într-o cauza civilă și pe care am pierdut-o contrar probelor de la dosar – am realizat atunci cât de ușor se joacă unii cu destinul omului și cum se rezumă doar la a semna acte, fără să le pese de persoanele din fața lor. Aceste două momente mi-au generat ideea că a fi un judecător nu se rezumă la îndeplinirea unui rol pentru care trebuie să îți pui o robă pe tine.

9

CP: Eşti optimist despre justiţia din România pe termen i)scurt?; ii)mediu?; iii)lung? Şi de ce?

 CD: Pe termen scurt sunt optimist mai mult în legătură cu justiția penală: reforma s-a concentrat mai mult pe acest domeniu și rezultatele sunt mai vizibile. Mai sunt încă de soluționat dosare, cu personaje foarte sus-puse și trebuie creat pentru totdeauna sentimentul că cine greșește trebuie să plătească indiferent de funcția ocupată. Aceasta este însă justiția represivă, cea care generează teama – dar teamă trebuie să aibă numai cei care încalcă legea. Pe termen mediu și lung reforma trebuie să privească și restul de 88% din activitatea noastră, reprezentat de justiția civilă. Aceasta este justiția care rezolvă problemele zilnice ale oamenilor, de la cele de vecinătate și proprietate, la cele de familie și de afaceri. Ea este de fapt justiția protectivă, cea care ocrotește drepturile oamenilor.  Dar când justiția va ieși din matca sa juridică și va intra în cea morală, adică când va face mai mult pentru prevenirea încălcării drepturilor și pentru creșterea încrederii în autorități, atunci cred că Justiția își va împlini un rol mai degrabă educativ, decât strict legal. Și, poate, mai apropiat de scopul ei. Dreptul, și implicit Justiția, au ca misiune ordinea socială. Or, aceasta presupune o colectivitate care îmbrășișează anumite valori. Iar cultura valorilor este determinată de calitatea dreptului (adică de lege și de justiție) și tot așa. Cu alte cuvinte, societatea depinde de drept; ele se află împreună într-un progres continuu. Și, până la urmă, aceasta este chiar… statul de drept.

08/04/2015

Admitere INM si magistratura 2015: aparitii editoriale

Filed under: 0. NOUTATI,admitere — Cristi D @ 4:56 PM

Dupa succesul inregistrat in anii trecuti cu ghidurile ce contin teste si descrieri ale probelor 1 (verificarea cunostintelor juridice) si 3 (interviul), revin in acest an cu noi editii ce contin teste noi, explicatii noi si instrumente legislative noi. Ca o noutate, ghidul pentru proba 1 contine tabele cuprinzand toate deciziile de admitere a exceptiilor de neconstitutionalitate pronuntate de  CCR, respectiv deciziile pronuntate in interesul legii si pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronuntate de ICCJ, adoptate in materie penala pana la zi.

Comenziile pot fi facute online AICI si AICI

proba1   proba3

 

 

S-a republicat Noul Cod de procedura civila. Il puteti descarca de AICI

Pagina următoare »

Tema Rubric. Crează un website sau un blog gratuit la WordPress.com .

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 937 other followers