CRISTI DANILEŢ – judecător

27/02/2011

In dialog cu voi

Filed under: 0. NOUTATI — Cristi Danilet @ 12:55 AM

Avand in vedere numarul mare de intrebari care mi se pun si care nu au intotdeauna legatura directa cu postarile mele de pe blog, inteleg ca e nevoie de un loc distinct  unde sa raspund acestora. Ca urmare, am decis deschidere unei secțiuni distincte disponibile la adresa https://cristidanilet.wordpress.com/0-in-dialog-cu-voi-din-12-06-2014/ in care sa dezvolt comunicarea mai facila cu cei interesati de profesia de judecator sau de activitatea Consiliului Superior al Magistraturii. Reamintesc că legea îmi interzice să dau consultații juridice.

Multumesc mult pentru interesul aratat.

11/04/2017

Imunitatea demnitarilor

Filed under: CCR,CSM,Guvern,Parlament — Cristi Danilet @ 3:29 PM
Tags: , , , ,

palatulparlamentuluiParlamentarii nu pot răspunde juridic pentru legile adoptate de Parlament, miniștrii nu pot răspunde juridic pentru ordonanțele și ordonanțele de urgență adoptate de Guvern, magistrații nu pot răspunde pentru hotărârile date, judecătorii CCR nu pot răspunde pentru deciziile CCR – se numește imunitate funcțională. Dar pentru infracțiuni de drept comun, ei răspund ca orice cetățean. Sau ar trebui…Astfel, în procedura de urmărire sau de judecată, există anumite obstacole procesuale:

  • Parlamentarii nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte (art. 72 alin. 2 Constituție)
  • Miniștrii și foștii miniștri nu pot fi urmăriți penal fără cerere din partea Camerei pentru cei care sunt parlamentari, ori a Președintelui țării pentru cei care nu sunt parlamentari (art. 109 alin. 2 Constituție), iar ulterior nu pot fi reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată  fără încuviințarea Camerei din care fac parte (art 13 alin. 3 Legea 115/1999); odată trimis în judecată, ministrul este automat suspendat din funcție;
  • Magistrații, adică judecătorii de la instanțele ordinare și procurorii, nu pot fi percheziționați, reținuți, arestați preventiv sau arestați la domiciliu fără încuviințarea CSM (art. 94 alin. 1 Legea 303/2004). Odată arestat sau trimis în judecată, magistratul este automat suspendat din funcție, iar în caz de condamnare definitivă este exclus din profesie;
  • Judecătorii de la CCR nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României (art. 66 din Legea 47/1992). Odată trimis în judecată, judecătorul CCR este automat suspendat din funcție; în caz de condamnare definitivă, este exclus de drept din Curte.;
  • Azi s-a votat de către Camera Deputaților un proiect de lege potrivit căruia judecătorii de la CCR nu vor putea urmăriți penal, reținuți, arestaţi, percheziționați sau trimişi în judecată penală decât cu încuviințarea Plenului CCR; judecătorul trimis în judecată va fi suspendat automat din funcție, iar în caz de condamnare definitivă funcția sa va înceta de drept.
  • Președintele României are imunitate totală pe durata mandatului (art. 84 alin. 2 teza întâi Constituție);
  • Membrii Parlamentului European au în țară acelea și imunități ca parlamentarii naționali, iar pe teritoriul altei țări nu pot fi urmăriți sau arestați (art. 9 Protocolul 7);
  • Judecătorii Curții Europene de Justiție li se poate ridica imunitatea de Plenul CJUE (art. 3 Protocolul 3)

Mi-a atras atenția o refglementare: ART. 11 „Privilegiile şi imunitãţile sunt acordate reprezentanţilor membrilor nu în beneficiul lor personal, ci în scopul de a asigura exercitarea funcţiilor lor în deplina independenta în ceea ce priveşte Comitetul ministrilor. În consecinta, un membru are nu numai dreptul dar şi îndatorirea sa ridice imunitatea reprezentantului sau în toate cazurile în care, dupã pãrerea sa, imunitatea ar impiedica realizarea justiţiei şi în care imunitatea poate fi ridicatã fãrã sa prejudicieze scopului pentru care este acordatã” *(Acordul general din 1949 cu privire la imunităție Consiliului Europei).

 

05/04/2017

CCR a decis: fara condamnati penal in Barouri

Filed under: avocat,coruptia — Cristi Danilet @ 10:10 AM
Tags: , , ,

Ca urmare a unei decizii de admitere a neconstituționalității de ieri, cei condamnați definitiv pentru comiterea unei infracțiuni intenționate trebuie excluși din avocatură, fără a se mai cerceta dacă fapta lor aduce sau nu atingere prestigiului profesiei cum cere legea. Ca urmare a acestei decizii, nici nu pot fi primiți în avocatură cei care sunt deja condamnați. Începe mare curățenie în Barouri!

Potrivit legii avocaturii calitatea de avocat încetează dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii. (art. 27 lit. d). Este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei (art. 14 lit. a).

 Or, sintagma „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei”  tocmai a fost declarată neconstituțională, pentru că redactarea ei este lipsită de claritate și precizie (nu se arată în mod clar acele infracțiuni care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat), ceea ce lasă loc arbitrariului (unii avocați sunt excluși, alții nu sunt excluși din profesie deși au comis fapte de aceeași natură).

Din păcate, pe baza unei legi incorecte d.p.d.v. tehnic dar și imorale, spun eu, până acum am întâlnit în practică cazuri de-a dreptul paradoxale:

– au fost situații de avocați condamnați cu suspendare pentru trafic de influență la judecători care nu au fost excluși din Barou și au continuat să pledeze…chiar în fața acelor judecători. Motivul Baroului fie nu a fost precizat, fie s-a bazat pe faptul că instanța nu a interzis odată cu soluția de condamnare și profesarea în continuare a avocaturii;

– au fost primiți în avocatură inclusiv magistrați condamnați pentru corupție sau infracțiuni asimilate corupției (și care fie demisionau înainte, fie erau excluși din magistratură după condamnare). Motivul Baroului de primire a acestora era faptul că infracțiunea fusese comisă anterior intrării în profesia de avocat: cu alte cuvinte, fapta lor afectase prestigiul instanțelor sau al parchetelor, nicidecum prestigiul avocaților….

Soluția de ieri a CCR este obligatorie, se aplică pentru viitor și produce două efecte:

  1. Pe de o parte, de la data publicării în Monitorul Oficial a motivării acestei decizii, toate persoanele condamnate pentru infracțiuni intenționate care se află în Barou trebuie excluse imediat din avocatură, dacă între timp nu a intervenit reabilitarea. Activitatea lor trecută nu este afectată: rămân avocați până la data publicării deciziei de excludere pe baza hotărârii CCR, astfel că actele întocmite de ei își păstrează valabilitatea.
  2. Pe de altă parte, de acum încolo nu mai pot fi primite în avocatură persoane condamnate, căci legea prevede că poate fi membru al unui barou din România cel care nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate (art. 12 alin. 1 lit c).

Așadar, până se corectează legea și se va prevedea că anumite condamnări nu atrag, totuși, starea de nedemnitate (de exemplu, infracțiuni comise cu intenție dar fără vreo legătură cu sistemul de justiție sau alte infracțiuni decât cele grave) – adică în termen de 45 zile de la publicarea motivării – cei condamnați pentru orice fel de faptă comisă cu intenție nu mai pot fi primiți în avocatură, iar dacă sunt deja în Barou, ei trebuie excluși.

Impotriva dezinformarii: „Judecatoarea C.Bogdan a primit bani de la una din partile procesului”

Filed under: impotriva dezinformarii — Cristi Danilet @ 9:30 AM
Tags: , ,

Un articol de presă apărut astăzi reia o știre mai veche, cum că judecătoarea Camelia Bogdan a fost exclusă din magistratură pentru faptul că a prestat o activitate de formare alta decât cea permisă de lege și pentru aceasta a primit bani de la una din părțile implicate în dosarul ICA.

Camelia B

Informația este eronată. Astfel, judecătoarea Camelia Bogdan a soluționat acum trei ani cauza penală cunoscută în presă drept „dosarul ICA”, finalizat prin condamnarea unui inculpat la 10 ani închisoare și confiscarea sumei de 100 milioane lei. În luna februarie a acestui an CSM a decis excluderea ei din magistratură drept sancțiune disciplinară. Citind hotărârea nr. 1J din 8.02.2016 a secției de judecători a CSM ne lămurim asupra motivului excluderii: acesta nu are legătură cu dosarul soluționat, prin urmare nu există niciun efect cu privire la soluția de condamnare din dosarul penal menționat. Așadar judecătoarea a fost sancționată pentru că a pregătit în domeniul anticorupției niște funcționari dintr-un minister (nu personal din justiție, lucru permis de legislație magistraților), fiind plătită din fonduri externe în cadrul unui program implementat de o societate comercială (așadar nu din fondurile uneia dintre părțile din dosarul soluționat de ea).

C.Bogdan2

04/04/2017

INTERVIU: „Gratierea nu rezolva problema, trebuie imbunatatite conditiile din penitenciare”

Filed under: interviu — Cristi Danilet @ 11:04 PM
Tags: , , , , ,

INTERVIU Cristi Danileț: „Pentru ce să se dorească grațierea?! Dacă motivul este lipsa condițiilor din penitenciare, atunci să se îmbunătățească aceste condiții”

Cristi Danileț: Ca judecător, nu pot spune decât că sunt obligat să aplic un act normativ indiferent cât ar fi el de ciudat. Dar nu am putut să nu observ câteva chestiuni în neregulă cu această Ordonanță de urgență. În primul rând, motivarea din preambulul Ordonanței 13 nu avea un corespondent în textul ei. Se spunea acolo că este necesară această modificare a Codului Penal și a Codului de Procedură Penală pentru a se respecta anumite decizii ale Curții Constituționale. În realitate, textul de lege a mers mai departe.

De exemplu, la infracțiunea de abuz în serviciu s-a scăzut pedeapsa legală și s-a pus o anumită limită a prejudiciului, neglijența în serviciu a fost eliminată din Cod, conflictul de interese a fost eliminat pe jumătate. În al doilea rând, lucrul care m-a uimit cel mai mult a fost acel termen de zece zile pentru intrarea în vigoare a modificărilor la Codul Penal, un lucru nemaiîntâlnit până atunci. Adică, o ordonanță de urgență apare în situații excepționale, când trebuie rapid intervenit pentru a nu se întâmpla o nenorocire, dar aici se dădea un termen de zece zile, deci încă se mai putea aștepta. Fac o parateză: iată că Ordonanța 13 a dispărut, suntem în situația de dinainte de adoptarea ei, au mai trecut două luni și nu s-a întâmplat nimic grav în România în legătură cu acele infracțiuni. A fost vreo urgență?! Aș fi vrut să avem o decizie a Curții Constituționale pe această chestiune…

Modul cum a fost adoptată această Ordonanță (fără a se aștepta avizul CSM, care a fost solicitat în aceeași zi cu adoptarea) și consecințele ei cu totul nemaiîntâlnite (renunțarea la anumite infracțiuni, închiderea câtorva sute de dosare aflate în instrumentare, eliberarea unor persoane din penitenciare condamnate deja definitiv pentru infracțiuni asimilate corupției) ne-a făcut pe unii dintre noi – pe procurorul general Augustin Lazăr, pe președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, Cristina Tarcea, inclusiv pe șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, pe mine sau pe președinții unor asociații profesionale ale magistraților, precum și pe conducerea unor facultăți de Drept din România – să credem că se urmărește un alt scop decât cel juridic. Or, un astfel de eveniment obligă magistrații să iasă public și să le explice cetățenilor care sunt efectele apariției unui asemenea act normativ, pentru că ei au îndatorirea deontologică să susțină statul de drept.

„Toată treaba ați făcut-o degeaba. Noi decidem ca voi să închideți dosare”

R.U.: Și care erau aceste efecte?
C.D.: România a adoptat ca politică națională lupta anticorupție. Iar magistrații au ca sarcină de serviciu combaterea corupției, ceea ce înseamnă că, după ce adună probe într-un dosar, ei îi condamnă pe oamenii vinovați. Pe de altă parte, o altă putere a statului a găsit de cuviință să intervină și să blocheze această activitate spunând, practic: „Toată treaba ați făcut-o degeaba. Noi, în momentul ăsta, decidem ca voi să închideți niște dosare și să eliberăm niște oameni din penitenciare”.

Aparent, Ordonanța a apărut pentru a corecta niște articole din Codul Penal și a elibera niște deținuți care nu au condiții adecvate în penitenciare. Acum, noi știm situația reală și este adevărat că unele penitenciare din România nu au condiții de hotel. Dar știm la fel de bine că nu sunt condiții cu mult diferite în multe spitale sau școli din România. Și vă mai spun că sunt unii deținuți care au făcut duș pentru prima dată la penitenciar, pentru că, acasă la ei, nu au așa ceva și încă au WC-ul în fundul curții. Știm că situația din penitenciarele din România nu este bună, însă nici noi nu trimitem oameni în închisoare decât în cazuri extreme. Vorbim despre oameni foarte periculoși pentru societate sau recidiviști. Nicio persoană care comite o faptă penală ușoară, care este la prima abatere și colaborează în mod corect cu organele judiciare nu ajunge la închisoare. Apoi, în definitiv, oamenii ajung în închisoare pentru că încalcă legea. Or, nimeni nu i-a pus să comită infracțiuni. Eu, la facultate, m-am dus benevol și am acceptat condițiile din cămin și vă spun că azi sunt deținuți care au condiții mai bune decât le au mulți studenți, inclusiv la Drept.

Mă întreb, de data asta ca cetățean și ca tată, dacă este normal să lăsăm violatori în libertate, să lăsăm tâlhari în libertate, să lăsăm hoți în libertate, poate chiar criminali? Toată discuția despre grațiere era una falsă, iar Ordonanța 13 împreună cu proiectul de lege privind grațierea au venit la pachet. Politicienii care au venit cu acest pachet ne-au spus ceva de genul: „Avem condiții grele în penitenciare, dar rezolvăm situația eliberând câteva mii de deținuți, micșorând unele pedepse din lege sau eliminând niște infracțiuni”.

R.U.: Dar CSM sesizase că proiectele erau pe lângă lege.
C.D.: Da, după descinderea Președintelui țării la Guvern, unde a dezvăluit existența celor „doi elefanți”, cele două proiecte au fost trimise la CSM care, după consultarea instanțelor și parchetelor, au spus că ele conțin mai multe nereguli. Este adevărat că CSM nu trebuie să-și dea avizul pentru orice act normaiv, dar când Guvernul, Parlamentul o cer, noi le oferim această… consultanță, dacă vreți. Obligatoriu sau nu, avizul CSM cântărește greu, pentru că sunt specialiști în Drept care lucrează acolo. 

Dar adoptarea acestor acte normative este o măsură politică, nu una juridică. Așadar, dacă Parlamentul sau Guvernul vor dori, mâine, să abroge tot Codul Penal, au libertatea să o facă și trebuie să înțelegem asta, oricât ar oripila populația. Asta nu înseamnă ca lumea să stea în expectativă. De asta au fost protestele, de asta au fost avizele negative de la CSM, reacțiile individuale sau asociative ale magistraților. Pentru a ne exprima nemulțumirea în privința unor chestiuni care privesc întreaga populație: siguranța fiecăruia și combaterea corupției. Decizia finală, însă, aparține politicienilor din Parlament sau Guvern.

„A fost pentru prima dată în România când s-a dat o ordonanță de urgență de abrogare a unor infracțiuni”

R.U.: De ce credeți că au lăsat acel termen de zece zile până când Ordonanța 13 ar fi trebuit să intre în vigoare?
C.D.: Juridic, nu există nicio explicație. Cred că cineva care a fost implicat în redactarea actului normativ și-a dat seama de faptul că este o problemă cu el și se poate ajunge la o răspundere individuală penală. Am avut un astfel de precedent – vorbesc despre cazul fostului ministru al Justiției, Tudor Chiuariu, care a promovat, în 2007, o Hotărâre de Guvern cu privire la un teren aparținând Poștei Române împotriva avizului negativ primit de la direcția de specialitate, cerând ca acesta să fie schimbat și care, ulterior, a fost condamnat.

În cazul Ordonanței 13, am înțeles că am avut aceeași situație: avizele nu au existat sau au fost schimbate, s-au încălcat proceduri interne și, atunci, probabil că persoana care a redactat actul l-a sfătuit pe ministrul Justiției, Florin Iordache, să introducă acel termen de zece zile. Personal, îi transmit un gând bun acelei persoane căci, fără un astfel de termen, Ordonanța 13 ar fi produs efecte chiar din noaptea de 1 februarie 2017, când a fost publicată în Monitorul Oficial, iar noi, magistrații, ar fi trebuit să o aplic din dimineața următoare.

Dar de ce este important să înțelegem ce s-a întâmplat cu Ordonanța 13? Pentru că a fost pentru prima dată când, în România, s-a dat o ordonanță de urgență de abrogare a unor infracțiuni sau de ușurare a tratamentului penal pentru altele. Până acum, s-au corectat, prin ordonanțe, texte de lege sau chiar s-au introdus infracțiuni în Codul Penal. Dar când dezincriminezi, prin ordonanță de urgență, faptele sau doar le reduci sancțiunea, se produce un efect unic: chiar dacă ordonanța este ulterior abrogată de o altă ordonanță a Guvernului, sau este respinsă ulterior prin lege în Parlament, sau este declarată neconstituțională de către CCR, ea își produce efectele pentru toate dosarele aflate în curs de soluționare. Pentru asta, Ordonanța trebuie să fie în vigoare chiar și un minut. Dar Ordonanța 13 a fost abrogată înainte de a intra în vigoare și acest efect nu s-a mai produs.

R.U.: Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu, care era prevăzută și în Ordonanța 13, cu stabilirea acelui plafon de 200.000 de lei, au existat și niște dezinformări. S-a spus că abuzul în serviciu nu mai era prevăzut în legislație și că, de fapt, Ordonanța 13 îl readucea în Codul Penal. Ce a fost cu această manipulare?
C.D.: În vara anului trecut, în mai multe cazuri, s-a cerut Curții Constituționale să decidă că această infracțiune conține o formulare neclară și, astfel, ar încălca Constituția. Astfel, regula este că o lege trebuie să fie clară, explicită, pentru ca cetățenii să știe ce au de făcut și ce le este interzis. Dacă Curtea constată că sunt probleme cu acel text, fie el va fi eliminat, fie el va fi interpretat. În cazul de față, Curții Constituționale i s-a cerut să constate că sintagma „îndeplinirea în mod defectuos a atribuțiilor de serviciu” din conținutul infracțiunii nu ar fi clar: ce înseamnă „defectuos”? în raport cu ce anume o acțiune este defectuoasă?

Iar Curtea a decis așa: nu avem o problemă cu incriminarea acestei fapte, ea există și în alte legislații, inclusiv în a noastră. Problema este doar cu o parte din formulare și, astfel, CCR a precizat că, dacă „îndeplinirea în mod defectuos” se raportează doar la încălcarea legilor, a ordonanțelor obișnuite și a ordonanțelor de urgență, atunci textul este în regulă. Însă, tot ce înseamnă încălcare sau neîndeplinire corespunzătoare a atribuțiilor prevăzute în alte acte normative, precum ordine de miniștri, hotărâri de guvern, ordine date de șeful ierarhic, fișa postului, contract de muncă, pentru asta oamenii nu pot fi trași la răspundere penală, ci ei vor răspunde disciplinar, civil, administrativ. Adică, nu este necesar să-l trimitem pe om la închisoare doar pentru că a încălcat un ordin al șefului lui.

După momentul apariției Ordonanței 13, câțiva avocați, printre care și doi profesori la Drept, au venit cu o justificare extrem de ciudată: „Ordonanța 13 era bună, pentru că ea, de fapt, corecta lucrurile. Adică reintroducea abuzul în serviciu, dispărut din legislație în vara lui 2016, când a apărut decizia CCR”. Uitându-mă ce s-a întâmplat atunci, am văzut această decizie a CCR era una de interpretare.

Sunt cel puțin 50 de decizii de interpretare date, în ultimii zece ani, de CCR. Dar acei profesori susțineau că deciziile date de Curte sunt ori de admitere, ori de respingere. Ori un text este constituțional, ori este neconstituțional. Nu poate fi constituțional doar după o anumită interpretare. Fals! Legea permite Curții Constituționale să lase un text în vigoare, dacă el este interpretat într-un anumit fel. Deciziile Curții Constituționale sunt la nivelul Constituției, nu se mai discută pe ele. Chiar și greșite să fie, deciziile CCR sunt definitive și obligatorii pentru tot timpul cât va exista actuala Constituție. Dar oamenii, neștiind, au luat de bun ce spuneau respectivii.

R.U.: Deci, în mod clar, a fost o minciună ceea ce s-a spus, iar acest lucru a fost speculat mult de anumiți politicieni care au susținut Ordonanța 13.
C.D.: Da, a fost o minciună grosieră care a venit ca mănușă unor politicieni care sperau să mai salveze ceva din Ordonanța 13. Oamenii simpli, nefamiliarizați cu fenomenele juridice, nu au putut observa aceste lucruri.

Și eu, și procurorul general am ieșit public și am explicat ce efecte a avut decizia CCR de anul trecut, dar minciuna luase deja amploare. În argumentele pe care le-am adus eu, am indicat deciziile Curților Constituționale aplicabile în asemenea situații, când un text de lege rămâne valabil dacă el este interpretat de magistrați așa cum spune Curtea.

Or, eu nu mă joc cu interpretarea, aduc argumente când ies în spațiul public. Însă părerologii vin cu diverse opinii nesusținute de lege, dar mai ușor de acceptat de publicul larg, având în vedere și sprijinul mediatic. Asta este o problemă în România: omul nu se duce la sursa primară să verifice singur cum stau lucrurile, să stabilească cine din cei care ies în spațiul public minte și cine are dreptate. Am mai întâlnit și opinia că CCR ar impune un anumit prag valoric la abuzul în serviciu, altfel, spun aceiași părerologi, orice încălcare a atribuțiilor de serviciu care produce un prejudiciu cât de mic ar putea duce un om la închisoare. În realitatea, Curtea spune altceva: în lipsa unui prag valoric, nu înseamnă că orice încălcare se sancționează penal, ci trebui să se țină seama că există alte forme de răspundere, mai ușoare, care trebuie aplicate gradual. Penalul devine incident numai pentru situații grave, iar CCR spune că asta înseamnă să fie vorba doar despre o încălcare a legii.

„Abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu există în toată lumea”

R.U.: Să rămânem la abuzul în serviciu, unii politicieni și o parte a presei susțin că, în alte țări, nu există abuz în serviciu. Suntem „ciudați” că avem infracțiunea asta?
C.D.: În anul 2013, Comisia de la Veneția a dat o opinie cu privire la legătura dintre raspunderea politică și cea penală a miniștrilor. Se precizează că nu trebuie să cercetezi miniștri pentru că adoptă anumite acte normative, la fel cum parlamentarii nu răspund pentru voturile și opiniile lor (opiniile spuse în Cameră – și subliniez asta, căci unii parlamentari de la noi au impresia că poți spune orice în spațiul public). Comisia de la Veneția a făcut, ca bază a acestei opinii, și un studiu comparat al legislațiilor din toate cele 27 de statate membre ale UE pe abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu. Practic, sunt folosite diverse denumiri pentru exact aceeași infracțiune.

Dar, în România, unii au citit doar opinia și, apoi, au spus că nu există abuz în serviciu în alte țări. Ba există. Abuzul de putere, abuzul în funcție, abuzul în serviciu există în toată lumea. Mai mult, Convenția de la Merida din 2003, adică Convenția ONU cu privire la combaterea corupției, impune, la Articolul 19, ca toate statele membre din lume, adică peste 180, să aibă în propria legislație infracțiunea de abuz în serviciu, întocmai așa cum este definită la noi.

R.U.: Să vorbim despre cercetările pe care le-a făcut DNA la Guvern, după ce s-a dat Ordonanța 13. Dacă miniștrii nu pot fi cercetați pentru că dau o ordonanță de urgență, de ce s-a deschis acest dosar? 
C.D.: Când un procuror primește o sesizare cu privire la comiterea unei infracțiuni, potrivit noului Cod, este obligat să înceapă urmărirea penală cu privire la faptele semnalate. De exemplu, cineva spune la Parchet că a văzut un om decedat pe stradă. Procurorii încep urmărirea penală pentru omor, chiar dacă individul s-a sinucis sau a căzut peste el un copac. Juridic, se numește urmărire penală in rem, asupra faptelor. După care, iei declarații de la martori, strângi probe și, dacă se ajunge la concluzia că infracțiunea a fost săvârșită de o persoană pe care o identifici, o pui sub urmărire. Acea persoană devine suspect, moment în care are anumite drepturi și obligații.

Ceea ce s-a întâmplat la DNA în legătură cu Ordonanța 13 a fost începerea urmăririi penale in rem, pentru anumite infracțiuni sesizate și nu s-a mai început urmărirea penală in personam, pentru că, după audierea unor martori și strângerea anumitor probe cu înscrisuri de la Ministerul Justiției și de la Guvern, s-a ajuns la concluzia că, pentru două fapte care erau de competența DNA nu sunt probe, iar pentru celelalte fapte dosarul trebuie instrumentat de Parchetul General. Curtea Constituțională a interpretat că ancheta pe care a făcut-o DNA, deși nu s-a dus mai departe împotriva miniștrilor, a fost prea mult legată de activitatea de elaborare a emiterii unui act normativ, iar ei au imunitate față de această activitate.

R.U.: Dar Curtea de unde putea ști în ce a constat ancheta DNA? Pentru că, fiind vorba despre un dosar aflat în stadiu incipient, deci încă secret, nici la CCR nu poate fi trimis pentru a fi studiat în amănunt.
C.D.: Nu știu ce documente a avut CCR pe masă. Dar este clar că, dacă Curtea a spus că DNA a intrat prea mult în cercetarea miniștrilor, cred că a avut niște documente care dovedesc acest lucru. Nici publicul, dar nici eu, ca judecător, nu avem de unde ști lucrurile astea. Nu știu nici dosarul DNA, nici ceea ce s-a trimis la Curtea Constituțională.

R.U.: Dar, teoretic, ce documente din dosar ar fi putut ajunge la Curte?
C.D.: Nu cred că un dosar de urmărire penală are ce căuta la Curte, nu avem vreun precedent în acest sens. În mod firesc, la Curtea Constituțională ajung sesizări doar când dosarele sunt la judecătorii din instanțele obișnuite și cei implicați invocă nereguli în legătură cu textele legale. Acum am avut, mai mult, o sesizare cu un conflict juridic între DNA și Guvern, iar dosarul era în faza de urmărire penală. Citind decizia dată de CCR, rezultă că a ajuns acolo denunțul formulat și ordonanța procurorului de începere a urmăririi penale. În rest, nu cred că au ajuns declarațiile de martori.

Nu e normal ca dosarele să se plimbe pe la instituțiile statului, chiar dacă este vorba despre CCR. La fel, nu sunt de acord cu faptul ca dosare de la DNA sau de la Parchetul General să se plimbe pe la parlamentari atunci când ei dau acele avize pentru urmăriri penale sau pentru arestări preventive. Nicio lege nu permite ca dosarul să fie luat de la procurori, să ajungă în Parlament, iar aleșii să se uite prin hârtii și să spună: „Da, colegul nostru nu este vinovat”. Un singur document trebuie să ajungă acolo, un referat al procurorului în legătură cu cercetările care se fac și măsurile care se impun.

R.U.: În motivarea Curții a fost și acea opinie separată a judecătoarei Livia Stanciu, care demonta tot ceea ce CCR spunea cu privire la cercetarea DNA. Deși, legal, opinia minoritară nu este luată în calcul, care este importanța ei?
C.D.: Legea permite ca, atunci când se iau decizii într-un organism plenar, așa cum este Curtea Constituțională, o parte dintre judecătorii care nu sunt de acord cu opinia majorității să își redacteze propria opinie. Avem, uneori, decizii ale Curții în care un judecător sau mai mulți, maximum patru, pentru că în total sunt nouă, să arate că la deliberare el sau ei au avut o altă opinie. Faptul că un judecător își argumentează votul contrar majorității este lăudabil, căci astfel permite cititorior să vadă care au fost punctele în divergență dintre judecători și care au fost justificările aduse. Dar, din punct de vedere juridic, acea motivare nu are nicio consecință: ceea ce contează și ceea ce se va aplica în mod obligatoriu este decizia Plenului Curții, însoțită de motivarea majorității judecătorilor. Este posibil însă ca, în viitor, dacă CCR va decide să își schimbe practica, acea opinie separată să fie folosită ca reper. 

R.U.: Dosarului deschis de DNA privind modul în care a fost dată Ordonanța 13 a avut la bază un denunț, așa cum discutam. Dacă nu era acest denunț, procurorii nu ar fi putut vedea dacă a fost vorba despre oportunitate sau nu în cazul Ordonanței. Dar să presupunem că Guvernul dă o ordonanță de urgență la ora 22.00, în timp ce premierul este amenințat cu pistolul la cap. Nimeni nu spune nimic, nu există niciun denunț. În acest caz, am avea o ordonanță de urgență dată sub presiune, în folosul cuiva, însă procurorii nu se pot sesiza. Ce se întâmplă în acest caz?
C.D.: Trebuie să facem distincție între imunitatea funcțională a parlamentarilor, a miniștrilor, a judecătorilor și infracțiunile săvârșite de ei în legătură cu serviciul: primul aspect privește deciziile luate de ei, al doilea privește modul de luare a acestor decizii. De exemplu, dacă eu, judecător, primesc mită să dau o anumită soluție, asta nu înseamnă că soluția mea este greșită. Pentru că, dacă legea prevede o pedeapsă între unu și cinci ani, iar eu dau condamnare de un an cu suspendare, atunci soluția mea este legală. Dar eu am primit mită. Nu poate să vină DNA să mă ancheteze pentru soluția mea, ci vine DNA să mă ancheteze pentru ilegalitatea pe care am comis-o luând mită; soluția mea rămâne în picioare și nu poate fi inversată decât de o altă instanță. La fel este și la miniștri: dacă ei sunt amenințați, șantajați, cumpărați ca să dea acte normative, acel document rămâne în vigoare până va fi răsturnat în Parlament, care trebuie să îl aprobe/respingă, sau de către CCR, care poate fi sesizată pentru a analiza constituționalitatea lui.

R.U.: Deci, dacă nu ar fi existat acel denunț la DNA, în cazul Ordonanței 13, procurorii anticorupție ar fi avut ce verifica în Guvern?
C.D.: Fie că relata presa că ceva este în neregulă, fie că aflau de la serviciile de informații, fie că exista o presiune publică mare, se putea începe urmărirea penală pentru o infracțiune, dar nu pentru că s-a dat un act normativ. Cum am arătat, miniștrii nu pot fi anchetați pentru abuz în serviciu doar pentru că au adoptat acte normative în cadrul Guvernului. Nu are importanță că acestea nu sunt conforme cu dorința cetățenilor.

Pe de altă parte, consider că este anormal ca, în România, Guvernul să dea acte normative de importanța legilor. Ordonanțele de guvern și ordonanțele de urgență, nu sunt pemise în alte state: Guvernul se ocupă de executarea legilor date de Parlament. La noi, este o ciudățenie, este un amestec al puterilor.

Un alt amestec, deși puterile sunt separate, între legislativ și executiv, este faptul că un ministru poate fi, în același timp, parlamentar. Și am avut cazuri în care aceste persoane au votat într-un fel în minister și invers în Parlament. Victor Ponta, de exemplu, când era premier, a dat un proiect de lege în Guvern pentru Roșia Montana și s-a dus în Parlament, fiind și deputat, unde a votat împotriva acelui proiect. Lucrurile acestea nu sunt normale. Separația puterilor este, uneori, doar teorie.

Sau, alt exemplu, ești președinte al unei camere a Parlamentului și chemi miniștrii la discuții cu tine. Adică tu, cel care reprezinți puterea legislativă care dă legi, îi chemi la tine pe cei care trebuie să execute legile și cu care, din punct de vedere al statutului, ești egal, pentru a discuta politicile guvernamentale altfel decât prin intermediul instrumentelor oferite de Constituție: întrebări, interpelări, moțiuni de cenzură. Sau, un alt lucru ilogic: să fii șef de partid, adică să reprezinți interesele unui grup organizat legal, și în același timp să fii premier, adică să reprezinți interesul public, al tuturor. Arhitectura statului nostru încă are de suferit.

„În ziua în care a fost dată Ordonanța 13, cred că publicul a simțit nesiguranță”

R.U.: Să revenim la CCR, unde fiecare membru este numit politic. Acest lucru nu poate fi periculos pentru democrație? Mă gândesc la presiunile care pot fi făcute asupra acestor judecători de către partidul care i-a susținut.
C.D.: Membrii CCR sunt numiți politic și la fel este și în alte state, pentru că CCR, în limbaj de specialitate, este un organism politico-juridic. Adică activitatea lui nu este una de judecată, nu soluționează dosare precum instanțele judecătorești, ci verifică constituționalitatea legilor țării. Legile sunt emise de politic, prin urmare, activitatea CCR este mai degrabă una politică. Este normal ca membrii CCR să fie numiți de puterile politice, dar, pentru că CCR este chemată, uneori, să arbitreze puterile statului, poate că ar trebui și juridicul să aibă niște oameni pe care să-i desemneze. Deocamdată, legal, nu avem posibilitatea asta. Oricum, indiferent cine face numirea, ceea ce trebuie analizat și, poate, îmbunătățit este nu modalitatea de numire a oamenilor de acolo, ci criteriile folosite pentru numirea lor: CV-urile lor să fie publice înainte de numirile lor, să fie dezbatere pe propuneri, să se analizeze meritele, întreaga carieră și, apoi, să aibă loc numirea efectivă.

R.U.: Care sunt regulile acum?
C.D.: Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Nu se specifică în lege ce înseamnă „înaltă competenţă profesională”, astfel că, în urma unui vot politic, poate fi numit judecător la CCR atât un profesor universitar sau avocat ori fost magistrat, cât și un jurist la o fabrică sau la o firmă obscură. Asta depinde de cât este de responsabilă clasa politică și de cât de atent este publicul de aceste numiri. Deseori, publicul nu este interesat de acest lucru. De exemplu, acum câțiva ani, CSM a emis un regulament în care a spus că, atunci când recrutăm judecători și procurori la începutul carierei, precum și atunci când promovăm judecători la Curtea Supremă, publicul are posibilitatea să trimită o scrisoare către CSM și să sesizeze dacă sunt lucruri în neregulă cu acei oameni. De patru-cinci ani de când este acel regulament, nu am primit nicio scrisoare. Publicul nu este interesat sau nu știe despre astfel de mecanisme. Dar, întorcându-mă la judecătorii de la CCR, cred că este de datoria publicului să se intereseze cine sunt aceștia, așa cum trebuie să se intereseze cine ne sunt parlamentarii, cine ne sunt miniștrii.

R.U.: Justiția pare, totuși, să îi intereseze foarte mult pe cetățeni, protestele legate de Ordonanța 13 au scos în stradă sute de mii de oameni. De câțiva ani, la manifestații, se strigă „D-N-A / Să vină să vă ia!”. Și asta arată un atașament al cetățenilor față de Justiție.
C.D.: Poate părea puțin ciudat ca lumea să spună: vrem să vă vedem la închisoare, vrem să vină DNA… Dar, asta sună bine, conform vremurilor în care trăim. Eu sunt adeptul justiției sociale. Pentru mine, justiția definește, mai degrabă, un sentiment, or asta ține mai mult de morală decât de judiciar. Până să fac eu, judecător, justiție, există publicul. Iar publicul trebuie să aibă sentimentul că se face justiție, că se face dreptate. Publicul trebuie să știe că există un aparat judiciar care își face treaba, iar asta îl liniștește, apare sentimentul de siguranță. 

În ziua în care a fost dată Ordonanța 13, cred că publicul a simțit nesiguranță. Și-a spus ceva de genul: „Ah, deci se întâmplă ceva noaptea, foarte repede. E vorba despre oameni trimiși la închisoare, care urmează să fie lăsați liberi. Noi nu ne mai simțim în siguranță”.

Publicul s-a întrebat dacă este normal ca judecătorul să spună că cineva trebuie să stea în închisoare zece ani, dar Guvernul să spună că cinci sunt de ajuns și persoana trebuie eliberată?!

Protestând, oamenii și-au exprimat dorința de stabilitate și de siguranță: legile să fie emise de Parlament, să aibă loc dezbateri pe proiectele legislative, oamenii condamnați de judecători la închisoare să stea acolo etc. Pentru mine, ca magistrat, încrederea oamenilor în aparatul judiciar mi se pare un lucru deosebit: statistic vorbind, oamenii au de două ori mai multă încredere în Justiție decât în Guvern și de trei ori mai multă decât în Parlament. Asta ne onorează, dar ne și obligă.

R.U.: Senatorul PSD Șerban Nicolae a depus în Parlament o serie de amendamente la Codul Penal, care privesc grațierea. Amendamentele au fost criticate de opinia publică, iar parlamentarul a spus că le va retrage. Acest lucru, însă, nu s-a întâmplat până la finele lui martie. Ce ar trebui să privească grațierea?
C.D.: Mie încă nu îmi este clar de ce se dorește grațierea. Oricum, ea ar trebui să privească numai sancțiuni definitive din dosarele penale (nu și pedepsele încă neaplicate în dosarele aflate în derulare) și ar trebui să se refere doar la cei care sunt în penitenciare. Unii spun că ar trebui aplicată grațierea și pentru cei care sunt condamnați la pedepse cu suspendare.

Dar atunci întreb: pentru ce se dă grațierea? Unii au spus pentru că așa se face în România o dată la zece ani. Vă asigur că acesta nu este un argument juridic, ci este un populism ieftin. Alții au spus că motivul este suprapopularea penitenciarelor. Ei bine, eu vă spun că numai o parte din penitenciare sunt suprapopulate.

Oricum, eliberarea unor deținuți nu rezolvă problema. Decidenții trebuie să facă tot posibilul să fie condiții adecvate în penitenciare, pentru că acolo sunt trimiși cei care au comis infracțiuni din două motive: să îi sancționăm pentru ce au comis și să le îndreptăm comportamentul pe viitor, respectiv pentru a-i proteja de ei pe cei aflați în libertate. Dacă nu se iau măsuri cu privire la locurile și condițiile din penitenciare, atunci eu, judecător, va trebui să nu mai trimit la închisoare oamenii vinovați de jaf, crime, violuri, corupție, trafic de droguri sau de persoane. Îi voi condamna, dar pentru că n-avem locuri suficiente sau condiții adecvate, îi voi lăsa pe stradă sau acasă. Își permite asta societatea? Eu nu am dreptul să analizez, doar ridic această întrebare.

Și vă mai spun ceva: politicienii au spus că trebuie dată o grațiere pentru că urmează să fim condamnați la CEDO și să plătim despăgubiri. Sincer, eu cred că statul român își permite să plătească despăgubirile la CEDO. E simplu, punem în executare confiscările ordonate de judecători în ultimii cinci ani. Avem sute de milioane de euro de încasat și banii aștia încă nu sunt vărsați la bugetul statului. Haideți să îi încasăm, plătim și la CEDO, construim și noi penitenciare. Apoi, dacă vrem să grațiem anumite persoane, o putem face în două feluri. Fie șeful statului o face în situații strigătoare la cer sau în situații sociale, familiale extrem de serioase, dar individuale, fie dă Parlamentul grațiere colectivă, dar, la fel, pentru anumite persoane. De exemplu, pentru recidiviști – nu, pentru criminali – nu, pentru teroriști – nu.

Este strict decizia Parlamentului ce criterii alege, dacă vrea să excludă sau să includă infracțiuni de corupție. Dar, din nou, eu, ca public, mă pot exprima: nu suntem de acord cu grațierea corupților, pentru că suntem într-un stat în care corupția este endemică. Noi trebuie să continuăm lupta anticorupție, nu să premiem corupții cu eliberarea din penitenciare.

Legea nu-ți interzice să grațiezi criminali, dar suntem în siguranță dacă, ieri, am condamnat un criminal la 20 de ani de închisoare și, azi, Parlamentul îl grațiază pentru că nu sunt locuri în închisoare? Atunci, tu, public, vii și te pronunți. De aceea este necesară dezbaterea, dar ea se poate purta numai la Parlament. De aceea nu pot fi date ordonanțe de urgență în materie de grațiere, ci se dau legi, pentru că în timpul dezbaterii pot apărea amendamente sau chiar se ajunge la concluzia că legea trebuie respinsă.

R.U.: Să presupunem că se dă o lege a grațierii ca să mai golim pușcăriile, nu ajungem la o altă problemă, anume ce faci cu acei oameni pe care îi lași pe stradă deodată? Mulți dintre ei nu își găsesc serviciu, poate nu își mai găsesc nici familiile, nici casă. Eliberezi pușcăriile, dar creezi o problemă în libertate? Îi eliberăm, mâine, pe toți din pușcărie, dar statul îi pregătește pe acești oameni pentru reintegrarea în societate?
C.D.: În primul rând, grațierea trebuie dată pentru persoanele care nu sunt recidiviste și, părerea mea, pentru cele care au plătit statului cheltuielile judiciare și au plătit victimei despăgubirile. Asta mi se pare normal. Am văzut că, în acest proiect al grațierii care se discută acum, condamnații trebuie să plătească acești bani după ce sunt eliberați. Pe undeva există o logică: ai fost în penitenciar și nu ai avut de unde plăti; când ieși, te duci la muncă și, într-un an, îi plătești despăgubirile victimei. Eu zic că, uneori, în procesul penal, se uită că sunt două părți. Iar o parte importantă, dar ignorată, este victima. Apoi, capacitatea noastră de reinserție nu există, mai ales că, la orice angajare, se cere cazierul.

Dacă vrei să fii vânzător și ești condamnat pentru furt, ai puține șanse ca patronul să te angajeze. La fel, nu poți fi judecător, polițist, profesor, dacă ai cazier. Interesant este, însă, că poți fi parlamentar…

R.U.: Sunt țări unde există organizații care primesc bani de la stat pentru a se ocupa de reintegrarea celor ieșiți din pușcării. Cum este la noi?
C.D.: Noi avem organe specializate ale statului de care rareori se vorbește, serviciile de probațiune. Ele au fost înființate în anul 2000 și ar trebui să aibă personal suficient care să se ocupe de supravegherea celor care sunt condamnați, dar fără a fi trimiși în penitenciar, respectiv de supravegherea și reinserția celor care ies din penitenciar, fie la expirarea în întregime a duratei dispuse de judecător, fie mai înainte, pentru bună purtare. Realitatea este că asemenea servicii de probațiune nu au resursele umane necesare pentru a se ocupa de astfel de situații. De aici, probabil, și rata recidivei: peste 50% din cei care au trecut o dată printr-un penitenciar se reîntorc comițând o nouă infracțiune.

„Am avut o evaluare făcută de ministrul Justiției, nu un control”

R.U.: După cercetările începute de DNA la Guvern în legătură cu Ordonanța 13, dosar care s-a declinat la Parchetul General, ministrul Justiției, Tudorel Toader, a făcut o evaluare a procurorilor șefi ai celor două Parchete. A mai existat, până acum, o astfel de evaluare și ce părere aveți despre concluziile prezentate de ministru?
C.D.: În Constituție scrie că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiției, iar în legea cu privire la statutul magistraților scrie că procurorii sunt independenți. Aparent, este o problemă. De multe ori s-a interpretat sintagma „sub autoritatea ministrului Justiției” ca fiind posibilitatea ministrului de a numi și de a revoca procurorii, inclusiv de a le ordona ce să facă în dosare penale. Au existat vremuri în România, până în 1997, când ministrul Justiției putea da ordin să se înceapă, nu să se și închidă, urmărirea penală. Era un drept prevăzut în lege. În 1997 a fost o mare reformă și, în cursul anilor, s-au redus puterile ministrului asupra procurorilor. Astăzi, ministrul este implicat în numirea procurorului șef al DNA, Parchetului General și DIICOT, dar nu îl poate da jos când dorește.

O singură dată a existat, în vremea unui fost ministru al Justiției, Tudor Chiuariu, o situație în care acesta, la mai puțin de două săptămâni de când fusese numit, a propus revocarea procuroului Doru Țuluș, șeful Secției a II-a din DNA. Vorbim despre luna mai 2007. Atunci, a fost pentru prima dată în justiția română când un ministru voia să dea jos un procuror, după apariția noilor legi, astfel încât a creat un val de nemulțumire. Foarte mulți magistrați au reacționa pro-Țulus. CSM a spus așa: vrei să dai jos un procuror șef, doar că tu ești ministru, nu ai făcut nicio evaluare. Pur și simplu, intervine cineva din Executiv în cariera unui magistrat, fără să argumenteze. Cei din CSM au spus că fac ei o analiză a activității procurorului șef Țuluș și, după acel control, au arătat că nu sunt motive de revocare. Chiuariu a spus așa: eu tot îi trimit șefului statului propunerea de revocare, pentru că nu sunt obligat să țin seama de ce spune CSM. Asta deși doar CSM are actele magistraților, mapa lor profesională, are acces la dosarele lor. Tu, ministrul Justiției, nu ai aceste pârghii. Scrie și în lege că ministrul numai prin procurori anume desemnați poate controla activitatea șefilor din Parchet. Altfel, dacă tu ești în Ministerul Justiției, iar ei sunt în Parchet, tu cum le faci control?! Nu ai cum. Nu ai acces la dosarele lor. Asta este separația funcțiilor și, la noi, funcționează.

R.U.: Ministrul Justiției a prezentat, până la urmă, un raport public cu privire la Procurorul General și Procurorul șef al DNA. Deși raportul părea critic, totuși concluzia a fost că nu se impune declanșarea mecanismului de revocare a celor doi. Cum se explică acest lucru?
C.D.: Nici nu se putea ajunge la altă concluzie. Ministrul Justiției este cel care face propunerea de numire a unui procuror în funcția de conducere de la Parchetul General, DNA și DIICOT; CSM dă un aviz consultativ, iar decizia de numire îi aparține șefului statului. Procedura este simetrică la revocare, însă motivele și modul de constatare a lor sunt expres prevăzute în Legea nr. 303/2004. Astfel, șefii Parchetelor pot fi demiși dacă sunt sancționați de CSM sau dacă își exercită în mod necorespunzător atribuțiile manageriale. Așadar, nu poate fi demis un șef de parchet pentru că un procuror din subordine a dat o anumită soluție într-o cauză concretă, chiar dacă a intervenit Curtea Constituțională. Or, în cazul de față am avut o evaluare, nu un control, făcută de ministru, prin care a explicat decizia CCR cu privire la investigația făcută de DNA. Dacă ministrul ar putea revoca un procuror șef doar pentru că așa vrea el sau partidul i-o cere, ar fi vorba despre un act periculos de controlare a carierei unui magistrat care, după reforma justiției din anii 2004-2005, este interzis.

R.U.: S-a reluat o temă, în perioada aceasta, legată de unirea DIICOT cu DNA. Ce ar presupune acest lucru? Este nevoie de acest lucru sau e doar o strategie de schimbare a unor șefi incomozi?
C.D.: În privința DIICOT, tocmai s-a dat o lege care îi întărește poziția de instituție distinctă de alte direcții specializate din Ministerul Public. Eu cred mult în specializarea magistraților. În prezent sunt 9.250 de legi în vigoare în România. Este imposibil, ca judecător sau ca procuror, să le știi pe toate. De aceea ai nevoie de o specializare. Acesta este motivul pentru care suntem împărțiți pe secții sau departamente. DNA este specializat pe anticorupție și infracțiuni asimilate corupției, iar DIICOT se ocupă de crimă organizată și terorism. Unirea lor ar fi ceva formal, pentru că, oricum, ar trebui să rămână două departamente separate. Am văzut uneori că Guvernul procedează la astfel de reorganizări doar ca să schimbe șefii. Noi nu ne mai numim DNA, DIICOT, ci DNA-DIICOT, prin urmare, pe voi, șefii, vă schimbăm. Sper să nu se întâmple așa cu instituțiile judiciare, noi trebuie să rămânem în afara jocurilor politice care sunt, deseori, în afara moralității.

R.U.: Deci, din punct de vedere juridic, nu s-ar s-ar justifica o astfel de măsură.
C.D.: Nu. Din punct de vedere juridic, nu s-ar justifica. Din contră, cred că ar avea drept efect ineficiența celor două Direcții. Ar fi o instituție-mamut și nu există niciun argument pentru a face asta. Doar dacă zicem că nu mai avem bani ca să plătim doi șefi, ci doar unul singur. În rest, tot îți trebuie un buget, tot îți trebuie procurori, departamente. În concluzie, nu cred că e posibilă o unire DNA-DIICOT.

R.U.: Când s-a făcut noul Cod Penal, nu ar fi trebuit luată un calcul problema aglomerației din penitenciare, eventual construirea unora noi? Ar fi trebuit să existe și viziune, având în vedere că noul Cod prevede ca, pentru mai multe infracțiuni, condamnatului să i se adune pedepsele. În vechiul Cod se lua doar pedeapsa cea mai mare și, eventual, un spor.
C.D.: Când codurile acestea se redactau, cineva a venit cu ideea să se facă studiu de impact. Îmi amintesc că ministrul Justiției era Cătălin Predoiu, care a anunțat o licitație publică, iar o casă de avocatură a câștigat peste un milion de euro de la stat ca să facă studiul de impact. În studiul respectiv s-a scris ce anume avem nevoie dacă intră în vigoare noul Cod Penal și de Procedură Penală, dar și cât costă statul român Codurile sub aspectul efectelor. Studiul ne-a arătat că ne trebuie mai multe săli de judecată, consilieri de probațiune, nu mai rețin dacă era specificat ceva legat de penitenciare noi, dar cert este că nu s-a întâmplat mare lucru. Practic, niște avocați au câștigat un milion de euro, au publicat studiile și asta a fost tot. Iar urmare a aplicării noilor Coduri, pentru cei care comit mai multe infracțiuni sau care sunt recidiviști, este obligatoriu de aplicat pedepse mai mari, astfel că se ajunge ca unii să fie condamnați la pedepse mai mari decât înainte de 2014, când a apărut noua legislație.

C.D.: Domnule judecător, există în rândul magistraților oameni cu probleme penale, ale căror dosare ajung să fie judecate în instanțele locale de către proprii colegi. Credeți că ar fi oportun să se mute automat, prin lege, un astfel de dosar într-un alt județ, pentru a nu exista suspiciuni, presiuni asupra judecătorilor?
C.D.: La cererea procurorilor, un astfel de dosar se mută la instanțele din alt județ. Dar cred că ar fi corect să se prevadă chiar în lege, în mod obligatoriu, să nu fii judecat în județul în care activezi ca magistrat.

R.U.: Și tot din acest punct de vedere, ar fi oportun să se stabilească, prin lege, ca dosarele așa-numiților baroni locali să fie strămutate automat la instanțele din alte județe? Sunt de notorietate legăturile acestor personaje cu șefi de Poliție, cu magistrați sau cu familiile acestora.
C.D.: În mod firesc, când sunt suspiciuni că justiția ar putea fi influențată fie de un astfel de personaj cu putere politică, fie de un om de afaceri important, sau sunt altfel de presiuni, precum cele exercitate prin mass-media locală, dosarul ar trebui judecat în altă parte. În prezent, cel care poate cere asta este doar cineva implicat în dosar, fie victima, fie cel acuzat, fie procurorul. În lege nu apare ca obligativitate o astfel de strămutare, însă pare logică problema invocată de dumneavoastră. Suspiciunile de incorectitudine asupra judecătorilor sunt, uneori, nefondate, dar nu neg puterea foarte mare pe care o au anumite autorități locale de a influența justiția. O astfel de măsură poate ar face bine pentru toată lumea, strămutările dosarelor în alte județe sunt oricând binevenite, reduce din presiunea existentă asupra judecătorilor locali și înlătură suspiciunile din partea publicului.

R.U.: Aveți un ministru preferat al Justiției, din punctul de vedere al reformelor pe care le-a făcut?
C.D.: Dintre foștii miniștri, după părerea mea, doi sunt cei care au avut un rol fundamental. Unul a fost ministrul Valeriu Stoica, iar celălalt a fost ministrul Monica Macovei. Ministrul Stoica pentru întărirea statutului magistraților, iar ministrul Macovei pentru politicile anticorupție inițiate. Ei, de fapt, sunt cei care, deocamdată, rămân emblematici pentru sistemul nostru postdecembrist.

03/04/2017

T.Toader despre Justitie

Filed under: CCR,Parchet,politica — Cristi Danilet @ 10:16 PM
Tags: ,

TTÎn această seară, la o televiziune, ministrul justiției Toader Tudorel a făcut câteva afirmații prin care a demontat multe din susținerile făcute în spațiul public de către politicieni, avocați și jurnaliști în legătură cu deciziile CCR pe marginea abuzului în serviciu și ancheta DNA pe OUG 13: În caz de încălcare a Constituției de către instituțiile publice, nu există sancțiuni personale;

  • Conform Constituției, procurorii îți desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției. Parchetele vor fi auditate: numărul de dosare, durata de soluționare, ordinea de soluționare, costurile dosarelor, respectarea practicii CEDO. Ministrul nu poate controla dosare;
  • Justiția română scârțâie din cauza unor probleme precum: legi incoerente, încărcătură prea mare cu dosare, instanțe și parchete cu puțini magistrați;
  • Protocoalele dintre instituții sunt firești, atât timp cât prevederile lor nu încalcă legea;
  • Asociațiile profesionale ale magistraților au uneori opinii ce țin de zona politică;
  • Balanța justiției întotdeauna este înclinată, căci judecătorul nu poate da dreptate ambelor părți;
  • Abuzul în serviciu nu trebuie să aibă un prag valoric;
  • Grațierea nu e singura soluție de rezolvare a problemelor din penitenciare;
  • Evaluarea Procurorului General și procurorului-șef DNA a fost făcută fără vreo influență de la ambasade sau partide;
  • Ministerul Justiției va propune în zilele următoare modificarea codului penal și de procedură penală potrivit deciziilor Curții Constituționale și va institui răspunderea juridică a magistraților (O așteptare personală: să vedem dacă va propune și reincriminarea insultei și calomniei, așa cum cere CCR!)
  • Codruța Kovesi merită să fie în continuare doctor în drept. Teza sa e consistentă.

Mă bucur că profesorul Toader Tudorel a rămas același om vertical pe care eu și mulți colegi de ai mei magistrați și avocați îl știam încă de când îi eram studenți.

29/03/2017

Avocații devin partenerii justitiei!

Filed under: avocat — Cristi Danilet @ 3:24 PM
Tags: , , , ,
avocat
.
O declarație de parteneriat procurori-judecători făcută în 2015, în mod festiv, la Bilanțul de activitate al DNA a fost motiv de speculație cu privire la existența unor înțelegeri oculte între judecători și procurori. Iată că, începând de ieri, avocații au devenit în mod legal astfel de parteneri ai justiției.
.
Mai țineți minte ce furori a făcut declarația președintelui ICCJ făcută în 2015 cu privire la parteneriatul DNA-Justiție? Degeaba s-a spus că o astfel de declarație se făcuse și cu un an în urmă, că este vorba doar de un parteneriat  bazat pe o colaborare instituțională și nu ocultă, că de fapt toți cetățenii cinstiți și presa sănătoasă ar trebui să facă parte din acest parteneriat anticoruptie (căci nu poți fi decât de o parte: a legii sau împotriva ei).
.
Ei bine, nu mică mi-a fost surprinderea când am citit în Monitorul Oficial nr. 210 apărut pe 28 martie 2017 o modificare la legea avocaturii. Astfel, prin pct 16 din  Legea nr. 25/2017  se modifică dispoziția din art 39 din Legea 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat în sensul următor: „În exercitarea profesiei, avocații sunt parteneri indispensabili ai justiției (…)”.
 .
Așadar, de ieri, avocații sunt în mod oficial, legal, partenerii justiției. Cum „justiție” are aici sensul de „sistem de justiție”, rezultă că e vorba de un parteneriat avocați-judecători, respectiv avocați-procurori. Acum, dacă mă întrebați pe mine, acest „parteneriat” este firesc și nu se referă la mașinațiuni, compromisuri și înțelegeri neoneste între cei implicați (de exemplu, de ani întregi, eu folosesc cuvântul „colegi” atât cu privire la procurori, cât și cu privire la avocați, atât în sala de judecată cât și în afara ei). Și, oricum, acest parteneriat se referă la orice altceva decât ar trece prin minte detractorilor abonați ai justiției române (pentru cei care cunosc puțină organizare a profesiei de avocat, este vorba de o modificare a rolului avocaturii care până nu demult era considerată un serviciu auxiliar al justiției, statut impropriu, dar tradițional, acordat avocaturii).
.
Sunt însă curios dacă vom avea reacții viscerale precum cele de doi ani încoace când era vorba – nota bene – de o declarație, și nu de o lege, ca acum.

24/03/2017

Mars pentru familie si viata

Filed under: copii — Cristi Danilet @ 8:45 AM
Tags: , , , ,

familieÎntr-una din zilele viitoare se organizează un MARȘ PENTRU FAMILIE ȘI VIAȚĂ. Acum, unii avem și familie, mai și trăim pe deasupra. Dar nu vreau să vorbesc acum despre părinții de sexe diferite, care sunt căsătoriți, au copii și …trăiesc.

Eu mă gândesc dacă acest marș este și pentru:

  • cei care sunt căsătoriți, nu au copii, deși la încheierea căsătoriei au primit „livret de familie”;
  • cei care au actul de căsătorie de la Primărie, dar nu s-au cununuat religios;
  • cei care sunt căsătoriți, nu au copii împreună, dar au copii fiecare din relații anterioare;
  • cei care au copii, dar nu sunt căsătoriți;
  • cei care nu au copii, nu sunt căsătoriți, dar au partener stabil;
  • cei care adoptă copii, indiferent că au sau nu partener de viață;
  • cei care au și cresc copii, însă sunt separați, divorțați sau văduvi;
  • bunicii care cresc nepoții fiindcă părinții sunt plecați la muncă sau decedați;
  • bunicii care cresc copii care cresc nepoți, cu toțiii locuind împreună;
  • persoanele care cresc ca asistenți maternali copiii ce au fost abandonați;
  • persoanele – rude de sânge, afini sau străini – cărora li s-au dat copii în tutelă sau chiar în plasament pentru că proprii părinți i-au părăsit, abuzat sau neglijat.

Din punct de vedere legal toți cei enumerați mai sunt sunt o „familie” (și, în legislație, poartă diverse denumiri: familie monoparentală, familie extinsă, familie substitutivă, familie asimilată etc). Ah, da, încă ceva: au și ei viață.

În calitate de oameni, înzestrați fiind cu LIBERTATE, decidem singuri dacă ne căsătorim sau trăim în concubinaj, dacă ne cununăm religios sau ne limităm doar la cununia civilă, dacă dorim să avem copii sau să întrerupem sarcina. Toate aceste aspecte țin de VIAȚA PRIVATĂ, iar acesta este un aspect esențial al libertății în care societatea nu are voie să decidă în locul individului. Ci individul este liber ca, respectând legea (și sublinez asta) și în funcție de propria moralitate, să își asume faptele și urmările lor.

Spalatul rufelor tine, totusi, de igiena

Filed under: coruptia,democratie participativa — Cristi Danilet @ 8:35 AM
Tags: , ,

masina spalatGăsesc drept halucinantă expresia „rufele murdare se spală în familie” adresată ca reproș celor ce apelează la instrumente democratice de a-și susține în mod public opinia în legătură cu lucrurile care nu merg bine într-o instituție sau chiar în propria țară.

Nu știu de unde vine această expresie, dar cred că este total inadecvată în contextul la care mă refer. Poate că unii nu au familie (și trei milioane de oameni au dat semnătură că un bărbat părăsit de nevastă, care spală rufele copiilor, nu o face în …„familie”). Poate că unii nu au rufe (or fi și din ăștia, cu mătuși care le lasă moșteniri serioase). Poate că unii folosesc spălătoria din oraș. Și poate că unii nu au mașină de spălat.

Dar, ce e interesant, și aici fac apropo direct la discuția de acum două zile despre România, desfășurată la Bruxelles, în care o delegație de români au arătat ce se întâmplă în țară cu lupta împotriva…anticorupției și căreia i se reproșează că nu și-a spălat rufele în familie:

.
1. Cei care invocă chestiunea asta cu rufele sunt prezenți deseori în spațiul public, la televiziuni sau pe Faceboog, unde fac la greu observații și insultă pe oricine nu gândește la fel. Deci, dacă imaginile din cutia aia ajung la public și dacă rețelele de socializare sunt considerate spațiu public, poate ar trebui să aplicăm cu toții ceva reguli de igienă, nu numai unii…

2. Cei care cred că Bruxelles-ul nu știe despre ce se întâmplă în România, se înșeală amarnic: străinii au venit să ne spele rufele la câteva zile după marțea când s-a dat Ordonanța cu abuzul în serviciu și au fost primele reacții ale magistraților, ONG-urilor și apoi ale publicului larg.

3. Aceste reacții ale magistraților, ONG-urilor și ale publicului au fost tocmai încercări de a spăla rufe în familie. Dar, din păcate, unii au furat detergentul.

4. După 1 ianuarie 2007, „familia” mai numără ceva membri și se numește…„Uniunea Europeană”.

5. Familia asta largă dă mulți bani copilului sărac numit România. Așa cum părintele care îți dă bani de caiete sau de suc află că tu i-ai dat pe țigări sau alcool și te cheamă la raport, tot așa UE are tot dreptul să știe că în România furtul e ceva aproape acceptat moral și tot dreptul să se revolte când furtul e legalizat.

16/03/2017

Profesorul este „functionar public” numai in penal

Filed under: coruptia — Cristi Danilet @ 9:01 AM
Tags: , ,

mita-spagaCurtea supremă a stabilit ieri că profesorul din învățământul preuniversitar de stat are calitatea de „funcționar public” cu sensul autonom din art. 175 alin. 1 lit b teza a doua Codul penal, ca urmare poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită (Decizia nr. 8/2017, complet DCD).

Aș vrea să explic puțin această soluție: în dreptul penal unele noțiuni folosite au un înțeles autonom. Astfel, la art 172-187 Cod penal este lămurit înțelesul unor termeni sau expresii. Dacă veți citi conținutul art 175  veți vedea definiția care se dă, NUMAI ÎN PENAL, funcționarului, în care intră: și medicul (a se vedea decizia 26/2017 a ICCJ, complet DCD), și polițistul, și judecătorul, și gardianul de la penitenciar, și expertul tehnic judiciar (a se vedea decizia 20/2014 a ICCJ, complet DCD), și ministrul – toate acestea categorii profesionale au o lege specială a statutului, diferită de cea a „funcționarului public” pe care îl știm din administrație și care se supune Legii nr. 188/1999.

Așadar, dacă iei mită, răspunzi pentru această infracțiune atât timp cât exerciți o funcție publică de orice natură, indiferent dacă lucrezi la stat sau în privat.

Noua decizie dată de ICCJ nu adaugă și nu șubrezește cu nimic statutul cadrelor didactice care, cel puțin de la 1969 când a intrat în vigoare fostul Cod penal, răspundeau pentru luare de mită. Deci, profesorul rămâne în continuare parte dintr-o categorie profesională cu lege specială Legea 1/2011, Titlul IV, supusă acelor reglementări cu privire la cariera sa, însă în privința răspunderii penale intră în categoria „funcționarului public” la care face referire Codul penal.

Încă ceva: Explicația pe care a dat-o curtea supremă se referă la profesorul din învățământul preuniversitar de stat pentru că speța era cu o profesoara de geografie de la clasa a XI fără frecvență a unui liceu public, care pretinsese 25 lei de la fiecare elev, pentru un examen. Evident, și profesorul de la un liceu privat, și cel de la o facultate de stat sau privată vor răspunde pentru luare de mită.

 

15/03/2017

Impotriva dezinformarii: „Tehnocratii au usurat verificarea sefilor Parchetelor de catre ministru”

Un titlu dintr-un ziar de azi ne anunță că „Tehnocrații au ușurat verificarea parchetelor de către ministru”. Informația se bazează pe o afirmație a unui fost ministru care nu este nici explicată, nici combătută de jurnalist. Făcând legătura între titlul articolului și susținerea clară din finalul său cu privire la verificarea actualilor procurori Kovesi și Lazăr, oricine trage concluzia că ministrul poate face această verificare numai pentru că Guvernul tehnocrat a făcut modificarea de anul trecut prin OUG 78 amintită în text.

EvZ

Lucrurile stau în felul următor:

În Legea nr. 304 privind organizarea judiciară, apărută în 2004 se scrie la art. 66 alin. (1): „Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea CSM, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurorii inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din Parchetul Naţional Anticorupţie, din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi”.

Între timp au dispărut procurorii inspectori de la parchete, PNA a fost transformat în DNA, legea s-a republicat, iar normele aplicabile azi cu privire la aspectul de mai sus sunt cuprins la art. 69 alin. (1) „Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea CSM, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul- şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori de ministrul justiţiei”.

Ultima modificare a fost făcută, într-adevăr, prin OUG nr. 78/2016. Însă prin art 26 din aceasta doar se adaugă „DIICOT” în textul de lege. Așadar, OUG a tehnocraților nu conferă niciun drept nou ministrului justiției.

14/03/2017

Parlamentul renunta la controlul asupra procurorilor, dar il menține pe cel asupra societatii civile din CSM

Filed under: alegeri CSM,Parlament — Cristi Danilet @ 4:53 PM
Tags: , ,

La Parlament se discută în aceste zile despre depolitizarea numirilor celor din conducerea instanței supreme și a Ministerului Public. Astfel, printr-un proiect de lege aflat în cameră decizională la Senat se dorește să fie excluși din mecanismul de numire și revocare atât Președintele României, cât și ministrul justiției. Îmi aduc aminte că proiecte și discuții aprinse cu același scop au avut loc încă din 2006, la nici doi ani după reforma justiției. Însă rotirea la guvernare a partidelor a determinat pe fiecare să mențină același sistem încă un deceniu, probabil cu intenția de a controla mersul dosarelor penale, așa cum se întâmpla înainte. Timpul scurs de atunci și până acum ne-a arătat că cei cu dosare penale au fost deopotrivă din toate partidele, astfel încât probabil s-au convins și aleșii că nu are rost să mai dețină vreunul această pârghie de control asupra procurorilor, căci ea nu funcționează. Încă nu avem un vot final asupra acestui proiect, dar finalul e ușor de anticipat.

Dar astăzi vreau să discut despre altceva. După cum ar trebui să se știe, conform art. 133 alin. 2 din Constituția României, în Consiliul Superior al Magistraturii – organismul care gestionează cariera magistraților – sunt 19 membri: nouă judecători aleși de colegii lor, cinci procurori aleși de colegii lor, președintele ICCJ, procurorul general al PICCJ, ministrul justiției și doi reprezentanți ai societății civile. Aceștia din urmă sunt aleși de Senatul României. Insist: un organism politic alege și numește pe cei doi reprezentanți ai societății civile sunt în organul independent și apolitic care garantează independența justiției.

Se pare însă că există o bătălie politică pentru numirea celor doi. Noul CSM si-a inceput mandatul pe data de 6 ianuarie 2017, pentru următorii șase ani și toți membrii urmează să își înceteze mandatul odată. Numai că jocurile politice care se fac de fiecare dată în legătură cu aceste numiri (același scenariu a fost în anul 2011, când precedentul CSM și-a începul mandatul) fac ca cei doi să nu își înceapă activitatea odată cu ceilalți 17. Iată, la trei luni după demararea activității de către noul CSM, încă se mai aleg și realeg membrii din societatea civilă. Și va mai dura câteva luni de acum încolo.

Iată AICI anunțul din octombrie 2016 pentru alegerile ce trebuiau să aibă loc în noiembrie în vederea începerii mandatului în ianuarie 2017 și AICI lista cu cei înscriși atunci. Iată AICI anunțul din ianuarie 2017, prin care Senatul a prelungit perioada de depunere a candidaturilor până în februarie și AICI pe cei înscriși atunci. Dar, pe 7 martie, niciununul din cei 12 candidați nu a întrunit numărul de voturi pentru a fi ales. Acum, procedura este repornită: iată AICI anunțul de urmă cu câteva zile, potrivit căruia în luna mai se va termina procedura de numire.

Încă îmi este greu să înțeleg criteriile după care reprezentanți ai societății civile sunt preferați ori nu de oamenii politici. Încă îmi este neclar interesul senatorilor pentru a alege doar anumite persoane în cadrul CSM. Dar mă gândesc: dacă politicul e dispus să renunțe la controlul asupra carierei magistraților de la vârful sistemului, de ce încă mai menține controlul asupra reprezentanților societății civile din cadrul CSM. Oare nu e paradoxal interesul politicienilor în privința „societății civile” care, prin definiție, ar trebui să excludă implicarea politicului?! O să mi se răspundă că așa prevede Constituția. Eu aș răspunde că aceeași Constituție, în interpretarea dată prin decizia CCR nr. 374/2016 spune că mandatul tuturor membrilor CSM este de 6 ani și, iată, prin aceste proceduri eșuate, un organism constituțional este vitregit de prezența a doi oameni. Cred că e timpul ca Senatul să ia decizii în afara intereselor de partid, dacă tot se consideră organul reprezentantiv suprem al poporul român, așa cum a ținut să declare recent.

13/03/2017

Procedura de revocare a sefilor din Parchet

Filed under: Guvern,Parchet — Cristi Danilet @ 3:26 PM
Tags: , , ,

Procurorii sunt independenți în soluțiile date. Este adevărat că șefii de la vârful Ministerului Public sunt numiți cu implicarea politicului, datorită unei legi ce consacră această procedură încă de pe vremea comunismului (a se vedea art. 44 din Legea 60/1968, apoi art. 70 din din Legea 92/1992, apoi art. 54 din actuala Lege privind statutul judecătorilor și procurorlor nr. 303/2004.) Mandatul șefilor de la Parchet este însă protejat împotriva demiterilor intempestive din partea celor ce i-au numit. Astfel, în art. 54 și art. 51 alin 2 din Legea nr. 303/2004 se prevede CINE și PENTRU CE poate revoca un procuror de la vârful Parchetului de pe lângă ICCJ, DNA și DIICOT.

Revocarea implică trei factori decizionali:

  • propune ministrul justiției;
  • avizează CSM;
  • decide Președintele României.

Motivele de revocare sunt următoarele trei:

a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile necesare pentru numirea în funcţia de conducere (se descoperă că a făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu aceasta, că are un interes personal în ocuparea funcției de conducere ce influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege, că la data numirii nu avea vechimea minimă necesară);

b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă (folosirea adecvată a resurselor umane şi materiale, evaluarea necesităţilor, gestionarea situaţiilor de criză, raportul resurse investite – rezultate obţinute, gestionarea informaţiilor, organizarea pregătirii şi perfecţionării profesionale şi repartizarea sarcinilor în cadrul instanţelor sau parchetelor), comportamentul şi comunicarea (comportamentul şi comunicarea cu judecătorii, procurorii, personalul auxiliar, justiţiabilii, persoanele implicate în actul de justiţie, alte instituţii, mass-media, asigurarea accesului la informaţiile de interes public din cadrul instanţei sau parchetului şi transparenţa actului de conducere), asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale (capacitatea de organizare, capacitatea rapidă de decizie, rezistenţa la stres, autoperfecţionarea, capacitatea de analiză, sinteză, previziune, strategie şi planificare pe termen scurt, mediu şi lung, iniţiativă şi capacitatea de adaptare rapidă);

c) în cazul aplicării uneia dintre sancţiunile disciplinare (ceea ce implic sesizare adresată Inspecției Judiciare, trimiterea dosarului la secția de procurori a CSM, aplicarea unei sancțiuni, judecarea recursului la ICCJ).

Așadar, cu privire la procurorii care ocupă pozițiile de la vârful Ministerului Public, două chestiuni trebuie luate în considerare: pe de o parte, cine face numirea și conform căror criterii (pentru a împiedica influențele politice), iar pe de altă parte cine îi poate revoca din funcție și pentru ce motive (pentru a împiedica presiunile politice).

Așa cum am arătat, încă din 1968 la vârful Parchetului erau numite persoane (nu neaparat procurori) de către Legislativ, respectiv de către Executiv. Urmare a reformei din 2004-2005, s-a ajuns la concluzia ca numirea să o facă Președintele statului la propunerea ministrului justiției, dar cu avizul consultativ al CSM. Evident, este de dorit excluderea factorului politic de la numire, ceea ce implică ca procedura de recrutare să o desfășoare CSM, iar rolul Președintelui țării să fie doar pentru învestire formală, aspect acceptat de Curtea Constituțională prin decizia nr. 375/2005.

Dar aceeași grijă trebuie manifestată și cu privire la revocarea procurorilor șefi din funcțiile de conducere, aceasta fiind principala armă pe care politicul o deține cu privire la cariera lor. După mine, revocarea are trebui decisă de cel care face numirea, dar ea să survină numai la inițiativa CSM, în urma unor investigații făcute de Inspecția Judiciară.

10/03/2017

Raport de activitate 2016: Inspectia Judiciara

Filed under: CSM,inspectia — Cristi Danilet @ 12:55 PM
Tags: , , ,
inspectia judiciara
Inspecția Judiciară a publicat ieri raportul pe anul trecut. Am extras câteva date de interes pentru publicul larg:
.
– au fost înregistrate 6034 sesizări (218 din oficiu) privind activitatea şi conduita judecătorilor sau procurorilor; cele mai multe s-au referit la încălcarea normelor de procedură, instrumentarea şi soluţionarea cauzelor, tergiversarea soluţionării cauzelor sau a lucrărilor, precum şi redactarea cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti;
.
– Inspecția Judiciară nu a constat abateri disciplinare în 5596 de sesizări, ca urmare au fost clasate. Inspecția a făcut cercetări disciplinare în 107 cazuri; s-a trimis mai departe, la CSM, 50 dintre acestea (37 vizând judecători pentru comiterea a 60 de abateri disciplinare, respectiv 7 vizând procurori pentru comiterea a 11 abateri disciplinare);
.
– CSM a sancționat 11 judecători, dintre care pe doi cu excluderea din magistratură și a respins acțiunea de sancționare pentru alți 7; CSM a sancționat 4 procurori și a respins acțiunea pentru alți 3; cei mai mulți sancționați sunt de la instanțele sau parchetele din capitală;
.
– abaterile comise: celor sancționați li s-a imputat nerespectarea in mod repetat si din motive imputabile a dispozitiilor legale privitoare la solutionarea cu celeritate a cauzelor ori intarzierea repetata in efectuarea lucrarilor din motive imputabile; exercitarea functiei cu rea-credinta sau grava neglijenta;
.
– au fost admise 19 cereri de apărare a independenței și imparțialității, precum și 14 cereri de apărare a reputației profesionale a magistraților.
 .
Precizez că Inspecția Judiciară este un organism autonom în cadrul sistemului judiciar. Membrii săi sunt judecători și procurori detașați, în urma unui concurs de recrutare, pentru o perioadă de 6 ani de zile. Inspectorii se bucură de independență în soluțiile adoptate.

09/03/2017

9.250 acte normative in vigoare

Filed under: Guvern,Parlament,statistica,VeDem Just — Cristi Danilet @ 9:53 PM
Tags: , , , ,

acte normative09.03.2017 – Comunicat de presă VeDemJust: legislația primară din România cuprinde 9.250 de acte normative în vigoare.

Asociația „VeDem Just” comunică publicul larg datele oficiale cu privire la numărul de acte normative existente în România ce fac parte din așa numita „legislație primară”, adoptate de Legislativ și Executiv. Astfel, la data de 3 martie 2017 erau în vigoare 6.302 de legi, 957 de ordonanțe ale Guvernului și 1.974 de ordonanțe de urgență ale Guvernului care au fost adoptate în perioada 1990-2017, la care se adaugă 17 legi în vigoare care au fost adoptate înainte de anul 1990.

Aceste date au fost furnizate asociației „VeDem Just”, prin adresa nr. R283/R334 din 7.03.2017, de către Consiliul Legislativ, care este organ consultativ de specialitate al Parlamentului și ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. 

Asociația „VeDem Just – Voci pentru Democrație și Justiție” este o asociaţie alcătuită din tineri juriști care a luat naştere la 10 decembrie 2015. Scopul său este promovarea libertăţii, întărirea democrației și susţinerea statului de drept. Site-ul organizaţiei este disponibil la adresa www.vedemjust.ro.

Impotriva dezinformarii: „A scazut drastic increderea in Justitie”

Un site citează un ONG necunoscut care a făcut un sondaj de opinie ce concluzionează că a scăzut încrederea în justiție. Iată mai jos știrea:

increderea

Adevărul este cu totul altul: după o scăderea în 2016 față de anul precedent, încrederea românilor în Justiție începe în acest an, din nou, să crească. Oricum, chiar și în aceste condiții, Justiția se mențină la distanța considerabilă de Executiv și Legislativ, aflate în depreciere continuă.

In Eurobarometrul din iulie a anului trecut s-a constat că  încrederea în Justiție a ajuns la 35%, cea în Guvern la 24%, iar cea în Parlament la 14%. În aprilie 2016 încrederea în DNA era la nivelul de 60%.

În acest an s-a realizat un sondaj național care a relevat că încrederea în Justiție a ajuns la 37%, în timp ce în Guvern mai au încredere doar 21% din români. Nu există date distincte pentru Parlament în primele luni din acest an, dar ultimul sondaj existent, realizat în noiembrie anul trecut, a relevat că nivelul încrederii în legislativ a ajuns la 10%.

08/03/2017

„Depolitizarea” CCR?!

Filed under: 0. NOUTATI,CCR — Cristi Danilet @ 11:26 PM
Tags: , ,

Au fost voci în aceste zile care, exprimând dezacordul față de decizia CCR care a „sancționat” DNA în legătură cu urmărirea penală desfășurată în legătură cu OUG 13/2017, au cerut „depolitizarea” Curții Constituționale. Unii s-au arătat nemulțumiți de faptul că CCR are membrii numiți de organisme politice și au avansat ideea ca atribuțiile să fie preluate de curțile ordinare de justiție. Eu cred că aceștia nu înțeleg rolul CCR, care nu este de a soluționa cauze de drept comun, ci de a verifica conformitatea legilor adoptate de Parlament, respectiv a ordonanțelor și ordonanțelor de urgență aprobate de Guvern, cu actul fundamental al țării, Constituția. Mai mult, în tradiția altor state europene, membrii curților constituționale – înțelese ca instituții politico-juridice – sunt desemnați cu prioritate de către puterile politice ale statului. Iată mai jos un tabel relevant:

CC in Europa

07/03/2017

Infractionalitatea pe anul 2016

Filed under: Parchet — Cristi Danilet @ 11:16 PM
Tags: , , , , , ,

trimisi in judecataPe 7 martie 2017 a fost publicat Raportul de activitate al Ministerului Public pentru anul trecut. Am extras câteva date de interes pentru public din care rezultă că au fost trimiși în judecată mai mulți infractori ca anul precedent și a crescut numărul infractorilor minori; sunt mai multe infracțiuni comise contra persoanei (scad omorurile, cresc violurile, crește violența contra familiei) și mai puține contra patrimoniului. Furtul și violențele fizice rămân în topul infracțiunilor.

În total: Anul trecut au trebuit soluționate 1,7 milioane cauze; dintre acestea, 32% au primit soluție: o jumătate de milion prin netrimitere în judecată, 48.000 prin trimitere în judecată. 588.986 cauze au autor necunoscut, iar dintre acestea 542 sunt pentru omor.

Au fost trimise în judecată 63.722 de persoane fizice (din care 6798 arestați preventiv), cu 5.000 mai mulți ca în anul precedent și cu 13.000 ca în urmă cu doi ani. Cei mai mulți, raportat la 100 de mii de locuitori sunt din Bacău, Constanța, Brașov, Alba-Iulia.  3.883 inculpați trimiși în judecată sunt minori, cu 300 mai mulți ca în anul precedent; cei mai mulți sunt din București, Constanța, Bacău, Cluj. Au mai fost trimise în judecată și 487 persoane juridice. Pagubele totale comise de cei trimiși în judecată sunt de 10 miliarde lei noi și 74 milioane euro.

Au fost achitați anul trecut 809 inculpați, din care 30 fuseseră arestați preventiv (3 trimiși în judecată de DNA, 10 de DIICOT).

Cu privire la infracțiuni: este de remarcat că a crescut cu 150 numărul infracțiunilor îndreptate împotriva persoanei, în timp ce cele împotriva patrimoniului au scăzut cu 500.

9696 inculpați au fost trimiși în judecată pentru furt (din care 1633 sunt minori), 7610 inculpați au fost trimiși în judecată pentru loviri și vătămări, 2516 pentru tâlhărie (din care 768 sunt minori), 1953 pentru înșelăciune, 1939 pentru evaziune fiscală, 1747 pentru droguri, 1652 pentru corupție (din care 925 de către  DNA), 1031 pentru infracțiuni silvice, 919 pentru omor (cele mai multe în Galați, București, Bacău; 69 autori sunt minori), 895 pentru ucidere din culpă și alți 563 pentru vătămări din culpă (majoritatea sunt urmare a accidentelor de circulație), 561 pentru viol (72 autori sunt minori), 314 pentru trafic de persoane și de minori, 178 pentru proxenetism,

Violența în familie este în creștere: numărul de inculpați trimiși în judecată este de 1467, iar numărul de victime este de 1822 (cele mai multe sunt din Bacău, Botoșani, Iași), din care 932 sunt minori. Cu privire la infracțiunile comise, cifrele spun că 32 de persoane au fost omorâte cu intenție și 4 au fost omorâte în bătaie de propriul soț; 5 părinți au fost omorâți cu intenție, iar alți 22 au fost victime ale tentativei de omor și alți 5 în bătaie de către proprii copii. 8 minori au fost omorâți de proprii părinți, alți 5 au fost victimele tentativei de omor din partea acestora și alți 12 au fost omorâți de frați; 44 de copii minori au fost violați de proprii părinți și alți 6 de frați.

01/03/2017

Pe ințelesul tuturor: gratierea din Parlament

Filed under: CSM,Parlament — Cristi Danilet @ 9:45 PM
Tags: , ,

gratiereDefiniție: Grațierea este o iertare a condamnatului pentru a mai efectua pedeapsa la care l-a obligat judecătorul prin hotărâre definitivă. Actele de grațiere sunt, de regulă, individuale, și se dau de Președintele țării prin decret, oricând și pentru orice motiv considerat de el ca fiind potrivit. Cam o dată la 10 ani se dă câte o grațiere colectivă. Potrivit Legii 546/2002, Parlamentul este cel care acordă grațierea colectivă, prin lege. În ultimii ani au fost respinse toate inițiativele unor parlamentari în acest sens

Istoricul actualului proiect: În data de 6 ianuarie 2017, în ședința de constituire a noului Consiliul Superior al Magistraturii, Președintele României a cerut ca noul ministru al justiției să nu gireze inițiativele privind amnistia și grațierea. Pe 18 ianuarie, același Președinte se prezintă la Guvern și blochează două proiecte de ordonanțe de Guvern cu acest subiect. În aceeași seară,  Ministerul Justiției a postat pe pagina sa de internet un proiect de Ordonanță de urgență privind grațierea unor pedepse, care avea să fie avizat negativ de Consiliul Superior al Magistraturii pe data de 25 ianuarie. Conținutul proiectului a dat naștere unor mișcări civice care au determinat Ministerul Justiției să organizeze dezbateri publice și, în cele din urmă, au convins Guvernul să renunțe la promovarea unei OUG. Cu toate acestea, în noaptea de 31 ianuarie spre 1 februarie când a fost adoptată celebra OUG 13, a mai fost adoptat și un proiect de lege cu privire la grațiere. Acest proiect a fost trimis la Parlament pentru aprobare ca lege și se află acum la Senat, înregistrat sub nr. L14/2017. Acest proiect de lege a fost avizat favorabil, cu observații, de CSM pe data de 28 februarie 2017.

Comparație proiect OUG – proiect Lege: La o primă analiză se constată că proiectul de lege este mai strict decât proiectul de OUG, limitând cazurile de acordare a grațierii, dar cu privire la unele aspecte este mai puțin strict. Astfel:

– OUG ar fi permis grațierea a jumătate din pedepsele cu închisoarea aplicate celor care au împlinit vârsta de 60 ani, indiferent de infracțiunea comisă și nu impunea condiția achitării în termen de un an de la liberare a despăgubirilor stabilite prin hotărârea de condamnare; legea nu mai permite grațierea acestor persoane pe criteriul vârstei;

– OUG ar fi permis grațierea a jumătate din pedepsele cu închisoarea aplicate ceelor care au întreţinere minori cu vârsta de până la 5 ani; legea limitează grațierea numai la persoanele care sunt unic întreținător de familie, dar extinde vârsta minorului până la 14 ani;

– OUG ar fi permis grațierea cu jumătate a  pedepselor cu închisoarea aplicate persoanelor  diagnosticate cu boli incurabile în faze terminale; legea nu mai prevede asta;

– OUG excludea grațierea pentru pedepsele date în cazul comiterii infracțiunilor de incest și furt calificat în varianta de bază; legea permite grațierea pentru acestea!

– OUG permitea grațierea pentru abuzul în serviciu și conflictul de interese, respectiv pentru mai multe  infracțiuni prevăzute în legea anticorupție și în legea evaziunii fiscale; acum legea exclude această posibilitate.

Obiecțiuni la proiectul de lege: Conținutul acestui act normativ este discutabil cu privire la unele aspecte:

– în art. 1 se arată că se grațiază pedepse aplicate, iar în art. 3 că se grațiază măsuri educative privative de libertate – ceea ce presupune procese terminate definitiv; pe când în art. 8 se arată că legea se aplică pentru fapte, ceea ce presupune că se referă la procese încă neîncepute sau aflate în derulare. Or, de esența grațierii este că ea se referă la pedepse, nu la fapte încă neurmărire sau nesancționate;

– OUG ar fi permis grațierea și pentru pedepse cu închisoarea a cărei executare ar fi fost suspendată; legea pare să excludă acum această posibilitate (e firesc, din moment ce se dorește descongestionarea penitenciarelor), dar acest lucru trebuie prevăzut în mod expres pentru a produce efecte!;

– grațierea privește pedepsele cu închisoare și măsurile educative până la 5 ani. Regula în actele de grațiere anterioare era de 2 ani. De reținut că o pedeapsă de 5 ani înseamnă că  infracțiunea este gravă;

– grațierea a jumătate de pedeapsă se aplică pentru femeile însărcinate, dar nu se specifică ce se întâmplă dacă nașterea nu are loc sau copilul decedează după naștere;

– sunt grațiate multe pedepse pentru infracțiuni unde nu avem condamnați în închisoare și mai jos indic care sunt acestea;

– cele mai multe infracțiuni comise în România sunt cele la regimul rutier și furturile; ei, tocmai pedepsele pentru aceste infracțiuni se dorește a fi grațiate.

Grațierea este condiționată. După liberare, cel grațiat va trebui să îndeplinească două condiții, altfel va fi reîncarcerat:

– să achite în termen de un an despăgubirile la care a fost obligat prin hotărârea de condamnare; după mine, ar fi fost firesc ca aceasta să fie o condiție anterioară, necesară pentru obținerea grațierii;

– să nu comită timp de trei ani vreo infracțiune intenționată.

Excepții de la grațiere. De la grațiere sunt exceptați:

– recidiviștii;

– cei care s-au sustras de la executare;

– cei care au comis infracțiunile arătate în mod expres în proiect. Eu am analizat codul penal precum și lista cu infracțiunile comise de deținuți publicată de Administrația Națională a Penitenciarelor la nivelul lunii decembrie 2016 și am ajuns la următoarele două constatări:

Prima constatare: de grațiere vor beneficia cei sancționați până în 5 ani închisoare pentru următoarele infracțiuni din Codul penal (din care se vor elimina recidiviștii):

  • lovire sau alte violențe (186 de deținuți); vătămare corporală din culpă (10); încăierare (22);
  • lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (0); împiedicarea ajutorului (0);
  • amenințarea (14); hărțuirea (1); supunerea la muncă forțată (0); hărțuirea sexuală (0);
  • violarea de domiciliu în forma simplă (maxim 77, căci doar o parte vor beneficia de grațiere, cei care au fost condamnați pentru forma simplă a infracțiunii, dar care nu sunt evidențiați în mod distinct în lista furnizată de ANP); violarea sediului profesional în forma simplă (maxim 2); violarea vieții private (0); divulgarea secretului profesional (0);
  • furtul simplu, furtul calificat în forma din primul alineat, furtul de folosință (maxim 4797); abuzul de încredere (6);
  • bancruta frauduloasă (0); gestiunea frauduloasă (0); însușirea bunului găsit (1);
  • deturnarea licitațiilor publice (1); exploatarea patrimonială a persoanei vulnerabile (0);
  • distrugerea fără explozie și incendiu (maxim 115); distrugerea din culpă (0);
  • tulburarea de posesie (4);
  • uzurparea de calități oficiale (2); sustragerea de înscrisuri (0); ruperea de sigilii (0); sustragerea de sub sechestru (1);
  • trecerea frauduloasă a frontierei de stat (1); sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României (0);
  • nedenunțarea (0); omisiunea sesizării (0); inducerea în eroare a organelor judiciare (0); tăinuirea (42); obstrucționarea justiției (0); influențarea declarațiilor (5); mărturia mincinoasă (14); sustragerea sau distrugerea de probe (0); compromiterea intereselor justiției (0); încălcarea solemnității ședinței (0); asistența și reprezentarea neloială (0); nerespectarea hotărârilor judecătorești (2); neexecutarea sancțiunilor penale (3);
  • purtarea abuzivă (1); neglijența în serviciu (0); folosirea abuzivă a funcției în scop sexual (0); uzurparea funcției (0);
  • violarea secretului corespondenței (0); divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice (0); neglijența în păstrarea informațiilor (0);
  • falsificarea de instrumente oficiale (0); folosirea instrumentelor false (0); fals material în înscrisuri oficiale, dacă nu e comis de un funcționar (maxim 7); falsificarea unui înscris sub semnătură privată (2); uzul de fals (1); falsificarea unei înregistrări tehnice (0); falsul în declarații (1); falsul privind identitatea (0);
  • accidentul de cale ferată (0);
  • punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat; conducerea unui vehicul fără permis de conducere; conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau altor substanțe; refuzul sau sustragerea de la prevalarea probelor biologice; împiedicarea sau îngreunarea circulației pe drumurile publice; nerespectarea atribuțiilor privind verificarea tehnică; efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public (total aceste 7 infracțiuni: maxim 1396 deținuți);
  • uz de armă fără drept (0); falsificarea sau modificare marcajelor de pe armele letale (0);
  • exercitarea fără drept a unei profesii (0); neluarea și nerespectarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă (0);
  • camăta (7);
  • zădărnicirea combaterii bolilor (0); contaminarea venerică (0); răspândirea bolilor la animale și plante (0); infectarea apei (0); falsificarea de băuturi și alimente (0); comercializarea de produse alterate (0);
  • acces ilegal la un sistem informatic (17); interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice (0); alterarea integrității datelor informatice (0); perturbarea funcționării sistemelor informatice (0); transferul neautorizat de date informatice (2); operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice (3);
  • instigarea publică (0); incitarea la ură și discriminare (0); încercarea de a determina săvârșirea unei infracțiuni (0); tulburarea ordinii și liniștii publice (78); portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase (9); împiedicarea desfășurării unei adunări publice (0); ultrajul contra bunelor moravuri (55);
  • bigamia; incestul (2); abandonul de familie (63); nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (0); împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu (0);
  • împiedicarea exercitării libertății religioase (0); profanarea lăcașilor de cult (0); profanarea de cadavre sau morminte (4); prelevarea ilegală de țesuturi sau organe (0);
  • împiedicarea exercitării drepturilor electorale (0); coruperea alegătorilor (0); frauda la vot (1); frauda la votul electronic (0); violarea confidențialității votului (0); nerespectarea regimului urnei de vot (0); falsificarea documentelor și evidențelor electorale (0); faptele săvârșite în legătură cu un referendum (0).

A doua constatare: de grațiere vor beneficia și cei sancționați de judecător până în 5 ani închisoare pentru infracțiuni din alte legi (dar pedepsite de lege cu închisoare până în 10 ani), cum sunt unele din:

  • Codul Silvic (76);
  • Legea 161/2003 privind transparența în exercitarea funcțiilor publice (19);
  • Legea 216/2011 privind activitatea de cămătărie (4);
  • Legea 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie (1);
  • Legea 365/2002 privind comețul electronic (28);
  • Legea 407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic (8);
  • Codul fiscal (16).

Concluzii.

1. Teoretic, orice pedeapsă poate fi grațiată. Parlamentul este singura autoritate publică care poate decide dacă și când este oportună o lege de grațiere și în ce condiții poate fi ea acordată;

2. Contrar a ceea ce a spus Curtea Constituțională în mod repetat cum că CSM nu e obligat să își dea avizul decât pentru legile privind magistrații, constat că Guvernul și Parlamentul consultă în mod frecvent această instituție, iar ea răspunde cu observații extrem de pertinente;

3. Nu există niciun studiu cu privire la numărul cert al celor care vor beneficia de grațiere. Numărul real se va putea determina doar în cursul operațiunilor de acordare a grațierii totale sau parțiale făcute de către judecător. Cunoscând însă practica instanțelor care, de regulă, nu condamnă la pedepse cu închisoare cu executare infractorii aflați la prima confruntare cu legea penală, presupun că mai mult de 2/3 din numărul celor indicați mai sus, care se află acum în penitenciare, sunt recidiviști, deci nu vor beneficia de grațiere;

4. Problema României nu este atât supraaglomerarea din penitenciare (oricum, sub noile coduri, numărul deținuților este în scădere pentru că noul Cod penal prevede sancțiuni reduse în comparație cu vechiul cod), cât condițiile de detenție (spațiul acordat, asistența medicală, hrana pentru deținuți, programele de reabilitare, capacitatea de reinserție a condamnaților). Or, cu privire la acestea din urmă, nu există o strategie clară de soluționare, ca urmare apreciez că grațierea va produce un efect pe termen scurt.

28/02/2017

Separatia puterilor: raspunderea juridica pentru acte politice

oug-14Aștept cu o nerăbdare și curiozitate profesională motivarea deciziei Curții Constituționale cu privire la conflictul juridic de natură constituțională dintre DNA și Guvern. Până atunci, îmi permit câteva remarci:

Separația puterilor presupune independența instituțională a celor trei puteri publice. Ea este menită să asigure libertatea decizională a membrilor Legislativului, Executivului și Judiciarului. Acestă libertate presupune lipsa vreunui control a unei puteri asupra deciziilor concrete care intră în activitatea unei alte puteri. Rezultă de aici că nimeni nu poate cerceta miniștri sau parlamentari pentru actele normative elaborate și adoptate, tot astfel cum nimeni nu poate cerceta magistrații pentru deciziile judiciare luate – este ceea ce se cheamă imunitate funcțională.

Legalitatea sau constituționalitatea unor acte normative sau judiciare poate fi contestată numai prin anumite căi specifice, nu pe calea unor procese penale. Astfel, o ordonanță a Guvernului inoportună poate fi respinsă în Parlament, o ordonanță de urgență a Guvernului care nu este urgentă va fi declarată neconstituțională la Curtea Constituțională, o hotărâre de Guvern nelegală poate fi anulată de instanța de contencios administrativ, o lege care încalcă Legea Fundamentată va fi declarată neconstituțională de Curtea Constituțională, iar dacă conține articole neadecvate va fi corectată printr-o altă lege.

Este de subliniat că nici până acum procurorii și judecătorii nu ar fi putut cerceta penal, respectiv condamna o persoană pentru votul sau opiniile sale exprimate în cursul elaborării sau adoptării unor acte normative ori pentru conținutul actului adoptat. Dar au fost procese penale, și probabil vor mai fi, implicând persoane care, pe parcursul procedurii de elaborare, adoptare sau publicarea unui act normativ comit infracțiuni – de exemplu, o persoană este mituită, amenințată ori șantajată pentru a iniția sau a participa la adoptarea unui act normativ; o persoană falsifică avize care stau la baza adoptării unui act normativ; actul normativ nu a fost adoptat, dar totuși este publicat în Monitorul Oficial; actul normativ a fost adoptat într-o formă, dar apare publicat în Monitorul Oficial într-o altă formă (pentru exemple care au făcut obiectul unor dosare penale a se vedea Adevărul).

Așadar, actele de putere politică nu pot fi cenzurate de Justiție, dar să nu confundăm aceasta cu activitatea de investigare a infracțiunilor de drept comun, care este o atribuție de serviciu și care trebuie făcută. Evident, ceea ce se poate cerceta penal nu vor fi chestiunile intrinseci ale actului normativ (mă refer aici la conținutul, legalitatea, oportunitatea, constituționalitatea sa), ci conduita celor implicați în elaborarea, adoptarea sau publicarea actului normativ.

Nu mă îndoiesc că decizia CCR adoptată ieri va motiva în mod detaliat aceste aspecte. Iar modul de rezolvare a acestora va fi obligatoriu pentru toate persoanele și autoritățile, de acum înainte, cât timp va exista această Constituție. Ea va fi esențială pentru a arăta cum nu trebuie să se ajungă la răspundere juridică pentru acte politice.

24/02/2017

Admitere magistratură 2017

851x315_-pachetele-inm

Recomand:

  • Ghid pentru pregătirea concursului – detalii AICI;
  • Proba 1: teste la penal și procedura penală – detalii AICI;
  • Proba 2: verificarea raționamentului logic; plus vedeți Ghidul oficial;
  • Proba 3: interviul. Etică și deontologie judiciară – detalii AICI.

Toate sunt utile pentru admitere în magistratură, concursul fiind peste două luni – detalii AICI

Pagina următoare »