CRISTI DANILEŢ – judecător

27/02/2011

In dialog cu voi

Filed under: 0. NOUTATI — Cristi D @ 12:55 AM

Avand in vedere numarul mare de intrebari care mi se pun si care nu au intotdeauna legatura directa cu postarile mele de pe blog, inteleg ca e nevoie de un loc distinct  unde sa raspund acestora. Ca urmare, am decis deschidere unei secțiuni distincte disponibile la adresa https://cristidanilet.wordpress.com/0-in-dialog-cu-voi-din-12-06-2014/ in care sa dezvolt comunicarea mai facila cu cei interesati de profesia de judecator sau de activitatea Consiliului Superior al Magistraturii. Reamintesc că legea îmi interzice să dau consultații juridice.

Multumesc mult pentru interesul aratat.

16/04/2015

De ce nu ma duc la o cafea in sediul Parlamentului

Filed under: 1. EXPLICATIE — Cristi D @ 3:05 PM
Tags: ,

cafeaPreşedintele Senatului a anunţat, marţi, că propune organizarea cât mai curând posibil, la Palatul Parlamentului, a unei întâlniri informale între conducerea Senatului şi membrii CSM, pe tema relaţiei bilaterale şi a exercitării atribuţiilor celor două instituţii. Miercuri el a declarat că în şedinţa Biroului Permanent s-a decis ca data întâlnirii informale dintre Senat şi CSM va fi stabilită săptămâna viitoare, după ce membrii conducerii Senatului se consultă cu partidele din care fac parte.

Eu m-am decis să nu particip la o astfel de întâlnire. Iată motivele:

  • Pentru că o întâlnire „informală” poate avea loc între persoane, dar nu între instituții ale statului;
  • Pentru că o astfel de întâlnire în mod normal nu ar trebui să aibă agendă și teme prestabilite, ci este mai degrabă pentru cunoașterea partenerilor, pentru socializare;
  • Pentru că în vederea unei întâlniri informale nu se face declarație de presă într-o zi, nu se face anunț în presă în ziua următoare, nu se consultă partidele și nu se stabilesc date punând în mișcare rotițe birocratice instituționale;
  • Pentru că o astfel de întâlnire este deocamdată inoportună cât timp a fost generată de un demers al CSM finalizat cu o „sancționare” a Senatului de către CCR (până va fi motivată decizia);
  • Pentru că o astfel de întâlnire poate avea loc la o cafenea sau o cofetărie, dar nu în sediul unei instituții, mai ales când este vorba de Parlament;
  • Pentru că o întâlnire Judiciar-Legislativ nu trebuie ferită de ochii și urechile presei. Nu mi se pare tocmai în regulă să fie anunțată public această întâlnire după care conținutul să fie secretizat pe motiv că discuția este „informală”;
  • Nu în ultimul rând, nu vreau să văd cum membrii CSM sunt apostrofați și în privat, nu doar în public ca până acum, că au solicitat președintelui CSM sesizarea CCR cu privire la votul din Senat într-o cauză judiciară a unui parlamentar.

Eu cred că reprezentanții celor trei puteri trebuie să aibă discuții cât se poate de formale și care să se desfășoare în public. Justiția nu are ce negocia cu Parlamentul, cu atât mai mult în spatele ușilor închise și mai ales când situația este atât de tensionată din cazul încălcărilor repetate ale Constituției din partea unei puteri. Mai mult, dezbaterile nu pot avea ca obiect cauze judiciare punctuale, chiar dacă a intervenit Curtea Constituțională.

De altfel, există cadrul legal necesar pentru acest dialog: instituțiile își datorează respect reciproc și trebuie să coopereze în mod loial, spune Comisia de la Veneția (opinia din decembrie 2012, p.17); puterile trebuie să colaboreze în mod loial, reia aceeași Comisie (opinia din martie 2014, pct. 33); CSM trebuie să fie parte la discuțiile privind revizuirea Constituției, așa cum cere Comisia Europeană (rapoartele MCV – p.3 din ianuarie 2014 și p.5 din ianuarie 2015); CSM trebuie să prezinte Parlamentului Raportul privind starea justiției și Raportul privind activitatea CSM (art. 38 alin. 6 din Legea nr. 317/2004); Ministrul Justiției trebuie să prezinte Parlamentului concluziile sale privind raportul de activitate al PICCJ, respectiv al DNA (art. 79 și art. 88 din Legea nr.304/2004) – de notat că de la intrarea lor în vigoare în anul 2005 aceste dispoziții legale s-au respectat o singură dată; în rest, discuțiile au avut loc la televizor. Mai mult, la protestul magistraților din anul 2009 chiar s-a propus încheierea unui Pact între puteri, finalizat doar cu semnarea parțială a unor principii, azi nerespectate. Anul trecut și anul acesta ministrul justiției a avansat ideea unui cod de conduită politică cu privire la justiție, dar inițiativa s-a rezumat doar la emiterea acestei idei. Inutil să reamintesc conduita politicienilor care a fost dezavuată de Comisia Europeană în rapoartele MCV din vara 2012 (p.3 și p.22 unde se solicită măsuri disciplinare împotriva politicienilor care subminează credibilitatea judecătorilor sau care exercită presiuni asupra instituțiilor judiciare, p.15 unde se critică folosirea imunității pentru blocarea unor dosare), din ianuarie 2013 (p.4 unde se denunță actele de intimidare sau hărțuire comise împotriva unor persoane care lucrează în instituții judiciare și anticorupție importante și se cere clasei politice să ajungă la un consens privind abținerea de la criticarea hotărârilor judecătorești, de la subminarea credibilității magistraților sau de la exercitarea de presiuni asupra acestora, p.6 unde se susține necesitatea justificării refuzului de ridicare a imunității), din ianuarie 2014 (p.3 unde se menționează că încă există atacuri politice la adresa magistraților, la p.4 se menționează că sunt hotărâri judecătorești definitive pe care Senatul nu le execută, la p.8 se reia critica cu privire la nemotivarea hotărârilor de ridicare a imunității, iar la p.13 se recomandă alcătuirea unui Cod de conduită al parlamentarilor cu dispoziții clare în ceea ce privește respectarea independenței sistemului judiciar, și în special a hotărârilor judecătorești de către parlamentari și în cadrul procesului parlamentar), din ianuarie 2015 (p.4 unde se reamintește de existența atacurilor la adresa magistraților și neadoptarea codului de conduită al parlamentarilor, p. 11 unde se arată că răspunsul Parlamentului la solicitările DNA pare arbitrar și lipsit de criterii obiective).

Așadar, problema nu este la Justiție, ci la celelalte puteri. Cadrul legal de discutare a modului de intrare în ordinea constituțională a Parlamentului există deja. Sugestii și recomandări cu privire la ce trebuie îndreptat sunt de mulți ani formulate: lămurirea limitelor imunității pentru parlamentari, lămurirea blocajului procedural cu privire la miniștri dar mai ales pentru foștii miniștri, eliminarea practicii ca procurorii să trimită la Parlament dosarele nepublice cu privire la parlamentarii sau miniștrii cercetați, lămurirea limitelor criticismului politicienilor la adresa unor magistrați sau a unor măsuri ori decizii punctuale, respectarea hotărârilor judecătorești definitive (și, dacă e să discutăm despre integritate, poate atingem și subiectul referitor la cei condamnați definitiv care încă sunt parlamentari), invitarea CSM la orice discuție pe marginea modificării Constituției.

De cafele vom avea timp. Acum este momentul pentru discuții autentice.

15/04/2015

Interviu LaPunkt.ro: Despre Justitie, Dreptate si Adevar

Filed under: interviu — Cristi D @ 10:05 PM
Tags: , , , , ,

cristi-danilet-judecatorInterviu acordat site-ului LaPunkt.ro in 14.04.2015

Cristian Pătrăşconiu: Cînd ai ştiut că vei fi judecător, că în viaţa ta ideea de justiţie va juca un rol foarte însemnat? Sunt două direcţii pe care aş vrea să le atingem, a propos de această întrebare de deschidere a dialogului nostru: a) când, la modul romantic, idealist, ai început să visezi, să reflectezi la justiţie, să te imaginezi făcând justiţie? ; b) când, dpdv profesional, ai ştiut că vei alege, poate pe viaţă, să faci justiţie?

Cristi Dănileţ: De mic m-a fermecat ideea de ordine, de disciplină, de regulă – o fi fost rezultatul cărţilor cu eroi specifice vîrstei sau a primelor lecturi despre religie şi filosofie în care începeam să mă iniţiez. Caracterul meu s-a format însă sub auspiciile unei educaţii „spartane” primite în familie. Tatăl meu, căruia îi păstrez o memorie vie şi un adînc respect, nu m-a pregătit pentru jungla de afară, dar m-a învăţat că lucrurile sunt fie albe, fie negre şi ca e mai bine să trăiesc „cinstit şi sărac”. Această educaţie, combinată cu o pregătire timp de ani de zile în artele marţiale – am ajuns la centura neagă şi la rangul de instructor – m-a făcut să mă orientez către un domeniu de acţiune. Urmasem liceul la profilul matematică-fizică şi iniţial m-am îndreptat către Academia de Poliţie. Cînd mi s-a spus în față că am nevoie de pile ca să trec toate probele de admitere, am formulat opţiunea pentru Facultatea de Drept. La sfîrşitul celor patru ani îmi era clar că vreau să devin procuror – tot spiritul de acţiune….Însă în anul în care am obţinut licenţa, în 1998 adică, nu s-a organizat concurs de admitere decît pentru judecători. Nu am regretat nicio clipă profesia aleasă, şi totodată înţeleg şi apreciez munca poliţiei judiciare şi a procurorilor.

C.P.: Ce şi cine crezi tu că formează în mod fundamental un om care este implicat în actul de justiţie?

 C.D.: La vîrsta de 23 de ani cînd am intrat în justiţia română credeam că le ştiu pe toate. Nu că acum aş gîndi altfel, dar nu prea o spun în public :)…După cîţiva ani, mi-am dat seama că sistemul nu funcţionează: totul e o administraţie imensă care doar se cheamă altfel,  „magistratură”. Şi am început să gîndesc şi să iniţiez unele schimbări: intîi la nivel local, apoi la nivel naţional şi, sincer, acum la nivel european (în cîteva luni se va lansa un proiect pe care l-am coordonat şi de care sunt foarte mîndru, e unic în lume). Aşa am început să reflectez la ce lipseşte justiţiei şi, treptat, am înţeles: omenia. Nu orice om poate fi magistrat şi nu orice magistrat este om. Discuţia este foarte complexă şi merită tratată cît mai serios. Un doritor merituos nu devine magistrat odată cu publicarea în Monitorul Oficial a decretului semnat de Preşedintele României privind numirea sa în funcţia de judecător sau de procuror. Magistrat trebuie să fii şi să dovedeşti că eşti în fiecare zi a existenţei tale. A fi magistrat nu înseamnă să fii un erudit al principiilor de drept şi al legilor, ci să ai şi o serie întreagă de calităţi la fel de importante: să cunoşti socialul, să te intereseze domenii precum economie, finanţe, criminalitate, să înţelegi politica şi administraţia, să ai capacitatea de a discerne între informaţii autentice şi dezinformări, să ai abilitaăţi de detectiv dar şi de orator. Cu alte cuvinte, un magistrat trebuie să înţeleagă societatea pentru a accepta ce are de facut. Pentru mine, un magistrat îşi iubeşte țara, îşi înţelege compatrioţii și contribuie la vindecarea societății apărînd oamenii corecţi şi sancţionîndu-i pe cei ce încalcă legea. Iar misiunea lui îndeplinită cu profesionalism face ca magistratura să devină artă, procedura să devină măiestrie, iar soluţiile sale să fie adevărate opere de artă.

1

CP: Şi, în oglindă, ce deformează un asemenea om?  

 CD: Cînd încă nu ai familie sau nu ai lucrat anterior în altă parte, cînd de abia ai ieşit de sub autoritatea părinţilor şi/sau a profesorilor şi brusc dobîndeşti un loc de muncă stabil, un salariu foarte bun pentru un bugetar debutant şi o putere aproape necenzurabilă, credeţi-mă că tendinţa de a te crede Dumnezeu şi de a abuza ori de a-ţi neglija îndatoririle sunt extrem de mari. Dincolo de aspectele didactice, pot spune fără teama de a mă înşela că exercitarea funcţiei are o singură limită reală: conştiinţa ta. Sunt dese cazurile în care poţi da soluţia şi, într-un fel, şi inversul acesteia. Însă, ce te face să fii corect şi să găseşti soluţia potrivit argumentelor şi nu argumentele potrivit soluţiei gata luate?! Nu legea, nu practica, nu presiunile pozitive sau negative asupra ta, ci doar conştiinţa – un subiect încă tabu, cum sunt şi altele: vocaţia, curajul, competenţa, integritatea…Aparent, ne îndeplinim sarcinile odată ce ne acoperim de hîrtii. Practic însă, lucrăm cu oameni. Şi mulţi magistraţi ar trebui să vadă măcar pentru o dată în viaţă cum este să fii dincolo de bară şi să fii tratat nepoliticos, pe grabă, superficial, ironic; cum este să primeşti o hotărîre care nu conţine argumente, ci doar naraţiunea procesului, în care citeşti cuvinte în latină sau, mai nou, în engleză, care nu se referă la un destin, ci la un caz; nu la un om, ci la un nume. Un magistrat se formeaza în ani. Nu ştiu în cîti. Eu şi alţii ca mine suntem pe acest drum. Mulţi însă nu au aceste puseuri de reflexie. Pentru mine, magistratura este o cale – DO în sensul japonez, dacă mi-e permis. Pentru alţii este un loc de munca şi atît.

CP: Sa rămînem puţin la tema, careşi  mie mi se pare foarte interesantă şi foarte ofertantă, a “omeniei” justiţiei. O spui chiar tu: e o temă complexă, merită în sine o discuţie. Să trasăm, împreună, liniile directoare ale unei asemenea posibile, necesare discuţii. Şi să pornim de la contrariul său: ce e negativul “omeniei” justiţiei?

 CD: O să plec de la o experiență personală: eram tânăr judecător și am fost implicat într-o cauză civilă; judecătoarea cauzei îmi știa ocupația. Mă prezint la termen pentru audiere. În fața mea, o văd pe judecătoare strigând la toți din sală și realizez că ceea ce consemna nu corespundea cu ceea ce spuneau cei audiați. Mi-a venit și mie rândul. Îmi tremurau genunchii și gâtlejul mi se uscase. Am vrut să îmi notez ceva și nu mi-a permis. Am pierdut cauza cu o motivare halucinantă. După ani, într-o altă cauză soluționată în alt județ, partea mea adversă propune ca martor o rudă a sa. Spun judecătoarei că potrivit unui articol din codul de procedură civilă acest lucru nu este permis dacă eu nu sunt de acord, la care ea îmi răspune, nonșalant, că la ea în cod nu scrie așa cea (!!). Am rămas mască – eu fiind penalist, credeam că fusese recent modificat codul de procedură civilă și nu eram la curent. Dar nu era deloc așa. Când a venit rândul meu să pun întrebări martorului judecătoarea mi-a retezat-o scurt: „Aveți întrebări?! Să fie numai două” – aspect total pe lângă procedură. La finalul procesului am cerut cuvântul în replică dar judecătoarea mi l-a refuzat spunând că e obosită, după care s-a ridicat de pe scaun, a închis ședința de judecată și a plecat…

2

Nu doar eu am pățit să fiu intimidat în timpul procesului, să fiu sancționat pe nedrept, să mi se încalce drepturile procesuale, să citesc hotărâri pe care să nu le înțeleg. Până acum câțiva ani aceasta era starea normală în justiție. Și încă se mai întâlnesc astfel de situații, din păcate, dar sistemul are modalitățile lui de a-i ascunde pe acei colegi care au grave carențe în domeniul eticii judiciare, domeniu ignorat cu bună știință de INM, de CSM sau de asociațiile profesionale. Situația prin care am trecut eu, ca parte, m-a ajutat enorm în ca carieră: am pierdut acel proces „cu dreptatea în mână”, dar am devenit un judecător în sala căruia nu s-a intrat cu frică, care am respectat avocații și părțile, care am pronunțat hotărâri scurte, la obiect, și pe care până și cei care au pierdut cauzele au înțeles motivele.

Pentru mine, ca practician al dreptului și, cumva, ca un începător în filosofia dreptului, nu îmi este indiferent dacă judecătorului i se recunoaște autoritatea din teamă pentru puterea lui sau din respect pentru el ca om ce îndeplinește o funcție nobilă, dacă o hotărâre definitivă este executată după ce a fost acceptată ca spunând adevărul ori dacă cele stabilite de ea încă sunt refuzate de către părți, dacă legea este aplicată doar pentru că este există sau numai pentru că în caz de nerespectare a ei se va aplica o sancțiune.

CP: Apoi: în cel mod trebuie să fie înţeleasă această “omenie”? Eventualele sentinţe să fie mai “omenoase”, mai blânde, mai miloase faţă de cei care încalcă legea? O justiţie conform celebrei variante cool a Legii lui Ohm – „fii om cu mine ca să fiu om cu tine”?

 CD: Eu cred că mila și iertarea trebuie căutate la biserică sau la mediator, nu în instanță. În sala de judecată cauți un om care să îți citească dosarul, care să îți explice legea și procedurile, care să stea de vorbă cu tine pentru a înțelege nu doar starea de fapt, ci și miza procesului și care la final să dea soluția legală. Cauți un om calm și ferm, demn și politicos, care să te trateze egal cu celelalte părți și care să te respecte, care să fie și să pară imparțial, care să fie curajos și integru. Nu vrei să vezi nici un zeu la care nu poți să ajungi sau să te uiți, dar nici un adversar cu care să te războiești pe parcursul procesului. Nu cauți nici un super-om care să le știe pe toate, dar nici un fost coleg de bancă care să își aducă aminte de petrecerile la care ați fost împreună. Ci cauți un om înainte de toate cu care să discuți (oral sau în scris, nu are importanță), care este și judecător, având astfel competența de a-ți soluționa problema juridică. Toate acestea țin de un anume fel de a fi, de caracter, dacă vrei, care este rodul unei anumite educații și, mai ales, al autoeducației. Aici un mare rol are familia și școala, dar mai ales lecturile parcurse singur și discuțiile cu persoane care împărtășesc aceste valori.

3

De la un magistrat eu aștept ca el să se dedice mai mult celorlalți decât lui însuși. Care să aibă simțul social și să știe ce se așteaptă de la el. Care să se perceapă ca un fel de vindecător al societății și de educator al cetățenilor. Care să nu se rezume la 8 ore pe zi în a respecta legea și a-i face pe alții să o respecte. Și care în afara sălii să fie un om obișnuit. Poate deosebit, dar în niciun caz diferit. Eram la un curs de etică pe care îl țineam pentru magistrații cu vechime și întreb participanții: „Ce faceți dacă un avocat vă invită la o cafea?” la care o judecătoare îmi răspunde: „Aș refuza. Sunt judecător într-o localitate mică, unde toată lumea știe de faci. De 15 ani nu am mai ieșit la un restaurant”. Am rămas stupefiat: acest judecător se izolase dintr-o precauție rău înțeleasă, pentru a nu se spune că se întâlnește cu persoane care apoi ajung în dosarele sale. I-am spus că cineva care gândește așa despre ea îi jignește inteligența: dacă e să aranjezi un dosar, doar nu ești nebun să discuți asta în public cu cel interesat….

Sunt total împotriva favoritismelor, partizanatelor și prejudecăților: subiectivismul și conflictele de interese nu au ce căuta în justiție. După cum sunt total împotriva magistraților care își ascund afinitățile față de anumite persoane sau situații de fapt – de exemplu, o judecătoare victimă în tinerețe a unei infracțiuni de viol va avea dificultăți în a soluționa în mod obiectiv un caz de viol, fiind tentat să aplice o pedeapsă mai aspră autorului tocmai prin prisma propriei sale trăiri care a marcat-o ani de-a rândul; sau un bărbat judecător proaspăt divorțat care a pierdut custodia copiilor săi va avea mari greutăți în a decide corect când în fața sa se prezintă un tătic și o mămică care se „bat” pentru copil, fiind tentat să îi dea custodia tatălui; la fel de dificil va fi situația pentru un judecător având un împrumut la o bancă și care are de soluționat un litigiu prin care contracte de același tip sunt contestate în fața sa ca având clauze abuzive. Ei bine, trebuie tărie de caracter nu de a trece peste situația personală și a te chinui să te recunoști în situația care ridică problema, ci tărie de caracter să accepți că nu poți soluționa cauza chiar dacă ai da hotărârea corectă, pentru faptul că nu întruneștiaparența de imparțialitate, adică o condiție care pune în centrul atenției pe justițiabil și părerea lui despre tine dacă ar cunoaște acele elemente care te privesc. Ei, da, să recunoști propriile vulnerabilități mi se pare cerința supremă; ea este primul pas spre formarea ca om și spre desăvârșirea ca judecător.

 CP: În al treilea rind: cum poate fi instituţionalizată această “omenie” a justiţiei – şi, dacă se întâmplă deja aşa ceva, nu accidental, ci la nivelul unui proiect de anvergură? Ce elemente de educaţie trebuie întrunite, cine să facă tipul acesta – delicat – de pedagogie cu cei care fac justiţia? Şi, mai ales, cum anume?

 CD: Eu obișnuiesc să spun că la Facultatea de Drept studenții învață dreptul – adică legea; la Institutul Național al Magistraturii ei învață justiția – adică să aplice legea la cazuri concrete. Dar mă întreb: când învață ce este Dreptatea?! – a înfăptui justiția înseamnă să faci dreptate sau doar să aplici legea? Dar ce este Legea?! – veți rămâne uimiți câți absolvenți de drept, mulți deja practicieni, nu știu importanța socială a legii, confundă autoritățile implicate în procedura legislativă și nu știu cum să citească sau cum și când se interpretează legea. Legea ne garantează libertatea, dar când învață viitorii practicieni ai dreptului ce este Libertatea?! – și asta ar părea, nu-i așa, vital pentru niște oameni care privează pe alții de libertatea. Însă astăzi sunt ignorate lucrări fundamentale scrise de Rousseau, Locke, Mill, Montesquieu, Kant, Tocqueville prin care aceștia definesc omul cu însușirile lui esențiale – demnitatea și libertatea, care definesc societatea și democrația, care justifică conducerea prin reprezentanți a poporului suveran, care explică națiunea și patriotismul. După cum este ignorat profesorul Mircea Djuvara, marele – dacă nu chiar singurul – filosof și teoretician al dreptului produs de țara noastră. Și, mai mult, când învață tinerii ce este Judecătorul?! – știți că la liceu sau la facultate nu se explică diferența între judecător și procuror (probabil dacă eu aș spune acum că judecătorul nu poate fi un magistrat, pentru că magistratul e prin definiție un funcționar, aș provoca multiple nedumeriri într-o societate care e învățată că judecătorul e magistrat și procurorul nu ar trebui să fie), că un absolvent de drept nu are cunoștințe minime despre avantajele și dezavantajele profesiilor pe care le poate îmbrățișa ori nu stăpânește reguli de etică juridică?! Dar eu îți spun că sunt magistrați care nu știu care sunt cele trei roluri ale unui magistrat, aspect definit în urmă cu trei decenii ani la nivel mondial și prevăzut chiar în codul nostru deontologic, dar care nu interesează pe nimeni: să rezolve litigiile, să garanteze drepturile omului, să susțină statul de drept. Dacă ar realiza asta, magistrații înșiși ar trece din zona pasivă, în cea militantă și s-ar transforma în adevărați apărători ai legalității.

5

Am întâlnit mulți judecători care nu știau nici măcar etimologia cuvântului „judecător”, sau pe care dacă îi puneai să vorbească despre independența justiției se opreau după primul minut nemaiputând dezvolta subiectul, sau care consideră că activitatea nelegală sau ne-etică a colegilor nu îi privește. Nu îi blamez pe ei. Ci constat cu amărăciune că ei sunt produsul facultăților și chiar institutelor unde s-a pus un mare accent pe însușirea unor cunoștințe juridice și atât,. Se ignorăexplicarea unor concepte  – iar dacă din exercițiul dreptului lipsesc unele concepte fundamentale, fără ele practica dreptului de mai târziu este doar actorie. După cum se ignoră dobândirea sau cizelarea unor trăsături de caracter care ele, și numai ele, fac diferența între jurist și judecător. Într-o societate autentică, nici nu s-ar mai verifica la admiterea în magistratură cunoștințele juridice – din moment ce ai licență în studii juridice, înseamnă că ești autorizat să profesezi dreptul – ci verificarea s-ar centra pe cunoștințe generale despre lume și viață, pe logică, pe caracter, pe abilități de dialog și ascultare, pe rezistența la stres, pe capacitatea de a renunța la tine în folosul celorlalți…

Eu găsesc că aceste lucruri sunt fundamentale pentru un mod sănătos de gândire al unui magistrat, dar ele nu sunt predate (sincer, nici nu cred că ar avea cine) și însușite. Atunci, ce pretenții să mai ai ca magistratul, dar și ceilalți practicieni ai dreptului, să înțeleagă că pentru el o fi indiferent dacă dă o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare sau una de 3 ani de închisoare, dar pentru condamnat nu e totuna dacă stă 6 luni în plus în închisoare. Sau să înțeleagă că pentru un anumit moment al evoluției sociale suspendarea executării pedepsei cu  închisoarea pentru un corupt care și-a însușit fonduri publice este inadecvată. Trebuie să realizăm cu toții ce înseamnă să îți fie călcată în picioare demnitatea prin campanii de presă nefondate ca apoi să dai peste un judecător care afirmă că atunci când ești persoană publică se poate spune orice despre tine chiar dacă ține de viața ta privată sau de familie. Sau cât e de importantă unificarea practicii judiciare astfel ca oriunde te-ai judeca să obții aceeași soluție, fiind contrar nu numai logicii elementare, dar chiar și principiului independenței justiției ca pentru cauze similare să se dea două soluții contrare, uneori chiar de către doi judecători de la aceeași instanță (iar aici trebuie să spun că în România va trebui recunoscut precedentul judiciar care, după mine, deja există în Româna, dar doctrine învechite îi împiedică pe profesorii noștri de drept să accepte noile orientări căci, chipurile, nu se încadrează în „specificul” sistemului nostru de drept).

Ca să încerc totuși un răspuns mai aplicat la întrebarea ta: există un clivaj între cunoștințele ce se dobândesc în școală și abilitățile ce se cer în practică – există prea multe facultăți de drept unde cursurile sunt superficiale și seminariile nu se țin, unde examenele se cumpără și licențele se dau fără acoperire; cu prea mulți profesori apăruți peste noapte (unii au vârsta până în 40 de ani și dețin deja gradul de „profesor universitar doctor” fără să aibă o zi de practică, alții devin cadre didactice având norocul de a fi copiii părinților încadrați la aceeași facultate); sunt prea multe cărți de drept pe tarabe, care dacă nu sunt plagiate atunci sunt scrise în grabă, care conțin greșeli ce induc în eroare studenții, dar care sunt obligatorii de achiziționat pentru a trece examenele. Oricum, toate astea privesc dreptulși accentul se pune pe memorare, nu pe înțelegere. Iar omul este ignorat, căci au dispărut cu totul sau sunt doar opționale materii esențiale precum filosofia, enciclopedia dreptului, sociologia juridică, logica juridică, psihologia judiciară, retorica. Este adevărat că facem o triere a candidaților la magistratură supunându-i nu doar la o verificare a cunoștințelor juridice, ci și la o probă de raționament logic prin care verificăm capacitatea de analiză, sinteză și înțelegere a unui text și apoi la un interviu ce se axează pe capacitate eseistică și pe etica juridică, însă acestea sunt prea rudimentare, totuși – dovadă sunt eșecurile înregistrate cu o parte din colegii care au intrat în sistem în ultimii ani. Dintre cei care sunt primiți în justiție, doar unii vor învăța valorile de care am vorbit mai sus, pe pielea lor, dar și a justițiabililor; însă cei mai mulți le vor ignora, căci sistemul actual de evaluare, care ar trebui să îi încurajeze să își dezvolte această latură, este total ineficient.

CP: Legat inclusiv de ideea „omeniei” justiţiei, cum arată, schiţat desigur (fiindcă şi asta e, intuiesc, o temă foarte complexă), IDEALUL tău de justiţie? Care e Ideea-tip(ar) la care te raportezi atunci cînd e vorba despre justiţie?

 CD: Haide să îți spun ce imagine a Justiției am eu în minte – este o construcție metafizică la care trebuie să apelez. Imaginează-ți un eșafodaj sprijinit pe trei coloane, cei trei „i”:  Independența, Imparțialitatea, Integritatea – ele sunt condițiile esențiale pentru organizarea și funcționarea Justiției, dar încă nu este vorba de rezultatul actului de justiție. Cele trei coloane se așează una peste alta și la un nivel micro se reunesc în aceeași entitate – Omul, cu toate trăsăturile lui, omulcare trebuie să dea soluția; iar la un nivel macro ele alcătuiesc o singură coloană – coloana vertebrală (poate chiar o axis mundi) a societății, societate în numele și pentru care se exercită Justiția. În fine, urmează adoptarea soluției. Aici mă raportez la mine, un mine în care se reunesc deja cei trei „i”. Justiția se face atunci când dau soluția pe care eu aș vrea să o primesc dacă aș fi de partea cealaltă a barei. Soluție care să fie conformă, întotdeauna, cu legea și cu probele de la dosar. Pronunțând în asemenea circumstanțe hotărârea, judecătorul este eliberat de sarcină și va avea un somn liniștit: soluția sa este limita pe care el o pune stării de ilegalitate, creând o nouă realitate și, cu siguranță, acea soluție cea corectă.

6

CP: Cît de departe este, în fapte, justiţia românească acum de idealul tău de justiţie? Şi cum era cînd te aflai la începutul carierei?

CD: Este cert că am asistat, în acești ani de reformă, la schimbări colosale în privința societății. Am crescut și eu odată cu justiția, iar ea a evoluat odată cu societatea postdecembristă. Am ajuns departe, dar mai este drum încă de parcurs. Haide să îți dau câteva exemple: la începutul carierei mele băteam hotărârile la mașina mecanică de scris, iar când se strica așteptai două zile să vin mecanicul – azi avem cu toții computere; tot atunci, mergeam la juristul de la Primărie să citesc Monitorul Oficial, căci acesta nu ajungea la instanța noastră – azi avem acces la baze legislative electronice; acum 10 ani nu se știa numele judecătorului din sala de judecată – azi avem componența completului afișată pe lista de ședințe de la intrarea în sală și unii judecători, printre care și eu, afișează numele lor pe tribuna de unde împart dreptatea;  acum 10 ani presa se lovea de obtuzitatea sistemului în furnizarea de informații (îmi amintesc chiar că eu am întocmit prima solicitare adresată CSM-ului de atunci pentru regândirea relației justiție-presă iar acel document, trimis către instanțele din țară pentru a-și exprima o părere, a fost închis prin dulapuri de mulți colegi, surprinși că cineva din justiție se gândește o relație de parteneriat cu presa) – azi avem un Ghid de relații dintre sistemul judiciar și presa adoptat de CSM și, practic, nu există emisiune de știri din care să lipsească informații despre vreun caz important; înainte procesele durau în medie un deceniu – azi se rezolvă în doi ani; înainte nici nu se concepea ca cineva străin de proces să își ia notițe cu privire la cele dezbătute – azi avem înregistrare audio ale ședințelor de judecată și, cine știe, poate că în curând o transmitere online a celor mai importante procese, așa cum se practică deja la curțile supreme din multe state. Am asistat la o schimbare de mentalitate, în paralel cu o creștere a competenței profesionale a magistraților și grefierilor. Modificarea legislației din ultimii ani provoacă intelectual pe toți profesioniștii dreptului și aici încă mai trebuie de lucrat. La fel cum mai trebuie cizelat comportamentul magistraților în contact cu justițiabilii, comportament care trebuie subsumat sintagmei „justiția – serviciu public” pe care mulți încă nu o acceptă pentru că pur și simplu nu le-a explicat-o nimeni. De altfel, lipsește o conceptualizare a noțiunilor și instituțiilor cu care operăm zi de zi. Oricum, susțin că justiția presupune  îndatoriri ale magistratului către societate, nu datorii ale societății către magistrat. Iar într-o astfel de poziție socială ai mai multe de dat, decât de primit. Când vom ajunge să gândim cu toții așa, se va fi împlinit scopul reformei, cred.

 CP: Eşti autorul unui, după părerea mea, întrutotul admirabil serial dedicat „demitizării justiţiei”. Eu cred că, după ce episoadele pe care le scrii în această serie tematică se vor înmulţi, ar fi cum nu se poate mai potrivit să te gîndeşti şi la o carte. De ce are nevoie justiţia să fie „demitizată”?

CD: Oh, am așa de multe teme de dezbătut despre justiție…Dar nu am cadrul unde să o fac în mod eficient și nici nu prea am timpul necesar. Știi că am fost primul magistrat cu blog din România? L-am deschis în 2007. Nu vreau să spun ce reacții au fost atunci…nu acceptau nici măcar colegii mei să ne exprimăm în public în mod liber. De vreo trei ani de zile folosesc contul de Facebook pentru educarea cetățenilor  – și am peste 15.000 de oameni care mă urmăresc zilnic și cumulți dintre ei intru în discuție. Ah, mi-am adus aminte încă ceva: în 2005 participam la ședințele CSM, făceam stenograme ale dezbaterilor și comentam soluțiile acestuia, după care le publicam pe blogul organizației SoJust din care făceam atunci parte – ce mai vuiet, vorba poetului…așa ceva era de neconceput atunci dar, iată, azi transmitem online ședințele CSM. Simt nevoia unor dezvăluiri din interior, a publicării unor informații destinate publicului dar care nu sunt publice. Întotdeauna am simțit această nevoie, dar nu din orgoliu propriu, ci înțelegând trebuințele oamenilor care apelează la justiție. De exemplu, de trei ani de zile public în print un Ghid de admitere în justiție, pe baza întrebarilor și răspunsurilor de pe blogul meu; anul acesta, în două-trei săptămâni, voi lansa un site specializat pentru aceasta, cu informații gratuite pe înțelesul tuturor doritorilor de a deveni magistrați – din păcate, este o inițiativă personală, pe timpul și cheltuiala proprie, căci instituția nu își asumă așa ceva. Dar, revenind la întrebare, vreau să arăt lumii că în sistem nu sunt nici roboți, nici zei. Ci oameni. Și trebuie să ne bucurăm că avem oameni care judecă oameni. Ani de-a rândul cetățenii și-am imaginat justiția într-un anumit mod, iar magistrații înșiși s-au autoizolat – apropo, am și acum colegi care, atunci când sunt întrebați unde lucrează, evită să spună că în justiție, sau care au cont de Facebook cu nume fals sau date necompletate la profil. Noua generație este, slavă Cerului, altfel! Lucrurile care generației mele sau mai veche ni se par extravaganțe (îmi amintesc și acum reacția unui coleg când a văzut că suntem câțiva care ne punem poze pe FB – „Sunteți exhibiționiști!?”) sunt acum normalități. Păcat că se schimbă lucrurile atât de greu, însă. Iată, eu am ambiția de a sări câteva etape, de a economisi timp. Și am început cu episoadele „demitizării” care vor fi multe, iar unele chiar șocante. Îmi asum să stârnesc dezbateri, chiar aprinse. Este o provocare pentru mine.

7

CP: De asemenea, ştiu că, de mai mulţi ani, uneori vizibil, alteori discret, faci un lucru extraordinar- aş folosi pentru a desemna ceea ce faci termenul de „educaţie juridică”. a)De ce e nevoie de educaţie juridică?; b)Ce te motivează să faci, singur sau în echipă, educaţie juridică?

CD: Pe la începutul anilor 2000 a început să crească numărul de dosare din România. Astfel, tot mai mulți oameni au început să vină în sălile de judecată. Așa încât, alături de ceilalți magistrați am observat că justițiabilii care nu aveau avocați nu se descurcau. Era perioada în care încă se depuneau cereri de chemare în judecată sau memorii scrise de mână și era un dezastru pentru noi nu doar să înțelegem hieroglifele unora, ci efectiv să înțelegem ce ne cer. Am realizat atunci că nivelul de cunoștințe juridice este nu că submediocru, ci de-a dreptul inexistent pentru mulți care apelau la noi.  Așa că a apărut ideea comunicării într-un limbaj accesibil a unor noțiuni de bază despre procedurile judiciare. Eu am început să o fac acordând interviuri mai ales în legătură cu procesele de care se interesa mass-media: cum se face repartizarea dosarelor, de ce se amână cauzele, cum fixează judecătorul o pedeapsă, de ce avem practică neunitară, ce posibilități are cel nemulțumit de soluția unui magistrat etc. Destinatarii erau, așadar, justițiabilii.

Apoi, am văzut că deseori spațiul public este ocupat de tot felul de analiști, majoritatea fără studii juridice, care dezbat procese dar mai ales care își dau cu părerea despre deficiențele de funcționare ale sistemului dar care în fapt nu existau, ci doar și le imaginau din lipsa cunoștințelor necesare. Așa că am început să fac analize legale în legătură cu arhitectura sistemului: de ce justiția trebuie să fie independentă, care e poziția și rolul procurorului, care e relația justiției cu celelalte puteri, ce înseamnă că Parlamentul trebuie să solicite sau să încuviințeze anumite acte ale justiției, care sunt etapele unei cauze, care aspecte sunt publice și care nu, care e rolul CSM și al Inspecției Judiciare, care e relația cu presa etc.  Destinatarii erau, așadar, membrii celorlalte puteri, dar și publicul larg.

Mai recent, am realizat că sistemul are anumite tare de care trebuie vorbit deschis. Cum la facultate nu se studiază noțiuni de etică judiciară, am început să vorbesc despre responsabilitate. Mă adresam, astfel, colegilor mei.

În fine, crescând încrederea în noi, au crescut, firesc, și așteptările populației. Numai că acum oamenii au foarte multe așteptări de la justiție deși unele aspecte nu intră în atribuțiile noastre: noi nu rezolvăm problemele sociale, politice sau economice. Ci oamenii trebuie să fie responsabili și să aleagă conducătorii merituoși în asemenea poziții. Dar, mai ales, oamenii trebuie să cunoască și să respecte legea, pentru a preîntâmpina problemele de altă natură. Așa am realizat că, dacă este să fac o ierarhie a valorilor după care trebuie reclădită societatea, aș pune Legea înainte de Justiție. De aceea, am început să vorbesc foarte mult despre importanța cunoașterii și respectării Constituției, a Legii, despre relația Lege-Libertate etc.

8

Așa încât activitatea mea de comunicare publică în acest domeniu al educației legale sau juridice este una complexă: mă duc în școli să explic elevilor cât de important e să respecte regulile de bună-cuviință primite de la părinți și regulile de la școală, cât contează să respecte părinții, profesorii și colegii. Mă duc în licee să explic tinerilor că odată cu împlinirea vârstei de 14 ani au devenit mici cetățeni, că de acum răspund pentru actele lor ilicite și că trebuie să învețe a spune „NU!” tentațiilor,că existe organe ale statului care le protejează drepturile, așadar îi îndrum să aibă încredere în poliție, în procurori, în judecători și să colaboreze în mod sincer cu acestea; lor le ditribui un mini-manual „Unde-i lege nu-i tocmeală” pe care l-am alcătuit împreună cu Poliția Capitalei și pe care l-am multiplicat pe cheltuiala mea, inițiativă pentru care am și fost premiat anul trecut la Gala „Oameni pentru oameni”, un premiu de care sunt foarte mândru.În cadrul CSM coordonez un proiect național cu 500 de magistrați care s-au oferit voluntari în a colabora cu școlile și liceele pentru a se duce la copii sau a-i primi pe aceștia la instanțe. Împreună cu voluntarii din asociația „Viața fără violență” mergem în câteva licee din București și împrejurimi pentru a sta de vorbă cu elevii, părinții și profesorii despre prevenirea și combaterea violenței. Mă duc în facultățile de drept (cel mai des la invitația ELSA) și cele de științe politice și discut cu studenții despre organizarea statului, importanța separării puterilor, limitele colaborărilor dintre puteri, dar mai ales despre civism al cetățenilor și responsabilitate a agenților publici, și îi încurajez să se prezinte curajoși la concursuri, să se implice în viața publică și mai ales politică, căci ei sunt acum la vârsta când își pot contrui viitorul. Acum două săptămâni am fost invitat la Sibiu de către ELSA pentru a vorbi despre traficul de droguri din România. Zilele acestea am primit invitația de a ține un curs la o facultate de jurnalism din București și voi atinge subiectul delicat al limitelor libertății de exprimare. Acum câteva luni am ținut, la invitația asociației Areopagus din Timișoara, o prelegere despre relația dintre justiție și religie, iar la invitația unui profesor din Craiova am ținut o prelegere la Facultatea de Filosofie despre relația dintre justiție și morală.

Trebuie să amintesc și de altfel de ieșiri. Unele sunt în țară, sunt convocate ad-hoc pe FB atunci când am drum prin diverse localități – invit prietenii „la un suc” și purtăm o discuție informală despre starea justiției. Și mai sunt ieșirile în afară: am avut întâlniri cu românii din Praga și Londra, urmează cei de la Bruxelles și am discutat despre mersul justiției, rezultatele pozitive ale reformelor și speranța că într-o bună zi se vor întoarce acasă.

Fac toate aceste lucruri din dorința altruistă de a-mi ajuta semenii, de a da ceva înapoi societății care m-a format și, poate, de a ajuta la evoluția sa. Indiferent cât de șablonat ar suna aceste cuvinte, ele exprimă purul adevăr: nu vreau decât să las un semn pe unde trec, folositor celor care vin după mine.

CP: Legat tot de justiţie şi de practica ei – în indiferent care zonă – din România: ce apreciezi că e, raportat tot la normă şi la ideal, cel mai greu de reparat? Care sînt cel mai greu de surmontat probleme cu care se confruntă justiţia şi sistemul de justiţiei din România?

CD: Pentru că justiția a fost controlată politic în perioada comunistă (o epocă despre care, din păcate, nu există relatări în manualele de istorie a statului și dreptului, astfel că viitorii practicieni nu pot compara perioada actuală cu dezastrul ideologic, legal și juridic de atunci) și pentru că justiția nu a funcționat cam 10-15 de ani de la Revoluție, deja s-au comis câteva rele greu de reparat, dacă nu cumva chiar ireparabile: privatizări frauduloase, devalizarea unor bănci, tăierea inconștientă a pădurilor, coruperea a mii de funcționari, creșterea incompenței, sărăcirea populației, șomaj extins. Dacă începe să funcționeze justiția, totul începe să meargă. Dar trebuie acordată mare atenției învățământului: trebuie de mărit salariile la profesori, de modificat sistemul de predare, de regândit programele școlare și de crescut rolul școlii în viitorul țării.  La fel ar trebui procedat cu sistemul de Sănătate. Iar dacă e să mă refer la strict la Justiție, celălalt sistem vital alături de Învățământ și Sănătate, logistic ar trebuie de învestit mai mult în personalul auxiliar și în sistemul de mediere, iar la nivel de mentalitate magistrații ar trebui să realizeze și să se mândrească cu rolul lor social. A lucra în justiție nu trebuie să fie o rușine doar pentru că sunt câțiva angajați de serviciu pe la televiziuni care împroașcă cu noroi în acest domeniu atât de nobil. În afara de aceasta, magistrații trebuie să soluționeze cauzele mai bine și mai repede.

CP: Există ceva anume – un moment, o desfăşurare de fapte – care ţi-a provocat o apropiere decisivă de justiţie? Altfel spus – cînd a devenit justiţia, pentru tine, ceva concret din ceva ce este, părerea e generală chiar dacă nu neapărat justă, destul de abstract?

CD: Da, sunt două momente, am vorbit mai sus despre aceasta. Emoția pe care am simțit-o când am intrat prima dată în sală – am conștientizat cât de mic sunt și ce lucru mare trebuie să fac (interesant, încă reflectez asupra definiriii a ceea ce trebuie să fac, însă știu sigur cumtrebuie să fac…). Și frica pe care am simțit-o când la rândul meu am fost judecat într-o cauza civilă și pe care am pierdut-o contrar probelor de la dosar – am realizat atunci cât de ușor se joacă unii cu destinul omului și cum se rezumă doar la a semna acte, fără să le pese de persoanele din fața lor. Aceste două momente mi-au generat ideea că a fi un judecător nu se rezumă la îndeplinirea unui rol pentru care trebuie să îți pui o robă pe tine.

9

CP: Eşti optimist despre justiţia din România pe termen i)scurt?; ii)mediu?; iii)lung? Şi de ce?

 CD: Pe termen scurt sunt optimist mai mult în legătură cu justiția penală: reforma s-a concentrat mai mult pe acest domeniu și rezultatele sunt mai vizibile. Mai sunt încă de soluționat dosare, cu personaje foarte sus-puse și trebuie creat pentru totdeauna sentimentul că cine greșește trebuie să plătească indiferent de funcția ocupată. Aceasta este însă justiția represivă, cea care generează teama – dar teamă trebuie să aibă numai cei care încalcă legea. Pe termen mediu și lung reforma trebuie să privească și restul de 88% din activitatea noastră, reprezentat de justiția civilă. Aceasta este justiția care rezolvă problemele zilnice ale oamenilor, de la cele de vecinătate și proprietate, la cele de familie și de afaceri. Ea este de fapt justiția protectivă, cea care ocrotește drepturile oamenilor.  Dar când justiția va ieși din matca sa juridică și va intra în cea morală, adică când va face mai mult pentru prevenirea încălcării drepturilor și pentru creșterea încrederii în autorități, atunci cred că Justiția își va împlini un rol mai degrabă educativ, decât strict legal. Și, poate, mai apropiat de scopul ei. Dreptul, și implicit Justiția, au ca misiune ordinea socială. Or, aceasta presupune o colectivitate care îmbrășișează anumite valori. Iar cultura valorilor este determinată de calitatea dreptului (adică de lege și de justiție) și tot așa. Cu alte cuvinte, societatea depinde de drept; ele se află împreună într-un progres continuu. Și, până la urmă, aceasta este chiar… statul de drept.

08/04/2015

Admitere INM si magistratura 2015: aparitii editoriale

Filed under: 0. NOUTATI,admitere — Cristi D @ 4:56 PM

Dupa succesul inregistrat in anii trecuti cu ghidurile ce contin teste si descrieri ale probelor 1 (verificarea cunostintelor juridice) si 3 (interviul), revin in acest an cu noi editii ce contin teste noi, explicatii noi si instrumente legislative noi. Ca o noutate, ghidul pentru proba 1 contine tabele cuprinzand toate deciziile de admitere a exceptiilor de neconstitutionalitate pronuntate de  CCR, respectiv deciziile pronuntate in interesul legii si pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronuntate de ICCJ, adoptate in materie penala pana la zi.

Comenziile pot fi facute online AICI si AICI

proba1   proba3

 

 

S-a republicat Noul Cod de procedura civila. Il puteti descarca de AICI

07/04/2015

Interviu Revista22: `Legea si justitia trebuie sa fie egale pentru toti`

Filed under: interviu — Cristi D @ 9:36 PM
Tags: , , , , , , ,

Rev22

Interviu acordat Revistei22, Anul XXV (1307), 7-14 aprilie 2015

https://i1.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet.jpg

„ Justiția nu trebuie să se substituie în niciun caz factorilor politici, după cum, invers, factorii politici nu trebuie să se substituie justiției, atunci când e vorba de instrumentarea de dosare.“

Aș începe cu o chestiune extrem de discutată în acest moment, în special legată de cazul Șova. Am avut proteste în stradă, am avut luări de poziție ale unor ambasade asupra felului în care se gestionează la nivelul parlamentului aceste cereri de începere a urmăririi penale, respectiv de arestare.

Lucrurile pot fi rezolvate în mod corect și mai ales legal, dacă se interpretează Constituțiaîn litera și spiritul ei. Și anume, Constituția României prevede că au imunitate doar parlamentarii, ei nu pot fi trași la răspundere pentru opinii și voturile lor politice. În rest, pentru orice alte fapte care nu au legătură cu aceste două aspecte, ei pot fi trași la răspundere penală. Însă, atunci când trebuie să fie percheziționați, reținuți sau arestați, este nevoie de o încuviințare din partea parlamentului. Acum se pune problema – repet, discuția este doar pentru parlamentari – în ce măsură o Cameră poate refuza cererea de percheziționare, reținere sau arestare venită din partea procurorilor? Am urmărit dezbaterile din parlament și am constatat următorul aspect: parlamentarii care sunt urmăriți de către procuror, respectiv colegii lor care iau cuvântul în Cameră, întotdeauna fac referire la actele de probațiune – dacă există fapta, dacă există probele, dacă se impune sau nu arestarea preventivă, cu alte cuvinte, ei fac acte de apărare care în mod normal ar trebui formulate în sala de judecată. Discuția din parlament ar trebui să se limiteze doar la aspectul dacă fapta urmărită de procuror este sau nu în legătură cu opinia sau votul politic. Aici se face marea confuzie. Cu alte cuvinte, dacă un parlamentar este urmărit, să spunem prin absurd, pentru un furt din supermarket, nu poți să vii tu, coleg parlamentar, să spui: „noi nu credem că se impune arestarea colegului nostru pentru acel furt“. Că regula este lăsarea în libertate a oamenilor. Da, regula este lăsarea în libertate a oamenilor, dar mai avem o altă regulă, și anume că toți suntem egali în fața legii.

Ca să fiu avocatul diavolului, unii vor spune că e posibil ca anchetele respective să fie influențate politic, să fie montate artificial și de aceea e normal ca parlamentul să prevină astfel de situații.

Eu nu neg că una dintre apărări poate fi aceasta: dosarul nu se bazează pe nimic faptic, este pur și simplu creat, este un abuz al procurorului sau s-a încălcat în mod grav procedura. Dar toate aceste aspecte trebuie invocate în fața judecătorului care va soluționa cererea de autorizare a percheziției sau de arestare a parlamentarului respectiv. A face aceste afirmații în spațiul public, în afara sălii de judecată, respectiv în parlament și, mai mult, chiar a face trimitere la dosar, care dosar este acolo, faptic, la parlament, înseamnă că se înlocuiește o activitate judiciară cu una extrajudiciară.

În cazul miniștrilor procedurile sunt deosebite.

Pentru miniștri este extrem de complicat. În primul rând, trebuie să lămurim: pentru miniștri nu există imunitate, așa cum se vehiculează în spațiul public. Constituția prevede doar imunitatea parlamentarilor. Pentru miniștri, însă, avem un blocaj de procedură, și anume: atunci când un ministru trebuie urmărit pentru fapte comise în exercițiul funcției, procurorul nu poate nici măcar începe urmărirea penală, așa cum o poate face în cazul parlamentarului, ci doar dacă există o solicitare din partea parlamentului. Deci, pentru un ministru care este și parlamentar, procurorul nu poate să înceapă urmărirea penală decât dacă are o solicitare în acest sens chiar din partea parlamentului.

MARJA DE APRECIERE
Este posibil ca la începutul procesului penal să am indicii că s-a săvârșit o faptă și că cel anchetat este cel vinovat, că a încercat să fugă sau să ascundă arma crimei, de exemplu, și atunci eu am temeiurile pentru a-l aresta, dar pe parcursul procesului, să zicem, descopăr că a fost în legitimă apărare când a folosit arma de foc. Și atunci trebuie să-l achit. (…) Va rămâne totdeauna o marjă de apreciere care aparține exclusiv judecătorului..

Solicitare sau aprobare?

Nu este aprobare, este solicitare. De aceea procurorii, în momentul de față, adună niște informații, chiar niște probe, începând urmărirea penală cu privire la faptă, după care se opresc. Când descoperă cine a comis fapta și dacă această persoană este, de exemplu, un ministru, el nu poate merge mai departe, ci trimite dosarul la parlament, spunând parlamentului: acum avem nevoie să ne solicitați voi, oficial, urmărirea. Cu alte cuvinte, în lipsa acestei solicitări, procurorul nu poate merge mai departe cu dosarul. Spre deosebire de cazul parlamentarilor, unde dosarul se duce mai departe, dar cu parlamentarul în stare de libertate, în cazul miniștrilor nici măcar nu poate să înceapă urmărirea penală. Și atunci ne punem problema: cât timp este blocată astfel urmărirea penală? Dacă niciodată parlamentul nu cere urmărirea penală a unui ministru care, de exemplu, este suspectat că a primit mită ca să inițieze o hotărâre de guvern sau să aranjeze o licitație publică, înseamnă că nu-l vor putea urmări niciodată pentru luare de mită? Eu mă uit înConstituție. Acolo se spune că membrii guvernului nu pot fi urmăriți fără această solicitare din partea parlamentului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, dar nu pentru fapte săvârșite în legătură cu exercițiul funcției lor. De exemplu, nu am putea să urmărim un ministru că inițiază o licitație publică, dar îl putem urmări că a primit mită ca să o inițieze, pentru că mita nu intră în funcția sa. Validarea licitației, începerea ei sau confirmarea ei intră în atribuțiile funcției, dar primirea mitei nu intră în exercițiul funcției.

Cum ar putea fi eliminate astfel de ambiguități? Cum s-ar putea da niște criterii clare, care să nu mai poată fi interpretate?

În primul rând, pe actuala legislație, dacă nu s-ar face niciun fel de modificare la Constituțiesau la regulamentele Camerelor, ar trebui să avem o decizie a Curții Constituționale care să interpreteze normele pe care le-am menționat, adică normele cu privire la imunitatea parlamentară, respectiv cu privire la impedimentele procedurale. În al doilea rând, ar trebui să fie clar precizate criteriile în baza cărora au loc dezbaterile și ce documente trebuie să fie trimise în parlament atunci când se formulează astfel de cereri.

REFUZUL PARLAMENTARILOR
Mă uit la vreo doi miniștri la care procurorii au refăcut încunoștințarea parlamentarilor că ar trebui începută urmărirea penală, după ce inițial au refuzat. (…) Și parlamentarii au refuzat. Nu știm considerentele, că motivarea hotărârii nu există, ci în dezbatere s-a pus problema: păi, noi am mai refuzat o dată, prin urmare avem o autoritate… Ce autoritate? De lucru judecat? Păi, parlamentarii nu judecă, numai judecătorii judecă.

În momentul de față la parlament ajung nu numai referatele întocmite de procurori, ci dosare, bibliorafturi, o mulțime de alte documente.

Mi-aduc aminte că în primii ani de după reformă, și anume în 2005-2006, după ce DNA a început să investigheze chiar miniștri în funcție, cred că George Copos era viceprim-ministru, s-a pus problema ce acte să se trimită la parlament. Inițial, s-au trimis doar referatele, adică un fel de proces verbal prin care procurorul încunoștințează parlamentul în ce stadiu al urmăririi este, ce activități procesuale s-au efectuat, ce probe s-au strâns. Atunci, comisiile juridice din parlament au început să respingă astfel de solicitări pe motiv că ei nu cunosc despre ce este vorba, că nu a ajuns un material documentar probatoriu referitor la cazul în speță. După care, s-a luat decizia la nivelul DNA: OK, atunci le facem copii după dosare și le trimitem. S-a ajuns astfel ca zeci de volume care stau la baza urmăririi penale, zeci de volume, din care este alcătuit un dosar penal, să ajungă pe masa comisiei juridice. Și ce se întâmplă concret? Toți membrii comisiei juridice stau și verifică probele. Toți membrii stau și verifică actele depuse la dosar, citesc stenogramele după interceptări etc. Cu alte cuvinte, fac o activitate pe care în mod normal ar trebui să o facă apărarea și ar trebui să o facă oamenii legii.

Spuneți că lucrurile ar trebui reglementate cumva și că cel mai potrivit instrument ar trebui să fie oferit de o interpretare a Curții Constituționale.

O interpretare a Curții, pe de o parte, dar nu exclud nici posibilitatea unui agreement, a unui pact între CSM sau una dintre autoritățile judecătorești și parlament, prin care să se stabilească o linie de conduită.

https://i0.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet2.jpg

„E responsabilitatea noastră să garantăm independența justiției.“

SCADE DURATA PROCESELOR
În general, procesele penale în România durează mai puțin ca acum cinci ani. În ultimii doi ani s-a înregistrat o scădere a duratei. Este celeritatea, pe de altă parte, e și perfecționarea judecătorilor, adică au învățat să managerieze dosarul astfel încât să nu existe durată în timp neutilizată. Dar și numărul de dosare este mai mare. Cele care vin, de exemplu, de la DNA și se duc spreÎnalta Curte, dosare extrem de complexe, cu multe persoane implicate.

În mod concret, ce a făcut CSM din acest punct de vedere?

Președintele CSM deja a făcut o sesizare în cazul Șova, a provocat CCR să spună dacă trebuie emisă sau nu o hotărâre, chiar dacă se respinge solicitarea de arestare a unui parlamentar, dar încă este puțin. Eu aș vedea o discuție între CSM, poate chiar și o hotărâre a CSM, prin care să se indice în mod clar că astfel de dosare nu pot fi trimise în întregime și nu pot fi dezbătute pe fond în parlament. Iar parlamentul, în cele două Camere, să emită un regulament prin care să prevadă în mod concret ce acte pot fi solicitate. Nu este normal să avem o diferență de tratament chiar cu privire la unii parlamentari și miniștri. Ați văzut, chiar în aceeași zi, pentru un ministru se solicită urmărirea penală, pentru un alt ministru nu se solicită acest lucru.

Cred că, de fapt, asta e o chestiune pe care într-adevăr CSM trebuia s-o aducă în discuție de mai multă vreme. Nu credeți căCSM a lipsit din această discuție?

Pozițiile noastre publice din ultimii doi ani au fost extrem de lipsite de fermitate, nu au avut fermitatea pozițiilor din anii 2011-2012. Mă gândesc că e responsabilitatea noastră să garantăm independența justiției și implicarea noastră în astfel de dezbateri este absolut necesară. Nu cred că trebuie să ne limităm la o hotărâre adoptată în plen și un comunicat public. Efectiv, trebuie să solicităm un dialog cu celelalte puteri, pentru că, până la urmă, noi trebuie să colaborăm. Sigur, suntem separați, dar trebuie să colaborăm cu celelalte puteri. Iar atunci când este vorba de o interferență a uneia în activitatea celeilalte, de exemplu, un dosar cu un ministru sau cu un parlamentar, este evident că trebuie să am niște norme extrem de clare și de previzibile cu privire la procedurile de urmat.

EROAREA JUDICIARĂ
Nu întotdeauna când o persoană este arestată preventiv și ulterior achitată, poate să invoce eroarea judiciară care să aparțină judecătorilor și procurorilor. Poate am avut martori falși, poate însăși persoana anchetată a mințit organele de urmărire penală. Nu exclud o eroare judiciară, însă acea eroare trebuie să fie imputabilă, trebuie să demonstrez reaua-credință.

În afară de aceste evidente diferențe de tratament, a mai apărut o altă discuție de fond, prilejuită în special de cazul lui Varujan Vosganian. S-a spus, în cazul său, că practic se face o anchetă legată de o hotărâre de guvern, care este un act politic, o decizie care, sigur, poate în final să fie bună sau rea. Ceea ce înseamnă ca justiția să intervină în cazul unor acte de natură politică. Ceea ce este nefiresc, cu excepția situațiilor în care se poate proba faptul că există un beneficiu particular, o mită.

Nu cunosc detalii legate de cazul amintit, în afara faptului că procedura a fost blocată în parlament. Dar, ca linie generală, aș vrea să se înțeleagă clar că, la rândul său, justiția nu trebuie să se substituie clasei politice, adică parlamentului și guvernului. Nu trebuie să vină procurorii sau judecătorii și să spună că trebuia sau nu trebuia emisă o hotărâre de guvern sau o ordonanță sau că trebuia sau nu trebuia emisă o lege. Noi analizăm conduita licită sau ilicită a persoanei care ia decizia în legătură cu actul politic. Deci noi nu ne substituim clasei politice și ar fi extrem de grav acest lucru. Dar, în situația în care avem un caz în care s-a luat mită pentru a fi emisă o hotărâre de guvern, atunci e clar că avem un act ilicit. Sigur că ai comis acele fapte în calitatea ta de ministru, dar ai încălcat legea. Să știți că situația nu se întâlnește doar la nivelul răspunderii miniștrilor sau a parlamentului. Aceeași situație este cu consilierii locali sau primarii. Judecătorii niciodată nu vor spune că, de exemplu, nu trebuie să construim pe aici un drum public sau o autostradă sau un pod. Asta e o decizie care aparține administrației locale. Dar, dacă s-a dat mită, dacă s-a aranjat licitația, atunci, da, intervine justiția. Justiția nu trebuie să se substituie în niciun caz factorilor politici, după cum, invers, factorii politici nu trebuie să se substituie justiției, atunci când e vorba de instrumentarea de dosare.

Să trecem la o altă chestiune care ține de modul în care funcționează sistemul de justiție. Există destule păreri conform cărora, după apariția noului Cod de Procedură Penală, în special din a doua jumătate a anului trecut, a crescut foarte mult numărul de arestări. Și se spune că se face exces de arestări. Plecând de aici, vedem în aceste zile o inițiativă a unor politicieni de a opera niște modificări în Codul de Procedură Penală care, între altele, să limiteze acest gen de situații. Din perspectiva dvs., ca membru CSM, ca judecător, vi se pare corectă această impresie, și anume faptul că există un exces de arestări? Și, în al doilea rând, în ce măsură modificările care se doresc a fi introduse înCodul de Procedură Penală ar putea afecta negativ lupta anticorupție?

Eu sunt de acord că starea normală este cea de libertate și un proces penal trebuie să se deruleze cu suspectul sau inculpatul în stare de libertate. Dar tot atât de realiști trebuie să fim să recunoaștem că starea de normalitate este să nu se săvârșească infracțiunea. Și atunci când s-au săvârșit infracțiuni și au început procedurile legale, persoanele în culpă trebuie să contribuie la aflarea adevărului. Măsura arestării preventive nu se ia pentru că o persoană a săvârșit niște infracțiuni, ci se ia pentru că, pe parcursul derulării procesului, acea persoană încearcă, într-un fel sau altul, să zădărnicească aflarea adevărului, să împiedice urmărirea penală.

Nu se referă la fapta în sine, ci se referă la comportamentul persoanei anchetate.

Exact. Pentru că, dacă noi, chiar de la începutul procesului, am avea probată foarte bine fapta, persoana nici nu ar trebui arestată, ci ar trebui trimisă în judecată și condamnată imediat. Dar de ce este arestată o persoană? Pentru că a săvârșit o faptă în legătură cu infracțiunea sa care a împiedicat organele de urmărire penală să-și desfășoare activitatea normal, de exemplu, a șters informații din calculator, a ars documente importante, a încercat să cumpere martorii sau a încercat să fugă din țară.

https://i2.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/danilet3.jpg

„Arestarea nu înseamnă condamnarea persoanei.“

Discuția în principiu e clară. Numai că, fără să dau nume, avem situații cu oameni foarte influenți care rămân în funcții, sub control judiciar, și alții care sunt arestați.

Criteriile în CPP le avem, dar tot atât de realiști trebuie să fim, codul atribuie o marjă mare de apreciere judecătorilor. Adică noi nu avem situații exemplificative în cod prin care să se spună: un inculpat are o anumită calitate și mita dată este de atâta, el este arestat dacă nu colaborează. Asta este o chestiune de speță. Codul îți oferă doar criterii. Urmează ca judecătorul însuși, prin puterea sa de apreciere, să stabilească dacă este cazul sau nu să aresteze o persoană. Uneori, în practică se întâlnesc situații în care persoane aflate în împrejurări similare nu sunt arestate. Una este arestată, alta nu.

JUSTIŢIA ŞI POLITICA
La rândul său, justiția nu trebuie să se substituie clasei politice, adică parlamentului și guvernului. Nu trebuie să vină procurorii sau judecătorii și să spună că trebuia sau nu trebuia emisă o hotărâre de guvern sau o ordonanță sau că trebuia sau nu trebuia emisă o lege. Noi analizăm conduita licită sau ilicită a persoanei care ia decizia în legătură cu actul politic. Deci noi nu ne substituim clasei politice, ar fi extrem de grav acest lucru.

Credeți că s-ar putea face ceva astfel încât să avem criterii relativ uniforme de abordare?

Să avem o jurisprudență care trebuie cunoscută și, în al doilea rând, să aibă un mai mare rol. Pentru că noi, la facultate, suntem învățați că jurisprudența nu reprezintă un izvor de drept, adică nu avem precedentul judiciar recunoscut în mod oficial în România. Ceea ce este o mare eroare. Noi mergem pe tradiția franceză, franco-italiană, care deja nu mai este de actualitate. Pentru că avem foarte multe situații nereglementate în lege în care jurisprudența are un puternic cuvânt de spus. Din acest motiv, în sistemul anglo-saxon există niște ghiduri, niște îndrumări la adresa judecătorilor, cu privire la cum ar trebui să trateze cazuri concrete în justiție. Practică neunitară avem și cu privire la pedepsele aplicate unor inculpați aflați în situații similare. La noi încă nu este acceptat, la nivel de mentalitate. Judecătorii încă spun: noi suntem independenți, hotărâm așa cum credem noi de cuviință. Ei bine, nu mai merge așa. În statele civilizate, ceea ce a stabilit Înalta Curte sau, în general, instanța de control judiciar devine aproape literă de lege în cazuri similare. Încă nu avem un astfel de sistem. Trebuie să fie clar pentru toată lumea că legea este egală pentru toți, dar și aplicarea legii, adică justiția, trebuie să fie egală pentru toți.

Dar din ce v-ați uitat pe propunerile de modificare a CPP care circulă, cum vi se par?

Eu aș vrea ca aceste propuneri să ajungă în primul rând la CSM, să ne convingem că ele nu sunt menite să zădărnicească aflarea adevărului. Cazurile nu sunt identice, sub nicio formă, se vor înregistra diferențe între ele și atunci trebuie să lăsăm și judecătorului o anumită marjă, folosind criteriile legale, prin care să stabilească dacă persoana trebuie sau nu arestată. Dar, încă o dată, arestarea nu înseamnă condamnarea persoanei. Este foarte grav să vedem lucrurile confuze din acest punct de vedere.

VALORIFICARE ULTERIOARĂ
Am avut de soluționat înCSM o solicitare a procurorilor DNA de încuviințare a arestării preventive pentru un președinte de tribunal. O persoană care a recunoscut că a dat mită în urmă cu câțiva ani, care chiar e condamnată într-un dosar, a scos la iveală înregistrări cu judecătoarea, în momentul în care a dat mită. Deci, la cinci-șase ani de la săvârșirea faptei, a scos acele informații și ele au fost transformate de procurorii DNA în probe.

Așa este, dar o detenție extinsă, în condiții în care nu există practic o decizie definitivă, aduce prejudicii enorme persoanei respective.

Este posibil ca, la începutul procesului penal, să am indicii că s-a săvârșit o faptă și că cel anchetat este cel vinovat și că el a încercat să fugă sau să ascundă arma crimei, de exemplu, și atunci eu am temeiurile pentru a-l aresta, dar pe parcursul procesului, să zicem, descopăr că a fost în legitimă apărare când a folosit arma de foc. Și atunci eu trebuie să-l achit. Dar, dacă mă gândesc acum la cazurile de mare corupție instrumentate în ultimii ani, nu-mi amintesc să fi fost persoane arestate preventiv, vorbim de marea corupție, și achitate la sfârșitul procesului. Nu-mi amintesc, cel puțin cei care au fost arestați preventiv, în majoritatea cazurilor sau chiar întotdeauna, au fost finalizate cazurile cu o condamnare, cu o executare.

E adevărat, este o diferență totuși. Acum doi-trei ani, poate chiar un an și ceva în urmă, numărul de arestări nu era atât de mare. Și-mi vine în minte ce spunea fostul șef DNA, Daniel Morar: cât de bine funcționează DNA în acest moment, în materie de administrare a probelor, se va vedea abia peste câțiva ani, după ce se vor da soluții în instanță.

Sigur, o evaluare a activității actuale a DNA va fi făcută și prin faptul dacă anumite dosare se vor confirma sau nu cu sentințe definitive. Revenind la chestiunea arestării și condamnării, să nu uităm că procurorii DNA instrumentează dosarul, fac urmărirea penală și cei care arestează și condamnă sunt judecătorii, deci, până la urmă, există și între noi niște pârghii de control. Dar cei care arestează sunt judecătorii.

Una dintre discuțiile importante în acest moment din spațiul public se referă la relația dintre SRI și DNA. Semnele de întrebare exprimate pleacă de la premiza că SRI ar alimenta preferențial DNA cu informații referitoare la anumite dosare. Sigur, nu putem opera cu speculații, dar este o chestiune serioasă pentru orice stat de drept și nu poate fi totuși ignorată. Ce poate să facă CSM din acest punct de vedere, astfel încât această zonă de suspiciune să fie cât mai mică posibil?

Corupția a fost declarată ca o vulnerabilitate la adresa siguranței statului. Din acest motiv, serviciile de informații sunt abilitate să adune date și informații cu privire la săvârșirea faptelor de corupție și să-i informeze imediat pe procurorii DNA. Deci ei au obligația legală, în momentul în care au informații în legătură cu un act de corupție, să trimită acea informație la procurorii DNA, care au obligația după lege să transforme informațiile în probe și să vadă dacă este cazul sau nu să urmărească penal persoana. Sigur, se pune problema unui mod discreționar de furnizare a informațiilor, ceea ce depășește competențele noastre, pentru că serviciile au probabil propriul sistem intern de control. Pe de altă parte, se pune problema utilizării acelor informații și a transformării lor în probe și a duratei în timp a unor dosare penale. Și asta intră într-adevăr în atribuțiile noastre. Cred că din 2011, de când își duce mandatul actualul CSM, noi am desfășurat mai multe controale la nivelul procurorilor, la toți procurorii din țară, dar și în privința procurorilor DNA, cu privire la durata parcursă de anumite dosare. Au fost suficiente semne de întrebare prin presă de ce anumite dosare stagnează cu anii etc. Vreau să spun că inspecția judiciară a făcut astfel de controale, s-au găsit și dosare lăsate în nelucrare, chiar am avut și prim-procurori din țară care și-au dat demisia sau au fost revocați din funcție. Am făcut astfel de controale și laCurtea Supremă, unde vă amintesc că până în 2011 nu fusese efectuat niciodată vreun control de către inspecția judiciară, referitor la durata de soluționare a proceselor, și au început dosarele să capete o derulare firească. Dar în privința urmăririi penale, trebuie să recunoaștem că nu avem termene limită impuse de lege. Codul nu spune „trebuie să finalizezi urmărirea penală într-un an, doi sau zeci“.

Dar, până pe la mijlocul anului trecut, nu prea a existat tipul acesta de discuții despre relația dintre SRI și DNA.

Dar legătura există, e prevăzută în lege. Eu vreau să fac cumva o paralelă. Dacă mă întrebați dacă este posibil ca unele informații să fie ținute deoparte un anumit număr de ani și apoi să fie instrumentate, când cine știe ce se schimbă în mediul social sau politic al României, vă spun: da, teoretic e posibil. Dar și practic, chiar într-un caz care este azi în justiție, ne-am confruntat cu astfel de situații. Mă gândesc că la fel este și în cazul serviciilor de informații, până obțin ele o informație, până o valorifică, până mai adună și alt material informativ, până îl trimit la procurori, care la rândul lor încep să vadă dacă informațiile sunt veridice să fie transformate în probe, durează un timp. Dacă mă întrebați dacă persoane cu rea-credință pot ține la o parte acea informație, voi spune: da, este posibil. Dar trebuie să avem încredere în bună-credința lucrătorilor.

Legat de acest lucru, a fost o discuție referitoare la felul în care s-a clasat într-un dosar foarte cunoscut, în care, în cazul a doi dintre acuzați, s-a mers pe ideea de impunitate.

Aici este vorba doar de infracțiunea de dare de mită, nu orice infracțiune. La darea de mită, dacă mituitorul se autodenunță la Parchet, înainte să se înceapă urmărirea penală, el beneficiază de impunitate. Însă procurorii vor începe urmărirea penală pentru luare de mită cu privire la persoana care a primit banii respectivi.

S-a mers pe ideea de impunitate pentru că s-ar fi făcut dezvăluiri înainte de începerea unei anchete, însă, în același timp, știm că existau sesizări, inclusiv din afara țării, pe dosarul în cauză făcute cu multă vreme în urmă. E un caz notoriu.

Dacă soluția de clasare este una nelegală, în cursul procedurilor de verificare, pentru că procurorul-șef are abilitatea asta să verifice actele procurorilor din subordine, teoretic se poate răsturna soluția de clasare.

Cine poate soluționa soluția de clasare?

Se poate face din oficiu de către procurorul-șef, o poate repune în discuție sau la plângerea unei persoane interesate, la orice plângere a oricărui… Procurorul ierahic superior va verifica legalitatea soluției și apoi se poate face o plângere la judecător.

CSM este implicat? Inspecția judiciară?

Nu, pentru că ține de soluționarea și desfășurarea unui caz concret, nu ține de conduită. Noi putem sancționa, de exemplu, dacă descoperim că procurorul a stagnat prea mult cauza, a fost influențat, a soluționat cauza având o legătură de rudenie cu una dintre aceste două persoane etc., deci noi pe conduită mergem. Chiar dacă s-a greșit. Să spunem că s-a greșit încadrarea. Noi nu putem face nimic, ci procurorul ierarhic superior, respectiv un judecător.

Și cine poate face plângerea?

Orice persoană care are un interes. Respectiv procurorul-șef poate să facă verificare singur, fără nicio problemă. Interesul este însă al celor aflați în urmărire. De exemplu, într-un caz în care demnitarul beneficiază de impunitate, e clar că procurorul îl va folosi ca martor. Or, declarația unui martor poate fi suficientă pentru a se da o soluție cu privire la persoanele implicate în comiterea infracțiunii. Să ne lămurim aici, să știți că nu este nici primul, nici ultimul caz, dispoziția exista și în codul vechi, și acolo există această dispoziție legală și ea este menită să ajute organele judiciare, procurorii să obțină niște martori cheie, pentru că denunțătorul care a dat mită unui funcționar sau demnitar este martor cheie.

Precizarea dumneavoastă este importantă. Vorbim, deci, de cineva care dă mită. Dar în cazul acesta, discutăm despre o persoană care a instrumentat un întreg angrenaj de corupție. Nu despre un mituitor.

Nu. Și mai este o situație. Pentru alte infracțiuni grave prevăzute expres de lege, cel care denunță alte persoane că au săvârșit infracțiuni beneficiază de o reducere a pedepsei. Dar pentru darea de mită am chiar cauză de nepedepsire. Că e normal sau e imoral…

Sunt destule discuții în momentul de față privind felul în care este gestionat procesul de desemnare a viitorului procuror-șef de la DIICOT. Procedura e netransparentă la nivelul ministrului Justiției.

Noi suntem una dintre instituțiile implicate în această procedură de numire a șefilor de laDNA și DIICOT. Îmi amintesc că aceste discuții au fost și în vara lui 2012 și la începutul lui 2013, și anume, actuala legislație prevede că ministrul Justiției face o propunere, CSM, prin secția de procurori, dă un aviz care este consultativ, iar președintele statului face numirea. Ei, în această ecuație, noi am fi dorit să avem un rol mai puternic. Îmi imaginez că ministrul, de exemplu, face o propunere cu care CSM teoretic nu va fi de acord și președintele statului totuși va merge mai departe, îmi pun problema, până la urmă, își mai păstreazăCSM rolul de gestionar al carierei magistraților, dacă ministrul Justiției și președintele statului încalcă opinia CSM? De aceea cred că dialogul dintre cele trei instituții ar trebui să fie mult mai real și cred că ar trebui să crească în timp rolul CSM. Cred că CSM trebuie să aibă aici un aviz mult mai puternic, un aviz obligatoriu de urmat și chiar, într-un viitor, ministrul Justiției trebuie înlăturat din această ecuație. Practic, să avem un sistem pe care îl avem acum la Curtea Supremă. Președintele, vicepreședintele Curții Supreme sunt propuși de către secția de judecători a CSM și numiți de șeful statului. Pe când la procurori, în afară de cele două instituții, șeful statului și CSM, mai avem o instituție, ministrul Justiției, cu alte cuvinte selecția acum o face ministrul Justiției. Nu știm cum va face ministrul Justiției această selecție, probabil are niște criterii, nu o face în mod arbitrar. Dar să nu ne trezim cu situații cum au fost în anii trecuți, când CSM a dat aviz negativ pentru anumite persoane.

Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU

09/03/2015

Demitizarea justiției. Ep. 7: „Judecatorii aresteaza tot atat de mult ca pe vremea cand arestau procurorii”  

Filed under: Demitizare — Cristi D @ 5:31 PM
Tags: , , ,

grafician Ionut Baic2Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Acest mit referitor la numărul de arestări din România a fost creat de unii avocați și a fost intens vehiculat între anii 2003-2010, probabil ca un fel de „justificare” din partea lor către clienții a căror  privare de libertate nu o puteau evita. Era mult mai simplu de dat vina pentru arestare pe judecător, care întocmai ca și procurorul de ieri, chipurile aresta pe oricine. Numai că adevărul este altul și aduc în sprijinul susținerii mele o statistică referitoare la numărul de arestări, începând cu anul 1990 și până în prezent:

inculpați persoane fizice trimişi în judecată
 număr
inculpaţi persoane fizice trimişi în judecată în stare de arest preventiv
număr        procente
ARESTEAZĂ PROCURORII
1990
52.715
23.597
44,76 %
1991
82.112
29.604
36,05 %
1992
91.375
29.403
32,17 %
1993
102.499
30.452
29,70 %
1994
107.857
30.075
27,88 %
1995
117.296
29.687
25,30 %
1996
115.948
27.156
23,42 %
1997
119.222
27.800
23,31 %
1998
99.920
19.351
19,36 %
1999
75.743
15.210
20,08 %
2000
68.483
16.508
24,10 %
2001
81.948
19.677
24,01 %
2002
74.272
17.131
23,06 %
2003
68.658
12.583
18,32 %
Media anuală
23.445
26,53 %
 ARESTEAZĂ JUDECĂTORII
2004
65.418
8.941
13,66 %
2005
59.407
8.265
13,91 %
2006
52.943
7.146
13,49 %
2007
47.787
5.205
10,89 %
2008
45.073
5.473
12,14 %
2009
49.743
6.984
14,04 %
2010
56.949
8.659
15,20 %
2011
60.980
8.941
14,66 %
2012
59.739
9.988
16,71 %
2013
65.711
10.431
15,87 %
2014
50.342
7.040
13,98 %
Media anuală
7.916
14,05 %

Așadar, în perioada 1990-2003, arestările reprezentau 26,53% din numărul celor trimiși în judecată. În perioada 2004-2014, arestările scad la 14,05%. Cum se explică această schimbare? Potrivit legislației din Codul de procedură comunist aprobat în 1968 procurorul avea competența de arestare preventivă a celor urmăriți penal, aspect păstrat pentru mulți ani și în perioada postrevoluționară. În iunie 2003, în cauza Pantea vs România, statul nostru este condamnat de către CEDO, constatându-se că potrivit legislației de la acea vreme procurorul nu întrunește condițiile de independență și imparțialitate și numai un magistrat având aceste caracteristici ar trebui să ia măsura arestării. Ca urmare, odată cu revizuirea Constituției în octombrie 2003, atribuția de arestare trece de la procuror la judecător.

Cifrele de mai sus ne arată, în mod neechivoc, că judecătorii arestează astăzi mai puțin decât arestau procurorii. Și astfel, al șaptelea mit despre justiție a fost demontat..

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”

ep.4: „Magistrații decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistrații decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamnă că e vinovat”

ep.6: „Arestarea este regula în procesul penal românesc”

02/03/2015

Demitizarea justitiei. Ep. 6: „Arestarea este regula in procesul penal romanesc”

Filed under: Demitizare — Cristi D @ 5:17 PM
Tags: , ,

grafician Ionut Baic2

Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Acest mit este intens susținut atât de cei implicați în dosare penale, cât și de către cei care „luptă” împotriva….anticorupției. Analizarea lui presupune cercetarea legislației (pentru a vedea dacă presupusa regulă este impusă de vreun act normativ) și studierea practicii judiciare (pentru a vedea dacă presupusa regulă se verifică în practică).

1. Potrivit legislației noastre arestarea nu este obligatorie.

În România nu există vreo reglementare legală cum că persoana față de care se derulează un proces trebuie arestată (cum este, de exemplu, în SUA, unde un suspect este reținut imediat ce a fost identificat, este luat în custodie de poliție, de unde într-un termen scurt este dus în fața unui judecător care va decide dacă respectivul este pus în libertate pe cauțiune sau rămâne mai departe în stare de arest). Astfel că, indiferent ce infracțiune ar comite o persoană, ea va fi arestată de judecător numai dacă sunt îndeplinite condițiile la care m-am referit în Demitizarea ep. 5. Mai mult, dacă față de o persoană trebuie luată o măsură preventivă, organul judiciar nu are voie să se orienteze direct spre arestare, ci va analiza și motiva care dintre cele cinci măsuri posibile este mai adecvată în cauză (în ordinea severității lor, măsurile sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă).

 2. Să vedem ce se întâmplă în practică.

Am procedat la o cercetare a datelor statistice pe ultimii 10 ani de zile. Iată-le în următorul tabel:

Perioada
inculpați persoane fizice trimişi în judecată
inculpaţi persoane fizice trimişi în judecată arestaţi preventiv
(număr-procente*)
condamnați definitiv  
 
 (număr-procente*)
condamnați la pedeapsa închisorii cu executare  
(număr-procente*)
2005 59.407 8.265 – 13.9% 65.682 – 110.7%** 22.658 – 38.1%
2006 52.943 7.146 – 13.5% 56.075 – 105.9%** 18.678 – 35.2%
2007 47.787 5.205 – 11.9% 46.127 – 96.5% 14.973 – 31.3%
2008 45.073 5.473 – 12.1% 36.795 – 81.6% 11.804 – 26.1%
2009 49.743 6.984 – 14% 34.226 – 68.8% 10.542 – 21.1%
2010 56.949 8.659 – 15.2% 41.891 – 73.5% 13.813 – 24.2%
2011 60.980 8.941 – 14.6% 47.577 – 78% 14.362 – 23.5%
2012 59.739 9.988 – 16.7% 49.188 – 82.3% 14.697 – 24.6%
2013 65.711 10.431 – 15.8% 47.133 – 71.7% 13.700 – 20.8%
2014 50.342 7.040 – 13.9% *** ***
TOTAL

-ultimii 10 ani

-ultimii 5 ani

   14.16%

15.24%

 85.44%

76.37%

27.21%

23.27%

*procentul s-a calculat prin raportare la numărul celor trimiși în judecată; **cifrele depășesc 100% ca urmare a finalizării unor dosare provenind din stocul anilor precedenți; ***date în curs de agregare

Cifrele de mai sus ne arată următoarele:

– nu toți cei față de care se desfășoară urmărirea penală (adică aceia care sunt cercetați de către poliția judiciară și parchet) sunt ținuți în stare de arest preventiv. Atunci când procurorul decide trimiterea în judecată a celor urmăriți penal, în medie 15% sunt inculpați aflați în stare de arest preventiv. Acest procent este, evident, departe de a fi caracterizat ca fiind  regulă;

– când judecătorul ajunge la concluzia că acuzele procurorului sunt întemeiate și numai dacă probele au fost obținute legal, instanța dispune condamnarea – rata condamnării în România ultimilor 5 ani este de 75% raportat la cazurile propuse de procurori. Aceste cifre atestă că judecătorii nu împărtășesc întotdeauna opinia procurorilor, așa cum susțin unii pentru a insinua existența unor legături nepotrivite între judecători și procurori;

– dintre persoanele condamnate, 30% sunt sancționate cu pedeapsa închisorii în penitenciar, pentru celelalte adoptându-se alte măsuri, neprivative de libertate. Prin urmare, maxim un sfert din cei trimiși în judecată de către procuror ajung în închisoare ca urmare a soluției instanței.

– să mai reținem că numărul celor privați de libertate la sfârșitul procesului a fost întotdeauna mai mare decât numărul celor privați de libertate în timpul procesului. Nu numai numărul celor condamnați definitiv, ci chiar dacă ne raportăm doar la numărul persoanelor care ajung în penitenciar în urma procesului, acesta este mai mare decât numărul persoanelor arestate în timpul procesului (evident, nu întotdeauna între cei condamnați și cei arestați există o corespondență totală – despre situațiile de despăgubiri acordate de stat victimelor erorilor judiciare am vorbit în Demitizarea ep.3).

În concluzie: Nu avem cum să cunoaștem un număr exact al persoanelor care comit infracțiuni în România. Dar știm că, dintre persoanele reclamate la organele de urmărire penală, o parte este trimisă în judecată. Dintre persoanele trimise în judecată  mai puțin de o șesime sunt în stare de arest (este adevărat că uneori sunt discutabile motivele care au stat la baza luării măsurii sau cele care au fost luate în considerare pentru a se dispune o anumită măsură preventivă dintre cele cinci; nu neg că există asemenea situații, dar altul a fost  obiectul analizei de față). Nu toți cei arestați sunt condamnați (la pedeapsa închisorii), ci sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajung în penitenciar. Așadar, al șaselea mit, cum că „În România arestarea este regula” a fost demontat.

.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau„Magistratii nu raspund în vreun fel”

ep.4: „Magistratii decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistratii decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamna că e vinovat”

25/02/2015

Demitizarea justiției. Ep.5 – „Daca cineva este arestat inseamna ca e vinovat”

Filed under: Demitizare — Cristi D @ 6:51 PM
Tags: ,

grafician Ionut Baic2Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific. 

Mai ales spectacolele oferite de mass-media au creat acest mit, care constă în convingerea că, odată ce față de o persoană s-au demarat procedurile penale (a început urmărirea penală, persoana a fost inculpată etc) și, mai ales, dacă ea a fost arestată, atunci persoana este vinovată și sigur va fi condamnată. Uneori, chiar și magistrații sunt neglijenți în această privință, folosind în documentele procedurale formule categorice precum „din probe rezultă că inculpatul a comis infracțiunea de….” (formulă care echivalează, evident, cu antepronunțarea cu privire la  soluția pe fondul cauzei) în loc de cele rezervate gen „din probele administrate până în prezent rezultă că inculpatul ar fi comis infracțiunea de….”. Dar nu, nu este adevărat că din demararea unor proceduri legale sau luarea unor măsuri procesuale s-ar putea deduce automat și categoric concluzia că persoana respectivă este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.

Să explic: o persoană nu este arestată preventiv sau la domiciliu pentru că a comis o infracțiune. Căci dacă se ajunge la concluzia certă că o persoană a comis o infracțiune și e vinovată de acest lucru, atunci înseamnă că procesul s-a terminat și că ea trebuie imediat condamnată.

Dar când vorbim de arestare, care este PREVENTIVĂ (deci…previne ceva!), atunci trebuie știut că o persoană POATE FI arestată când sunt îndeplinite două condiții cumulative (art.223 Cpp):

  1. Prima condiție: din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune;
  2. A doua condiție diferă în funcție de categoria de infracțiuni comisă. Astfel:

– pentru infracțiuni grave (toate cele sancționate de lege cu închisoare de 5 ani sau mai mare, precum și pentru infracțiuni de omor, contra securității naționale, trafic, terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, corupţie): privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică;

– pentru restul infracțiunilor: inculpatul se sustrage de la proces, sau încearcă să influenţeze martori ori să ascundă probe, sau face presiuni asupra victimei, sau pregătește/comite o nouă infracţiune. Așadar, arestarea se impune aici pentru a nu se afecta desfășurarea normală a procesului penal.

Așadar, dacă o persoană este arestată nu înseamnă ca ea deja ar fi vinovată și, deci, că sigur va fi condamnată. Ci necesitatea de a aresta o persoană se apreciază de judecător (însă asta nu înseamnă „la bunul plac” al judecătorului), la propunerea procurorului, în condițiile de mai sus.

De regulă, o persoană este arestată la începutul procedurii. Dar este posibil ca pe parcursul acesteia să se ajungă la o altă concluzie decât cea inițială. De exemplu, dacă o persoană este văzută de un martor cu un cuțit în mână, fugind de la locul faptei – declarația martorului ocular și analiza urmelor de pe arma crimei pe care s-a găsit sângele victimei sunt probe suficiente din care să reiasă o bănuială (legea spune „rezonabilă”, ceea ce înseamnă că oricine ar trebui să gândească la fel într-o asemenea situație) că cel prins este autorul faptei de omor. Ca urmare, ea este arestată imediat ce e prinsă, căci cele două condiții sunt întrunite: avem probe cu privire la faptă (cadavru, cuțit cu sânge, martor ocular) și avem una din cele patru situații (a încercat să fugă). Dar să zicem că pe parcursul procesului se administrează probe din care rezultă o altă versiune: victima fusese cea care l-a urmărit pe autor, aceasta se lăudase anterior prin sat că dacă îl va întâlni pe autor se va răzbuna pe el pentru un conflict mai vechi, victima a fost cel care l-a atacat prima cu cuțitul pe autor și că acesta s-a apărat lovind mortal victima cu acel cuțit, după care s-a speriat și a fugit de la locul altercației. Ei bine, varianta inițială ajunge să fie acum infirmată, dar până se stabilesc toate aceste lucruri autorul faptei de ucidere stă în arest. La sfârșitul procesului, dacă nu chiar el a indus în eroare organele judiciare, are dreptul să fie despăgubit de stat (fără însă ca statul să se regreseze împotriva procurorului sau judecătorului, pentru că în sarcina acestora, în situația de mai sus, nu se poate susține că aceștia ar fi acționat cu rea-credință sau gravă neglijență).

În concluzie: În România nu există cazuri de arestare obligatorie, indiferent cât de gravă ar fi fapta, ci judecătorul va decide acest aspect. Cel arestat nu este vinovat ci, chiar dacă și-a pierdut oarecum din putere, prezumția de nevinovăție încă subzistă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești (tot astfel, nu se poate spune că ar fi vinovată nici persoana față de care s-a început urmărirea penală, ori față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală ori care a fost trimisă în judecată). Aceasta pentru că, oricând până la sfârșitul procesului starea de lucruri inițială se poate schimba. Astfel, cel de al cincilea mit despre justiție a fost demontat.

.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau„Magistratii nu raspund în vreun fel”

ep.4: „Magistratii decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistratii decid cum vor ei”

22/02/2015

„Vreau sa renunt la cetatenia romana. Sa nu mai am vreo legatura cu acest stat mafiot si profund corupt”

Filed under: coruptia,politic — Cristi D @ 7:22 PM
Tags: ,

corruption`Bună seara domnule Danileț, vreau să vă întreb ceva: exista instituția renunțării la cetățenie și cine o gestionează? Care sunt motivele pentru renunțare, se poate invoca statul mafiot și profund corupt?`

 Am primit acest mesaj de la V.L. în data de 16.02.2015 pe contul meu oficial de facebook. Pregătirea mea ca jurist  m-a făcut să caut imediat textul din actul normativ aplicabil și să i-l indic omului – am găsit: art. 27 din Legea nr. 21/1991.

Apoi am recitit întrebarea „renunț la cetățenie….motiv…stat mafiot si profund corupt…” și am făcut legătura cu ce se discuta în acele zile la TV. În general, detest să citesc despre problemele, mereu aceleași, invocate de toți cei care au la dispoziție o tastatură; cred că este mult mai eficient  să se vorbească despre soluții pragmatice. Dar de data aceasta m-am simțit rușinat și dezarmat. De data asta nu mai era vorba de un român nemulțumit de faptul că țara în care trăiește a rămas încremenită la statutul de stat postcomunist sau cel mult de pseudodemocrație. Nu mai era vorba de un român care pleacă din țară la spălat vasele sau îngrijit bătrânii altora. Nu mai era vorba de un român dintre cei mulți care au înlocuit plimbarea de seară sau lecturarea unei cărți bune cu vreo emisiune TV care, dacă nu este plină de can-can-uri despre silicoane ori adultere, atunci sigur este una cu vreo 3-4 atoatespecialiști care vorbesc ore în șir fără a spune nimic și care împrăștie spre public valuri de dezamăgiri și speculații.

De data asta era vorba de un domn căruia îi e rușine că este român din cauza altor români și care este dispus să rupă pentru tot restul zilelor această legătură. Era vorba de o persoană care nu doar că dorește să plece din țară, ci chiar să uite că a fost vreodată român, poate chiar să uite că există o Românie. Era vorba de un domn care își va învăța copiii fie că harta Europei începe undeva la Atlantic și se termină cam pe Tisa, fie că undeva prin cărți sau pe google vor găsi informații ce merită a fi ignorate despre un popor autodamnat, cu un trecut dacă nu necunoscut atunci cosmetizat, cu un prezent marcat de scandaluri și fără ca cineva să propună sau să întrevadă (nici vorbă să construiască) un viitor.

Nu pot să găsesc vreo culpă acestui (încă) cetățean că ar gândi astfel despre țara (încă a sa) și despre cetățenii ei. Ce altă părere și-ar fi putut el face când vede atâția parlamentari și miniștri închiși, când vede rude ale acestora că încep să fie cercetate pentru legături ilegale cu instituțiile publice, când constată că sunt câteva zeci de judecători și procurori condamnați pentru corupție, că vameșii și polițiștii de frontieră sunt ridicați de mascați cu elicopterele, că jumătate din consiliile județene fac obiectul unor dosare penale, că achizițiile publice se câștigă plătind zeciuiala sau, mai nou, cinsprezeciuiala. Eu, ca profesionist, știu că dosarele încă nefinalizate nu trebuie să atragă anatema asupra celor cercetați, care se bucură de prezumția de nevinovăție și că hotărârile definitive pronunțate sunt mai puține decât lasă televiziunile să se înțeleagă. Dar suficiente cât să îngrijoreze. Și, astfel, percepția cetățeanului e deja formată. Iar eu nici nu aș putea să învinovățesc de nimic pe cititorul meu, care pare convins că trebuie să fie bolnavă, și încă irecuperabil, țara în care se dă șpagă ca să obții un loc la grădiniță pentru copil, unde se cumpără diplome de bacalaureat, unde nu se mai dau concursuri de admitere la facultate, unde examenele se iau dacă nu cu favoruri sexuale („Patu` sau patru” e noua formulă, văd!) atunci cu plocoane și protocoale, în care se plagiază doctorate, unde se moare în spitale dacă nu vii cu medicamente de acasă sau în care pădurile dispar deloc încet și sigur. Acest cetățean vede clar că România este de fapt adevărata țară a tuturor posibilităților, căci aici se pare că poți obține orice cu bani. O țară care își pierde trupul și își dă sufletul. Ba nu! Nu își dă sufletul, ci și-l vinde pe bucăți.

 „Vreau să renunț la cetățenia română. Să nu mai am vreo legătură cu acest stat mafiot și profund corupt”. Cred că este cel mai dureros lucru pe care l-am auzit în ultima vreme din partea unui român simplu, adesea ignorat în marile proiecte de țară și reforme publice. Găsesc în aceste două propoziții o analiză simplă și un puternic semnal de alarmă. Lucrez în justiție și mi-e rușine că nu putem să rezolvăm totul; tot facem curățenie, dar nu reușim să o mai terminăm. Mi-e rușine că ani de-a rândul justiția română nu a funcționat, căci atunci poate am mai fi putut salva ceva și actuala generație cu vârsta cuprinsă între 20-30 ani nu ne-ar mai fi judecat atât de aspru. E adevărat, generațiile s-au schimbat în justiție și s-a cristalizat o nouă cultură, a independenței de politic și a responsabilității față de societate, dar tot mi-e frică să nu fie prea târziu. Sau poate doar nu mai dăm noi de capăt. Căci dosarele vin, și tot vin, și tot vin…. și singurul lucru vizibil pe care l-am reușit este doar o populare a  penitenciarelor cu purtători de gulere albe. Cu toată campania asta anticorupție demarată din partea justiției am reușit să îndepărtăm un văl de pe fața României… dar ce mocirlă am descoperit!

Oamenii au mari speranțe în Justiție. Dar nu Justiția este cea chemată să rezolve problemele sociale. Sau, nu numai ea, singură. Ci politicienii trebuie să o facă, luând decizii în folosul celor mulți. Și administrația trebuie să o facă, cu respectarea nevoilor comunității. Și educația trebuie să o facă, prin sădirea în spiritul tinerilor a unor principii și valori care să fie pentru prezent niște ancore în viitor. Justiția poate fi o garanție a respectării legii, dar trebuie să se țină seama că ea intervine întotdeauna post-factum, după ce răul este deja făcut. Or, legea trebuie respectată tot timpul, de fiecare cetățean în parte. Dar mai ales de către cei aflați în funcții publice, căci în primul rând ei sunt cei percepuți ca fiind drept „statul” – acel stat văzut acum ca fiind unul „mafiot și profund corupt” de către viitorul fost cetățean român, V.L.

16/02/2015

Procurorii-standarde si principii europene

Filed under: Parchet — Cristi D @ 10:55 AM
Tags: ,

CCPEConsiliul Consultativ al Procurorilor Europeni a adoptat Avizul cu privire la standardele și principiile europene privind procurorii. Am tradus în limba română acest Aviz, ținând seama de cele două versiuni originale ale textului, redactate în limbile engleză și franceză.

Acest document, datând din luna decembrie 2014, conține toate regulile după care trebuie să fie organizate și să funcționeze structurile de parchet din Europa. Sunt de remarcat câteva prevederi: procurorii acționează în numele societății; independența justiției presupune independența procurorilor, care trebuie să fie la același nivel cu cea a judecătorilor; procurorii trebuie să decidă numai în baza unor probe temeinice și obținute legal; deciziile lor discreționare trebuie ghidate de îndrumări cu caracter general; trebuie înlăturate orice piedici care ar bloca urmărirea penală; procurorii asistă instanțele să ajungă la hotărâri judecătorești corecte.

Menționez că, anterior, Comisia de la Veneția a mai făcut o astfel de sinteză – este vorba de Raport privind standardele de independență a sistemului judiciar – Partea a doua: Organele de urmărire penală, adoptat în decembrie 2010, tradus tot de subsemnatul în limba română.

CCPE este un organism din cadrul Consiliului Europei ce reunește procurori care reprezintă cele 47 de state membre.

.

Traducere AVIZ CCPE nr. 9 (2014) AICI

15/02/2015

Demitizarea justitiei. Ep.4: „Magistratii decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistratii decid cum vor ei”

Filed under: Demitizare — Cristi D @ 5:49 PM
Tags: , ,

grafician Ionut Baic2Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Îmi doresc dacă nu să spulber iluziile care acoperă (a se citi „înnegresc”, dar și „ascund”) sistemul în care îmi desfășor cu pasiune activitatea, măcar să provoc o dezbatere. Nu atât despre trecut, cât mai ales despre viitorul sistemului de justiție din România pe care nu îl mai văd deloc izolat cum era până nu demult, ci reașezat în mijlocul cetății. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Acest mit este exprimat în mod diferit, dar toate formulările exprimă același lucru: foarte des îi auzim chiar pe magistrați spunând că ei decid potrivit propriei lor convingeri, iar pe justițiabilii nemulțumiți de soluțiile acestora îi auzim spunând că magistrații decid cum vor ei. Și unii, și alții se înșală.

În primul rând, trebuie arătat că un magistrat – fie judecător, fie procuror – nu poate instrumenta și soluționa o cauză cum vrea el, adică în mod subiectiv, arbitrar, ci numai potrivit unor reguli obiective pre-scrise, care sunt legile. Astfel, judecătorul face parte dintr-o instituție numită instanță de judecată, care ea și numai ea înfăptuiește justiția (art. 126 alin. 1 Constituție); or, justiția se înfăptuiește în numele legii (art. 124 alin. 1 Constituție) și judecătorii se supun numai legii (art. 124 alin. 3 Constituție). Cerințe asemănătoare există si pentru procurori, care își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității (art. 132 alin. 1 Constituție). Prin urmare, magistratul este obligat să fie călăuzit de voința generală atunci când soluționează o cauză concretă, aceeași care guvernează legea adoptată de popor prin organul său reprezentativ; în acest fel, magistratul însuși exercită în mod legitim puterea cu care a fost învestit de suveran, care e poporul, căci puterea publică există doar în interesul indivizilor care compun societatea.

În al doilea rând, un magistrat nu are voie să se conducă după propria convingere atunci  când soluționează o cauză. A te conduce după propria convingere înseamnă a hotărî în mod subiectiv, aspect de neacceptat atunci când e vorba de legi și justiție, pentru care obiectivitatea este principiul ce trebuie urmat. De altfel, în celebra decizie nr. 171/2001 Curtea Constituțională a României a stabilit în mod neechivoc că judecătorii se supun numai legii (așa cum spune Constituția), nu și propriei lor convingeri (așa cum spunea la acea vreme codul de procedură penală). De altfel, in anii 1990-1991, atunci când se elabora Constituția, Adunarea Constituantă a respins amendamentele formulate de unii parlamentari cu privire la introducerea şi a altor criterii pentru înfăptuirea justiţiei, cum ar fi acela ca judecătorii să se supună nu numai legii, dar “şi conştiinţei lor” sau “intimei convingeri”, cu motivarea că, într-un stat de drept, legea trebuie să absoarbă, prin puterea ei, inclusiv convingerea intimă a judecătorului sau, altfel spus, intima convingere nu poate să contravină legii. În final, Adunarea Constituantă a adoptat formularea “în activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.

Se întâmplă uneori în practică ca un judecător să aibă o convingere personală diferită de ceea ce dicteaza legea. Indiferent cât de nedreaptă i s-ar părea o astfel de situație, el e obligat să dea efect legii. Voi da două exemple, unul din materie civilă și unul din materie penală.

  1. Primul exemplu: să spunem că X îl împrumută pe Y cu o sumă de bani. Pentru că Y nu restituie suma la termenul convenit, X decide că îl acționeze în judecată civilă. Judecătorul, analizând probele, constată că într-adevăr Y este dator: există un contract de împrumut dintre  X și Y, care nu este contestat de Y, termenul de scadența s-a împlinit. Dar, cercetând procedura urmată, constată că X nu a respectat termenul de 3 ani de zile de la scadență prevăzut de  Codul Civil în interiorul căruia trebuie  formulată o cerere de chemare în judecată. Ca urmare, judecătorul va respinge acțiunea ca fiind tardivă. Y va fi mulțumit, pe când X va spune că a pierdut „cu dreptatea în mână”.
  2. Al doilea exemplu: să spunem că din probele unui dosar rezultă că acuzatul a comis o crimă, astfel că magistratul este convins 100% că respectivul este  vinovat și trebuie condamnat. Dar analizând modul în care au fost obținute probele, constată că acestea sunt nelegale: martorii oculari au fost audiați mai înainte de a se începe procesul penal și între timp unul a dispărut și celălalt a decedat, analiza ADN a urmelor de pe cuțit a fost alterată căci și alte persoane au pus mâna pe acesta înainte de sigilarea lui, interceptările de unde rezulta că acuzatul se lăuda că el a comis fapta nu fuseseră autorizate de un judecător. Logica sau poate chiar intuiția îi spune judecătorul că cel din fața sa este criminalul. Dar regulile care consacră drepturile omului și normele de procedură îi spun clar că nu poate ține cont de probele de la dosar și, în lipsa altora, criminalul trebuie achitat și pus în libertate imediat. Autorul va fi mulțumit, societatea (reprezentată în proces de procuror) nu, mass-media va reacționa acid, iar rudele victimei nu vor accepta niciodată ce s-a întâmplat în proces.

Așadar, al patrulea mit e demontat: magistrații sunt obligați să dea prioritate legii atunci când soluționează cazuri, chiar dacă convingerea lor cu privire la soluția pe care trebuie să o adopte ar fi alta. Acesta este o regulă care derivă din principiul supremației legii (rule of law, statul de drept) și ea constă în aceea că judecătorul și procurorul nu își pot exprima prin actele îndeplinite voința proprie (care prin natura ei tinde spre preferințe), ci numai voința generală (care prin natura ei tinde spre egalitate). Poporul, singurul suveran, le transmite acestora doar puterea de a acționa, nu și voința după care acționează. Iar voința generală este echivalentă cu legea.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau„Magistratii nu raspund în vreun fel”

Pagina următoare »

The Rubric Theme. Create a free website or blog at WordPress.com.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 920 other followers