Medierea merge mai departe

UPDATE (25.06.2014): Motivare decizia CCR-informare mediere 

Spun încă de la început: medierea în România este reglementată, medierea e o cale reală de descărcare a instanțelor, medierea are viitor chiar și în România, o țară cu un inacceptabil potențial conflictual reflectat în numărul uriaș de dosare de pe rolul instanțelor.

Medierea este facultativă, cei care apelează la mediere în timpul procesului civil deschis primesc înapoi taxele de timbru, cei care apelează la mediere fără a exista un proces intentat pot obține titlu executoriu de la instanță prin consfințirea acordului la Judecătorie, procedura de mediere durează mult mai puțin ca un proces judiciar, părțile se pot prezenta cu avocații pentru a se asigura de legalitatea actului juridic încheiat, hotărârea instanței are aceeași valoare ca și o hotărâre dată în urma unui proces, amândouă părțile fiind mulțumite de acordul de mediere nimeni nu mai are interes să formuleze cale de atac. Ca urmare: câștigă părțile, câștigă instanțele, câștigă mediatorii, câștigă avocații. Pe viitor, câștigă societatea.

Din punct de vedere legislativ, in civil medierea trebuie perfecționată. Recenta decizie a CCR stabilește că părțile nu pot fi obligate să fie trimise obligatoriu la informare sub sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru șase tipuri de cauze (atenție, nu cu medierea e o problemă, ci cu informarea anterioară medierii). Rămâne să vedem cum va motiva CCR această decizie – eu sper că nu se va face apel la Directiva 2008/52/CE, căci aceasta permite ca nu doar informarea, ci chiar și medierea să fie obligatorie (art. 5 alin.2); nici la situația din Italia unde în 2012 CC s-a pronunțat asupra neconstituționalității unei reglementări existente, iar din mai 2013 s-a introdus medierea (deci nu numai informarea, ca la noi) în anumite cauze ca etapă obligatoriu de parcurs înainte de acțiunea în instanță; nici la dispozițiile din art. 21 alin. 4 Constituție cu privire la jurisdicțiile administrative facultative și gratuite, căci trimiterea la informare privind medierea nu era o procedură de soluționare a conflictului, iar medierea rămânea facultativă.

Asta înseamnă că trebuie încurajate părțile și altfel să meargă la mediator, cel puțin să înțeleagă despre cum s-ar putea să se rezolve litigiul său prin intermediul mediatorului. În acest sens, Statul are obligația să prezinte publicului informații despre mediere, potrivit prevederilor din art. 18 din Recomandarea (2002)10.  Avocații trebuie să își sfătuiască clienții să apeleze la mijloacele alternative de soluționare a cauzelor, așa cum  scrie la pct. 3.7.1 din Codul lor deontologic  și care este normă obligatorie potrivit art. 10 din Statutul avocaților. Judecătorii, procurorii, lucrătorii de poliție judiciară și arbitrii trebuie să prezinte părților posibilitățile și avantajele folosirii medierii așa cum îi obligă art. 6 din Legea nr. 192/2006. Notarii trebuie să verifice cu mare atenție condițiile de validitate ale acordurilor de mediere ajunse în fața lor, așa cum prescrie art. 78 din Legea nr. 36/1995.

Din punct de vedere legislativ, în penal medierea a căpătat noi dimensiuni începând cu 1 februarie 2014: medierea penală e posibilă atât pentru infracțiunile urmăribile la plângere prealabilă (în număr de 25 în Codul penal) și cele pretabile la împăcare (în număr de 5 în Codul penal) – cu efect de încetare a procedurilor; cât și pentru infracțiunile sancționabile până la 7 ani închisoare (art. 318 Cpp) – cu efect de renunțare la urmărire penală lăsat la discreția procurorului. Iar medierea pe latură civilă e posibil pentru orice infracțiune – cu efect nu numai pe latura civilă, ci și pe latura penală a cauzei (în ce privește individualizarea pedepsei, circumstanțele atenuante, aplicarea măsurii suspendării, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei).

Eu cred în mediere. Și, fără nici un dubiu, medierea merge mai departe!