CRISTI DANILEŢ – judecător

27/02/2011

In dialog cu voi

Filed under: 0. NOUTATI — Cristi D @ 12:55 AM

Avand in vedere numarul mare de intrebari care mi se pun si care nu au intotdeauna legatura directa cu postarile mele de pe blog, inteleg ca e nevoie de un loc distinct  unde sa raspund acestora. Ca urmare, am decis deschidere unei secțiuni distincte disponibile la adresa http://cristidanilet.wordpress.com/0-in-dialog-cu-voi/ in care sa dezvolt comunicarea mai facila cu cei interesati de profesia de judecator sau de activitatea Consiliului Superior al Magistraturii.

Multumesc mult pentru interesul aratat.

14/04/2014

Imbunatatiri codurile penale

Filed under: noile coduri — Cristi D @ 5:59 PM
Tags: ,

noul-cod-penal-noul-cod-de-procedura-penala

 

Dupa cum se stie, mai inainte de intrarea in vigoare la 1 febr 2014 a codului penal si de procedura penala CSM, DNA si ICCJ au aratat ca exista niste aspecte care trebuie imbunatatite. Propunerile au ajuns la MJ care a decis sa emita o OUG pe anumite chestiuni si sa formuleze un proiect de lege pentru alte chestiuni.

Acum, in Senat se afla proiectul de lege initiat de Guvern. CSM a propus comisiei juridice mai multe amendamente.

- pe 19 martie (pct.14) am formulat prima parte de  amendamente senat

- pe 3 apr (pct.4) am formulat a doua serie de  amendamente suplimentare senat

 

 

03/04/2014

Interviu Timpolis: „„Supremaţia legii este valoare care stă la baza democraţiei””

Filed under: interviu — Cristi D @ 10:46 AM
Tags: , , , ,

TimpolisSURSA: TIMPOLIS

Judecătorul Cristi Danileţ, membru al C.S.M., vorbeşte, într-un interviu acordat TIMPOLIS, despre presiunile care se fac asupra Justiţiei, dar şi despre problemele cu care se confruntă sistemul din interior, atunci când independenţa magistraţilor este prost înţeleasă sau deficitar aplicată. Despre pericolele care încă există la adresa statului de drept. Despre fuga unora dintre politicieni de Justiţie, despre atacurile lansate dinspre politic la adresa magistraţilor şi despre derapajele acelor parlamentari care nu vor să accepte că ei nu reprezintă o instanţă extraordinară – una dintre problemele care încalcă şi echilibrul puterilor în stat. Despre plusurile şi minusurile aduse în practica judiciară de intrarea în vigoare a noilor Coduri. Despre factori care viciază actul de justiţie, despre modul în care Justiţia poate, sau nu, reacţiona la sfidări venite dinspre politic.

„Interceptările sunt acceptate, în faza urmăririi in rem”

Au intrat în vigoare noile Coduri, cu câteva prevederi controversate, în privinţa cărora au fost solicitate modificări din partea D.N.A., a D.I.I.C.O.T., a Curţii Supreme, a societăţii civile, dar pentru care Guvernul a refuzat să emită vreo ordonanţă pentru a le corija. Se estima că necorelările evidente în­tre diferite articole ale noilor Coduri vor genera haos în practica judicia­ră. Cum le resimţiţi în practica judiciară?

Codul Penal şi de Procedură Penală reprezintă, fără îndoială, o evoluţie legislativă. S-a încheiat astfel un proces legislativ de durată, în urma căruia avem o înnoire totală a celor mai importante legi – Codurile Penal şi de Procedură Penală şi Codurile Civil şi de Procedură Civilă.

În cazul Codurilor Penal şi de Procedură Penală, o parte din noile articole sunt preluate din vechile Coduri, altele însă sunt preluate din alte legislaţii. De exemplu, infracţiunea de furt, la fel, cea de tâlhărie au acelaşi conţinut şi acum. Sunt însă şi infracţiuni noi, cum ar fi hărţuirea, violarea vieţii private, obstrucţionarea justiţiei, presiuni asupra justiţiei. La fel, în materie de procedură, avem noi instituţii. De pildă, în faza de urmărire penală, poate interveni un acord între procuror şi inculpat – care se numeşte acord de recunoaştere a vinovăţiei – şi, în baza lui, procurorul poate stabili, împreună cu inculpatul, o pedeapsă pe care, ulterior, să o valideze judecătorul şi, astfel, nu mai are loc un proces în faţa instanţei. O altă prevedere se referă la faptul că persoana ajunsă în faţa judecătorului poate să recunoască învinuirea adusă de procuror şi inculpatul să beneficieze de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă. Există, de asemenea, instituţii prin care judecătorul poate să amâne aplicarea pedepsei ori chiar să renunţe la aplicarea ei. Practic, s-a încercat să găsim un echilibru între necesitatea de tragere la răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni şi eficientizarea procesului, scurtarea duratei unui proces. Ştiţi că pentru o lungă perioadă am primit critici că, în România, procesele, în special cele penale, durau mult. Acum cred că s-au creat premisele ca astfel de procese să dureze mai puţin.

E adevărat, însă, că în Coduri există şi anumite reglementări inadecvate, că sunt contradicţii de la un articol la alt articol sau contradicţii chiar în interiorul aceluiaşi articol. Acestea urmează să fie reglate pe parcurs. De altfel, şi vechile Coduri au fost supuse de multe ori modificărilor, după intrarea lor în vigoare.

Nu ar fi trebuit, totuşi, amânată intrarea în vigoare a acestor Coduri, până la lămurirea neclarităţilor, mai ales că au fost aplicate la jumătatea anului judiciar?

Numai în momentul în care a existat o certitudine cu privire la data de intrare în vigoare a noilor Coduri profesionişti ai dreptului s-au aplecat cu mai multă atenţie asupra lor. Cu două – trei luni înaintea intrării în vigoare, la 1 februarie, am sesizat cu toţii anumite posibilităţi de interpretare diferită a unor norme de drept. Este vorba despre modalitatea în care se decide începerea urmăririi penale faţă de o persoană şi posibilitatea ca interceptarea unei convorbiri să fie făcută anterior sau de cum se aplică legea penală în timp, în dosare începute pe vechea reglementare şi continuate pe noua reglementare.

De la nivelul C.S.M., am solicitat Ministerului Justiţiei emiterea de urgenţă a unei ordonanţe prin care să se lămurească aceste chestiuni. Ministerul, se pare, nu a avut curajul să reglementeze aceste aspecte prin ordonanţă – de altfel, este cumva la limita Constituţiei să reglementezi prin ordonanţă de urgenţă anumite instituţii din Codul Penal şi din Codul de Procedură Penală –, motiv pentru care, pentru două sau trei chestiuni minore, a fost adoptată o ordonanţă de urgenţă, dar pentru restul aspectelor indicate de către noi, Ministerul Justiţiei a iniţiat un proiect de lege care este, azi, în Parlament.

Una dintre prevederile Codului de Procedură Penală este arestul la domiciliu, despre care am auzit că se şi aplică deja. A achiziţionat Ministerul Justiţiei brăţările electronice?

Arestul la domiciliu este o măsură care se aplică cu succes în alte state. Ea constă în obligarea persoanei cercetate penal de a nu părăsi locul de domiciliu pe o anumită perioadă de timp, perioadă indicată de către judecător. Una dintre modalităţile prin care poate fi asigurată respectarea acestei măsuri este instalarea unor brăţări electronice. Brăţările, însă, nu există încă.

Şi nici sistemul, implementat la nivelul Poliţiei Române…

Nu. Am înţeles că există un sistem de genul acesta aplicat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, pentru deţinuţi care au un regim de detenţie deschis, fiind lăsaţi, de exemplu, la muncă la câmp, cu astfel de brăţări care atenţionează gardienii dacă ei depăşesc un anumit perimetru. Cred că acest sistem ar putea fi folosit şi de către Poliţie, pentru a ţine sub control persoanele arestate la domiciliu. Din păcate, ne-am grăbit cu implementarea acestei instituţii, dar asta nu înseamnă că nu poate fi dispus arestul la domiciliu. Judecătorii dispun, chiar şi fără brăţări, obligarea unui inculpat de a nu părăsi domiciliul, urmând ca Poliţia sau Serviciul de Probaţiune să treacă prin zonă şi să furnizeze informaţii dacă se încalcă sau nu măsura. În cazul în care cineva încalcă această decizie, este arestat imediat.

Au fost discuţii aprinse asupra faptului că, odată cu intrarea în vigoare a noilor Coduri, folosirea interceptărilor se face doar după începerea urmăririi penale. Cum se descurcă procurorii în cazurile de corupţie, crimă organizată, unde, adesea, totul porneşte de la interceptare?

Interpretarea care s-a dat de către colegi de-ai mei este în felul următor: atât timp cât interceptarea se poate face numai după începerea urmăririi penale, şi s-a dispus începerea urmăririi penale chiar şi numai faţă de faptă, nu încă şi faţă de o persoană, este admisibil să se dispună interceptarea. Până la urmă, potrivit noului Cod, urmărirea penală are două faze: urmărirea faptei şi, apoi, continuarea urmăririi faţă de persoană. Ca să urmăreşti penal o persoană, ca să o pui sub învinuire, trebuie să ai informaţii, probe împotriva ei. Interceptările sunt menite exact să adune astfel de date cu privire la săvârşirea unei fapte.

Să înţeleg că, în final, interceptările sunt acceptate în instanţe, în faza urmăririi in rem?

Din practica pe care o cunosc, răspunsul este afirmativ: legea cere ca interceptarea să se facă după începerea urmăririi penale, fără să ceară neapărat urmărirea penală a persoanei.

„E timpul ca parlamentarii să conştientizeze că nu constituie o instanţă extraordinară”

Cristi Danilet (8)Care sunt problemele pe care Justiţia le resimte încă în raport cu clasa politică?

În primul rând, presiunile exercitate prin intermediul mass-media de către politicieni: sunt oameni cu funcţii importante în stat care critică hotărâri judecătoreşti, chiar şi nedefinitive, ori critică la nivel personal judecători sau procurori – aspect inadmisibil întru-un stat democratic. Nu o dată, C.S.M. şi Comisia Europeană au atras atenţia parlamentarilor şi miniştrilor români cu privire la acest aspect.

În al doilea rând, deşi există o reglementare nouă în Codul Penal, este vorba despre infracţiunea de presiuni asupra justiţiei, menită tocmai să împiedice astfel de manifestări, recent, Parlamentul a decis abrogarea acestei infracţiuni. Preşedintele a returnat legea şi dezbaterea se va relua: noi insistăm ca această infracţiune să rămână, pentru ca ea e menită să sancţioneze persoanele care influenţează magistraţii acuzându-i public şi nefondat de comiterea unor abateri disciplinare sau chiar infracţiuni.

În al treilea rând, imixtiunile Parlamentului în activitatea Parchetului – mă refer la refuzul încuviinţării luării unor măsuri procesuale de către procuror cu privire la parlamentari, respectiv la refuzul de a accepta ca parlamentarii să permită începerea cercetărilor cu privire la un ministru. Eu cred că e timpul ca parlamentarii să conştientizeze că ei nu constituie o instanţă extraordinară, că nu au voie să se pronunţe cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia unui coleg parlamentar sau ministru şi că trebuie să permită Justiţiei să deruleze mai departe ancheta, pentru ca profesioniştii dreptului să stabilească dacă cel cercetat se face ori nu vinovat de comiterea unor fapte penale.

La ultimul aspect la care v-aţi referit, nu vorbim despre o încălcare a Constituţiei?

Din păcate, acest lucru este permis chiar de Constituţie. Acesta e motivul pentru care, recent, preşedintele C.S.M. nu a decis sesizarea C.C.R. atunci când unii colegi au propus ca instanţa de control constituţional să lămurească limitele acestor încuviinţări date de Parlament. După părerea mea, însă, este clar o imixtiune a politicului în Justiţie, pentru că, potrivit legii fundamentale, doar judecătorul stabileşte vinovăţia unei persoane, iar Parlamentul nu-i poate apăra pe miniştri sau pe parlamentari decât referitor la activitatea lor politică, adică, cu privire la declaraţiile sau voturile lor politice, nu cu privire la activităţi care nu au nimic de-a face cu politica.

Eu cred că miniştrii şi parlamentarii ar trebui să aibă ei înşişi încredere în Justiţie, pentru că Justiţia este, azi, independentă şi, poate, chiar a devenit de temut. Nemafiind sub controlul nimănui, s-a ajuns ca oameni consideraţi deasupra legii până deunăzi să răspundă azi penal, la fel ca oricare alt cetăţean. Prin urmare, cei care trebuie să se teamă de justiţie sunt doar cei care încalcă legea.

Aici, la independenţa justiţiei, este de fapt problema atunci când se face zid uman în Parlament, în jurul unui deputat, al unui senator sau al unui ministru care trebuie să răspundă penal. Dacă x sau y ar fi nevinovat, nu am asista la piedicile acestea puse Justiţiei…

Dacă parlamentarii şi miniştrii intraţi în atenţia Justiţiei sunt cu adevărat nevinovaţi, ar trebui să fie primii care să militeze pentru ca Justiţia să-şi deruleze fără niciun fel de oprelişti dosarele penale. Apărarea infractorilor este o atitudine bolnăvicioasă în România: aproape că nu există zi în care să nu se plângă de mila celor ajunşi după gratii – în limbaj popular, chiar se şi foloseşte sintagma „X a suferit o condamnare”. Eu cred că ar trebui să ne doară mai mult de adevăratele victime – cei care suferă de pe urma infracţiunii: oameni înşelaţi, sărăciţi, vătămaţi etc.

„Un stat, cu cât are mai multe legi, cu atât arată că este un stat slab”

Cristi Danilet foto latCare este factorul care ameninţă cel mai tare, în momentul de faţă, să vicieze calitatea actului de justiţie?

În primul rând, numărul uriaş de dosare pe care îl avem de soluţionat – 3,3 milioane de dosare –, ceea ce înseamnă că unul din cinci adulţi din România este parte a unui dosar penal, ca victimă sau ca autor, şi unul din trei adulţi din România este implicat într-un dosar civil, ca reclamant sau ca pârât. Acesta este un număr uriaş de dosare, care arată că în România încălcările legii sunt multiple, care mai indică o slabă încredere în autorităţile statului şi mai arată că legislaţia din România se modifică foarte, foarte des. De altfel, un stat, cu cât are mai multe legi, cu atât arată că este un stat slab.

Raportându-ne la acest număr mare de dosare pe care le are un judecător de soluţionat, decizia C.S.M. de a desfiinţa unele instanţe din ţară nu îngreunează de fapt situaţia profesională a magistraţilor? Că pe a unor contribuabili justiţiabili o face mai dificilă.

La nivelul C.S.M. am propus eliminarea unor instanţe care, din punctul nostru de vedere, sunt ineficiente. Funcţionează cu doi-trei judecători, cu doi-trei procurori, iar noi nu putem asigura acolo nici pregătirea profesională adecvată, nici specializarea lor, aşa cum ne obligă legea, nici acoperirea situaţiilor de incompatibilitate, acolo unde există. Desfiinţând acele instanţe şi parchete mici, urmează să aducem judecătorii şi procurorii la prima instanţă din apropiere – unde ei vin şi cu dosarele de instrumentat. Cred că, deşi părţile implicate în dosar vor trebui să facă un drum mai lung până la prima instanţă, lucrurile nu sunt negative. Astăzi, procedura civilă se derulează cu prioritate în scris: judecătorul facilitează schimbarea documentelor procedurale între părţi şi numai când dosarul este în fază de judecată, părţile sunt chemate în faţa instanţei de judecată pentru audieri şi apoi dosarelor se termină. Deci, azi, nu se mai acordă aşa de multe termene. Dar eu cred că, în general, actul de justiţie în instanţele mici este, uneori, de o calitate mai slabă, iar părţile, oricum, contestă acele hotărâri şi vin la instanţa de la reşedinţa de judeţ în calea de atac.

„Judecătorii sunt independenţi, dar trebuie să se supună legii”

Prezent, recent, la bilanţul Curţii de Apel Timişoara, preşedintele C.S.M., Adrian Bordea, declara: „În momentul în care eşti prea independent, rişti să ieşi dintr-un cadru de normalitate”…

Eu sunt un militant vechi şi înfocat pentru independenţa justiţiei. Fără independenţă, Justiţia nu putea să ajungă la gradul de încredere atins azi şi la eficienţa la care a ajuns în dosare penale deschise pe numele unor persoane considerate inexpugnabile până de curând. Dar independenţa nu este însoţită întotdeauna de responsabilitate, iar independenţa fără responsabilitate constituie, de fapt, arbitrariu. Din păcate, sunt cazuri în care unii judecători îşi permit să soluţioneze cauze împotriva legii, să aplice norme de drept abrogate sau să interpreteze legea într-un mod absolut inacceptabil. Mai sunt judecători care îşi închipuie că pot adopta orice soluţie sau pot ţine un dosar pe rol la nesfârşit, fără să răspundă în vreun fel. Cred că la acest lucru se referea preşedintele C.S.M., nu la faptul că nu ar trebui să fim independenţi.

Faţă de celelalte Puteri, trebuie să fim independenţi, dar nu faţă de propriul nostru sistem de control şi responsabilizare şi de lege, până la urmă. E inadmisibil, de exemplu, ca de la aceeaşi instanţă să fie date două hotărâri contrare, în dosare distincte în care e vorba de aceeaşi stare de drept. Oamenilor care se confruntă cu această problemă nu le poţi spune că amândoi judecătorii sunt independenţi, pentru că oamenii văd două cauze similare care primesc soluţii contrare.

Noi, judecătorii, trebuie să acceptăm că jurisprudenţa trebuie să fie unitară şi, mai mult, cred că trebuie să ne preocupe mai mult a aplica legea decât a o interpreta. Mulţi interpretează legea chiar şi când aceasta e clară, gândirea speculativă ducând astfel la găsirea a tot felul de tertipuri care uneori pot fi în legătură cu anumite interese situate în afara legii. Să nu uităm că judecătorii sunt independenţi, dar trebuie să se supună legii. În faţa legii, toţi cetăţenii sunt egali, iar justiţia trebuie să se înfăptuiască în mod egal. Acestea sunt argumente suficiente ca noi, magistraţii, să fim mult mai exigenţi cu noi înşine în cauzele pe care le soluţionăm. Până la urmă, noi trebuie să facem dreptate iar oamenii să înţeleagă de ce au pierdut sau câştigat un proces şi să fie convinşi prin argumente raţionale şi legale, nu prin susţineri subiective, arbitrare.

„C.E. a solicitat o lege prin care politicienii care critică Justiţia să fie sancţionaţi. Nu s-a întâmplat nimic”

Am trecut peste 2012, un an care va rămâne în istoria neagră a României. Acum mai sunt ameninţări la adresa statului de drept?

Nu. Singura chestiune în privinţa căreia eu am neclarităţi este că nu se ştie care sunt limitele discursului politic cu privire la Justiţie – de fapt, se ştie, dar nu se acceptă. Cu privire la acest aspect, îmi aduc aminte că, la începutul anului, Ministerul Justiţiei a propus emiterea unui Cod de conduită al politicienilor în raport cu Justiţia. Din păcate, nu s-a mai auzit nimic despre acest proiect.

Inclusiv Comisia Europeană a solicitat ca în România să existe o lege prin care cei care critică Justiţia, din partea politicului, să fie sancţionaţi. Nici în acest sens nu am văzut vreun efort al autorităţilor. Deci, se abuzează foarte mult de spaţiul public, de către oameni politici şi chiar de către avocaţi sau de infractori, care îşi imaginează că pot critica procedurile sau hotărârile judecătoreşti şi pot face presiuni în dosare, ori chiar pot critica judecătorii după bunul plac. Acest comportament este, însă, inadmisibil într-o ţară civilizată şi e menit să dezinformeze în mod grosolan populaţia.

Deşi sfidarea justiţiei e o faptă penală…

Da, azi se numeşte presiune asupra Justiţiei, faptă incriminată în Codul Penal. Dar, cum spuneam, Parlamentul tocmai a decis eliminarea din Codul Penal a acestei infracţiuni. Argumentul lor e că trebuie protejată libertatea de exprimare. Nici vorbă: ceea ce trebuie protejat este demnitatea magistraţilor şi independenţa actului de justiţie, ceea ce paragraful al doilea din articolul 10 al CEDO prevede ca şi limite ale libertăţii de exprimare. Cu alte cuvinte, nu îţi este permis să insulţi sau calomniezi pe cineva în spaţiul public, pe considerentul că ai libertatea de exprimare – în fapt, este un abuz care trebuie sancţionat, indiferent că vine din partea justiţiabililor, analiştilor sau jurnaliştilor.

Parlamentul European a anunţat adoptarea unui raport privind evaluarea justiţiei penale şi a statului de drept. Cum va putea interveni Comisia Europeană acolo unde constată o încălcarea a statului de drept?

Sperăm că istoria din 2012 să nu se mai repete… Oricum, Comisia Europeană a exercitat o presiune pozitivă constantă asupra autorităţilor din România – fie asupra politicienilor, fie asupra unor instituţii judiciare –, pentru că, prin acele rapoarte regulate de ţară, a indicat aspectele vulnerabile din România şi modalitatea în care ar trebuie ele îmbunătăţite. Nu întotdeauna autorităţile române le-au respectat. Tot astfel, şi rapoartele viitoare care se vor face la nivelul U.E. vor stabili nişte standarde comune ale statelor europene, pe care autorităţile trebuie să le îndeplinească. La o adică, de ce nu s-ar putea da directivă de către autorităţile europene, cu privire la modul în care trebuie organizată şi în care trebuie să funcţioneze Justiţia în statele europene? Noi acum redactăm acte normative naţionale folosind practici internaţionale sau instrumente internaţionale cu caracter de soft law, de recomandare. Poate că în viitor, standardele vor fi obligatorii. Dar în privinţa statului de drept, interesul UE este clar: supremaţia legii este valoare care stă la baza democraţiei şi în absenţa justiţiei care să asigure respectarea legii nu am putea fi stat modern.

24/03/2014

Admitere 2014: propuneri tematica

Filed under: admitere — Cristi D @ 6:01 PM

INMPentru admiterea la INM:

- tematica CIVIL

- tematica PENAL

Pentru admiterea directa in magistratura:

- tematica CIVIL (include in plus institutii de dreptul familiei)

- tematica PENAL

 

CSM este cel care va decide asupra acestor proiecte, dar banuiesc ca nu vor fi niciun fel de modificari.

 

18/03/2014

Medierea penala. Obligatia de informare

Filed under: mediere — Cristi D @ 9:57 PM
Tags: , ,

mediere penalaPrin Legea nr. 115/2002 se introdusese obligația ca victima unei infracțiuni urmăribile la plângere prealabilă să se informeze în mod obligatoriu cu privire la avantajele medierii aplicabile procesului penal – este vorba de situațiile la care se referă art. 601 lit. g), ce ar fi urmat să intre în vigoare la data de 9 ianuarie 2013. Termenul a fost prorogat o dată prin OUG nr. 90/2012 și apoi încă o dată prin OUG nr. 4/2013, iar în final, prin Legea nr. 255/2013, s-a optat pentru eliminarea acestei reglementări.

Așadar, în prezent, în materie penală nu există obligația pentru părţi de a participe la o şedinţă de informare privind avantajele medierii cu privire la conflictul concret, așa cum există în materiile ne-penale. Prin urmare, îndeplinirea procedurii de informare cu privire la avantajele medierii în materie penală pentru conflictul concret ivit între părți rămâne strict la latitudinea părților.

Și totuși, aspectele legate de medierea în cadrul procesului penal sunt aduse la cunoștința părților prin două proceduri distincte:

a) organul judiciar este ținut să facă o prezentare generală a avantajelor folosirii medierii, în temeiul art. 6 din Legea nr. 192/2006 – este de remarcat însă că neîndeplinirea acestei obligații este lipsită de sancțiune, ceea ce lipsește de eficiență această reglementare.

b) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, este prevăzut în mod expres de noul Cod de procedură penală pentru: suspect (art. 78), persoana vătămată (art. 81 alin. 1 lit. i), inculpat (art. 83 lit. g), partea civilă (art. 85 alin. 1) și partea responsabilă civilmente (art. 87 alin. 1). De aceea, la începutul primei audieri, organul judiciar este obligat să îi aducă acest drept la cunoștința: suspectului/inculpatului (art. 108 alin. 2), persoanei vătămate (art. 111 alin. 2 lit. b), părţii civile şi părţii responsabile civilmente (art. 112 alin. 2 lit. b).  Cât privește sintagma „cazurile permise de lege” aceasta se referă atât la infracțiunile urmăribile la plângerea prealabilă ori cele pretabile la împăcare (art. 67 alin. 2 din Legea nr. 192/2006) sau al infracțiunilor sancționate cu amendă ori închisoare de cel mult 7 ani (art. 318 alin. 1 și alin. 3 Cpp), cât și la latura civilă a oricărei infracțiuni (art.  23 alin. 1 Cpp și art. 67 alin. 1 din Legea nr. 192/2006).

În concluzie, în procesul penal, părțile nu au obligația de a se informa cu privire la medierea penală, însă această obligație de a efectua informarea față de părți revine organului judiciar – lucrătorul de poliție judiciară, procurorul, judecătorul.

17/03/2014

Acord de mediere încheiat. Răzgândirea părților

Filed under: mediere — Cristi D @ 9:29 PM
Tags:

mediereEste posibil ca, în intervalul de timp dintre data încheierii acordul de mediere (când se întrunesc voințele părților) și data prezentării la organul judiciar în vederea consfințirii potrivit art. 59 alin. 2 din Legea nr. 192/2006, una dintre părți să se răzgândească și să nu mai fie de acord cu acel conținut al înțelegerii inițiale.

 Noi credem că această revenire nu produce niciun efect cu privire la procedura din fața organului judiciar. Aceasta pentru că acordurile de mediere produc efecte între părți de la data încheierii lor, nu a autentificării sau consfințirii înțelegerii lor – aceasta pentru că acordul de mediere este un contract, supus dreptului comun. Doar dacă privesc transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, alte drepturi reale, partaje, cauze succesorale, precum și în cazurile de constituire, modificare sau stingere a oricărui drept real imobiliar, și în toate situațiile în care legea impune, sub sancțiunea nulității, îndeplinirea unor condiții de fond și formă, acordurile de mediere produc efecte de la data îmbrăcării formei ad validitatem în fața notarului public sau al instanței de judecată(conform alin. 4, 41 și 5 ale art. 58 din Legea nr. 192/2006).

Răzgândirea poate surveni în cazul unui acord de mediere civilă sau al uneia penale. În sprijinul opiniei noastre aducem ca argument și jurisprudența existentă în materie penală. Astfel, referindu-se la „împăcarea părților” ca instituție de drept procesual penal, instanțele au decis că împăcarea trebuie să fie definitivă, în sensul că nu se mai poate reveni asupra ei din momentul exprimării voinței.[1] Or, dacă prin împăcare se înțelege o convenție dintre părțile procesului penal cu privire la litigiul dintre acestea, este evident că susținerile sunt întru totul valabile și pentru acordul de mediere, o formă nouă și distinctă de înțelegere a celor implicați în comiterea unei infracțiuni.

Prin urmare, în procedura consfințirii, organul judiciar este chemat să verifice acordul de mediere sub aspect formal și să se asigure că părțile l-au încheiat în cunoștință de cauză, în sensul că nu au avut consimțământul viciat. Or, aceste aspecte se verifică prin raportare la momentul încheierii acordului și nu la momentul prezentării părților în fața organului care face verificarea. Dacă una dintre părți s-a răzgândit, acesta este un caz clasic de denunțare unilaterală a contractului (acordul de mediere fiind un contract, el are putere de lege între părți, potrivit ar. 1270 noul Cod Civil, încă de la data încheierii sale) și poate atrage răspunderea acelei părți pentru neîndeplinire, în condițiile legii civile. Deci, sub aspect penal, organul judiciar nu are decât o singură soluție: să analizeze și să ia act de voința părților existentă în momentul încheierii acordului.

Se ivește însă o dificultate în situația în care una dintre părți nu se prezintă în fața organului judiciar. Există însă temeiuri legale pentru a dispune citarea, inclusiv aplicarea unei amenzi judiciare sau chiar aducerea cu mandat a acesteia.


[1] Trib.mun.București, s.a II-a penală, dec. nr. 689/1985 în V.Papadopol, Șt.Daneș, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1980-1985, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1998, p.250; Trib.jud.Suceava, dec.pen. nr. 188/1981, în Revista Română de Drept nr. 1/1982, p.49.

09/03/2014

Democratizarea justitiei din Tunisia (IV)

Filed under: 0. NOUTATI — Cristi D @ 4:36 PM

TunisJudecătorii tunisieni par foarte bine puși la punct cu teoria organizării judiciare. Dar au și multe probleme de organizare și funcționare. Iată câteva din susținerile lor:

Teoria: Justiția are un scop nobil, iar judecătorul are o misiune sacră: să mențină ordinea publică în societate. În felul acesta, justiția reglează diverse aspect ale vieții și protejează indivizii de abuzuri comise de alți indivizi sau de celelalte puteri.

Justiția reflectă imaginea societății. O justiție bună înseamnă o țară dezvoltată – există o strânsă legătură între funcționarea justiției și dezvoltarea economică. Justiția este limba societății care spune dreptul. Justiția este coloana vertebrală care susține societatea democratică. Justiția e represivă, dar asta nu are o conotație negativă: justiția apără drepturile celorlalți. Trebuie făcută distincție între judecător și sistemul de justiție: primul pune în aplicare legea, dar o poate face în mod efectiv numai dacă sistemul, alcătuit din legislație, experți, avocați, procurori, funcționează la rândul său în mod eficient.

Oamenii sunt civici prin natura lor. Ei trebuie să relaționeze unii cu alții, să dea reguli pentru organizarea societății, să creeze instituții care să impună regulile și să sancționeze încălcarea lor. Așa a luat naștere sistemul de justiție pentru a face dreptate (justice is serve) și a pune în aplicare legile (enforce the law).  Dacă justiția funcționează, societatea funcționează la toate nivelurile.

Justiția are trei scopuri : cel politic/legal – de a pune în aplicare legea în mode egal pentru toți cetățenii (rezolvarea cazurilor) ; cel social – de a menține pacea socială și securitatea (pentru a avea coabitare în pace între cetățeni; când crește încrederea în justiție, atunci crește încrederea în stat și instituțiile sale) ; cel economic – cei cărora li se încalcă un anumit drept obțin prin justiție acel drept și executarea lui (asta duce la sporirea interesului pentru o țară și venirea investitorilor).

Realitatea: Judecătorii în Tunisia sunt cam 2000 ca număr, plătiți la nivel mediu, dar atacați de politic, presă și avocați. Unii judecători fac parte din asociația profesională – sunt două astfel de asociații, care se atacă reciproc. Judecătorii care vorbesc public nu sunt reprezentativi.

Independența judecătorilor este o pre-condiție a unui proces corect, echitabil. Judecătorul trebuie să își îndeplinească atribuțiile dincolo de orice influențe sau intimidări. Justiția tunisiană este sub control politic: judecătorul poate fi transferat, degradat, demis de către Ministrul Justiției, același ministru numește șefii de instanțe, iar membrii CSM sunt numai șefi de instanțe; procurorii sunt sub control politic, căci ministrul justiției este șeful lor: în această calitate poate începe, prelua, închide cazuri.

În Tunisia, „justiția e ca o fată frumoasă după care toți aleargă în scopuri personale, nu pentru a respecta demnitatea fetei”. Înainte de Revoluția din 2011 intervențiile în dosare erau directe, acum sunt indirecte. Parlamentul și mass-media incită populația împotriva judecătorilor. Judecătorilor le e frică să își piardă locul de muncă, să li se fabrice acuzații și acest lucru este mai dificil când au familie. În Maroc și Algeria au crescut salariile judecătorilor, în Tunisia nu.

Trebuie redusă distanța dintre justițiabili și instanțe. Nu există purtători de cuvânt. Nu au nevoie de un cod de conduită, pentru că tradiția religioasă le impune să aibă respect pentru cetățeni. Nu există măsurători ale încrederii în justiție. Poporul nu este educat în ale justiției, iar la TV apar deseori oameni care nu se pricep la acest subiect dar comentează. În timpul dictaturii justiția a fost folosită pentru a închide liderii opoziției, iar azi cetățenii încă au impresia că e vorba de aceeași justiție. Presa e politizată, ceea ce a generat polarizarea societății.

Judecătorii au de soluționat cam 150 cazuri penale într-o ședință de judecată și 100 cazuri civile. Dar ei nu au interesul să amâne soluționarea cauzelor. De cele mai multe ori asta se întâmplă din cauza procedurilor. Se încearcă acum să facă hotărâri mai scurte. Informatizarea instanțelor e un vis.

Acum două săptămâni a avut loc o grevă a judecătorilor pentru trei zile. E o răbufnire a unui conflict mai vechi între avocați și judecători: avocații refuză să fie investigați de către magistrați fără aprobarea Procurorului General, care e un magistrat numit politic; recent, un avocat a fost cercetat pentru ofensă adusă unor judecători și drept reacție mai mulți avocați au organizat o manifestație.

În Tunisia nu s-a auzit de ICCPR. Or, această convenție este deasupra Constituției și legilor naționale.

E nevoie ca mai întâi să crească încrederea judecătorilor în sistemul de justiție, apoi încrederea din partea celorlalte autorități și din partea cetățenilor.

08/03/2014

Democratizarea justitiei din Tunisia (III)

Filed under: 0. NOUTATI — Cristi D @ 12:17 PM

IMG_20140305_151740In cadrul seminarului din Tunisia unde au participat 28 de judecatori, eu si colegul american am prezentat, intercalat, sistemele noastre de justitie. Iată pe scurt care au fost susținerile mele:

Reforma justiției: Totul a evoluat enorm în ultimii 10 ani: de la subordonare, la independență. Înainte, recrutarea judecătorilor se făcea de MoJ, numirea stagiarilor o făcea MJ și numirea definitivilor Președintele țării; acum, concursul se organizează de CSM, numirea stagiarilor o face CSM. Înainte, promovarea se făcea printr-un concurs organizat de MoJ și judecătorii aveau nevoie de un aviz de la președintele instanței; azi, concursul e organizat de CSM. Înainte, numirea șefilor de parchete se făcea de  MJ, iar a șefilor de instanțe de către CSM la propunerea MJ, dar CSM era doar un apendice al MoJ și ședințele erau conduse de MJ. Inspecția judiciară funcționa în subordinea MJ, acum este în coordonarea CSM. MoJ deținea un serviciu secret care aduna date inclusiv despre viața privată a magistraților, acum acel serviciu nu mai există. Bugetul instanțelor era gestionat de MoJ, acum se construiește cu avizul conform al CSM. Înainte judecătorii instanței supreme aveau mandat de 6 ani, acum sunt numiți până la pensionare. Înainte nu exista principiul continuității completului de judecată și nici împărțire aleatorie a dosarelor; acum repartizarea cauzelor se face computerizat și un judecător nu poate fi înlocuit de un altul decât pentru motive obiective. Salariile erau mici, acum președintele instanței supreme câștigă mai mult decât Președintele statului, iar judecătorii de tribunale au salariul cât miniștrii. În materie disciplinară, înainte acțiunea era susținută de ministru, acum de inspecția judiciară. În materie penală, înainte ministrul aviza începerea urmăririi penale, percheziția, reținerea, arestarea, trimiterea în judecată a magistraților, executorilor, notarilor; acum există o încuviințare din partea CSM numai pentru reținerea, arestarea și percheziția magistraților.

Independență: Independența justiției este prevăzută în mai multe documente internaționale: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Declarația Americană privind Drepturile și Îndatoririle Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta Africană a Drepturilor Omului și Poporului, Principiile de bază ale independenței justiției (ONU, 1985) etc

Când dansezi, atunci când unul face un pas înainte, celălalt face un pas înapoi. Dar în justiție nu se poate admite așa ceva: când independența e încălcată, cedarea înseamnă înfrângere, iar tăcerea înseamnă complicitate. Avem atâta independență cât ne asumăm: ea este garantată de Constituție și legi, dar trebuie acceptată de judecători ca și responsabilitate: independența nu este un privilegiu al judecătorilor, ci un drept al cetățeanului. În România deseori CSM, asociațiile profesionale sau judecătorii individual reacționează la abuzurile celorlalte puteri sau la atacurile împotriva magistraților. Cetățenii obișnuiți înșiși au înțeles rostul justiției și deseori organizează manifestații de simpatie și susținere a justiției.

Misiunea judecătorilor: Conform standardelor internaționale și Codului deontologic al magistraților români, judecătorii au trei roluri: să rezolve litigiile – scopul justiției în cazuri individuale este să afle adevărul, este obligația oficială a judecătorilor; să apere drepturile și libertățile fundamentale – privește tot cazurile concrete, este o garanție pe care oamenii o au în judecători; să sprijine statul de drept – privește situația generală, contribuie la creșterea încrederii cetățenilor nu doar în justiție, ci în toate autoritățile publice, la menținerea ordinii și la consolidarea culturii democrației.

De aici rezultă două aspecte ale justiției: cel represiv – rezolvarea litigiilor concrete, sancționând pe cei care încalcă legea și făcând ordine atunci când drepturile sunt încălcate; cel educativ/preventiv – într-un caz concret un rol educativ-individual (determină pe cel sancționat odată să nu mai comită alte încălcări) și la nivelul întregii societăți un rol educativ-social (determină cetățenii să nu comită încălcări ale legii știind că vor fi sancționați).

Transparență: Hotărârile judecătorești se publică de către ICCJ. Acest lucru se va face și pentru celelalte instanțe – deocamdată se publică numai dispozitivul hotărârilor, pe portalul instanțelor. Acest lucru poate preveni corupția în sistem și favorizează jurisprudența unitară. Dacă sunt părți care nu vor ca hotărârea să le apară pe internet, nu au decât să meargă la mediator, unde întreaga procedură e confidențială.

Etica: Există mai multe standarde internaționale care prevăd necesitatea unei anumite etici judiciare. La nivel ONU, cele mai cunoscute Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară din 2001 – consacră 6 valori: Independența, Imparțialitatea, Integritatea, Eticheta, Egalitatea, Competența și Diligența. La nivel european, în cadrul Consiliului Europei funcționează Comitetul de Miniștri care a adoptat Recomandarea nr. (2010) 12 privind judecătorii – se referă la: independența internă și externă a judecătorilor, consiliile judiciare, eficiența și resursele, statutul judecătorilor, obligații și responsabilități, etica; un organ consultativ este CCJE pentru judecători, un altul este CCPE pentru procurori care adoptă Opinii – Opinia nr. 1 a CCJE se referă la independență, Opinia nr. 3 la etică etc.

Încrederea în justiție: Avem nevoie de încredere pentru că suntem plătiți din bugetul statului și avem o misiune publică: să aplicăm legea în mod egal, tuturor. Or, activitatea de judecată se desfășoară în public, hotărârea judecătorească se pronunță în public. Nu avem nimic de ascuns: nu suntem inchiziția, ci o autoritate public extrem de importantă.

Încrederea publicului se măsoară prin sondaje de opinie: în România, opinia cetățenilor este mai scăzută, dar cea a justițiabililor mai crescută: primii sunt influențați de televiziuni (80% din informații le preluăm de la TV), ceilalți au contact direct cu sistemul de justiție. Oricum, în ultimii 10 ani de reformă încrederea în justiție a populației a crescut de la 22 la 44%. Din studiile efectuate la noi a rezultat că prin încredere în justiție justițiabilii înțeleg gradul lor de satisfacție față de serviciul public (cum arată localul tribunalului, cum arată sala de judecată, cât de politicos e judecătorul și personalul, dacă judecătorul vine la timp în sală, dacă lasă impresia că știe dosarul, dacă explică părților ce se întâmplă în sală, dacă motivarea soluției e pe înțelesul lor), expectanța lor cu privire la rezultatul procesului (să se administreze toate probele, să se aplice în mod corect legea) și speranța lor că au de a face cu un personal onest (care nu cedează la pile și care nu e corupt).

Atunci când ne raportăm la exterior (celelalte puteri, presa etc), ne interesează ce spun alții despre noi – putem influența acea opinie dacă discutăm cu ei, dacă ne implicăm în dezbateri: despre statutul nostru, despre rolul justiției, despre importanța independenței justiției; tocmai de aceea CSM dă avize la actele normative care influențează justiția, au participat la dezbaterile privind modificarea Constituției și unii judecători și procurori deseori mergem în școli, licee și facultăți pentru a vorbi despre justiție, magistrați și drepturile omului. Atunci când ne raportăm la interior este vorba de ce putem noi oferi, cum ne prezentăm noi ca judecători în exercitarea funcției – trebuie să avem grijă la toate aspectele de formă: cum arată o instanță de judecată, cum ne comportăm în sala de judecată, cum vorbim cu justițiabilii, cum este motivată o hotărâre, cât de repede soluționăm un proces. Nu este de ajuns să se facă justiție, ci trebuie să se și vadă că se face justiție.

Cei trei „i”: Independența este dată din afară, ea presupune să nu existe interferențe în chestiuni administrative, manageriale, luarea deciziilor, cariera judecătorilor; un rol extrem de important are Consiliul Judiciar – CSM în România, Franța, Italia – care este independent, are majoritatea membrilor aleși și e responsabil cu întreaga carieră a magistraților.

Imparțialitatea e o valoare morală: presupune ca judecătorul să nu aibă vreo prejudecată sau predilecție care să îl conducă la a favoriza sau defavoriza vreo parte din proces; e importantă până și aparența de imparțialitate:  nu e de ajuns ca judecătorul să fie imparțial, ci trebuie ca el să și pară imparțial în ochii celorlalți, de aceea el trebuie să aibă grijă la maniera, atitudinea, conduita sa ca să arate că este obiectiv atunci când soluționează o cauză.

Integritatea este de asemenea o valoare morală. Justiția îmbracă trei aspecte – e putere publică, a statului, când o privim în relație cu celelalte puteri; e autoritate publică – atunci când ne referim la actul de justiție finalizat cu o hotărâre care trebuie respectată; și e serviciu public – pentru că sistemul de justiție are contact direct cu cetățeanul. Din această ultimă perspectivă, judecătorul trebuie să aibă o relație adecvată cu părțile, avocații, politicienii, mass-media, societățile comerciale etc. De aceea, regulile de conduită sunt importante. Astfel, în România judecătorii nu pot exercita altă funcție publică sau privată, nu pot face acte de comerț, nu pot avea legături cu serviciile de informații, trebuie să declare bunurile lor și ale familiei, interesele, rudele din familie care lucrează în justiție, dacă au avut legături cu fosta securitate. Când sunt în situații de incompatibilitate, sunt obligați să se abțină de a judeca. Judecătorii nu trebuie să se izoleze de societate, ci în relațiile pe care le au trebuie să fie corecți: dacă au prieteni avocați, nu trebuie să discute cu el cazuri și când iau masa împreună fiecare să își plătească partea sa; dacă au o relație prea apropiată cu una dintre părți sau avocat, trebuie să se abțină; dacă vede un coleg luând mită, trebuie să sesizeze procurorul; nu poate primi cadouri în legătură cu actul de judecată; are voie să frecventeze localuri publice, însă să nu utilizeze funcția sa oficială în vreun fel.

Informatizare: Fiecare magistrat român are propriul computer, conectat la internet. Datele despre dosare sunt publicate pe portal. Părțile și avocații pot verifica pe internet nr.dosarului, părțile, termenele de judecată, componența completului și soluția pe scurt.

Colegul din america le-a spus participanților tunisieni că dacă ajung prin Maine, să îl caute întrebând de „chief justice Dan”. Eu le-am spus că dacă vor să ia legătura cu mine nu e nevoie să vină până în România, ci mă găsesc ON pe internet J

Ierarhie a puterilor: Constituția spune că puterile sunt egale. Însă eu cred că, totuși, puterea judecătorească este prima putere în stat – numărul nostru e mai mare (4700 de judecători, față de 588 parlamentari și 27 miniștri), noi suntem numiți în urma unui concurs (față de criterii subiective la alegerea parlamentarilor și politice la numirea miniștrilor), numai noi avem studii universitare (pentru parlamentari și miniștri nu există cerințe de studii), mandatul nostru este până la pensionare (spre deosebire de mandatul limitat la câțiva ani a parlamentarilor și miniștrilor), pentru a da o hotărâre e suficient un singur judecător și nu să se adune tot corpul judiciar (pe când o lege e adoptată în Plenul camerei, iar o HG sau OUG e adoptată de comitetul miniștrilor).

06/03/2014

Democratizarea justitiei din Tunisia (II)

Filed under: Jurnal SUA — Cristi D @ 9:19 AM
Tags: ,

OLYMPUS DIGITAL CAMERAColegul american are 74 de ani și este din Statul Maine. A fost 12 ani avocat, apoi a fost ales judecător (la 37 de ani era cel mai tânăr judecător de acolo) și a exercitat profesia timp de 20 de ani, în ultima parte fiind chief justice la curtea supremă statală. Acum este mediator și arbitru și deseori este chemat să arbitreze conflicte în Puerto Rico. Are soție, doi copii și patru nepoți, conduce și acum o motocicletă Harley Davidson (pe care o are de la 15 ani), deține o casă cu piscină, iar pensia îi permite să își ducă bătrânețile fără griji. Iată mai jos unele din susținerile lui la acest program de instruire a judecătorilor tunisieni.

Independența: Independența și responsabilitatea merg mână în mână. Atunci când e vorba de luat decizii judiciare, independența trebuie să fie absolută: nimeni nu poate interfera în libertatea decizională a judecătorului; de aceea, aspectele de carieră ale judecătorilor trebuie izolate de celelalte puteri. Dar când e vorba de chestiunile de management juridic, independența nu mai e absolută: se acceptă că unele măsuri se iau de celelalte puteri, însă împreună cu cea judiciară (de exemplu, taxele de timbru implică o lege de la Parlament; bugetarea instanțelor implică decizii ale Guvernului). Uneori deciziile manageriale pot afecta deciziile judiciare – de ex, dacă instanța nu poate angaja mai mulți oameni pentru securitate într-o zonă rău famată, pot intra în curte părți ale unor acte de violență care așteaptă împreună, în același loc, până intră în sală și astfel abuzul să continue și să influențeze declarația victimei.

Independența ca statul presupune respectul din afară pentru justiție și implică modificarea legislației. Independența ca responsabilitate presupune acceptare dinăuntrul sistemului și implică schimbarea mentalității.

Avocații: Avocații din SUA sunt considerați „court officers” și, în același timp, „subiecți ai curții”. Ei depun un jurământ în curte de a fi fideli clienților și procesului judiciar. O confruntare între judecător și avocat care are lor în instanță duce la închiderea avocatului într-un loc de detenție până își cere scuze; iar dacă are loc în afara sediului instanței, duce la un proces intentat avocatului. Avocații sunt datori ca în instanță să reprezinte clientul și nu să meargă mai departe, încălcându-și obligațiile față de curte.

Finanțare: În 1992 a fost o criză în SUA care a determinat pe guvernatorul din Maine să închidă pentru o săptămână instituțiile publice, nemaiexistând finanțare. Asta s-a întâmplat și cu poliția, și cu justiția.  A doua oară judecătorii nu au mai acceptat: au arătat că astfel de măsuri se pot lua numai cu privire la instituțiile guvernamentale, ori justiția constituie un sistem separat.

Încrederea în justiție: La începutul anilor `90, Conferința Președinților Curților de Justiție din SUA (Chiefs Justice Conference) a constatat o încredere scăzută a populației în justiție; nu era vorba de mulțumirea oamenilor în legătură cu rezultatul procesului, ci de faptul că sistemul era unul închis, în instanțe nu existau afișe cu informații suficiente, personalul nu era tot timpul politicos etc. Atunci au început să fie luate măsuri de transparență care după 15 ani încep să fie luate și în România.

Publicul trebuie să vadă că justiția există. Unii judecători cred că e de ajuns să își îndeplinească atribuțiile. Dar care sunt acestea? Mulți cred că doar să soluționeze cauze. Dar o cauză soluționată greșit poate fi îndreptată printr-o cale de atac. Însă un caracter slab (judecător nepoliticos, sau leneș, sau nepregătit, ori nepăsător față de părți) foarte greu. Un astfel de judecător este ușor de văzut din afară și imaginea sa va fi extinsă de public la întregul sistem. Deci nu e suficient să îți faci treaba soluționând dosare, ci e important și cum apari în ochii publicului.

E important ca publicul să cunoască rolul justiției. Deseori judecătorii participă la emisiuni TV, dar nu la televiziunile comerciale, ci la cele transmise prin cablu, unde există chiar posturi specializate sau emisiuni specializate pe justiție despre divorțuri, violență domestică, minori etc. Pentru că Legislativul nu înțelegea justiția, s-a dezvoltat un program prin care un parlamentar venea în curte și stătea alături de judecător să vadă în ce constă munca acestuia.

Acum e ceva normal ca judecătorii să meargă în școli – judecătorii le povestesc de copilăria lor, cum ei înșiși când erau adolescenți încălcau uneori legea, cum au decis să fie judecători – și în felul acesta copiii văd că judecătorii sunt oameni obișnuiți, că au fost cândva ca și ei și poate ei vor deveni, la rându-le, când vor crește mari, judecători.

Relația cu mass-media: Presa nu înțelege cum lucrează justiția, așa cum justiția nu înțelege cum lucrează presa. Dar nu trebuie întors spatele presei. Media este mediul care transformă eforturile noastre mici în știri mari. Scopul nostru nu este să arătăm bine ca persoane în presă, ci să răspândim idei despre justiție. Pentru presă are importanță să obțină știrile la timp. National Judicial College a creat sistemul „Courts and mass-media” unde instruiește atât judecători, cât și jurnaliști.

E adevărat însă, criticismul presei la adresa justiției trebuie acceptat, însă intruziunea în viața privată e altceva. Treaba unui judecător e să dea hotărâri drepte, nu să își explice comportamentul său în afara atribuțiilor de serviciu.

Acum 15-20 de ani, judecătorii americani erau văzuți ca o castă închisă care deservesc interesele avocaților (judecătorii sunt aleși din rândul lor). Acum sunt văzuți ca oameni care ajută cetățenii. Când judecătorii sunt în afara curții, se întâlnesc cu oamenii, care văd că judecătorii sunt ca și ei: bărbați, femei, tineri, în vârstă.

Justiția are rolul de a-i proteja pe toți: legea e egală pentru toți – inclusiv minoritățile, adică cei nepopulari (ca etnie, preferințe sexuale etc). Acum doi ani, Curtea supremă a SUA a decis că mariajul între homosexuali nu poate fi o infracțiune – de aici rămâne în sarcina celor 50 de state din SUA să decidă dacă acceptă sau nu astfel de căsătorii; de ex, în Maine, populația a decis afirmativ prin referendum și nu mai e necesară adoptarea vreunei legi, pentru că referendumul are rol de lege.

O societate care nu respectă judecătorii e o societate care nu respectă legea. Or, în SUA, Constituția și legea sunt foarte respectate.

Corupția: Judecătorii statali sunt foarte bine plătiți, iar cei federali și mai bine. Judecătorul are sabie, nu portofel: lui îi trebuie armă să facă dreptate, nu trebuie să fie cumpărat cu bani. Există reglementări exprese care obligă judecătorul și avocatul să își denunțe colegul corupt, altfel riscă să fie urmărit el însuși pentru comiterea unei infracțiuni. Corupția unui coleg este o rușine pentru întreg sistemul, iar nedenunțarea unui coleg corupt este văzută ca o complicitate.

Management: In ultimii 40 ani managementul curților s-a dezvoltat foarte mult. Acum există un management profesionist al curților. Sunt administratori de curți care lucrează sub autoritatea președintelui instanței care se ocupă cu bugetul, supravegherea grefierilor etc. Acum 40 ani judecătorii își supravegheau propriul program. Acum judecătorii se ocupă de judecată, nu de chestiunile de personal auxiliar etc.

Se caută eficiența în activitatea de judecată. Nu există termene pentru soluționarea dosarelor, însă se urmărește celeritatea. În materie penală, când se comite o infracțiune, persoana e arestată pe loc de poliție; poate fi eliberată ulterior pe cauțiune, dar e înregistrată și semnează că se va prezenta în fața judecătorului când are loc procesul; lipsa de la proces în atare condiții este infracțiune. În fața judecătorului, procurorul și inculpatul sunt părți tratate în mod egal. În unele state sunt influențe politice asupra procurorilor.

Problema stocului de dosare e una actuală. Unele cazuri sunt mai sensibile ca altele și necesită o anumită specializare a judecătorilor: de ex, părinții abuză copiii, iar statul ia copiii pentru o perioadă și îi decade din drepturile părintești – în trecut, întârzierile de soluționare erau mari, chiar și de 5 ani. De aceea, se desemnează mai mulți judecători pentru ele și se judecă separat – acum ia max 18 luni.

Uneori, un judecător de la o instanță inferioară judecă la o instanță superioară, în funcție de nevoi (nu și la curtea supremă) – unified court system.

În probleme de familie – divorț, protecția copilului, violență domestică – crește cu 15% pe an. În restul litigiilor, creșterea e de 1%. De aceea, trebuie mai multă eficiență la cauzele de familie. Procedura de discovery ia mult timp. Dar atribuțiile trebuie repartizate în funcție de competență: un grefier bun va primi sarcini mai multe și mai dificile; dar nu e treaba judecătorului să o facă pe cea a grefierului, și nici invers.

95% din procesele penale se opresc în faza de urmărire penală, căci inculpatul și procurorul ajung la înțelegere (plea barganing), cu care vin la judecător pentru validare – în felul asta judecătorul nu mai caută în mod necesar adevărul, ci manageriază cauza: întreabă inculpatul dacă acceptă acuzația, dacă înțelege consecințele, dacă știe că nu mai poate reveni asupra înțelegerii. Iar dintre cauzele cu trimitere în judecată, în 90% din cazuri inculpatul recunoaște fapta.

Informatizare: Toate curțile federale și unele state americane au „e-files” – sistemul de dosare electronice: nu mai există hârtii care intră și hârtii care ies din instanțe, ci totul e acum electronic: avocații trimit acțiunea prin e-mail, tot astfel primesc citațiile și alte comunicări de la instanță. Odată introduse datele părților în computer, ele nu trebuie duplicate, ci replicarea va avea loc de câte ori e nevoie. Sunt spitale în care acum se folosește sistemul „voice to text”: nu se mai bat rețete sau diagnostice la computer, ci se dictează computerului care scrie singur.

Părțile au la dispoziție broșuri cu informații despre modul de desfășurare a unor procese (divorțuri, contestare amenzi etc), utile mai ales pentru cei care vin pentru prima dată în instanțe. Dar nu toate instanțele au banii necesari. Unii judecători cu abilități tehnologice pun formulare pentru declanșarea unor astfel de procese, pe care le pot completa și printa persoane care nu au avocați. La fel, există progrămele pe net care calculează taxa de timbru sau pensia de întreținere pentru copii. Chiar dacă nu toți au computere acasă, oamenii pot utiliza computerele din biblioteci.

Cod de conduită: În SUA există un model de Code of Judicial Council din 1986 care este actualizat permanent. Nu e impus din afară, ci asumat de corpul judiciar. Fiecare stat dezvoltă acest model în propriul cod pentru judecătorii săi. În fiecare instanță există un ethics committee  care dă sfaturi judecătorilor acolo unde codul nu e suficient. Opinia comitetului e scrisă și apoi publicată. Sugestia astfel făcută de cod sau comitet este pentru a preveni să intre în situații care ar atrage răspunderea sa disciplinară. Nu e o sabie care să fie folosită împotriva judecătorilor, ci le arată care este comportamentul adecvat în anumite situații. Or, dacă judecătorul e acuzat de atitudine nepotrivită, el poate să se apere invocând ghidul sau opinia.

05/03/2014

Admitere INM si magistratura 2014: propuneri tematica

Filed under: admitere — Cristi D @ 7:20 PM
Tags:

INMINM a organizat, in data de 28 februarie 2014, la Bucuresti, o intalnire consultativa cu reprezentanti ai facultatilor de drept, pentru dezbaterea tematicii si bibliografiei concursului de admitere la INM si a concursului de admitere in magistratura.

 
Rezultatul intalnirii poate fi vizualizat aici:

04/03/2014

Democratizarea justitiei din Tunisia (I)

Filed under: 0. NOUTATI — Cristi D @ 9:31 AM
Tags: ,

OLYMPUS DIGITAL CAMERAPentru cinci zile mă aflu în Tunis, capitala statului african Tunisia.

Am fost selectat să particip într-un program care își propune să participe la democratizarea țării prin întărirea rolului judecătorilor. Programul este susținut financiar de Guvernul suedez și cel tunisian și este dus la îndeplinire de Internațional Legal Assistance Consortium din care face parte International Bar Association și CEELI Institute Prague (începând din decembrie 2013 eu fac parte din advisory board al Rețelei europene a judecătorilor și administratorilor de instanțe din centrul și estul Europei, facilitată de CEELI, care are misiunea de a susține construirea unei culturi a valorilor democratice bazată de statul de drept, independența judiciară și integritate, prin oferirea unei platforme pentru schimb de experiență și bune practici între aceste state). Acest program este desfășurat de doi ani, este la mijlocul său, au participat până acum 900 de judecători din Tunisia. În fiecare lună, judecători din America și Europa vin aici să împărtășească din cunoștințele lor colegilor tunisieni.

Tunisia este o țară din Nordul Africii. Teritoriul a fost ocupat, pe rând, de fenicieni care au fondat aici Cartagina, de romani (cele trei războaie punice), de vandalii germanici, după care vin aici berberii, arabii, otomanii și francezii. Prima Constituție au adoptat-o în 1861. Din 1956 Tunisia este independentă.

Acum Tunisia este o țară arabă. Populația este de religie islamică în proporție de 98%. Agricultura și industria sunt extrem de dezvoltate. În urmă cu doi ani de zile a avut loc o revoluție prin care președintele, aflat la al cincilea mandat și considerat un dictator, a fost dat jos ; condamnat în lipsă, el s-a refugiat în Arabia Saudită. Țara este într-o situație politică de instabilitate. La începutul acestui an tocmai au adoptat o nouă Constituție. În trecerea de la un sistem aristocratic la unul democratic, începe să crească rolul justiției, pe care nimeni nu o vrea independentă; nici măcar avocații nu vor să fie cercetați de justiție, motiv pentru care deseori fac manifestări când vreun coleg de al lor este pus sub acuzație.

Sistemul lor judiciar este de largă inspirație franceză. Cum și noi mergem după același model, înseamnă că în aceste zile experiența României în ce privește democrația și, mai ales, sectorul de justiție, va fi extrem de relevanta.

Pagina următoare »

The Rubric Theme Bloguieşte pe WordPress.com.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 790 other followers