Demitizarea justiției. Ep.5 – „Daca cineva este arestat inseamna ca e vinovat”

UPDATE: Decizie ICCJ în RIL 15/2017 – soluția de achitare nu înseamnă autotomat nelegalitatea arestării preventive.

Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific. 

Mai ales spectacolele oferite de mass-media au creat acest mit, care constă în convingerea că, odată ce față de o persoană s-au demarat procedurile penale (a început urmărirea penală, persoana a fost inculpată etc) și, mai ales, dacă ea a fost arestată, atunci persoana este vinovată și sigur va fi condamnată. Uneori, chiar și magistrații sunt neglijenți în această privință, folosind în documentele procedurale formule categorice precum „din probe rezultă că inculpatul a comis infracțiunea de….” (formulă care echivalează, evident, cu antepronunțarea cu privire la  soluția pe fondul cauzei) în loc de cele rezervate gen „din probele administrate până în prezent rezultă că inculpatul ar fi comis infracțiunea de….”. Dar nu, nu este adevărat că din demararea unor proceduri legale sau luarea unor măsuri procesuale s-ar putea deduce automat și categoric concluzia că persoana respectivă este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.

Să explic: o persoană nu este arestată preventiv sau la domiciliu pentru că a comis o infracțiune. Căci dacă se ajunge la concluzia certă că o persoană a comis o infracțiune și e vinovată de acest lucru, atunci înseamnă că procesul s-a terminat și că ea trebuie imediat condamnată.

Dar când vorbim de arestare, care este PREVENTIVĂ (deci…previne ceva!), atunci trebuie știut că o persoană POATE FI arestată când sunt îndeplinite două condiții cumulative (art.223 Cpp):

1. Prima condiție: din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune;
2. A doua condiție diferă în funcție de categoria de infracțiuni comisă. Astfel:

– pentru infracțiuni grave (toate cele sancționate de lege cu închisoare de 5 ani sau mai mare, precum și pentru infracțiuni de omor, contra securității naționale, trafic, terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, corupţie): privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică;

– pentru restul infracțiunilor: inculpatul se sustrage de la proces, sau încearcă să influenţeze martori ori să ascundă probe, sau face presiuni asupra victimei, sau pregătește/comite o nouă infracţiune. Așadar, arestarea se impune aici pentru a nu se afecta desfășurarea normală a procesului penal.

Așadar, dacă o persoană este arestată nu înseamnă ca ea deja ar fi vinovată și, deci, că sigur va fi condamnată. Ci necesitatea de a aresta o persoană se apreciază de judecător (însă asta nu înseamnă „la bunul plac” al judecătorului), la propunerea procurorului, în condițiile de mai sus.

De regulă, o persoană este arestată la începutul procedurii. Dar este posibil ca pe parcursul acesteia să se ajungă la o altă concluzie decât cea inițială. De exemplu, dacă o persoană este văzută de un martor cu un cuțit în mână, fugind de la locul faptei – declarația martorului ocular și analiza urmelor de pe arma crimei pe care s-a găsit sângele victimei sunt probe suficiente din care să reiasă o bănuială (legea spune „rezonabilă”, ceea ce înseamnă că oricine ar trebui să gândească la fel într-o asemenea situație) că cel prins este autorul faptei de omor. Ca urmare, ea este arestată imediat ce e prinsă, căci cele două condiții sunt întrunite: avem probe cu privire la faptă (cadavru, cuțit cu sânge, martor ocular) și avem una din cele patru situații (a încercat să fugă). Dar să zicem că pe parcursul procesului se administrează probe din care rezultă o altă versiune: victima fusese cea care l-a urmărit pe autor, aceasta se lăudase anterior prin sat că dacă îl va întâlni pe autor se va răzbuna pe el pentru un conflict mai vechi, victima a fost cel care l-a atacat prima cu cuțitul pe autor și că acesta s-a apărat lovind mortal victima cu acel cuțit, după care s-a speriat și a fugit de la locul altercației. Ei bine, varianta inițială ajunge să fie acum infirmată, dar până se stabilesc toate aceste lucruri autorul faptei de ucidere stă în arest. La sfârșitul procesului, dacă nu chiar el a indus în eroare organele judiciare, are dreptul să fie despăgubit de stat (fără însă ca statul să se regreseze împotriva procurorului sau judecătorului, pentru că în sarcina acestora, în situația de mai sus, nu se poate susține că aceștia ar fi acționat cu rea-credință sau gravă neglijență).

În concluzie: În România nu există cazuri de arestare obligatorie, indiferent cât de gravă ar fi fapta, ci judecătorul va decide acest aspect. Cel arestat nu este vinovat ci, chiar dacă și-a pierdut oarecum din putere, prezumția de nevinovăție încă subzistă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești (tot astfel, nu se poate spune că ar fi vinovată nici persoana față de care s-a început urmărirea penală, ori față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală ori care a fost trimisă în judecată). Aceasta pentru că, oricând până la sfârșitul procesului starea de lucruri inițială se poate schimba. Astfel, cel de al cincilea mit despre justiție a fost demontat.

.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau„Magistratii nu raspund în vreun fel”

ep.4: „Magistratii decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistratii decid cum vor ei”