Impotriva dezinformarii: „Tehnocratii au usurat verificarea sefilor Parchetelor de catre ministru”

Un titlu dintr-un ziar de azi ne anunță că „Tehnocrații au ușurat verificarea parchetelor de către ministru”. Informația se bazează pe o afirmație a unui fost ministru care nu este nici explicată, nici combătută de jurnalist. Făcând legătura între titlul articolului și susținerea clară din finalul său cu privire la verificarea actualilor procurori Kovesi și Lazăr, oricine trage concluzia că ministrul poate face această verificare numai pentru că Guvernul tehnocrat a făcut modificarea de anul trecut prin OUG 78 amintită în text.

Lucrurile stau în felul următor:

În Legea nr. 304 privind organizarea judiciară, apărută în 2004 se scrie la art. 66 alin. (1): „Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea CSM, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurorii inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din Parchetul Naţional Anticorupţie, din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi”.

Între timp au dispărut procurorii inspectori de la parchete, PNA a fost transformat în DNA, legea s-a republicat, iar normele aplicabile azi cu privire la aspectul de mai sus sunt cuprins la art. 69 alin. (1) „Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea CSM, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul- şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori de ministrul justiţiei”.

Ultima modificare a fost făcută, într-adevăr, prin OUG nr. 78/2016. Însă prin art 26 din aceasta doar se adaugă „DIICOT” în textul de lege. Așadar, OUG a tehnocraților nu conferă niciun drept nou ministrului justiției.

`Increderea scazuta in justitie`- doar o stire bine asezata in pagina

O ştire: Pe 17 august 2016 presa din România a prezentat o ştire cu privire la încrederea românilor din justiţie: comparativ cu 2015, ar fi vorba de o scădere de 13 procente.

Un raport: Este vorba de Standard Eurobarometer 85. Spring 2016 ce apăruse în iulie 2016. Sunt două tipuri de îngrijorări evaluate în raport: cu privire la situaţia generală din UE şi cu privire la situaţia naţională.

Cu privire la UE, românii sunt îngrijoraţi în primul rând de imigranţi şi terorism. Românii nu sunt atât de îngrijoraţi de situaţia economică, finanţele publice şi de şomaj. Suntem singurul stat din UE care îşi exprimă îngrijorarea cu privire la infracţionalitatea din UE între primele trei. Iar a patra îngrijorare este sistemul de sănătate.

Cu privire la România, primele trei îngrijorări ale românilor sunt sănătatea, şomajul şi inflaţia. Urmează situaţia economică şi pensiile. Apoi educaţia, infracţionalitatea şi taxele. La nivel personal, românii chestionaţi au declarat că îi preocupă creşterea preţurilor, sistemul de sănătate, pensiile, condiţiile de trai din ţară şi venitul din familie. România se situează sub media UE la situaţia economică: 78% sunt nemulţumiţi.

Raportul se încheie cu specificarea că 28% dintre europeni au încredere în propriul parlament şi 27% au încrederea în propriul guvern, tendinţa generală fiind de uşoară scădere.

O anexă: Raportul este însoţit de o anexă cu date statistice. De aici rezultă că în România încrederea în justiţie este de 35%, în poliţie de 50%, în armată 72%, în administraţia publică 30%, în partidele politice 13%, în autorităţile locale şi regionale 35%, în Guvern 24%, în Parlament 14%, în UE 47%, în UN 46%.

Tot de aici aflăm că românii sunt total nemulţumiţi de democraţie în proporţie de 68%, fiind depăşiţi în UE doar de greci. Pentru a înlătura euroscepticismul românilor promovat de unele televiziuni, anexa ne arată că românii vor să se ia mai multe decizii la nivelul UE, în proporţie de 58%. Iar 70% sunt foarte optimişti cu privire la viitorul UE. Cât priveşte impresia că statul intervine prea mult în viaţa noastră, doar 53% dintre români cred asta, ceea ce ne situează pe locul 20 din cele 28 de state membre. Intersant, doar 57% dintre români declară că nu prea înţeleg ce se întâmplă în lume – suntem pe locul patru de la coadă cu privire la acest aspect.

Nişte concluzii: Scopul principal al raportului a fost evaluarea unor aspecte europene. Pentru presa din România a fost interesată scăderea încrederii în justiţie (deşi magistraţii nu sunt aleşti de popor), dar nu a fost interesant faptul că românii nu cred în democraţie şi nici în instituţia fundamentală a democraţiei, Parlamentul (ai cărui membri sunt aleşi de populaţie). Realitatea din România e una sumbră şi nu are cum să fie trecută sub tăcere: încrederea în Parlament este de 2,5 ori sub cea din Justiţie, iar în Guvernul tehnocrat este de 1,5 ori mai mică ca cea în justiţie. 

Interviu EUROPUNKT: Intre viata privata si libera exprimare

Poate difuza cineva imaginile înregistrate cu noi în timp ce ne relaxăm în curtea propriei case, fără acordul nostru? Dar pe cele filmate atunci când ne aflăm la restaurant? Angajatorul ne poate filma la locul de muncă pentru a ne supraveghea activitatea? Este Facebook-ul spaţiu public sau privat?

Judecătorul Cristi Danileţ, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a răspuns acestor întrebări şi multor altora pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea: partea I şi partea a II-a

Unde este limita dintre dreptul la viaţa privată, interesul public şi dreptul la liberă exprimare?

PARTEA I, 27 iulie 2016

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneţi ce înseamnă dreptul la respectarea vieţii private?

Cristi Danileţ: „Dreptul la respectarea vieţii private”, numit şi „drept la viaţă privată” sau „drept la intimitate” este un drept fundamental al omului şi face parte din categoriile care definesc drepturile personale. Dreptul la viaţă privată cuprinde două aspecte: libertatea acesteia, care priveşte mai ales familia şi relaţiile intime, respectiv secretul acesteia, care interzice investigaţii şi divulgări.

Acest drept este considerat un drept fundamental al omului. Conţinutul său este unul complex. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului eşti liber să întreţii relaţii sexuale cu o persoană de orice sex dacă este matură; ai dreptul la identitate sexuală şi, deci, să îţi schimbi sexul; ai dreptul la viaţă privată socială și ai, deci, dreptul de a înnoda legături cu semenii tăi; ai dreptul la dezvoltare personală şi deci, dreptul de a-ţi cunoaşte originile şi de a-ţi folosi numele; ai dreptul la un mediu sănătos şi, deci, de a-ți fi protejat domiciliul împotriva poluării de orice fel; ai dreptul la secretul vieţii private, de aceea există anumite reguli cu privire la percheziţia locuinţei personale şi a sediului profesional, cu privire la ascultarea telefoanelor şi interceptarea corespondenţei orale, scrise şi electronice chiar şi la locul de muncă şi chiar dacă vizează deţinuţii, cu privire la constituirea de dosare cu date cu caracter personal; ai dreptul la imagine, care se opune captării, păstrării, reproducerii şi difuzării imaginii tale, drept care este mai larg pentru o persoană ordinară decât pentru una aflată într-un context public.

Aici trebuie să atrag atenţia că viaţa privată nu priveşte doar activitatea desfăşurată în locuinţă, ci şi în locuri „deschise” altor cetăţeni. Aşadar, atunci când folosim sintagma de „viaţa privată” trebuie să ne gândim mai degrabă laacţiuni ale unei persoane şi nu neaparat la locurile în care ea se află. Ceea ce vreau să spun este că e greşit să credem că dacă eşti într-un loc public nu mai ai viaţă privată – de exemplu, dacă te afli într-un restaurant sau într-o toaletă publică, tot ceea ce faci acolo şi te priveşte exclusiv ţine de „privacy”, un concept american ce defineşte perfect viaţa privată, dar care este neaplicat, încă, în România.

Care sunt dispoziţiile legale care reglementează viaţa privată şi în ce măsură aceste reglementări protejează dreptul persoanelor la o viaţă privată?

Art. 26 din Constituţia României recunoaşte dreptul la viaţă intimă, familială şi privată şi stabileşte că persoana fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi atât timp cât nu încalcă drepturile altora, ordinea publică şi bunele moravuri. Însă nu defineşte ce înseamnă aceste noţiuni şi, sincer, nici nu cred că e locul unor definiţii în Constituţie. Legile româneşti conţin multiple reglementări cu privire la acestea, stabilind conţinutul, sancţiunile şi modalităţile de apărare în caz de încălcare.

Astfel, în primul rând există reglementări civile. Vă dau câteva exemple: art. 58 din Noul Cod civil garantează dreptul la propria imagine, iar art. 73 arată că o persoană poate să interzică orice reproducere a înfăţişării sale sau a vocii sale – de exemplu fotografii, caricaturi, desene, filme. Art. 79 arată că aceste drepturi sunt ocrotite inclusiv după deces, lucru mai puţin cunoscut la noi.

De asemenea, art. 58 şi art. 71 garantează în mod expres dreptul la viaţa privată,ceea ce înseamnă că orice persoană este protejată împotriva vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, ori cu privire la domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa. În acest scop, art 74 arată ce fel de acţiuni constituie atingeri ale acestui drept, atât timp cât nu ai acordul persoanei în cauză: să intri în locuinţa cuiva sau să iei un bun al acestuia din locuinţă; să interceptezi sau să difuzezi convorbirea privată a cuiva; să fotografiezi sau să înregistrezi o persoană aflată într-o locuinţă, curte, cameră de hotel; să difuzezi imagini din casa cuiva; să urmăreşti o persoană aflată în viaţa sa privată; să difuzezi ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie a cuiva; să difuzezi fotografii ale unui bolnav aflat în spital sau a date despre boala sau tratamentul său; să batjocoreşti numele ori imaginea, sau să publici corespondenţa, datelor de identitate ori a numărului de telefon a cuiva.

Art. 252 din Codul Civil arată care sunt mijloacele de ocrotire împotriva unor astfel de atingeri ale vieţii private prin intermediul instanţei civile: cel afectat poate să ceară să se interzică a se demara acţiunea ilicită, să se oprească acţiunea ilicită aflată în derulare, să se plătească despăgubiri pentru pagubele produse prin acea acţiune, să fie publicată hotărârea instanţei pe cheltuiala autorului.

Desigur, pentru încălcările grave ale vieţii private, de familie sau intimităţii, autorul poate fi condamnat la închisoare. Vă enumăr doar patru infracţiuni din noul Cod penal care au relevanţă: art. 208 – hărţuirea, adică urmărirea cuiva pe stradă, acasă, la locul de muncă, ori trimiterea de sms-uri sau apeluri care creează temere; art. 224 – violarea de domiciliu, adică intrarea în casa sau curtea cuiva ori refuzul de a le părăsi la cererea expresă a celui care locuieşte acolo;  art. 226 – violarea vieţii private, adică fotografierea, ascultarea sau înregistrarea unei persoane aflată în casa sa ori care poartă o discuţie privată, divulgarea acestor imagini sau înregistrări, ori plasarea de mijloace tehnice pentru efectuarea lor; art. 302 – divulgarea secretului corespondenţei, adică deschiderea corespondenţei adresate altuia sau divulgarea acesteia ori interceptarea comunicărilor efectuate prin telefon sau email.

Când putem spune că se încalcă dreptul la viaţa privată pentru o persoană aflată într-un loc privat?

Atunci când persoana este într-un loc privat (mă refer la casă, curte, vehicul, cameră de hotel) lucrurile sunt simple: ceea ce face acolo fără a încălca legea, nu poate fi dezvăluit, indiferent cât de curios sau revoltat ar fi publicul – de exemplu, faptul că o persoană stă dezbrăcată în casă, că alege să trăiască cu un partener faţă de care diferenţa de vârstă este foarte mare, sau cu un partener de acelaşi sex, ori desfăşoară o întâlnire amoroasă cu mai mulţi parteneri. Dar va există posibilitatea intervenţiei autorităţilor la cererea cuiva din public dacă în acea casă se ascultă muzica prea tare, acolo au loc acte de violenţă, în actele sexuale sunt implicaţi minori sub 15 ani, dacă se consumă droguri etc. – cu alte cuvinte, atunci când exită un interes public, iar interesul public există ori de câte ori se încalcă legea.

Fac precizarea că fotografierea sau înregistrarea din stradă, din locuinţa de vizavi sau prin intermediul video-chatului a interiorului unei case sau a unei persoane aflate acolo nu poate fi o scuză: atât timp cât nu există acordul acelei persoane, imaginile astfel captate nu pot fi distribuite pe internet sau difuzate de presă. Fapta constituie infracţiune.

Acum spuneţi-ne dacă se poate încalca dreptul la viaţa privată pentru o persoană aflată într-un spaţiu public.

Lucrurile sunt mai complicate când e vorba de o persoană aflată într-un loc public. Concepţia multora este că atât timp cât o persoană se află într-un astfel de loc, înseamnă că – chipurile – ea ar fi renunţat la viaţa sa privată şi că oricine ar putea capta imagini ori difuza informaţii despre aceasta. Ei bine, nu este deloc aşa. Vă voi da câteva exemple.

Atunci când o persoană se află pe stradă ori într-un magazin, ea are dreptul să rămână anonimă, adică are dreptul la intimitate şi linişte, fără a fi spionată, urmărită, descrisă de cineva sau nevoită să îşi justifice faţă de cineva acţiunile. Aşadar, simpla ta prezenţă într-un loc public nu înseamnă că ţi-ai dat în mod implicit consimţământul ca cineva să înregistreze imagini cu tine şi să le utilizeze cum vrea respectivul. Atenţie, însă, nu vorbesc aici de manifestări care implică un drept la informare al publicului – cum ar fi manifestări electorale, activităţi sportive, greve.

Tot astfel, când o persoană se uită pe geamul locuinţei sale, chiar dacă este ieşită pe jumătate în afară, ori se află pe scara exterioară a unui bloc, ori când iese cu găleata de gunoi să îl arunce la container, ea nu poate fi fotografiată astfel încât să poată fi identificată, după care să fie dată în presă ori un fotograf profesionist să deschidă o expoziţie de imagini unde să utilizeze şi acel instantaneu. Poate acea persoană nu vrea ca publicul să ştie unde locuieşte sau de unde venea, poate acea persoană nu este îmbrăcată corespunzător sau nu este machiată. Ori poate este vorba de o persoană extrem de celebră care decide să îşi vândă imaginea, alegând anumite tabloide sau artişti care să o cumpere.

Dacă participăm la un concert sau un spectacol, pot fi făcute fotografii profesioniste celor de pe scenă numai cu acordul lor. Pentru persoanele aflate în public, nu e necesar acordul lor pentru a se publica fotografii ale mulţumii sau ale unui grup, însă dacă se extrage chipul unei persoane aflate în public şi este alcătuit un portret, este nevoie de acel acord.

S-a decis că există viaţă privată şi la locul de muncă. De aceea, angajatorul nu poate înregistra telefoanele, emailurile sau site-urile accesate de angajat, cel puţin nu fără înştiinţarea lui sau fără ca acest lucru să fie stabilit prin lege sau regulamentul instituţiei (hotărârea CEDO Copland vs UK, 2007), dar o va putea face dacă angajatul este bănuit de furt din gestiune (hotărârea CEDO Kopke vs Germania, 2010) sau pentru a se proba, într-o procedură disciplinară că, împotriva regulilor existente, el foloseşte messengerul companiei pentru corespondenţă privată (hotârârea Bărbulescu vs România, 2016). Nu pot fi instalate camere video în biroul angajatului, în scop de supraveghere, aşa cum reiese din Decizia Autoritatii Nationale de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal nr. 52/2012.

Când o persoană se află la plajă, indiferent că este vorba de o persoană celebră sau de cineva necunoscut publicului larg, este interzisă difuzarea de fotografii cu acea persoană dacă nu şi-a exprimat acordul. Chiar dacă este vorba de un politician sau un artist, atunci când se află pe şezlong ori pe iarbă, sau când se scaldă nu se poate spune că desfăşoară activităţi publice sau artistice. Atrag atenţia asupra practicilor unor televiziuni care, difuzând ştiri despre cei aflaţi pe litoral, în loc să prezinte imagini de ansamblu cu cei aflaţi acolo, focalizează imaginea pe o anumită persoană care iese din apă sau care se află pe plajă: acest lucru nu este legal atât timp cât lipseşte consimţământul persoanei în cauză. Nu are importanţă motivul pentru care o persoană refuză să fie difuzate fotografii sau relatări cu ea: legea spune în mod clar că în toate aceste situaţii trebuie cerut acordul pentru a se difuza informaţii sau imagini cu acea persoană.

Care sunt limitele acestor reglementări? Care sunt condiţiile care ar putea determina prevalenţa interesului public în detrimentul protejării vieţii private?

Simpla prezenţă într-un loc public nu aboleşte, deci, dreptul unei persoane la anonimat, cu condiţia ca aceasta să nu fie angajată în activităţi publice cum ar fi cele artistice, culturale, profesionale, politice, etc. Cu alte cuvinte, atunci când e vorba de asemenea persoane, graniţa dintre viaţa privată şi cea publică este mai dificil de trasat. Dar nu imposibil.

Aşadar, se pleacă de la regula necesităţii de a fi ocrotită viaţa privată a oricărei persoane. Aceasta poate fi dezvăluită dacă există un interes public. De exemplu, este în interesul publicului de a se cunoaşte că un demnitar al statului este cercetat pentru corupţie, dar nu există acest interes atunci când se dezvăluie problemele lui conjugale sau adresa domiciliului său. Sau: există un interes public pentru a se transmite informaţii despre  o persoană gata să se sinucidă, dar nu există acest interes pentru a se difuza publicului fotografia înfăţișând chipul său (CEDO, hotărârea Peck vs. UK, 2003). Sau: există un interes public pentru a se transmite informaţii despre un interlop care îşi face de cap într-o localitate distrugând bunuri dintr-un bar şi lovind oamenii de acolo, dar nu există niciun interes public pentru a se transmite numele sau fotografia unei victime. Sau: este un interes public să aflăm ce face un politician cu rang înalt în timpul liber dacă are legătură cu activitatea sa profesională (de exemplu, se întâlneşte cu un om de afaceri cu care vorbeşte despre necesitatea ocupării unor funcţii în stat în mod nelegal), dar nu există acest interes pentru a afla de unde îşi face respectivul cumpărăturile, să îl vedem fotografiat când traversează strada sau când îşi ia copilul de la grădiniţă (CEDO, hotărârea Von Hannover vs Germania, din anul 2004). Sau: există un interes pentru public de a afla cât costă abonamentul telefonic decontat de stat unui funcţionar sau demnitar, dar publicul nu are dreptul să ştie cu cine a vorbit respectivul şi, mai ales, care este conţinutul convorbirilor sale. Magazinul în care îţi faci cumpărăturile sau parcul unde te plimbi cu soţia nu sunt informaţii de interes public.

Cu alte cuvinte, presa trebuie să fie un „câine de pază” al democraţiei şi nu un „Big Brother” ca în romanul „1984” al lui G.Orwell.

De asemenea, atunci când se difuzează informaţii sau imagini ale unor persoane cercetate penale, presei îi este interzis să publice aspecte de viaţă privată din dosarele aflate pe rol ori fotografii cu sau fără cătuşe ale persoanei respective aflate în cursul procedurilor penale. Aceasta pentru respectarea vieţii private, demnităţii şi prezumţiei de nevinovăţie (şi deja statul român a fost condamnat pentru astfel de fapte).

Respectarea vieţii private este atât de importantă încât există state condamnate pentru încălcarea acesteia chiar de către instanţele judecătoreşti. Astfel, într-un caz, instanţa civilă a limitat accesul unui părinte la copilul său pe motiv că sunt suspiciuni de abuz sexual la adresa acestuia, singurul argument fiiind doar declaraţia celuilalt părinte, iar CEDO a decis că s-a creat o imagine pentru acel părinte care i-a atins demnitatea şi i-a afectat grav viaţa privată şi de familie (hotărârea Sanchez Cardenas vs Norvegia, 2007).

PARTEA A II-a, 28 iulie 2016

În ce măsură dreptul la respectarea vieţii private şi de familie a unei persoane poate intra în conflict cu dreptul la liberă exprimare?

Uneori lucrurile nu sunt ceea ce credem noi că sunt. Aşa este şi cu libertatea, noţiune pe care o folosim des, dar fără a înţelege conceptul de libertate. La fel este şi cu viaţa privată, prezentă peste tot în jurul nostru, dar pe care refuzăm să o vedem sau acceptăm dintr-o curiozitate bolnăvicioasă, uneori, explicabilă cel mult prin trecutul nostru, când spionarea extinsă era ceva specific comuniştilor şi securităţii. O să explic mai jos.

Libertatea nu este negociabilă. Ea desemnează posibilitatea pe care o are o persoană de a face tot ceea ce nu dăunează altuia. Or, tocmai ca un altul să fie protejat, există reguli clare cu privire la conţinutul şi limitele a ceea ce numim „libertate de exprimare”. Pe scurt, libertatea de exprimare nu înseamnă că poţi spune orice, oriunde, despre oricine şi oricând. Ea nu este un drept absolut, ci trebuie exercitată numai dacă nu se încalcă anumite drepturi ale altor persoane. De exemplu, nu poate fi invocată libertatea de exprimare pentru a se divulga secrete de stat ori de serviciu, pentru a se dezvălui aspecte nepublice din dosarele aflate pe rolul organelor judiciare, pentru a fi influenţată justiţia, ori pentru a fi insultate sau calomniate persoanele – o spune în mod clar art. 10 para. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar aplicarea acestor dispoziţii este obligatorie. Respectarea limitelor arătate nu înseamnă, nici pe departe, cenzură – aşa cum spun unii care doresc să se sustragă oricăror responsabilităţi pentru invectivele adresate prin intermediul mediei clasică sau social mediei (bloguri, Facebook etc). Ci depăşirea lor înseamnă abuz, iar comiterea unui abuz înseamnă încălcarea unor drepturi, nicidecum exercitarea unor libertăţi.

Vă dau un exemplu: ca jurnalist poţi critica un judecător că pronunţă o hotărâre discutabilă (dar, din motive care ţin de separarea puterilor publice, acest lucru nu este permis unui ministru ori preşedintelui ţării, şi sublinez asta). Dar nu poţi spune despre el că este „corupt” doar pentru că nu îţi place acea hotărâre. Asfel, dacă în privinţa politicienilor limitele criticii sunt mai largi, defăimarea judecătorilor nu este acceptabilă de CEDO (hotârârea Prager ş.a. vs Austria, 1995).

Cât despre presă, afirm că fără presă liberă e imposibil să existe o democraţie, însă presa trebuie să fie primul instrument care nu doar apără drepturilor omului, ci le şi respectă. Or, în prezent, o parte a mass-mediei româneşti este aservită politicului sau oamenilor de afaceri cu mari probleme penale, ceea ce face din unii ziarişti nişte ostaşi fideli într-un conflict împotriva instituţiilor democratice şi chiar împotriva populaţiei. De fapt, nici nu mai pot spune despre acea parte a presei că ar face jurnalism, ci ea se ocupă de terorism media.

Aşadar, să luăm aminte: este posibil să spui ceea ce crezi despre o persoană fără să îi ataci familia, să îi batjocoreşti numele, să iei în derâdere modul în care arată sau să il înjuri. O poţi face la modul profesionist contestându-i faptele. Până la urmă, oamenii sunt diferiţi: unii sunt mai scunzi, alţii mai înalţi, unii mai graşi, alţii mai slabi, unii poartă mustaţă, alţii nu, unii sunt blonzi, alţii bruneţi, unii au doua prenume, alţii doar unul – în viaţă nu eşti obligat să faci pe placul nimănui, ci ai tot dreptul să îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei, iar ceea ce ţi s-ar putea imputa sau critica este doar conduita pe care unii o cred inadecvată. Or, asta se poate face într-un mod civilizat, aducându-se argumente factuale. Ştiţi cum se spune: atunci când dispar argumentele factuale încept atacurile personale. Din păcate, televiziunile noastre şi facebook-ul abundă de asemenea atacuri. Paradoxal, dacă atragi atenţia celor care le lansează, ei îţi vor replica că le atingi libertatea de exprimare – adică ei au voie să te critice, dar tu nu ai voie să îi critici că te critică. Se pare că libertatea de exprimare funcţionează într-un singur sens: atunci când îţi baţi joc de altul. Asta spune multe despre logica şi cultura pe care o au unii ce ies în spaţiul public doar pentru că au în faţă o cameră de filmat sau o tastatură şi acces la internet.

Ceea ce am spus mai sus vizează interferenţa dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, care este un alt drept personal, ca şi cel la viaţă privată. Or, aceleaşi lucruri le-aş putea spune şi despre interferenţa dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată. După cum am arătat anterior, acesta din urmă desemnează dreptul fiecărui individ de a nu fi dezvăluite elemente ale vieţii sale personale. De aceea trebuie să existe garanţii împotriva privirilor indiscrete. Cu alte cuvinte, viaţa privată este bazată pe dreptul la secret, ceea ce înseamnă că orice individ este protejat cu privire la două categorii de acţiuni: investigaţii de orice fel cu privire la viaţa sa privată, fie că e vorba de cele ale statului (de aceea există reguli speciale cu privire la percheziţii, ascultări telefonice, urmărirea de vehicule), fie că e vorba de cele făcute de presă; şi dezvăluiri ale informaţiilor privind viaţa privată.

Cum poate fi protejat dreptul la respectarea vieţii private în mediul online, având în vedere faptul că încălcarea dispoziţiilor din Codul Civil şi din jurisprudenţa internaţională poate fi realizată prin intermediul anonimatului?

În primul rând, trebuie să conştientizăm că acela care este pe internet şi comite o ilegalitate este tratat la fel cu cel care este pe stradă şi comite o ilegalitate. Or, cel aflat pe stradă poate să se ascundă ori poate fugi, dar în cele din urmă este descoperit. La fel se întâmplă şi pe internet – care nu este un spaţiu virtual, precum cel construit pentru a vâna pokemoni, ci este un spaţiu real, numit „mediu on line” – şi în care identitatea oricărei persoane care se conectează poate fi descoperită. Ca urmare, fie că suntem în mediul fizic, fie că suntem în mediul online, legile trebuie respectate. Reţineţi, deci, că anonimatul nu apără pe nimeni de responsabilitate.

Sunt bloguri sau conturi de youtube ori de Facebook create special pentru atacuri online – este ceea ce se cheama cyberbullying. Vă reamintesc de un proces celebru în care un jurnalist care a postat un filmuleţ porno implicând un politician a fost obligat să îi plătească acestuia 20.000 euro drept despăgubiri (Dosarul nr. 10437/3/2010* rejudecat definitiv la Curtea de Apel Bucureşti în anul 2015). Aceste conturi ori site-uri pot fi blocate de victimele atacurilor şi raportate la adminstratorii acelui serviciu. La fel, pot fi raportate fotografii utilizate pe reţelele de socializare, dacă ele sunt protejate de drepturi de autor. Evident, autorii defăimărilor sau dezvăluirilor nepermise pot fi acţionaţi în judecată civilă pentru a li se cere daune materiale pentru pagubele morale produse.

Mai mult, în cazul blogurilor şi site-urilor care permit comentarii la postări, există o decizie a Marii Camere a CEDO care a stabilit că pentru defăimările aduse de comentatori, este răspunzător pecuniar administratorul site-ului respectiv (hotărârea Delfi AS vs Estonia, 16 iunie 2015). De asemenea, există o decizie a Curţii Europene de Justiţie de la Luxembourg care permite utilizatorilor internetului să ceară unui motor de căutare ştergerea linkurilor către site-urile unde se găsesc informaţii defăimătoare despre ei (hotărârea Google Spain SL, Google Inc. vs Agencia Española de Protección de Datos, 13 mai 2014) – dar, atenţie, asta nu înseamnă ştergerea site-urilor respective!

În ce măsură poate fi limitată violarea vieţii private de către reprezentanţii mass media?

Viaţa privată a devenit azi subiect nu numai pentru presa de joasă factură, ci şi pentru mulţi care folosesc internetul şi care se cred la adăpostul unui ecran al laptopului. Ei bine, nu este deloc aşa. Viaţa este despre responsabilitate, iar drepturile protejează şi pe ceilalţi. Or, asta înseamnă o anumită cultură care se rezumă la respectul alterităţii: indiferent cât de antipatică ne este o persoană, dezvăluirea aspectelor de viaţă privată a sa sau insultarea (defăimarea prin injurii) ori calomnierea (acuzaţii nefondate despre comiterea unor fapte ilicite) este interzisă. În special o presă sănătoasă trebuie să fie o condiţie de exercitare a libertăţii de exprimare. Iar libertatea de exprimare nu înseamnă nicidecum libertatea de a înjura, asta trebuie să fie o evidenţă.

Eu urmăresc cu atenţie spaţiul media şi constat că, deşi aparent trusturile de presă se obligă să respecte o anumit decenţă, aceasta nu se întâmplă. De exemplu, o parte din jurnalişti fac parte din organizaţii media care însă nu au funcţionabil un comitet disciplinar sau măcar etic. Toate televiziunile au un cod deontologic care se rezumă la un fişier conţinând cuvinte, postat pe internet, rareori respectat. Consiliul Naţional al Audiovizualului este o instituţie publică care ar fi trebuit să aibă grijă de sănătatea informaţiilor transmise de radio şi televiziuni, însă din cauza luptelor interne de acolo şi acapărării politice a acestei instituţii, s-a ajuns ca ea să devină, în fapt, un complice, dacă nu chiar coautor la dezastrul la care s-a ajuns în momentul de faţă cu privire la respectarea drepturilor omului în România. În felul acesta, generaţii întregi sunt afectate şi greu mai poate fi remediat ceva.

Dar, oricum, trebuie să ne conformăm unor reglementări naţionale şi internaţionale. Unele privesc în mod special jurnaliştii. Astfel, în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003 din 1993 cu privire la etica ziaristică şi Rezoluţia nr. 1215 din 1993 a Comitetului Miniştrilor, aplicabile în România conform Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 1215 din 1993 şi a Senatului nr. 32 din 1994, se specifică că trebuie respectat dreptul cetăţenilor la viaţă privată; persoanele care deţin funcţii publice au dreptul ca viaţa lor particulară să fie apărată, cu excepţia acelor cazuri în care viaţa lor particulară are un efect asupra vieţii publice; faptul că o persoană deţine o funcţie publică nu înseamnă că poate fi privată de dreptul la viaţa particulară.

Între dreptul la respectarea vieţii private şi libertatea de expresie trebuie menţinut un echilibru, care este amplu ilustrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, într-o decizie recentă, Curtea de la Strasbourg reaminteşte că filmarea de către poliţie a momentului arestării unei persoane şi transmiterea înregistrăriii către mass-media pentru a fi difuzată constituie o încălcare a vieţii private, chiar dacă este vorba de un ministru (hotărârea Popovi vs Bulgaria, 2016). Anterior, chiar România fusese condamnată pentru că poliţiştii au permis mass-media să filmeze suspectul aflat la sediul poliţiei (hotârarea Toma vs România, 2009). Tot astfel, statul nostru a fost condamnat pentru că organele judiciare au permis scurgerea de informaţii dintr-un dosar aflat în faza de urmărire penală, inclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice şi publicarea lor în presă (hotărârea Căşuneanu vs România, 2013). Curtea de la Strasbourg a stabilit că difuzarea fotografiei unei persoane aflată în cursul unei investigaţii penale este permisă doar dacă acea persoană se sustrage urmăririi şi se solicită ajutorul populaţiei pentru a o prinde (hotărârea Khuzin ş.a. vs Rusia, 2008) sau dacă fotografia persoanei este deja cunoscută publicului şi nu pune în discuţie viaţa sa privată (hotârărea Pipi vs Turcia, 2009). În alt caz s-a stabilit că jurnaliştii se fac vinovaţi de încălcarea vieţii private în caz de urmărire pe stradă a unei persoane pentru captarea de imagini sau interviuri, persoană chemată ca martor la organele de urmărire penală şi despre care presa a prezentat informaţii din care publicul a înţeles că ea ar fi suspect (hotărârea A.C. vs Norvegia, 2009).

Există la noi în ţară procese cu familii de artişti, ea vedetă TV şi el cântăreţ, câştigate de acestea, prin care ziarul a fost obligat să înlăture pozele care ţine de viaţa de familie (Dosar 8460/2/2008 la Curtea de Apel Bucureşti). Amintesc şi de procesul în care am fost implicat: este vorba de sanţionarea unui tabloid în care au apărut fotografii cu mine şi fiica mea, în timp ce eram pe stradă sau în curtea blocului (Dosar 12327/3/2014 la Curtea de Apel Bucureşti).

Sub nicio formă adresa de domiciliu a unei persoane nu poate fi dată publictăţii, ea fiind o dată cu caracter personal fiind inclusă, deci, în sfera vieţii private. Apoi, dacă sunt fotografi care şi-au protejat operele potrivit drepturilor de autor, acestea nu pot fi descărcate şi vândute sau distribuite. Nu are importanţă că acele fotografii se găsesc deja pe internet sau că cel care le descarcă nu le vinde mai departe.

În finalul interviului, spuneţi-ne dacă sunt reguli speciale pentru minori şi protecţia lor atunci când acest drept vine în concurs cu libertatea de exprimare.

Copiii trebuie ocrotiţi în mod special, fiind consideraţi ca parte dintr-o categorie vulnerabilă. De aceea, abordarea lor de către străini sau de către presă trebuie făcută numai în anumite condiţii. De exemplu, simpla invitare prin telefon sau internet a unui minor sub 13 ani la o partidă de sex constituie infracţiune. Tot astfel, folosirea minorilor pentru producerea de materiale pornografice (filme, fotografii, afişe etc), deţinerea de filme porno cu minori sau descărcarea lor sunt infracţiuni. Evident, ca şi în cazul adulţilor, publicarea sau difuzarea de fotografii cu minori este interzisă – amintesc de un caz soluţionat de CEDO cu privire la sancţionarea unui jurnalist care a publicat fără acordul părinţilor fotografia unui nou-născut aflat în maternitate (hotărârea Reklos şi Davourlis vs. Grecia, 2009) şi un alt caz în care statul a fost condamnat pentru că furnizorul de servicii a refuzat să dezvăluie identitatea unei persoane căutate pentru postarea, pe un site matrimonial, a unei reclame de natură sexuală în numele unui minor (hotărârea K.U. vs Finlanda, 2008).

Uneori copiii sunt invitaţi în emisiuni radio şi tv. Consiliul Naţional al Audiovizualului a stabilit nişte reguli în această privinţă, a căror nerespectare pot atrage sancţionarea postului TV. Când copiii au până în 14 ani, ei pot participa în astfel de emisiuni numai dacă există exprimat în scris acordul lor şi al părinţilor, afară de evenimentele culturale şi competiţiile sportive.

Alteori copiii au legătură sau sunt implicaţi în comiterea unor infracţiuni. Legea îi ocroteşte în mod special, în funcţie de vârstă. Când copilul are vârsta sub 14 ani nu este voie să se dezvăluie numele celui bănuit de comiterea unei infracţiuni sau a celui care este martor; dacă minorul este victima unui abuz sexual, fizic sau pishic nu se poate dezvălui numele său, iar în cazul altor infracţiuni, declaraţiile şi imaginile pot fi difuzate numai dacă există acordul copilului şi al părinţilor. Când copilul are vârsta între 14 şi 16 ani: dacă este victimă sau suspect un reportaj, ştire sau dezbatere cu minorul poate fi făcută numai dacă el şi părinţii îşi dau consimţământul în scris, un părinte este lângă el şi dacă, fiind suspect, are şi avocat. Când copilul are vârsta între 16 şi 18 ani, dacă este suspect este nevoie de consimţământul său şi prezenţa avocatului, iar dacă este victimă trebuie să îşi dea  acordul însă, la cerere, se va evita dezvăluirea identităţii sale.

 

Update: CCR a decis – insulta si calomnia inapoi in Codul Penal

UPDATE: Dec 206/2013 a fost publicata in M.Of. 350 din 13 iunie 2013.

Vad ca se interpretează mult si diferit decizia CCR de saptamana trecuta privind insulta si calomnie. As face cateva precizari in speranta ca interpretarile aparute in spatiul public sunt generate de nestiinta si nu de rea-credinta:

1. Prin aceasta decizie CCR stabileste ca judecătorii nu pot refuza sa aplice Constitutia in interpretarea data de CCR. Atât.
Despre ce e vorba? Asa cum am aratat pe larg in postarea trecuta, o parte din judecători si apoi instanta suprema au stabilit ca nu are niciun efect decizia CCR din 2007 prin care s-a decis ca Parlamentul a gresit când a abrogat in 2006 infracţiunile de insulta si calomnie din Codul Penal. Acum s-a lămurit: judecătorii nu pot refuza aplicarea unei decizii a CCR. Eu spun ca asta ar fi trebuit sa fie clar pentru toata lumea, dar – iata- se mai intampla sincope chiar si in justitie. Dupa faimoasa decizie nr. 838/2009  cand CCR a stabilit ca insisi judecatorii trebuie sa respecte legea edictata de legiuitor neputandu-se ei transforma in legiuitor, acum s-a stabilit ca insisi judecatorii trebuie sa respecte Constitutia si interpretarile date ei de CCR, singura care o poate interpreta oficial. Inutil sa reamintesc juramantul magistratului „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire.”

2. Ca urmare justitia va soluţiona din nou, dupa o pauza de patru ani, dosare de insulta si calomnie. E de retinut ca ancheta nu poate demara din oficiu, ci doar la vointa persoanei vătămate daca formulează plângere prelabila la Parchet/Politie in termen de doua luni de la da cunoasterii identitătii faptuitorului. Daca victima nu formuleaza plangere, organele judiciare nu pot instrumenta dosarul. Daca victima si-a retras plangerea sau partile se impacat, organele judiciare vor inceta procedura.

3. Cei vinovati vor putea fi sanctionati de judecător doar cu amenda penala: 150-10.000 lei pentru insulta si 250-13.000 lei pentru calomnie. Asadar, nu exista sancţiunea închisorii pt aceste infracţiuni. Exista calea de atac a recursului si e posibila impacarea partilor avand ca efect incetarea procesului penal inclusiv in fata acestei instante. In latura civila a cauzei, autorul poate fi obligat la plata de despagubiri catre victima, la cererea acesteia.

4. Condamnatii definitiv vor avea pt. trei ani cazier. Dupa aceasta perioada intervine reabilitarea de drept.

5. Infractiunile de insulta si calomnie nu privesc doar jurnalistii, ci orice persoana.

6. Cele doua infractiuni nu au ca scop limitarea libertatii de exprimare, ci au ca scop exercitarea libertatii de exprimare fara a abuza de acest drept. Caci este abuz daca se foloseste aceasta libertate pentru a afecta cu rea-credinta demnitatea altei persoane.

7. Victima are mai departe deschisa calea civila: daca nu formuleaza plangere prealabila in termen de doua luni pentru comiterea celor doua infractiuni, ea poate formula actiune civila in despagubiri pentru prejudiciul cauzat in termen e 3 ani de la comiterea faptei.

CCR a decis: Insulta si calomnia înapoi în Codul Penal

UPDATE: Dec 2006/2013 a fost publicata in M.Of. 350 din 13 iunie 2013.

1. Codul penal: incriminarea insultei și calomniei

Insulta era incriminată în art. 205 Codul Penal: „Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, ori atribuirea unei persoane a unui defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate”. Calomnia în art. 206 C.pen: „Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public”. În cuprinsul art. 207 din acelaşi cod erau reglementate cazurile de admisibilitate a probei verităţii pentru aceste două infracţiuni: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”.

2. Parlamentul: abrogarea incriminării

Prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal textele au fost abrogate expres dispozițiile art. 205-207 C.pen.

Argumentele abrogării se regăsesc la pag. 4-5 din Expunerea de motive care a însoțit proiectul de lege și sunt în număr de trei: (1) sub amenințarea permanentă a unei sancțiuni penale libertatea de exprimare este afectată în mod semnificativ, căci impune o autocenzură a unei persoane care ar trebui determinată doar de rațiuni etice, nu sancționatorii; (2) chiar dacă se lezează demnitatea unei persoane prin exercitarea libertății de exprimare, indiferent de prejudiciile cauzate, aplicarea unei pedepse penale este vădit disproporționată față de scopul urmărit prin sancționarea unor astfel de fapte; (3) în caz de exercitarea abuzivă a libertății de exprimare, persoana lezată are posibilitatea să obțină pe cale civilă repararea prejudiciului suferit.

3. CCR: neconstituționalitatea abrogării

Prin Decizia nr.62/2007 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 privind modificarea şi completarea Codului penal sunt neconstituţionale.

CCR a stabilit că abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal şi dezincriminarea, pe această cale, a infracţiunilor de insultă şi de calomnie încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 21 din Constituţia României, republicată, referitoare la unele valori garantate în statul de drept şi la principiul liberului acces la justiţie, corelat cu dreptul la un proces echitabil şi la un recurs efectiv, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. S-a apreciat că prin abrogarea celor 3 texte de lege din Codul penal a fost încălcat şi principiul egalităţii în drepturi prevăzut în art. 16 din Constituţie, contravenindu-se totodată şi interdicţiei de lezare a demnităţii, onoarei, vieţii particulare şi a dreptului la propria imagine ca urmare a exercitării libertăţii de exprimare, astfel cum această libertate este limitată prin prevederile art. 30 alin. (6) şi (8) din Constituţia României, republicată.

4. ICCJ: ieșirea din vigoare a incriminării

Potrivit art 147 alin. 1 din Constituție „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Ulterior publicării deciziei nr. 62/2007, Parlamentul nu și-a îndeplinit obligația. Ca urmare, cu  privire la efectele acestei decizii, în doctrina juridică și practica judiciară au apărut două curente de opinie:

1. dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal continuă să fie în vigoare: aceasta pentru că deciziile CCR sunt obligatorii şi că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 au încetat să mai existe din moment ce Parlamentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune de acord reglementările din acest text de lege, constatat neconstituţional, cu prevederile corespunzătoare din Constituţie;
2. dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal nu mai sunt în vigoare: reincriminarea faptelor de insultă şi de calomnie doar pe baza deciziei prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiei de abrogare a textelor de lege prin care cele două fapte erau incriminate ar fi în neconcordanţă şi cu principiul legalităţii incriminării consacrat prin Constituţie

ICCJ-Secțiile Unite a tranșat această dispută, admițând un recurs în interesul legii, prin  Decizia 8/2010 unde a stabilit că „Normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare.”

Argumentul a fost că doar Parlamentul poate incrimina infracțiuni (art. 2 Cpen) și că nu este admisibil ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial (art. 64 alin. 3 din Legea nr. 24/2000).

5. CCR: ICCJ a greșit

Ieri, 29 apr. 2013, cu unanimitate de voturi, CCR a constatat că ”dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin Decizia ICCJ – Secțiile Unite nr.8/2010 este neconstituțională, contravenind Constituției și Deciziei CCCR nr.62/2007”.

Într-adevăr, cred și eu că demersul instanței supreme de a invalida o decizie a CCR constituie un amestec nepermis în atribuțiile acesteia. De altfel, noua decizie a CCR este conformă cu practica ei constantă, asumată prin Deciziile nr.20/2000, nr.62/2007, nr.783/2009, nr.124/2010, nr.414/2010, nr. 1039/2012. În această din urmă decizie CCR a reţinut în mod expres că, „în cazul constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii de abrogare, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147 alin.(1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte, deoarece acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (…), sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ. În continuare, Curtea reţine că nicio altă autoritate publică, fie ea şi instanţă judecătorească, nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept.

6. Trei ani de încălcări sistematice ale drepturilor personale

Efectele interpretării date de ICCJ a dus la apariția în spațiul public a unui limbaj licențios. Insultele și calomniile comise în public și mai ales prin intermediul presei de către simpli cetățeni, oameni politici și ziariști au devenit ceva curent. În absența unor sancțiuni penale, am asistat neputincioși la o lezare gravă și continuă a personalității umane, demnității, onoarei şi reputaţiei celor astfel agresaţi. Acest lucru a fost încurajat însă și de lipsa de fermitate a Consiliului Național al Audiovizualului în aplicarea sancțiunilor pentru încălcarea legislației specifice (oricum, însă, această autoritate nu are și competențe asupra presei scrise), dar și de durata mare a proceselor civile și cuantumul relativ mic al despăgubirilor bănești acordate pentru cei ce au apelat totuși la această cale în vederea reparării daunelor morale.

a. Or, art. 1 alin. 3 din Constituție prevede că demnitatea omului este o valoare supremă și e garantată. Însă, în absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art.205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată. (Dec. CCR nr. 62/2007). Este adevărat, cel vătămat avea și are deschisă calea unei acțiuni civile pentru obținere de despăgubiri (daune morale). O asemenea formă de ocrotire juridică nu este însă reglementată explicit, ci este instituită pe cale jurisprudenţială și oricum nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale – așadar, ceea ce se obține pe cale civilă nu este ocrotirea demnității, ci repararea prejudiciului suferit.

b. Cu privire la mass-media, art. 30 alin. 8 Constituție stabilește că „Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”. Or, delictele de presă ar fi trebuit stabilite fie prin lege specială – dar la noi, după abrogarea Legii nr. 3/1974 s-a refuzat în mod constant adoptarea unei noi legi în acest domeniu, deși există în alte state, cum ar fi Franţa; fie prin Codul penal  – de unde însă Parlamentul le-a eliminat prin Legea nr. 278/2006. Așadar, textul constituțional privind necesitatea stabilirii prin lege a delictelor de presă rămânea inaplicabil.

c. Este adevărat că libertatea de exprimare e consacrată prin art.30 alin 1 din Constitutia Romaniei, art.10 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art.19 paragraful 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

d. Dar libertatea de exprimare nu este un drept absolut (dec. CCR nr.139/2005). Într-o societate democratică libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane (dec. CCR nr.62/2007) – în acest sens, art.57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Și  libertatea de exprimare are anumite limite: art 30 alin.(6) din Constituție prevede că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine„. Aceste valori reglementate ca limite ale libertății de exprimare se regăsesc, de altfel, și în art.10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale și în art.19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

7. Concluzii:

a. În caz de constatare a neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale de abrogare, acele dispoziţii îşi încetează aplicabilitatea, iar prevederile legale abrogate printr-o dispoziţie constatată neconstituţională continuă să fie active şi să producă efecte. Prin urmare, nici nu mai trebuie așteptată publicarea în Monitorul Oficial a motivării deciziei de ieri a CCR, căci parchetele și instanțele sunt obligate să ia în considerare direct decizia CCR nr. 62/2007 și să ignore decizia ICCJ – Secțiile Unite nr.8/2010.

b. Opinia mea este că faptele ce aduc atingere demnității pot fi încadrate în textul art. 205 sau, după caz, art. 206 C.pen chiar dacă au fost comise anterior zilei de ieri. Aceasta pentru că din data  12 februarie 2007 când a fost publicată în M.Of. nr.104/2007 decizia nr. 62 cele două infracțiuni de insultă și calomnie se regăsesc în Codul Penal. Oricum, problema se pune pentru un număr restrâns de cauze, căci pentru declanșarea urmăririi penale  e necesar ca victima să depună plângere prealabilă în termen de două luni de la momentul cunoașterii identității făptuitorului (art. 284 Cpp).

c. Nu există nicio incompatibilitate între principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei (dec CCR 298/2003, 62/2007). De altfel, incriminări asemănătoare celei cuprinse în textele din Codul penal referitoare la infracţiunile contra demnităţii, unele chiar mai severe, se întâlnesc şi în legislaţiile altor ţări europene, precum: Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Portugalia, Spania, Grecia, Finlanda, Cehia, Slovenia, Ungaria.

d. Cred că începând de azi presa va deveni mai responsabilă (iar, în cazul televiziunilor, nu numai redactorii, ci și invitații lor). Sincer, sper că atacurile personale vor fi înlocuite de argumente factuale cu privire la cei criticați. Așa cum fac deja, de o perioadă lungă de timp, mulți jurnaliști corecți și mulți analiști profesioniști.

 

CSM apara reputatia lui Ghica, Haineala si Danilet

DESCARCA: Hotararea CSM nr 815 din 18 sept 2014

1. Împotriva magistraţilor Alina Nicoleta Ghica, Oana Andrea Schmidt Hăineală şi Cristi Vasilică Dănileţ s-a declanşat şi este în curs de desfăşurare o campanie mediatică agresivă, cu intenţia clară de discreditare personală şi instituţională, informaţiile folosite de unele instituţii media bazându-se pe fapte nereale, opinii subiective şi evident  tendenţioase, informaţii denaturate şi speculaţii.

2. Doamna judecător Alina Nicoleta Ghica şi domnul judecător Cristi Vasilică Danileţ au participat la şedinţa secţiei de judecători din 6 august 2012, în cadrul căreia s-a soluţionat cererea de detaşare a doamnei judecător dr. Mona Maria Privniceru. Doamna judecător Alina Nicoleta Ghica, preşedintele CSM, a convocat în mod legal şedinţa de Plen pentru a se lua act de demisia doamnei judecător dr. Mona Pivniceru. Cei trei membri CSM au fost prezenţi la şedințele din 23 şi în 24 august 2012 când s-a luat act de demisia doamnei Pivniceru din justiție.

3. Aspectele prezentate de unele instituţii media cu privire la viaţa personală şi familială a doamnei procuror Oana Andrea Schmidt-Hăineală şi domnul judecător Cristi Vasilică Danileţ nu au legătură şi nu au influenţat în vreun fel exercitarea funcţiei de procuror/judecător, respectiv de membri CSM, însă au fost de natură să le afecteze grav şi  în mod nefondat reputaţia profesională.

4. Activitatea pe care magistraţii Oana Andrea Schmidt-Hăineală şi Cristi Vasilică Danileţ au desfășurat-o, pe parcursul carierei lor, în cadrul unor instituţii publice, precum Ministerul Justiției şi Guvern, s-a desfăşurat în limitele legale, fără a se constata vreo afectare a exercitării în mod neutru a funcţiei actuale de membru CSM.

5. Nu s-a constatat, privitor la cei trei membrii CSM vizaţi de această campanie de defăimare şi denigrare,  nicio legătură contrară statutului de judecător/procuror cu Preşedintele ţării, oameni polici sau partide politice, informaţiile de presă fiind vehiculate de unele publicaţii de presă în mod tendenţios şi speculativ, pentru a acredita ideea falsă că politicul controlează justiţia prin intermediul unor magistraţi, situaţie  de natură să afecteze imaginea sistemului judiciar.

Detalii: Comunicat de presă CSM şi Document Inspecţie Judiciară

PS. Evident, toţi cei trei interesaţi în soluţionarea acestei cereri ne-am abţinut de la votul în Plen.